Etichetă: Poezia Triodului

Izgonirea lui Adam din Rai – despre care s-a făcut pomenire în Biserică săptămâna trecută – a fost transpusă și în versuri populare.

E posibil ca un îndemn la versificare trebui să-l fi constituit existența imnelor din Triod^[1], la Duminica izgonirii lui Adam din Rai – despre poezia Triodului am mai scris și altădată^[2].

Să vedem însă versurile populare pe acest subiect – aproape jumătate din poezia care se numește Verșu lui Adam:

Veniț toț cei din Adam,
Și cu fiii lui Avram,
Să cântăm verșuri cu jale
Pentru a lui Adam greșale.
Și pentru a lui izgonire
Jelnica din Rai gonire.

Că îndată cât au greșit,
Domnu din Rai l-au gonit.
Și în poarta Raiului pusă
O pară de foc nestânsă.

Adam văzindu-să pă sine
Lepădat de atâtă bine
Tare începu a plânje
Și cătră Eva a zice:

O, amar, Evo, și ție!
Că tu îmi făcuși aceasta mie:
Că pre tine te ascultaș
Sfânta poruncă călcaș;

Care pentru o mâncare
Sânt pedepsit așa tare.
Că acum mă bucuram
Întru slava ce eram.

Pentru aceaea, Doamne sfinte!
Fie-Ț[i] de noi aminte,
Nu ne de tot lepăda,
Fiind noi zidirea Ta.

Și fie-(Ț[i]) de mine milă
De am și greșit de silă.
Doamne, eu am greșit Ție
Iar pentru a mea soție
Să nu fiu până în sfârșit
Așa tare părăsit.

Raiule! grădină dulce
De aici nu m-aș măi duce.
De dulceața poamelor,
De mirosul florilor,
Pentru dulceața din tine
O, amărâtul de mine!

Că unde îmi aduc aminte
De a tale și multe sfinte,
Lacrămile mă coprind iară
Aprinzându-mă cu pară.

Domnul cel prea Sfânt văzând
Prea Adam așa plângând,
Trimițând al său cuvânt
Pre un Înger al Său sfânt.

Și către Adam zicând:
„Taci, Adame! nu mai plânge
Măcar de ai și greșit
Nu te-am de tot părăsât.

Dar de-acum vei câștiga
Toate cu sudoarea ta.
Lucrând tu pământ cu trudă
Și cu osteneală crudă.

Murind cu amară moarte
Precum și fiearăle toate.
Tu, Evo, întăi ai greșit
Pre Adam l-ai prilostit [înșelat].

Și din toate ai luat,
Și și lui Adam i-ai dat:
Și tu când vei naște prunci
Atunci să ai grele munci.

Dar vei fi bărbatului
Săpt toată ascultarea lui”.
Evii încă i-au dat aminte
Cum să-ș facă îmbrăcăminte^[3].

Reamintim câteva din imnele din Triod, din Duminica la care am făcut referire:

Făcătorul meu, Domnul, luând țărână din pământ
și însuflețindu-mă cu suflare de viață,
m-a înviat și m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ
tuturor celor văzute, și locuitor împreună cu îngerii.
Iar Satana înșelătorul, lucând cu șarpele ca printr-o unealtă,
m-a amăgit prin mâncare și de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit
și m-a dat morții celei mai de dedesupt în pământ.
Ci Tu, ca un Stăpân și îndurat, iarăși mă cheamă.

De veșmântul cel de Dumnezeu țesut m-am dezbrăcat eu,
ticălosul, prin sfatul vrăjmașului, neascultând
porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne.
Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin
și cu haine de piele;
căci m-am osândit a mânca prin sudori pâine cu muncă;
pământul a fost blestemat să-mi rodească spini și pălămidă.
Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi,
cheamă-mă, iarăși adu-mă în Rai.

Raiule precinstite, podoaba cea frumoasă,
locașul cel de Dumnezeu zidit,
veselia cea nesfârșită și desfătarea,
mărirea Drepților, frumusețea Profeților și sălășluirea Sfinților,
cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor,
să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis;
și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul vieții și al bucuriei,
cu care mai înainte întru tine m-am desfătat.

Adam a fost scos din Rai pentru neascultare
și de la desfătare a fost lepădat, amăgit fiind
de vorbele femeii, și gol a șezut în preajma locului,
tânguindu-se: vai mie! Deci să ne sârguim toți
să primim vremea Postului, supunându-ne
evangheliceștilor rânduieli; ca prin ele
făcându-ne plăcuți lui Hristos,
să dobândim iarăși sălășluirea Raiului.

