Istoria începe de oriunde o privești [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Samson Bodnărescu [1840-1902][1]: cu pieptănătură eminesciană și cu barbă[2].

Și-a luat doctoratul în Filosofie în Germania[3]…și adevăratul său nume de familie e Bodnar[4]. De la p. 153 la 184.

Viața ca o carte, care trebuie citită din scoarță în scoarță, p. 153. Luna e „palidă”…și: „dorul cel cumplit”[5]. Apar ciocârliile cântând în Cătră spic[6] iar vântul cântă „vers duios” „printre crengile uscate”[7].

Brândușa iese din zăpadă, văzută ca un „culcuș”, și privește cum primăvara s-a întors în țarină[8]. Dar Bodnărescu vorbește și despre „salce”/ salcie…care stă lângă baltă „legănându-se ușor[9].

Unde doarme Făt-Frumos? „În luncă/ Pe verdeață sub un tei”[10]. Iar iarna, casele stau „tupilate” „sub căciuli de stuh[11] și paie […]/ Fumegând fumuri bălaie[12].

Luna are „lumină blândă” în Haide, dragă[13]. Iar el, „cu dor sălbatic”, stă „pe malul singuratic”[14]. Și poetul vede cum „se boltește” infinitul „peste apele mărețe”[15].

Mihai de Bonacchi [1842-1898][16] era plinuț și cu mustață lungă[17]. A făcut studii la Dresda și Berlin și și-a publicat singurul volum de poezii la Galați[18].

Iacob Negruzzi [1842-1932][19]: păr scurt…mustață lungă[20]. Fiul lui Costache Negruzzi. Face Dreptul la Berlin, în 1870 ajunge deputat, apoi senator[21]. În 1927 moare soția lui, Maria Radu Rosetti…iar el moare la câteva zile după ce a împlinit 90 de ani, adică pe 6 ianuarie 1932[22].

Mihail Eminescu i-a scris lui Iacob Negruzzi pe când acesta era redactor la Convorbiri literare[23].

Poemele lui Negruzzi: p. 188-220.

În Proză și poezie afirmă că „nefericirea/ E un dar ceresc”, pe care numai poeții aleși o simt[24].

„O păserică”, p. 197; „visuri de juneță”, Ibidem; „De ai o idee, în scris s-o pui îndată”, p. 200; „slabele furnice”, p. 201; Epistola II îi e adresată lui Alecsandri (p. 213-216) iar Epistola IV lui Maiorescu (p. 217-220).

Ioan Pop-Florentin [1843-1936] l-a suplinit un timp pe Maiorescu la catedra de Filosofie a Universității din Iași[25]. Păr creț, mustață lungă[26]. A scris și nuvele[27].

Ștefan Vârgolici [1843-1897] a făcut studii la Madrid, Berlin și Paris și a tradus, printre alții, și din Ovidius, Cervantes și Lamartine [28] iar Mihail D. Cornea [1844-1901] a scris și versuri în franceză[29].

Miron Pompiliu [1848-1897] a cules și folclor[30] și are un poem intitulat: Dorul României (p. 241-242). Plopii sunt cu soț…sunt doi în Plopii[31]…și îi dau lacrimile când ascultă „cum gânguresc” rândunelele[32].

Dumitru C. Ollănescu-Ascanio [1849-1908]: cu barbă…dar fără mustață[33]…S-a născut la Focșani[34], doctor în Drept (studii la Paris și Bruxelles), primar de Tecuci, s-a căsătorit cu Eugenia Strat. Moare înainte de a împlini 59 de ani din cauza unui atac de cord.

Ascanio a scris poezie, nuvele, teatru, cronici teatrale și a făcut traduceri. A lăsat un roman neterminat…intitulat: Fecior de bani gata[35].

În Elegie vorbește despre „cumplitul gol ce[-l] lasă femeia-n urma ei”[36]. „Amintirile plăcute” sunt „icoane vii în minte”[37] și poemul Ginta Latină îi este dedicat lui Vasile Alecsandri[38].  Iar Satira I are moto eminescian: „Iară noi, noi, epigonii…”[39].

Prima femeie a cărții e iubita lui Mihail: Veronica Micle [1850-1889], născută la 22 aprilie 1850 în Năsăud, în Transilvania. Tatăl: Ilie Câmpeanu, cizmar iar Ana, mama, țărancă.

Veronica, la Botez, a primit numele Ana, era alintată Corina…și și-a ales numele Veronica atunci când a intrat în școala primară[40].

