Piese de schimb pentru fericire

lumina-in-pestera

Însemnări din 14. 10. 1997.

***

Rudolf Nilsen

[ 1901-1929]

Pomană de Crăciun

Sutem condamnaţi să trăim într-o sumbră periferie,
s-aşteptăm flămânzi pogorârea Pruncului sfânt din tărie.
Ne-au dat douăzeci de coroane la naşterea lui Cristos,
s-avem nişte vreascuri în casă şi un „o, brad frumos!”.

Am luat nişte carne de cal şi-o litră de bere-am băut,
să ne reamintim de grajdul ori ieslea în care Iisus s-a născut.
Stăpânul şi Domnul sărmanilor
avu numai necazuri, ca-n fine,
răstignit să fie pe cruce între păcat şi ruşine.

Bine că-i doar o poveste reîntoarcerea Lui pe pământ. Altfel sărmanul de El ar fi iar răstignit în curând.

Noi, cei de la periferie, la Crăciun, când Domnul se naşte, primim o pomană: douăzeci de coroane.
Răstignirea – la Paşte!

*

Dorin Streinu: A doua venirea a Domnului nu este o poveste ci va fi o realitate evidentă pentru toată umanitatea… Poetul s-a referit aici la faptul că, dacă Domnul ar reveni pe pământ de Crăciun, când noi retrăim naşterea Lui…L-am răstigni din nou. Pentru că nu învăţăm niciodată  aproape nimic din greşelile noastre.

*

Rivalul

Sirena din nou şuiera. Sfârşit era schimbul.
Afară pe poartă curgeau muncitorii. Ieşeai
dintre pietre de moară.

Mi-ai dat, c-un surâs, mâna mică:
– „Aici eşti? Pe neaşteptate?”
Dar ce ostenită zâmbeai sub cearcănele
întunecate.

Şi mâna ţi-am strâns-o-ntr-a mea:
cea bătătorită – oboseală!
Motorul în palmă săpase,
adânc, mângâierea brutală.

*

Nordahl Grieg

[1902-1943]

Adio

Atât de albă te-nălţai la ţărmul despărţirii,
şi noi ştiam, noi amândoi, pierduţi în ceaţă,
că palida secundă sortită nimicirii
e cea din urmă clipă de viaţă.

„E ca şi cum în seară noi moartea ne-am trăi-o”,
am fi putut să spunem deodată sau în parte.
Şi totuşi, în pofida acestui greu adio,
noi suntem, noi rămânem, sfidând această moarte.

Adânca rană iată ni s-a-nchis.
Şi inima mea doarme, suspinând.
Ah! N-aş fi vrut nicicând să fie scris,
în luptă, acest gând.

*

Ragnvald Skrede

[1904-1983]

De ce?

De ce te-am ales pe tine? Fiindcă ochii îţi sunt mai adânci ca valea Jöndalului.
Fiindcă eşti fericită iubind un singur bărbat.
Fiindcă fiii mei nenăscuţi te vor de pe-acuma ca mamă.
Fiindcă pe tine te-aş vrea veghindu-mi patul de moarte.
Fiindcă ai privit înăuntru-mi, fără să ameţeşti.
Ei bine, fiindcă tu m-ai ales şi ai văzut
în mine Ideea!

*

Igner Hagerup

[1905-1985]

Am vrut să mor ieri noapte

Doream să mor ieri noapte. O, cât doream să mor!
Dar m-am trezit prea singură-n odaie
Şi noaptea – ocean înspăimântător.

Ce fac cu timpul dacă eşti departe?
Cu trupul meu, când pleci de lângă mine?

Doream să mor. Dar prea aproape, moarte, tu mă priveai
cu ochiul mult prea mare şi hainele prea ţeapăn-funerare.

*

Gunvor Hofmo

[1921-1995]

Unei infirmiere

Un turn. O mare. Un salon de bolnavi.
Mâna blândă a unei surori răcorind
febra. Fii umbra copacului sub soarele nopţii,
acolo unde spiritul se destramă.
Şi o străină lua…

***

Întotdeauna paşii tăi sunt bucuroşi

plange

Însemnări din 14. 10. 1997.