Șezut-a Adam în preajma Raiului,
și de goliciunea sa plângând, se tânguia:
Vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene,
și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat.
Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție
și lăsat în sărăcie.
Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta
întru dulceața ta.
Nu voi mai vedea pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu;
căci în pământ voi merge, din care am și fost luat.
Milostive îndurate, strig către Tine:
Miluiește-mă pe mine, cel ce am căzut.

Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare;
pentru aceasta și șezând în preajma lui, plângea tânguindu-se
și cu glas de umilință zicea:
Vai mie, ce am pătimit eu ticălosul!
O poruncă am călcat, a Stăpânului meu, și de tot binele m-am lipsit.
Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine
și prin Eva ai fost încuiat,
roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine
și [Care și] pe mine m-a zidit,
ca să mă satur de florile tale.
Pentru aceasta și Mântuitorul către dânsul a zis:
Zidirea mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască
și la cunoștința adevărului să vină.
Că pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară.

Pentru bogăția bunătăților,
Tu ai sădit, Ziditorule și Doamne,
desfătarea Raiului în Eden,
poruncindu-mi să mă desfătez întru roadele
cele frumoase, veselitoare și nestricăcioase.

Vai mie, ticălosul meu suflet,
că ai luat învoire de la Dumnezeu
să te îndestulezi de cele ce sunt în Eden
și ți s-a poruncit să nu mănânci
din rodul cunoștinței [binelui și răului].
Pentru ce ai călcat legea lui Dumnezeu?

Șarpele cel viclean oarecând
pizmuind cinstea mea,
a șoptit în urechile Evei cu înșelăciune;
de care eu amăgindu-mă, vai mie,
m-am lepădat din adunarea vieții.

Plângeți-mă, cete îngerești,
frumusețile Raiului
și podoaba plantelor celor de acolo,
pe mine, cel înșelat rău
și de la Dumnezeu depărtat.

Livadă fericită, pomi sădiți
de Dumnezeu, frumuseți ale Raiului,
acum vărsați lacrimi din frunze
ca din niște ochi,
pentru mine cel golit și înstrăinat
de mărirea lui Dumnezeu.

Nu te voi mai vedea, nici mă voi mai bucura
de preadulcea și dumnezeiasca strălucire a ta,
preacinstite Raiule;
că gol la pământ am fost lepădat,
mâniind pe Făcătorul meu.

Șezut-a Adam atunci
în preajma desfătării Raiului și a plâns
și, cu mâinile bătându-și fața, zicea:
Îndurate, miluiește-mă pe mine cel căzut.

Simte durere, Raiule,
împreună cu lucrătorul care a sărăcit
și, cu sunetul frunzelor tale,
roagă pe Făcătorul să nu-ți încuie ușa.
Îndurate, miluiește-mă pe mine, cel căzut^[4]

Iată și o altă variantă, intitulată Verșul lui Adam, din același manuscris studiat de Gaster:

Până n-au greșit Adam
În păcat nu eram
O, ticăloși de noi!

Iar Adam dacă au greșit
Domnul din Rai l-au izgonit
Șezând la poartă și plângând
Și din gură așa grăind:

Că afară mă aflai
Dintru tine, dulce Rai!
O, vai, copaci roditori
Câmp împodobit cu flori!

O vai, curate izvoară
Și munți cu vânturi ușoare.
O, vai, lucruri de odihnă
Și zăpoade [văi] cu lumină^[5].

O, vai, râuri de mult bine
Dumnezău cu voi rămâne.
O, grădină luminoasă
Cu lumină mângăoasă.

Iar Dumnezău așa grăind
Glas către dânsul zicând:
Adame, nu te jelui
Că Eu te voi milui

Și ce tu ai fost pierdut
Iar-ț va fi dăruit[:]
Acest loc de odihnă!
Din inimă el suspină […]

Dânsul zice foarte tare
Cu plânjele fo[a]rte mare[:]
O, ticălosul, Doamne, de mine!
Cum să nu plâng eu cătră Tine?

Că eu porunca o am călcat
Care mi-o ai fost dat.
Că șarpele au învitat
Pre Eva o au înșălat,

Din pom străin am mâncat
Și-amândoi goli ne-am aflat;
Pentru a Evii neascultare
Ne-am lipsit din desfătare.

Pentru o mâncare amară
Ne scoasă din Rai afară.
Pentru o rea sfătuire
Lipsiț[i] de atâta mărire!