Fratele Veronicăi se numea Radu, moare tatăl ei, familia sa ajunge la Târgu Neamț și ea se căsătorește cu Ștefan Micle în 1864, pe când ea avea 14 ani iar soțul ei: 44 de ani[41].

Veronica a avut două fiice cu Micle: pe Valeria [1866-1929] și pe Virginia Livia [1868-1937].

Se întâlnește cu Mihail Eminescu la Viena, în 1872, pe atunci el fiind student. După moartea lui Micle, în 1879, ea se stabilește la București în 1887. După ce moare Mihail, Veronica se retrage la Mănăstirea Văratec[42] și moare la 4 august 1889[43].

Veronica a debutat cu schițe, în 1872, în Noul curier român și volumul său de poeme a apărut la București, în 1887[44]. În antologia de față i s-au dedicat paginile 302-339.

Poezia i-a fost unicul Dumnezeu[45]…și privea luna „cu ochi uimit[46]. „Lac-Oglindă” îi este dedicată Valeriei, fiicei ei[47].

Matilda Cugler-Poni [1851-1931] s-a născut la Iași, s-a căsătorit cu Vasile Burlă în 1872 și a debutat în 1867, chiar în primul an al Convorbirilor literare[48]. A scris și proză[49].

Și-a dorit să fie îngropată „în pădurea înverzită”[50] și să îi fie semănate pe mormânt „blânde lăcrămioare”[51].

„Durerea ne petrece prin viață la mormânt”[52]; „un sărman de fluturel”, p. 348; „blândețea toate le-nblânzește”, p. 350; iar iarna, „alb, tăcut și rece/ Pământul zace-n giulgiul său”, p. 357.

Ultimul poet antologat aici, Nicolae Volenti [1857-1910][53], cu barbă și mustață[54], s-a născut la Galați, a făcut Dreptul la Paris și a debutat la 18 ani în Convorbiri literare[55]. A tradus din Musset și Hugo…și a murit la 21 septembrie 1910[56].

În ultima strofă a poemului Plăcerile vieții câmpenești, poetul îi spune amicului G. S., căruia i-a dedicat poemul:

„Omul cată fericirea în palate aurite

Eu, amice, am aflat-o în a câmpului comori,

Căci acolo dimineața în zori dalbe, poleite,

Ea s-ascunde-n veselie, ea zâmbește-n mândre flori”[57].

Însă o fi intuit vreunul dintre contemporanii lui Eminescu, ce se ascunde în el?…


[1] Contemporanii lui Eminescu, p. 401.

[2] Idem, p. 152.

[3] Idem, p. 401.

[4] Idem, p. 402.

[5] Idem, p. 154.

[6] Idem, p. 156.

[7] Idem, p. 157.

[8] Idem, p. 158.

[9] Idem, p. 159.

[10] Idem, p. 160.

[11] Stuf.

[12] Contemporanii lui Eminescu, p. 162.

[13] Idem, p. 163.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 164.

[16] Idem, p. 407.

[17] Idem, p. 185.

[18] Idem, p. 407.

[19] Idem, p. 408.

[20] Idem, p. 187.

[21] Idem, p. 408.

[22] Idem, p. 411.

[23] Idem, p. 412.

[24] Idem, p. 192.

[25] Idem, p. 417.

[26] Idem, p. 419.

[27] Idem, p. 418.

[28] Idem, p. 420.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 422-423.

[31] Idem, p. 254.

[32] Idem, p. 265.

[33] Idem, p. 425-428.

[34] Idem, p. 425.

[35] Idem, p. 426.

[36] Idem, p. 280.

[37] Idem, p. 283.

[38] Idem, p. 284-289.

[39] Idem, p. 294.

[40] Idem, p. 432.

[41] Ibidem.

[42] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_V%C4%83ratec de unde am preluat…monumentul ei funerar.

[43] Contemporanii lui Eminescu, p. 432.

[44] Idem, p. 433.

[45] Idem, p. 303.

[46] Idem, p. 311.

[47] Idem, p. 326.

[48] Idem, p. 444.

[49] Idem, p. 447.

[50] Idem, p. 341.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 344.

[53] Idem, p. 448.

[54] Idem, p. 358.

[55] Idem, p. 448.

[56] Idem, p. 449.

[57] Idem, p. 368.