***

Sigbjørn Obstfelder

[ 1866-1900]

*

Imn

Când se topeşte lacrima dintâi,
se dezleagă suferinţa.
Dă-mi, Doamne, lacrima dintâi!
În mine au îngheţat lacrimile
şi chinul, trandafir de promoroacă.
În mine lacrima e sloi
şi inima e nea.

*

Tablou de gen

Ele dorm. Amândouă dorm. Cea mică, drăgălaşă, în leagăn,
cea mare, drăgălaşă, în pat.
Candela arde în inocenta odaie, pluteşte-n ulei dintele
mic, de flacără.
Storul e tras în sus. În faţa ferestrei, felinarul.
Atâta tot. Ce dureros pâlpâie candela!
Cuvertura a alunecat de pe pat. Felinarul îşi întinde
gâtul să vadă umerii goi ai soţiei.
Te-acopăr, soţie adormită!
Şi trag storul în jos. Felinarului nu-i îngădui
să-ţi vadă albul ce-i numai al meu.
Vreau să las două săruturi pe gropiţele tale
în somn, surâzând, pe degete, pe verighetă şi pe cruciuliţa
ta de argint. Vreau apoi să m-aştern
liniştit lângă tine
şi să mă încălzesc lângă tine, uitând că noi,
câteodată, nu suntem aceia ce ar trebui să fim
unul faţă de altul.

*

Olav Aukrust

[1883-1929]

Frig şi ger

S-a dus primăvara. Sunt fără putere.
Apoi, dintr-o dată, aud cum ar vrea să-şi vorbească
picuri de ploaie cu frunze-n cădere.
Toamna aduce regrete, uneori şi durere.

Ce nemângâiată-i pădurea! Flori ofilite, palidă iarbă.
Tot ce-am primit de la vară şi soare:
lumină, foc, fericire, se stinge şi moare!

Un demon bolnav îmi aprinde tulburatul meu suflet. Şi iată,
nebun mă frământ, în zadar:
Un demon sălbatic, frumos, ca-n coşmar!

Dar când mă aplec peste graniţa
propriei mele-nchisori,
ochii mei ţipă: dat li-i să vadă
piscuri înalte în flăcări:
un foc de zăpadă.

Înlăuntrul meu, încă nelinişte;
arşiţă, codri de tropic.
În afara mea, gheaţă şi ger.
Şi eu, între ele,-ntrebându-mă:
oare-am să pier?

Voi arde ori voi îngheţa?
Ori poate-mi voi trage puterea
din gheaţă şi foc, din viaţă şi vis,
pentru-acest nordic, terestru,
ceresc paradis?

*

Arnulf Øverland

[1889-1968]

Recitativ

I
Adeseori, moartea
era liberare.
De grea silnicie
te descătuşa.

II
Erai un captiv
în lanţuri de lipsuri.
Şi pâinea cu lacrimi
stropită ţi-era.

III
În jurul tău numai
sălbăticia.
Şi dreptul cu bani
îl vedeai cumpărat.

IV
Uitat de prieteni
ai fost, de iubită,
şi unii şi alţii
s-au îndepărtat.

V
Perechea ta însăţi
tu n-ai cunoscut-o
şi chiar şi copiii
străini i-ai simţit.

VI
Ce singură inima
omului este,
ca-n nopţi fără stele
un vas rătăcit!

VII
Şi aspru, şi rece
e izbăvitorul –
de ger, răsuflarea
ce te-ar alina.

VIII
Şi sângeră omul
în chinuri şi palid.
Durerea e tot
ce mai poate spera.

IX
Dar şi-n întuneric
răsare-o stea blândă,
suind şi pe mări
răscolite de vânt.

X
Ce dulci îţi par văile
verzi ale lumii!
Prin ele te vrei
încă-odată trecând.

XI
Dar şi fericirea
profund de-ai gustat-o,
şi munca ta însăţi
dulci roade ţi-ar da.

XII
Orice se sfârşeşte
pe lume, şi-odată
chiar mierea, prea dulce
pe limbă-ar părea.

XIII
Eterna iubire
nu-i nimănui dată:
Şi dorul te-mpinge
nainte, mereu.

XIV
Şi dorul îţi dă
până-n pragul-nnoptării
şi sensul şi preţul
suişului tău!