Iar Raiu așa grăi.
Adame! nu te jelui.
Mai bine te du de la mine
Că n-ai slujit mie bine.

Adam din suflet jemând
Grăind cu jale plângând:
O, Raiule! polată frumoasă!
Cu lumină mângăoasă!

Raiule! grădină dulce
Eu nu mă îndur a mă duce,
De glasul Îngerilor,
De vorba păsărelor,

De mirosul florilor,
De zvonul albinelor,
De zgomotul Sfinților
De mărirea Drepțâlor.^[6]

Și dintr-un alt manuscris, care conține cântece de stea:

Iară Adam au răspuns lui [Raiului]:
– Am greșit Părintelui.
O Rai! Rai! prea sfânt
Pentru mine ai fost zidit.

Acum văz că sânt lipsit,
Cu urgie pedepsit!
Și cu glas de jali plânsă,
Apoi cătră Eva zisă:

Ah! amar, Evo, și ție!
Tu-mi făcuși aceasta mii.
De mă lipsiiu de viiați,
Și di a Raiului dulceați. […]

Și au rămas Adam afară,
Cu rușine și cu ocară.
Și văzându-se cu piele,
Neavând nicio mângăere.

*

Oh! Vai de mine, Rai!
Cum de tine mă (di)spărțai.
Pre acest pământ blestemat
Din care am fost luat.

Că am fost îngrădit cu bine,
Acum mă dispart de tine.
Și voi ave multe durori
Mâncând pâine cu sudori.

Și grijă din toate părți
Întru ale lumii răutăț[i].
O, viiața me cea din Rai!
Eu spre moarte o scăpai.

Dacă nu m-am socotit,
Lui Dumnezău am greșit.
Puțină poruncă mi-au dat
Și curând o am scăpat.

Și foarte rău m-am înșelat
Pre Eva de-am ascultat.
La acest pom oprit
La dânsul dacă am venit

Dintr-însul dacă am gustat,
Eu gol m-am aflat.
Frunză de smochin luai
Și pre trup mă îmbrăcai.

Domnul afară mă scoasă,
În lume[a] cea păcătoasă [etc.]^[7].

---

[1] Tipărit prima dată în românește la 1726. Anterior, avem numai edițiile slavo-române tipărite de Mitrofan la Buzău, în 1697 și 1700. A se vedea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A72/pdf.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/poezia-triodului/.

[3] A se vedea: M. Gaster, Studii de folclor comparat, ediție îngrijită, prefață și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2003, p. 123-124.

Poeziile populare le-a descoperit Gaster în două manuscrise pe care le avea de la Aron Densușianu.

[4] Cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 99-104.

[5] Strofă inspirată din Cazania Sfântului Varlaam, în care se spune că în Rai, pentru Sfinți, „sâmt paturi de odihnă veacinică cu lumină așternute”. Și că „Raiul iaste zidit de Dumnădzău sus la răsărit pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat”. Cf. Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 95, 268.

[6] Cf. M. Gaster, Studii de folclor comparat, op. cit., p. 125-126.

[7] Cf. Idem, p. 148-149.

Sunt nenumărate cântările care ne pot demonstra cât de bine se pretează teologia poetizării, pentru că, așa cum spunea cineva, vorbirea despre Dumnezeu și despre faptele Lui este o poezie nesfârșită. Încercăm să oferim câteva exemple (foarte puține):

Pe Fiul din Tatăl și pe Duhul slăvesc,
ca din soare lumina și raza;
însă pe Fiul după naștere,
că și naștere este,
iar pe Duhul după ieșire,
că și ieșire [purcedere] este;
pe dumnezeiasca Treime
cea împreună fără de început,
Căreia se închină toată făptura[1].

 *

 Cetele Îngerile te slăvesc
pe tine, Maica lui Dumnezeu.
Că pe Dumnezeu, Preacurată, L-ai născut,
pe Cel ce este pururea cu Tatăl și cu Duhul
și Care a așezat oștile îngerești
din neființă, cu voia Sa[2].

*

Spre muntele faptelor celor alese
să ne apropiem toți prin post,
lăsând năvălirile desfătărilor,
care râvnesc la cele de jos.
Și în norul cinstitelor vedenii intrând,
să vedem singură frumusețea
cea dorită a lui Hristos;
îndumnezeindu-ne cu taină
prin dumnezeieștile înălțări[3].

 *

Cu postul apropiindu-ne și noi
de muntele rugăciunilor,
să vedem cu inima curată pe Dumnezeu,
tablele poruncilor primindu-le
înăuntru ca și Moise;
strălucind de slavă,
de fața dragostei Lui[4].