Istoria începe de oriunde o privești [10]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Eugen Lungu a antologat poeții de la Junimea care au fost contemporani cu Mihail Eminescu[1]. În total: 18 persoane. A redat poeme de-ale lor, din diverse ediții, enumerate în p. 10-11…și la final  a creionat câte o scurtă prezentare a fiecăruia. Începând cu p. 370…

Anton Naum [1829-1917][2]. E primul evocat. Paginile 14-19: poeme ale sale.

În pagina a 13-a e o fotografie a sa (ca la fiecare în parte): bătrân și cu mustață lungă. La Iași, în 1876, Anton Naum publica Aegri somnia[3].

În poemul Ideal: „geniul dumnezeiesc”, p. 14/ „Un poet se naște-n lume, martor vitejiei crude, /Căruia și până astăzi toți poeții se închin”, Ibidem/ ideea geniului filosof, p. 15/ „timidele aspirații”, p. 16.

Vasile Pogor [1833-1906][4] (cu barbișon în p. 20) s-a specializat în Drept la Paris și a tradus din Baudelaire[5]. Pemele sale: p. 21-28.

„Eroarele” pentru erori[6]. Un poem fără titlu…

„Statua[7] cea veche”[8]: în același poem. Izvorașul de apă „abia…argintește[9] iarba. Iubita are cosițe negre[10]. Citește cu ochii în lacrimi numele iubitei pe care ea însăși și l-a scris pe o stâncă[11].

Clopotul care sună în „liniștea adâncă”[12] a orașului. Însă el „geme” în van…pentru că nu a venit nimeni la slujbă[13]. El intră însă în Biserică…și e umplut „de tremur”[14].

„Biata rândunică” e o „păsăruică” cu „rugă divină”[15]. Și el preferă să piară credința de „sub bolta bizantină”…atâta timp cât în „cuibul vesel” al rândunicii „se șterge-orice eroare”…și el reprezintă „altarul” vieții[16].  Chiar așa?!…

Ioan Ianov [1834-1903][17] e tot cu barbișon[18]. Cu studii juridice la Viena și Paris[19]. Poeme comice (p. 30-39).

Trăiește cu „o sută de lei pe lună” la Iași[20].

„Slujbuliță” și „amploeat”[21].

Și ultima strofă:

„Dar nu-mi pasă, am protectori

Două dame de onor,

Care drese și-n corseturi

Fac cu șefii mei ce vor.

Din armonia cea bună

Ce protectori, șefi unesc:

Am o sută lei pe lună

Și cu ei în Iași trăiesc[22].

Un alt „cântecel comic” se numește Nae Săcătureanu[23]…Adică secătură

Nae era „ministru” român.

Și aici apar: „beata Adunare” care „se teme de dizolvare” (e vorba despre Adunarea parlamentară)[24]; „guvernul se închină/ La politica streină[25]; „lefușoară”[26]; „Iar păraiele de lacrimi/ Ce le varsă un popor/ Pentru-a sale grele patimi, / Nu le văd sub nasul lor”[27]; „ghibăcie”[28] în loc de dibăcie; „budjet[29] echilibrat”[30]; „românul din natură/ E născut cam bun de gură[31]; „slujbușoară”[32]; „Parcă sunt un cățeluș/ Care face vecinic sluj[33][34]; jidanii sunt „ghibaci”/ dibaci pe când noi, românii, „sutem săraci[35].

Nicolae Scheletti [1837-1872][36] e îmbrăcat în haină de ofițer…și are barbișon[37]. Se trage din Chios[38] și a fost colonel[39]. Moare pe 20 iunie 1872  la Viena[40].

A tradus pe Faust al lui Goethe împreună cu Vasile Pogor[41]. Dar a tradus și din Heine, Schiller, Uhland, Lamartine[42].

„Ani de juneță”, p. 41. Suvenir rimând cu zefir[43]. Iubita e „zeitatea lui” și „credința” pe care o are[44].

Are un poem dedicat Sfântului Ștefan cel Mare care are numele: „Dedicațiune lui Ștefan cel Mare”[45].

Sfântul Ștefan e văzut ca „erou” și „imagină frumoasă” a românilor[46]. Și românii, sub conducerea sa, trăiau „ziua luptei” ca „zi de serbare[47][48].

Un alt poem dedicat muzei lui Alecsandri[49]…și altul lui Werther[50].

Nicolae Gane [1883-1916][51] are barbă și mustață în fotografia prezentată în p. 52 ca și în cea de la p. 378. S-a născut la Fălticeni și studiază Dreptul la Paris. A publicat în 1886, în 3 volume, 27 de nuvele[52].

