Filosofia ortodoxă a lui Dimitrie Cantemir. Cantemir şi Arghezi [7]

scrieri uitate

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii
[vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor
[bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul
[belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…


[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir. Apologia sfinţeniei [6]

foc in mare

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi
[întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă
[rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu
[scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia
[zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul
[sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie
[pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii
[însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină
[fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea
[1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare
[2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul
[gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste
[de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit
[3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac
[îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul
[cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte
[Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (5)

ceea-ce-nu-e-tacere

Filosofia isihastă a tăcerii

…Lupul partea cea mai multă
a vremii tăcerii da
[căci tăcerea capul filosofiei este,
şi încă toată cinstea înţelepciunii
mai mult într-însa se sprijineşte,
de vreme ce aplos a grăi de la maice
şi de la mance ne deprindem frumos şi mult a vorbi,
toate şcoalele, mai prin toate locurile
(nu cu puţină pagubă a tot muritorul!),
pe canoane
[legi retorice] ne învaţă.

Iar înţelepţeşte a tăcea
şi vremea vorbei puţine şi grele
prea la puţini vedem
şi învăţătura tăcerii undeva măcar în lume
a se profesui nu auzim.

O, fericita tăcere,
ca totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm
orice ar fi de învăţat
şi pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înţelepciunii au izvorât.

Că cine tace mult,
mult gândeşte,
şi cine mult gândeşte
mai de multe ori ce-i mai cuvios nimereşte.
Acela dar, ce
ce-i mai de folos au nimerit,
zic că,
de va grăi, va grăi mai negreşit] .

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Scurte poeme ieroglifice (2)

asfintit

Complotul lupilor la apus de soare

Iar când făclia cea de aur
în sfeşnicul de diamant
şi lumina cea de obşte
în casele şi mesele tuturor se pune,
Lupul şi altă soţie
[tovarăş] îşi cercă
şi pe altul ca sine află (…)

Deci, după ce părintele planetelor
şi ochiul lumii
razele sub ipoghei
[orizont] îşi sloboade
şi lumina sub pământ îşi ascunde,

când ochiul păzitorului se închide
şi a furului
[hoţului] ca a şoarecelui se deschide
(că toată fapta grozavă şi ocărâtă
precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde
socoteşte,

măcar că şi noaptea are lumina sa,
precum şi pădurile urechi
şi hudiţoşi pereţii de piatră
şi adâncă peştera de vârtoapă
[groapă, vale adâncă]
la vedere ascuţiţi ochi au),
lupii împreună
spre locul ştiut se coborâră.

*

Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

De multe ori ce nu biruieşte omul
biruieşte pomul,
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus,
pe aceiaşi,
alminterea nebiruiţi fiind,
vinul în robia sa i-a răpit
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit.

*

Pedagogia sărăciei

Foamea în toate zilele
muritori a fi ne învaţă
şi este o boală care nedespărţit tovarăş
tuturor părţilor trupului
şi pururea se află de faţă.

*

Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă…

Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are,
de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…)
Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au,
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt,
şi dimpotrivă,
mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi,
iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi.

*
Dragostea

Inima care în dragostea cuiva este lovită,
cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte,
cu atâta dragostea
cuprinzându-l îl topeşte.

*

Gura slobodă

Gura desfrânată
mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată,
pe care un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
şi o mie de înţelepţi a o opri
nu pot.

*

Înţelepciunea şi teatrul lumii

Cine în lume este atât de înţelept
căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
este atât de învăţat căruia
mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească?
Cine în tot theatrul acesta
este atât de ascuţit la minte
care vânt să socotească a altora cuvinte?

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Cei care împlinesc cu scrisul sunt la fel de mari ca cei care împlinesc cu fapta

corabie-neagra

Istoricul adevărat – adică [cel]
care istoria adevărat precum s-a avut istoriseşte –
lauda împreună cu făcătorul
[istoriei] împărţeşte,
căci acela ce a ostenit lucrul a săvârşi,
iar acesta a nevoit în veci a se pomeni.

Şi încă mai mult pe scriitori decât pe făcătorii minunilor
fericiţi şi lăudaţi a numi
voi îndrăzni.

Căci după armele şi faptele eroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pe alb clătit,
încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele
ţărna o ar fi acoperit.

Şi aşa, aceia au fost a lucrurilor făcători,
împreună şi muritori,
iar aceştia numelui au fost înnoitori
şi în veci stăruitori.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (4)

intelepciune-solitara

Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul
şi ce înseamnă „sufletul filosof”

Acestea de la Vulpe cu toţii auzind
şi precum
[că] adevărul aşa este înţelegând
(că la mintea spre înţelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa
[lama] fierului),
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela
care mai mult sufletul în filosofie să-şi fi crescut
şi după pravile el trupul să-şi fi scăzut?

(Că [căci] cu anevoie este cineva
trupul în toate pe larg şi de saţiu să-şi hrănească
şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzească),
(că precum în hrana slobodă
trupul se îngroaşă
şi se îngraşă,
aşa de post trupul vitionindu-se
[slăbind],
sufletul se subţie şi învârtoaşă
[se întăreşte])
(căci foamea la trup moarte firească,
iar la suflet viaţă cerească
aduce) . (…)

(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici
vredniciile sale
[lor] de priveala ochilor
şi
[de] lauda gurilor a-şi ascunde)
(ce
[căci] precum focul în piatra mai vârtoasă
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază,
aşa şi sufletul plin de vrednicie,
pe cât mai mult se acoperă,
pe atât mai tare se descoperă)(…)
(căci sufletul filosof asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind
precum să i se facă asupreală nu simte)… .

*

Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor dumnezeieşti

Firea aşa de înţelepţeşte
pe toţi la darurile sale şi-a îndemnat,
cât pe unii în cuvânt, iar pe alţii în lucru,
pe unii în poruncă, iar pe alţii în ascultare,
pe unii în stăpânire, iar pe alţii în supunere,
vrednici, putincioşi şi suferitori
i-a arătat.

Aşijderea, unii în gramatică şi alţii în poetică,
unii în loghică, iar alţii în ritorică,
unii în cea ithică
[etică, morală], iar alţii în cea fizică filosofie mai isteţi,
şi unii într-ună, iar alţii într-altă învăţătură şi meşteşug
mai vestiţi şi mai fericiţi,
după a firii orânduială au ieşit
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte şi orânduieşte
toată lumea nici a lua, nici a clăti poate). (…)

(că împărăţia firii, precum are domni, senatori,
deregători şi orânduitori,
aşa are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Petru Cercel, Imnul-rugăciune către Hristos Dumnezeu

a-zbura-in-lumina-milei-lui-Dumnezeu

Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din Fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie
Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La Tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.

Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.

De Tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.

Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată Ţie cu căldură,

Şi, toţi să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare
Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
o preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a Ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa Ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pân ce Ursitele neînduplecate
vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga Ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de Tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.

Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie
Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.

Petru Cercel, Imn

Trad. de Alexandru Ciorănescu

Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul şi domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Pentru mai multe informaţii, vezi aici şi aici.

Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586.