*

 Oprind patimile cu frâul curatului post,
să ne sârguim toți să ne înălțăm mintea
spre cinstite vederi dumnezeiești,
cu desăvârșită credință.
Ca să disprețuim
desfătarea vieții celei pământești
și să dobândim viață cerească
și strălucire dumnezeiască[5].

*

 Unule Născător al Unuia,
Părinte al Fiului cel unul-născut,
și unule Fiule al Unuia,
lumină și raza luminii,
și unule Duhule Sfinte,
numai al unuia Dumnezeu,
fiind cu adevărat Domn al Domnului;
o, Treime, Unime Sfântă!
Mântuiește-mă pe mine,
cel ce grăiesc de Dumnezeirea Ta[6].

Păcatul ne face osândiți prin „bucurarea de păcat”[7]. Dar numai Hristos este Cel care, cu adevărat, „toate le-ai umplut de bucurie”[8].

Am găsit, între cântările Triodului și o tainică alegorie forestieră:

 Să salte cu laude
toate lemnele pădurii,
văzând lemnul Crucii,
cel de un nume cu ele,
sărutat astăzi;
pe care Hristos Și-a înălțat capul,
precum profețește
dumnezeiescul David[9].

 *

 Biserica strigă Ție,
Hristoase Dumnezeule,
închinându-se Ție
în cedru, în pin și în chiparos,
dăruind împăraților noștri biruință,
prin Născătoarea de Dumnezeu,
miluiește-ne pe noi[10].

Lemnele sau pomii sunt simboluri ale Sfinților. Aceștia sunt adevărații pomi ai Raiului, care stau împrejurul Pomului Vieții, Hristos:

Livadă fericită, pomi
sădiți de Dumnezeu,
frumuseți ale Raiului,
acum vărsați lacrimi din frunze
ca din niște ochi,
pentru mine cel gol
și înstrăinat
de mărirea lui Dumnezeu[11].

 *

 Ca într-o livadă
plină de florile virtuților,
a pustnicilor celor purtători
de Dumnezeu umblând,
ne umplem de
mirosul cel dulce [al sfințeniei][12].

Iar mirosul cel dulce al Sfinților se revarsă din Pomul cel mai înmiresmat, Care umple toate de mirosul/ aroma/ parfumul Său:

Umplându-se femeia
de mireasmă tainică,
Mântuitorule,
s-a izbăvit de mirosul cel urât dintâi
al multor păcate;
că Tu izvorăști mirul vieții[13].

 *

La mine este mir stricăcios,
iar la Tine este mirul vieții,
că mir este numele Tău [Cânt. cânt. 1, 2],
care se varsă spre cei vrednici[14].

Evangheliile din Joia Mare se termină cu aceste cuvinte din Evanghelia Sfântului Ioan: „Vor privi la Acela pe Care L-au împuns” (In. 19, 37). Adică cei care L-au condamnat și L-au răstignit pe Hristos Îl vor privi pe Fiul omului „venind pe norii cerului” (Dan. 7, 13; Mt. 26, 64; Mc. 14, 62), după cum El Însuși le-a spus.

Cel de pe cruce și Cel pus în mormânt este Cel ce înviază din mormânt și Cel ce înviază pe toți oamenii la a doua Sa venire. Și ultima paremie din Vinerea Mare este din Iez. 37, 1-14: profeția despre învierea trupurilor din veac adormite.

Despre aceasta s-a vorbit deslușit în pregătirea postului, în Duminica lăsatului sec de carne (și ne este reamintită acum):

Gândesc la ziua aceea și la ceasul
când avem să stăm toți goi, ca niște osândiți,
înaintea nemitarnicului Judecător;
căci atunci trâmbița va suna tare,
și temeliile pământului se vor clătina,
și morții din morminte vor învia,
și toți de o vârstă se vor face[15]…etc.

Iar Judecătorul este Cel pe Care „L-au împuns” păcatele noastre, ale tuturor.

---

[1] Triodul, ed. BOR 2000, p. 43.

[2] Idem, p. 111.

[3] Idem, p. 138.

[4] Idem, p. 140-141.

[5] Idem, p. 223.

[6] Idem, p. 239.

[7] Idem, p. 154.

[8] Idem, p. 123.

[9] Idem, p. 320.

[10] Idem, p. 731.

[11] Idem, p. 103.

[12] Idem, p. 87.

[13] Idem, p. 565.

[14] Idem, p. 567.