A tradus Infernul lui Dante…și moare la 78 de ani, la 16 aprilie 1916[53].

E prezent în carte numai cu poemul Primăvara. Și primăvara are „zâmbit iubitor/ Ca și raza de la ziori”[54].

Dimitrie Petrino [1838-1878][55] avea mustață…și purta ochelari[56].

S-a născut la Rujnița, Soroca[57]…„și la 1 iulie 1875 Maiorescu îl numește director la biblioteca centrală din Iași, în locul lui Eminescu, care este făcut între timp revizor școlar[58].

Însă el a făcut tot posibilul ca Mihail Eminescu să fie demis[59]…„și după ce-l scoate din această funcție pe Eminescu îi amărăște zilele, deferindu-l tribunalului printr-o învinuire falsă cum că acesta și-ar fi însușit o parte din cărți și din mobilier. Se pare că Petrino a pus la cale afacerea cu multă minuție și tot ce a urmat n-a fost un simplu joc al întâmplării, ci un atac bine gândit și bine regizat[60].

La Cernăuți, în anul 1870, Dimitrie Petrino publica o „culegere de poesii”[61] numită Lumine și umbre[62].

Lui Petrino i s-au dedicat p. 55-100. Cel mai extins spațiu editorial de până acum.

„Versurele”, p. 55; „țermul înflorit”, Ibidem; „orfelin de-o maică”, Ibidem; „pânea de nutrire”, Ibidem.

Are un poem dedicat satului său natal, Rujnița (p. 58-59), care e pentru el „leagăn scump al vieții mele”[63]. El e „loc de pace” și „cuibușor iubit”[64].

„Mânuța ta”, p. 60; „plângând cu dor”, p. 61; poeme udate cu lacrimi și hrănite cu sângele, cu viața și cu dorul său[65]; „divina poezie/ Este un cinel[66] prea sfânt”, p. 65; stelele „vărsau lumine”, p. 66; „vălul lacrimii”, Ibidem; iubita e „Dumnezeu-mi sfânt,/ Ce cu față de femeie/ Se arată pe pământ”, p. 67.

Există „scară de mister”, p. 67.

Dar banii, adică „galbenii”[67], sunt „picăture de noroc”[68] pentru omenire.

Și ei sunt atât de importanți, spune poetul, încât sunt „înțelepciunea” celor care domnesc[69] și „rugăciunea/ Sfinților ce vă cinstesc”[70].

Fără bani „toate-s profane, / Înțelepții sunt nebuni,/ Popa nu face mătane[71],/ Cerul nu face minuni!”, p. 68.

O ironie acidă, pentru ieri și azi, la adresa preoților care pun banii înaintea slujbei.

„Gălbenaș”[72]…un sinonim al lui bănișor.

Iar „râsul ca și plânsul meu/ Nasc numai din cuvântul tău”, p. 69, al iubitei.

„În fundul nopții scade alba lună”, p. 70; „Bucovină adorată”, p. 71; „țermure streine”, Ibidem; când se întoarce în țară, Bucovina îi pare „un țintirim[73][74].

Și pentru că „suvenirea[75]” lui zace în mormânt, și el se face „rece”, sângele îi îngheață [76], căci „Pentru mine cerul tace/ Omenirea s-a schimbat[77].

Durerea mare, imensă, nu are patrie și nici hotar[78]. A ajuns „singur pe lume, / Suflat de vânturi”[79].

În Mormântul ei apare „copila bălăioară[80]”, p. 77. Un alt poem are titlul „Casa galbenă” (p. 78-79). Are și un poem dedicat satului Mihalcea (p. 80-81).

La Mihalcea, unde era „dulce-adăpost”[81], poetul a aflat „amor de înger, înger de-amor”[82].

Îi este „scumpă” durerea pentru că ea reprezintă „umbra norocului trecut”[83]. A fericirii din trecut.

Prima strofă și ultima a poemului:

„Între  mine și-ntre tine

Este un abis profund

Noaptea fără de lumine

Ocean fără de fund[84].

În Răsunete, Dimitrie Petrino vorbește despre inima sa „întristată”[85], care cuprinde în sânul ei „lume, cer și Dumnezeu”[86]…dar în Suspinuri vorbește despre credință la timpul trecut[87].

Theodor Șerbănescu [1839-1901][88]…în uniformă militară și cu barbă mare[89]. S-a născut la Tecuci, luptă la Plevna și ajunge colonel[90]. E prezent în carte de la p. 102 la p. 151.

