„Luceafărul” în varianta Sfântului Antim Ivireanul

abis

Păcatul cel dintâi şi mai mare
decât toate păcatele este mândria,
pe care o a izvodit
şi a născut singur Satana,
care era înger şi
se numea Luceafăr,
pentru multa lumină ce avea;

care mândrie l-a surpat
şi l-a pogorât,
cu toată ceata lui,
întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului.

Şi dintr-atâta lumină ce avea
s-au făcut decât toate negreţele
şi decât toate întunericile
mai negru şi mai întunecat
şi are să se osândească în veci nesfârşiţi,
pentru că nu are tămăduială,
nici vindecare rana lui,
că fiind duh, nu are pocăinţă.

Şi cu acest păcat al mândriei,
pentru multa lui invidie,
a înşelat şi pe ticălosul Adam,
de l-a surpat din cinstea lui
şi l-a dus la moarte
şi l-a pogorât şi pe dânsul în Iad.

Şi precum păcatul mândriei
a avut putere
de a pogorât pe Luceafăr,
până la cele mai de jos
prăpăstii ale Iadului,
aşa şi bunătatea
[virtutea] smereniei are
mai multă putere decât mândria;

că a făcut pe însuşi Dumnezeu,
Care este Făcătorul Luceafărului
şi S-a plecat atâta,
cât a lăsat cerurile
şi toată slava şi lauda
ce avea de la toate Puterile Cereşti,
de S-a pogorât
pe pământ şi S-a făcut Om

şi S-a smerit până la moarte,
după cum zice Fericitul Pavel,
moarte pe Cruce;
şi S-a pogorât şi până la Iad
de a scos pe Adam,
cu tot neamul lui
şi l-a suit împreună cu Dânsul la cer,
unde a fost şi mai înainte.

Iar Luceafărul n-a putut să se mai suie,
căci îl atârna păcatul în jos.
Că păcatul se aseamănă pietrei
şi caută să meargă
la maica ei, în pământ,
de unde şi este.

Iar bunătatea se aseamănă focului
şi este să meargă sus,
în văzduh, unde-i este matca,
că Dumnezeu este foc mistuitor
şi pară de foc subţire,
precum L-a văzut Proorocul Ilie.

Sfântul Dosoftei, „Psaltirea în versuri” (1673) – selecţie de versuri

lacrima-campului

A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,
Ce le-ai umplut singur dintâi cu cuvântul.
Şi toate din lume de Tine-s făcute,
Şi i-ai dat podoabă de noroade multe.
I-ai pus aşezarea pe mări şi pe ape,
I-ai făcut temeiul tare,
[nimeni] să nu-l sape.

Văz că-i făcut cerul de mâinile Tale,
Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale.
Ai tocmit şi luna să crească, să scază,
Să-şi ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pe noapte,
De dau cuviinţă, Tu le-ai urzit toate.

Doamne, nu mi-e inima măreaţă
Nici căutătura nu mi-e semeaţă
Nici n-am purces de-a mă suirea
În minuni mai sus decât mi-e firea.

Dintr-adânc ţi-am strigat, Doamne Sfinte,
Şi să-mi auzi glas de rugăminte.
Şi-ntr-auzul tău, Doamne, să ajungă
Glasul meu cel ofilit de rugă.

Vor compune Psalmi moderni, în literatura română, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.

Aranjate sub forma de mai sus, versurile Sfântului Dosoftei sunt extraordinar de moderne. Aşa încât credem că este vremea să recalculăm modernitatea literaturii române, în ce constă ea cu adevărat, dacă şi acolo unde există.

Alţi Psalmi din opera lui Dosoftei îl anticipează pe Eminescu, în ce priveşte Luceafărul sau descrierea codrului:

Către Mine Domnul zice:
“Fiul Meu eşti din matrice,
Eu astăzi Te nasc pe Tine.
Şi vei cere de la Mine
De-ţi voi da limbile
[neamurile] toate,
Ce Ţi-s ocină de soarte
[sortite],
Că-Ţi vor asculta cuvântul
Şi vei domni-n tot pământul.
Şi-i vei paşte cu toiagul
Cel de fier în tot şireagul…”

Fiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am şi dobitoace multe,
Şi de zimbri-am cirezi multe,
Păsări încă am cu cârduri,
De să ţin de hrană-n câmpuri.
Am şi ţarine destule,
De-mi sunt slugile sătule…

Cele mai frumoase versuri din literatura veche sunt considerate cele care formează Psalmul 136:

La apa Babilonului
Jelind de ţara Domnului
Acolo şezum şi plânsem
La vorbă de ne strânsem
Şi cu inimă amară
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte
Plângeam cu lacrimi fierbinte.
Şi harfele ferecate
Lăsam prin sălcii aninate,
Că acolo ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zicem viers de carte
Într-acea străinătate,
Ca-n sfânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul…

Am actualizat din nou limbajul, considerând că prin aceasta nu am dăunat cu nimic farmecului limbii vechi, ci doar am făcut textul mai accesibil cititorilor din zilele noastre.

*

Un comentariu extins: aici

Poezie despre Naşterea Domnului, culeasă din omilia Sfântului Antim Ivireanul

nasterea-domnului

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?

Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?