[15] Idem, p. 50.

Mai multe cântări ale Triodului actualizează învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa, despre hainele sau tunicile de piele în care au fost îmbrăcați Sfinții Protopărinți, de către Dumnezeu, după căderea lor în păcat (Fac. 3, 21):

De veșmântul cel de Dumnezeu țesut
m-am dezbrăcat eu, ticălosul /…/.
Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin
și cu haine de piele…[1].

*

Adam cu plângere a strigat: /…/
Cel ce eram odinioară
împăratul tuturor făpturilor celor pământești
ale lui Dumnezeu,
acum rob m-am făcut,
dintr-o sfătuire fără de lege.
Și cel ce eram oarecând
îmbrăcat cu mărirea nemuririi,
[acum] cu piele de om muritor
cu jale sunt înfășurat[2].

*

Cusutu-mi-a haine de piele păcatul,
golindu-mă de veșmântul cel dintâi,
țesut de Dumnezeu.
Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine,
ca și cu niște frunze de smochin,
spre vădirea patimilor
celor de voia mea.
Îmbrăcatu-m-am urât
cu haină de ocară și sângerată,
prin curgerea vieții celei cu patimi
și iubitoare de desfătări[3].

Iar Hristos, Cel ce Și-a țesut trup din porfira sângiuirilor feciorelnice ale Preacuratei, a fost îmbrăcat de oameni cu porfiră mincinoasă/ hlamidă roșie:

Ca din vopsea de porfiră
s-a țesut trupul lui Emmanuel, înăuntru,
în pântecele tău, Preacurată,
ceea ce ești porfiră înțelegătoare[4].

*

Astăzi a fost spânzurat pe lemn
Cel ce a spânzurat pământul pe ape [Ps. 135, 6].
Cu cunună de spini a fost încununat
Împăratul Îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat
Cel ce îmbracă cerul cu nori [Ps. 146, 8].
Lovire peste obraz a luat
Cel ce a slobozit în Iordan
pe Adam.
Cu piroane a fost pironit
Mirele Bisericii.
Cu sulița a fost împuns
Fiul Fecioarei![5]

Sunt numeroase poeziile sublime, ca aceasta din urmă, care împletesc icoana dumnezeirii Domnului, Care a zidit lumea și pe oameni, cu cea a umanității Sale pătimitoare. Alegem câteva exemple, dintre cele mai impresionante:

Înfricoșătoare și preaslăvită taină
se vede petrecându-se astăzi:
Cel nepipăit [I.Tim. 6, 16] a fost prins
și a fost legat
Cel ce a dezlegat pe Adam din blestem.
Cel ce cercetează inimile și rărunchii [Ier. 11, 20],
cu nedreptate a fost cercetat.
În temniță a fost închis
Cel ce a închis adâncul [apelor, cf. Ps. 32, 7].
Stă înaintea lui Pilat
Acela Căruia Îi stau înainte cu frică
Puterile cerești.
Cu palme a fost lovit de mâna făpturii Ziditorul.
La Cruce a fost judecat
Cel ce judecă viii și morții [II Tim. 4, 1].
În mormânt a fost închis
Stricătorul iadului[6].

*

Astăzi cuprinde mormântul
pe Cel ce cuprinde făptura [pământul] cu palma [Is. 40, 12];
acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile
cu bunătatea;
doarme Viața
și iadul se cutremură
și Adam din legături se dezleagă[7].

Simbolismul amplu, conjugat, al templului, al cortului și al trupului este reliefat într-o altă cântare. Trupul Domnului este numit templu, dar și trupul lui Adam este cort. Iar Iadul are cămări, ceea ce înseamnă că este configurat tot ca un templu sau un palat cu mai multe încăperi, deși infernal/ negativ:

Stricatu-s-a Templul cel preacurat,
dar împreună a ridicat cortul cel căzut,
că al doilea Adam, Cel ce locuiește întru înălțime,
S-a pogorât la Adam cel dintâi,
până la cămările iadului.
Pe Care tineri binecuvântați-L,
preoți lăudați-L,
popoare preaînălțați-L
întru toți vecii[8].

Trestia care I-a fost pusă în mână lui Hristos, în batjocură, este considerată condeiul prin care s-a scris un nou hrisov de moștenire, prin care „Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie”[9], adică Raiul.

Psalmistul profețise: „Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps. 44, 2).

---

[1] Triodul, ed. BOR 2000, p. 99-100.

[2] Idem, p. 108.

[3] Idem, p. 145.

[4] Idem, p. 135.