Numea Dunărea cu denumirea sa latină: Danubiu[91].  Are un poem numit Basarabia (p. 105-107)…unde, în a doua strofă, apar versurile: „Biserica din capul orașului, îmi pare/ O glugă ciobănească în vârful unui par”, p. 105.

Un poem dedicat lui Titu Maiorescu (p. 117-119)…unde îl face „olimpian”[92].

Maiorescu are față de om „cugetător”, „o tâmplă superbă”…și „ochi scrutător”[93].

În Cruciulița evocă „cruciulița adorată” pe care iubita i-a atârnat-o la gâtul lui[94]. În poemul În capelă se regăsește sintagma: „la poalele Dumnezeirii”, p. 122. Iar ochii ei sunt „d-un azur ceresc”, p. 123.

Când el a sărutat-o…luna s-a oprit pe loc[95]. În ultima strofă însă a aceluiași poem, numit „Un sărutat”, tot din cauza sărutului: „Luna s-a schimbat în soare,/ Aprinzându-se pe loc”[96].

„Tămâia dorului” în poemul Adio[97]. „O durere infernală”, p. 136; esală pentru exală, p. 137; „zâmbiri de viață”, p. 138;  luna lumina „melancolic”, p. 140; „cu nesațiu”, Ibidem; „dulci frumusețe”, p. 141.

În Magdalina…strofa a 4-a: „Dumnezeu are atei…/ Dar o fi ateu sub soare/ Să nu creadă-n ochii tei?”. Ai Magdalinei…

Paltinul e „palten” în „Paltenul blestemat”, p. 149. Iar în Copil fiind…ultimul său poem antologat aici, pădurea îl cheamă „în farmecul și taina sa”[98].


[1] Mă refer la Poeți de pe vremea lui Eminescu, antologie, prefață și consemnări critice și adnotări de Eugen Lungu, Ed. Literatura Artistică, Chișinău, 1990, 460 p., în format cartonat. O vom cita de aici încolo sub titlul: Contemporanii lui Eminescu, p.

A se vedea date despre autor la adresa: http://www.sud-est.md/echipa/elungu.html.

[2] Contemporanii lui Eminescu, p. 370.

[3] Idem, p. 373.

[4] Idem, p. 374.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 21.

[7] Statuia.

[8] Contemporanii lui Eminescu, p. 21.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 22.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 23.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 375.

[18] Idem, p. 29.

[19] Idem, p. 375.

[20] Idem, p. 30.

[21] Idem, p. 32.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 33.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 34.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Buget.

[30] Contemporanii lui Eminescu, p. 35.

[31] Idem, p. 36.

[32] Idem, p. 37.

[33] Care slujește întotdeauna.

[34] Contemporanii lui Eminescu, p. 38.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 375.

[37] Idem, p. 40.

[38] Idem, p. 375.

[39] Idem, p. 376.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 377.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 41.

[44] Idem, p. 42.

[45] Idem, p. 44.

[46] Ibidem.

[47] Zi de sărbătoare.

[48] Contemporanii lui Eminescu, p. 44.

[49] Idem, p. 47.

[50] Idem, p. 48.

[51] Idem, p. 377.

[52] Idem, p. 379.

[53] Idem, p. 380.

[54] Idem, p. 53.

[55] Idem, p. 380.

[56] Idem, p. 54.

[57] Idem, p. 380.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 384.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 389.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 58.

[64] Idem, p. 59.

[65] Idem, p. 65.

[66] Chimval…adică un instrument de percuție, alcătuit din două discuri metalice care se lovesc unul de altul.

[67] Contemporanii lui Eminescu, p. 68.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Metanii.

[72] Contemporanii lui Eminescu, p. 69.

[73] Un cimitir.

[74] Contemporanii lui Eminescu, p. 71.

[75] Suvenirul…iubita lui…

[76] Contemporanii lui Eminescu, p. 73.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 75.

[80] Cu păr blond.

[81] Contemporanii lui Eminescu, p. 80.

[82] Ibidem.

[83] Idem, p. 82.

[84] Idem, p. 89.

[85] Idem, p. 91.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 100.

[88] Idem, p. 395.

[89] Idem, p. 397.

[90] Idem, p. 396.

[91] Idem, p. 103.

[92] Idem, p. 117.

[93] Ibidem.

[94] Idem, p. 120.

[95] Idem, p. 124.

[96] Ibidem.

[97] Idem, p. 132.

[98] Idem, p. 151.