În nişte articole anterioare ale noastre, am făcut o analiză destul de amănunţită asupra primelor patru volume din opera poetică blagiană. Astăzi vă supunem atenţiei două poeme care transcriu, în întregime, cu destul de multă fidelitate atmosfera cugetării ortodoxe. Şi nu sunt multe de acest fel în opera sa, din cauza interpunerii în viziunea sa a unei filozofii personale, a unui sistem de gândire elaborat de el din orgoliul de a fi un pionier al filozofiei sistematice româneşti.
Orgoliul acesta l-a măcinat şi pe Camil Petrescu şi, în opinia noastră, nu a dat rezultatele scontate, dar a reuşit să-l îndepărteze pe Blaga de izvorul autentic al cugetării româneşti tradiționale, care este gândirea ortodoxă şi pe care el a avut-o ca punct de plecare în dezvoltarea sa, mai ales ca poet.
Prima poezie la care ne referim se numeşte Suflete, prund de păcate, din volumul Corăbii cu cenuşă:
Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.
Poezia exprimă optica credinciosului smerit, care se vede pe sine prund de păcate, care îşi cunoaşte necuviinţa şi adâncul păcătoşeniei înaintea lui Dumnezeu. Omul este creat în cumpăna celor două lumi, cea spirituală şi cea materială, având suflet duhovnicesc şi trup material, şi poate înclina înspre care doreşte în conformitate cu voinţa sa liberă.
Poate înclina spre cer şi spre îndumnezeire, spre corul celor care laudă pe Dumnezeu, simbolizat aici prin roata stelelor, având imprimat în sine chipul lui Dumnezeu, dar se poate apleca şi spre dobitocia patimilor celor josnice, care îl apropie de lumea celor necuvântătoare. Prin înmulţirea patimilor în sine, sufletul omului, în loc să se lumineze, devine purtător al unei lumi de jivine. După cum spune Sfântul Duh prin glasul Psalmistului: Omul în cinste fiind [în cinstea de chip şi de fiu al lui Dumnezeu] n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12, 21).
Omul adună în sine trecutul şi viitorul: este trecutul său în măsura în care faptele sale l-au modelat într-un fel sau altul şi este viitorul său, din perspectiva soartei veşnice (pământuri viitoare) pe care el însuşi şi-o pregăteşte încă de pe acum. Însă omul nu se îndreaptă spre lumi necunoscute şi nici spre orizonturi geografice, materiale, ci spre Împărăţia lui Dumnezeu care este în el însuşi: Drumul tău nu e-n afară. / Căile-s în tine însuţi.
Iar această Împărăţie cerească se naşte în noi înşine prin plâns şi pocăinţă: Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ţi.
Al doilea poem este Psalm, din volumul Cântecul focului:
Iubind – ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.
Sub lumile de aur ale serii
tu vezi-ne – cutreierând livezile.
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.
Şi cum am vrea să te slăvim
pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul ce-l rostim.
Ca şi în cazul poeziei lui Arghezi, ne poticnim adesea şi în lirica lui Blaga de metafore poetice care ascund realităţi scripturale şi teologico-ascetice ortodoxe şi care, cel mai adesea, rămân total necunoscute criticii literare, care le imprimă sensuri destul de îndepărtate sau cu totul false.
Prima strofă pune în antiteză noaptea păcatului cu ziua harului dumnezeiesc. Blaga susţine cu dreptate că iubirea atrage harul lui Dumnezeu şi că noaptea păcatelor noastre nu ne poate copleşi desăvârşit dacă iubim şi dacă rămânem prin iubire în Dumnezeu.
Strofa a doua revine la un tablou cu nuanţe primordiale şi acest parcurs este unul foarte familiar rugăciunilor ortodoxe, în care credinciosul Îl roagă pe Dumnezeu să-Şi aducă aminte de milele Sale cele de demult şi de slăbiciunea şi neputinţa umană care este în noi toţi şi care a dus la căderea din Rai a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva. Primele două versuri sunt o parafrază a referatului biblic ce vorbeşte tocmai despre această cădere, la ceasul înserării, şi a versetului de la Fac. 3, 8: Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.
Adică oamenii moştenesc din neam în neam urmarea acelei căderi, iar Blaga roagă pe Dumnezeu spre milă şi îndurare faţă de neamul omenesc: vezi-ne – cutreierând livezile. Următoarele două versuri fac aluzie la cele 7 veacuri ale acestei lumi, marea săptămână, în care oamenii rătăcesc încă mulţi departe de Dumnezeu (sunt semnificative verbele: a umbla şi a cutreiera), până la venirea Zilei neînserate a veacului al 8-lea. În viziunea lui Blaga, oamenii umblă ca nişte copii neştiutori, gând cu gând şi mână-n mână.
Ultima strofă mărturiseşte, ca de multe ori în alte poeme, durerea poetului pentru faptul că nu simte un răspuns al luminării dumnezeieşti în viaţa sa, iar cuvântul rugăciunii sale – pentru că nu este rostit cu adevărat din toată inima şi smerit – îl resimte ca pe o rană a tăcerii.
Psa. Drd. Gianina Picioruş.