[5] Idem, p. 610.

[6] Idem, p. 639.

[7] Idem, p. 667.

[8] Idem, p. 666.

[9] Idem, p. 615.

Pe toată perioada Postului Mare, până în Săptămâna Patimilor, se citesc paremii de la Facere, din Pilde și de la Isaia.

Fragmentele sunt astfel alese încât să reiasă limpede, de la bun început, că Cel ce S-a născut în iesle („Boul își cunoaște Stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște” – Is. 1, 3; Triod, p. 122) este Cel ce a fost la început („la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” – Fac. 1, 1; Triod, p. 126) și Înțelepciunea care a zidit lumea este Hristos întrupat („Înțelepciunea care strigă pe uliță și în piețe și ridică glasul Său” – Pilde 1, 20; Triod, p. 127).

Isaia vorbește profetic despre Mesia, dar și despre mânia Lui, în istorie și la sfârșitul istoriei, Facerea despre zidirea lumii și despre câte au urmat, iar Pildele despre ascultarea și iubirea de Dumnezeu.

Puse astfel în paralel, textele se completează de minune, formând un tablou cuprinzător al prezenței lui Dumnezeu în viața oamenilor și a universului, din trei perspective diferite: narativă, profetică și parabolică/ alegorică.

Această diferență de perspectivă pare că e menită să sublinieze contrastele, însă tocmai lipsa unicității unghiului de vedere scoate în evidență identitatea adevărului mărturisit în toate cele trei contexte.

De multe ori, fragmentele apar într-o completitudine magistrală (pe care autorii Triodului doar o scot la lumină). Spre exemplu, între p. 186-188, se află paremiile de la Facere (2, 20 – 3, 20) și de la Pilde (3, 19-34).

Textul din Facere începe cu: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice”. Continuă cu relatarea celor despre aducerea în ființă a femeii și despre căderea protopărinților și sentința dreaptă a lui Dumnezeu pentru nepocăința lor. Și se termină astfel: „Și a pus Adam femeii sale numele Eva…”.

Textul scoate în evidență înțelepciunea primului om, pe care și-a pierdut-o păcătuind, dar pe care Dumnezeu nu i-a retras-o nici după cădere.

Iar fragmentul din Pilde începe astfel: „Prin înțelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înțelegere a întărit cerurile. Prin știința Sa a deschis adâncurile…”. Și continuă cu îndemnuri la înțelepciune.

Înțelepciunea a zidit lumea, iar lipsa ei l-a a făcut ca protopărinții să piardă Raiul.

În altă parte se citează Is. 5, 7-16, în care este vorba despre „via Domnului Savaot”, adică despre poporul lui Dumnezeu. Numai că poporul a uitat că mai are și suflet, iar Prorocul Domnului îi anunță:

„Vai vouă care clădiți casă lângă casă și grămădiți țarini lângă țarini […] Vai de cei ce dis-de-dimineață aleargă după băuturi îmbătătoare […] Cei care doresc, la ospețele lor, chitară, harpă, tobă, flaut și vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile mâinilor Sale [s. n.]. Pentru aceasta poporul meu va fi dus în robie” și „chiotele de veselie” se vor coborî în Iad, pentru că „Dumnezeu cel Sfânt este Sfânt prin dreptatea Sa”.

Până acum nu am remarcat cuvintele: „ei nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile mâinilor Sale”.

Însă „lucrurile mâinilor Sale” sunt „cerurile”, conform Ps. 8, 3 („privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat”). Iar „faptele” lui Dumnezeu sunt „cerul și pământul”, pe care le-a făcut El „la început” (Fac. 1, 1).

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria [firmamentul]” (Ps. 18, 1).

„Pusu-l-ai pe dânsul [pe om] peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui: oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor” (Ps. 8, 6-8).

Și acestea sunt faptele Lui. Adică: „cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele” (Ps. 145, 6).

Ne întoarcem la Is. 5, 12: se pogoară în Iad cei ce păcătuiesc pentru că „nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile mâinilor Sale”.

Și iată-l pe Sfântul Isaia propovăduind evreilor ceea ce Sfântul Pavel va spune romanilor: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi” (Rom. 1, 20).

Cartea lumii sau Biblia cosmică e un îndreptar nu doar pentru că l-au urmat Sfinții Avraam, Melchisedec, Iov și Moise, depărtându-se de comunitatea cu păgânii sau descoperind adevărata închinare la Dumnezeu. Dar ea este o lege dumnezeiască, înscrisă în cer și pe pământ, pe care e obligat să o cunoască și să o înțeleagă și poporul care are Legea.

Modul de așezare a acestor paremii în Triod scoate în evidență și semnificații care nu sunt la fel de ușor de văzut dacă nu se coroborează sensurile cărților scripturale între ele.

În literatura română, numai Eminescu a creat o operă după acest tipar literar al Bibliei, în care semnificații absconse să se lămurească prin apelul la alte contexte din opera sa.

Despre simbolismul cosmic, despre cartea lumii care se citește „de la facerea lumii”, insistă să vorbească toată literatura română „veche”, dar și Eminescu și poeții moderni.

Pentru că suntem în perioada Triodului, ne gândim să scriem despre poezia de-a dreptul remarcabilă care se ascunde în paginile acestei cărți.

Ieri a fost Duminica izgonirii lui Adam din Rai, iar la vecernia zilei s-au cântat imnele asupra cărora am atras atenția și altădată, care ne oferă o perspectivă deosebită asupra grădinii Edenului, în care pomii erau oranți prin glasul frunzișului lor:

Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă,
locașul cel de Dumnezeu zidit,
veselia cea nesfârșită
și desfătarea,
mărirea drepților,
frumusețea profeților
și sălășluirea sfinților,

cu sunetul frunzelor tale
roagă
pe Ziditorul tuturor
să-mi deschidă ușile
pe care
cu neascultare
le-am închis[1].

Rugăciunea pomilor este implorată de Adam, sugerând o comunicare și o comuniune desăvârșită a Sfinților Protopărinți cu Edenul în care au fost așezați.

După cum am spus și altădată, credem că toposul despre care se vorbește atât de mult, cel al comuniunii omului cu natura din poezia românească sau freamătul semnificativ al pădurii, din lirica lui Eminescu, derivă dintr-o viziune tradițional-ortodoxă, cum este cea exprimată în aceste imne.

Rememorarea acestor caracteristici, într-un moment liturgic important, la începutul Postului Mare, este un element de natură să le facă să fie reținute de către credincioși.

Edenul continuă să se roage pentru Adam (prin Adam se înțelege întreaga umanitate) și după căderea lui, iar universul material e profund afectat și compătimitor cu suferința protopărinților. Căderea lui Adam  din Rai este resimțită cataclismic de către întregul cosmos:

Soarele razele și-a ascuns,
luna cu stelele în sânge s-au schimbat,
munții s-au înfricoșat,
dealurile s-au cutremurat,
când s-a închis Raiul,
ieșind Adam,
cu mâinile bătându-și fața și zicând:
Milostive, miluiește-mă pe mine,
cel ce am căzut[2].

Cosmosul va fi co-participant la evenimentele dramatice și la sfârșitul postului, la Răstignirea Domnului.

Dar aceeași atitudine cosmică este prevăzută în profețiile biblice și pentru vremea de dinainte de sfârșitul/ transfigurarea lumii.

Această situație a născut dezvoltări poetice splendide în literatura noastră – pe urmele unei îndelungi utilizări în literatura bizantină –, mai întâi în Istoria ieroglifică a lui Cantemir (vestita eleghie trăghicească) și apoi în lirica lui Eminescu.

Ambii asociază evenimentul cataclismic petrecut în plan spiritual personal (la Eminescu în Mortua est!, Mureșanu și Memento mori, dar urme semnificative ale acestei perspective se văd și în Melancolie) cu dizarmonia și dezintegrarea cosmică, preluând și amănuntele menționate de profeți și metamorfozându-le în propria substanță poetică.

O altă cântare a Triodului descrie tânguirea lui Adam:

Șezut-a Adam în preajma Raiului,
și de goliciunea sa
plângând, se tânguia:
Vai mie, celui ce m-am supus
înșelăciunii celei viclene,
și am fost furat de ea,
și de mărire m-am depărtat.
Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție
și lăsat în sărăcie.
Ci, o, Raiule,
de acum nu mă voi mai desfăta
întru dulceața Ta.
Nu voi mai vedea
pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu;
căci în pământ voi merge,
din care am și fost luat[3].

Dincolo de substanța pur religioasă a acestor compoziții, ne gândim că imnografia ar fi putut oferi un model poetic pentru scriitura neobișnuită a lui Dimitrie Cantemir, pentru Divan și Istoria ieroglifică. Cu atât mai mult cu cât are în comun cu ea aspectul continuu/ prozaic al textului și absența oricărei semnalări a caracterului imnic/ poetic (formula „versificată” ne aparține), deși lirismul intrinsec, ca și structura poetică a frazelor, ritmată și rimată (în traducere, pentru că în originalul grecesc vorbim de prozodie), sunt evidente.

Însă nu numai tiparul poetic este apropiat. Ne vom opri, mai departe, la un alt exemplu.

Sesizam, cu altă ocazie, că relatarea alegorică a Liliacului, din Istoria ieroglifică, despre semințele vântului și grăunțele apei din care răsare furtuna pe mare, pornește de la o apoftegmă biblică, de la Osea 8, 7, pe care autorul o menționează însă în altă carte a sa, în Divan.

Am remarcat în Triod un text poetic (desigur, nu unicul) care putea oferi sugestii pentru dezvoltarea în sine a alegoriei, așa cum se întâmplă în opera lui Cantemir:

În țară fără de păcat și plină de viață
m-am încrezut
și, semănând păcatul,
cu secera am secerat
spicele lenevirii
și, în loc de snopi,
am grămădit stogurile faptelor mele,
pe care nu le-am și așternut
în aria pocăinței.

Dar Te rog pe Tine,
Cel dinainte de veci,
lucrătorul nostru Dumnezeu,
vântură pleava lucrărilor mele
în vântul milostivirii Tale,
și adună grâu:
iertarea sufletului meu;
închizându-mă în jitnița Ta cea cerească,
și mă mântuiește[4].

Alegoria pleacă de la o parabolă evanghelică, rostită de Sfântul Ioan Botezătorul: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine. […] El are lopata în mână și va curăța aria sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 11-12).

În mod identic procedează și Cantemir. În Divan, citează din Osea care numește închinarea la idoli semănare de vânt și culegere de furtună (Osea 8, 7: „Pentru că ei au semănat vânt, vor culege furtună”). Iar în Istoria ieroglifică, Cantemir transformă exprimarea metaforică a sentinței biblice într-o povestire alegorico-poetică în care descrie cum se poate secera…furtuna. Reamintim fragmentul ieroglific:

Acestea Moimâța de la Liliac audzind,
dzisă: „Liliacul,
săracul,
vânt samănă și abur va secera,
și în sus scuipând, în obraz îi va cădea”.

Liliacul, cuvântul Moimâții, curmând,
dzisă: „De multe ori unii samănă și alții seceră,
precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată”. /…/

Eu, dară, așe în vetrilă boțit
și corabiia fără vânt
(căci mare linește era),
pre valurile moarte săltând,
voroava corăbiieriului cu a dulfului
ascultam.

Dulful ni pe de o parte,
ni pe de altă parte de corabie trecând;
pre gaura ce deasupra capului are
atâta pufniia,
cât stropii apii în corabie
și în obrazul corăbiieriului săriia.

Corăbiieriul dzisă:
„Bre, hei, porc peștit
și pește porcit, dulfe,
aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?
Au vânt sămănând,
stropii apii în loc de grăunțe arunci?”

Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vânt samăn
și stropii în loc de sămânță
în corabie arunc.
Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să,
stropii în gârle curătoare să vor întoarce
(că sămânța vântului și grăunțul apii
moartea corăbii ieste)”.

Corăbiieriul, râdzând, dzisă:
„Vântul a avea sămânță
și marea grăunță
până acmu încă n-am audzit,
macar că cea mai multă viață
în vânturi și în ape
mi-au trecut”.

 Dulful dzisă: „Eu vântul am sămănat
și grăunțele apii în corabie am aruncat,
iară cine va săcera
și cine a triera,
vremea va alege
(că precum mehenghiul metalurile
de curate
și de spurcate
ispitește,

așe vremea lucrurile muritorilor
de fericite
și nefericite,
de vrednice
și nevrednice
mai pre urmă ivește)” etc.

Ca și în cazul cântării din Triod citate mai sus, Cantemir păstrează termenii fundamentali ai parabolei originale, alegând să o dezvolte într-un context mai larg, fără a părăsi formatul alegoric.

Cu toate acestea, alegoria se lămurește prin alegorie, pentru că dezvoltarea parabolelor inițiale este în sensul interpretării, al unei hermeneutici care refuză simplitatea sau expunerea elementară și preferă să îmbrace o formă poetică.

Acest tip de hermeneutică poetică a fost „descoperită” aproape simultan de două personalități literare care domină prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Dimitrie Cantemir și Antim Ivireanul.

În cazul amândurora trebuie luată în considerare cu seriozitate influența asupra lor (și) a imnografiei (adică a poeziei „clasice” bizantine).