Fabulă pentru grăbiți

Frumusețea cartonului
de ouă…
e o frumusețe
de poveste,
doar pentru cei care încă
mai cred că sărăcia e atât
de plină de fericiri
mărunte,
încât nu se poate gândi la
decapotabile sau vile la mare.

Numai când ai bani să
cumperi un carton de ouă,
cu 30 de ouă,
crescute în casoletă,
atunci simți că fericirea e
la ea acasă.

Și după această fericire
vine fericirea colțului de pâine,
cu 150 gr. salam,
de proastă calitate,
pentru 5 zile…
pentru că pensia de la C.A.P.
s-ar putea să îți fie greșită la 100 de lei,
de la d-l Iliescu încoace,
pentru tot ce te face să mori…

Drăguțule cu bani
în exces,
eu, bătrânul sau bătrâna
cu copii nerecunoscători,
care trăim pe lângă tine
ca bălăriile pe lângă mausoleu,
nu vrem decât foarte,
foarte,
foarte puțin…

Nu mai avem demnitatea
de a ne bucura de bani
puși în mână!

Îi luăm și pe cei aruncați,
și toate mărunțișurile,
câte o rufă veche de-a voastră,
câte ceva…
care să ne intre din măselele
cariate
și puține,
la noi în stomacul mic,
chiorăind mereu
și care a uitat,
de mult,
desfătările culinare…

Dacă ai ochi să ne vezi…
aruncă-ne din galopul vieții
tale ceva, și nouă,
care ne trăim viața cu puțin
și ne așteptăm…
mutarea pe celălalt țărm.

Dincolo vom fi, drăguțule,
în altă stare de lucruri.

Și exilații au balada lor

E poemul d-lui Alasdair Sclater, prietenul nostru din Facebook.

Ballad of the exile

Rajko was an exile
In the times of fifteen years ago
So much to rebel against
So much that spoke
Of Serbia now sitting in the dust

Milosevic to be blamed
And so in it must he flee
To London’s fair city
The city of freedom and rights
Where he could see a new future
Away from the country of wrong

A new place to await the new dawn
That would surely appear
In the ending of the days of sanctions
That his world had bound

So he set himself in London
In the new land so far
Foundation a new place to be

In the European home
A new life to live
In the beauty and the pleasure
In the sorrow and the measure
Of another land and another life

But in the time and in the knowing
Stood a difference of the world
Gone were the familiar faces
The familiar places
The joys of family and home
The joys of friendship and belonging

Now was all but a strange land
To live with passion among the passionless
To seek what was not there
to live life as an anonymity
In the city of so many souls

So much did brood
These stresses and strains upon his mind
The loneliness of exile
That spoke of nothing kind
No kindness of the stranger
No solidarity of the society

Only the relentless anonymity
Of a life that was now hell.

So much to prey upon his mind

And in the end
The train was there he jumped
The driver could not stop

Gone was he forever
In the gloom

O nuvelă dialectală de excepție (scris + audio)

Constantin Stănoiu

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Podcastul nostru are 16. 21 minute (lectură și comentariu).

Cum…care muma a bătrână?

Muma a bătrână, soacra babii Florica şi bunica tatii, o bătrânică micuţă şi slabă, adusă de şale ca semnu-ntrebării. Iera bătrââână, bătrââână, până şi Dumnezău, nu numai ia, îi uitasă vârsta.

Muma a bătrână avea pielea feţei şi a mânilor, alb-rozalie, încreţîtă precum scoarţa de copac, micuţă şi gârbovită cum vă spusăi, do’r oichi-n cap, vioi şi limpez’, de-un albastru senin şi clar ca de copil, de su’ pleoapele-i încercănate rămânând tineri şi iscoditori, precum îi iera şi firea. Iera o bătrână curată, şi toată viaţa iei, i-a plăcut să să-mbrace-n ie şi poale albe, cu cătrinţe decolorate de vreme, poate mai bătrâne ca ia, şi-n picioare cu nişte opincuţe mici, din piele de porc.

Vorbea cu-n glas tremurând, sacadat şi subţîre, capu’ tremurându-i neobosît într-o parte şi alta, ca de altfel întregu-i trup firav. Dimineaţa de noapte, ieşea din odaie-mbrăcată, sprijinindu-să în ciumagu’ noduros de alun, cobora încet, cu grijă, cele trei trepte ale scării veichi de lemn, ţînându-să de balustradă.

Străbatea cu paşi şovăielnici şi mici cei câţ’va metri până la gardu’ veichi de ulucă, îşi punea ciumagu’ rezemat lângă ia, îşi rezema mânile pe capu’ scândurilor gardului scund, şi-şi punea bărbia ascuţîtă pe dosu’ palmelor, privind iscoditoare la dial şi la vale .

Trecea câte-un om sau muiere pe şuşa şi-i dadea bună dimineaţa sau bună zîua:

– Să traieşti mumă, să-ţ’ dea Dumnezău sînătate! Or’ dumneta cine ieşti şi de-al cui ieşti?
– Păi… io-s Mărin al Gichii-al lu’ Coteţ!
– Eeei, de-al lu’ Coteţ? Da’…care Coteţ mumă, că nu măi ştiu!
– Păiii…Lionora o chema pe a bătrâna a lu’ tata…

– I-auz’! Ieşti copilu’ Lionorii?
– Nu copilu’, nepotu’! Tata-i copilu’ Lionorii!
– I-auz’! Măi stai, nu pleca, să te măi întreb ceva: Lionora să ţîne bine?
– Ăhăăă, mumă! Ce să să măi ţînă, c-a murit săraca… de treij de ani şi ceva!

– Săraaaca, Dumnezău s-o ierte! De treabă muiere Lionora…
– Io mă duc mumă c-am niscai treabă, să dau de perceptor. Săru’ mâna!
– Să trăieşti mumă, să-ţ’ ajute Dumnezău pe un’e-ai merge!

Muma a bătrână rămânea sîngură, privind din nou la dial şi la vale pe şuşa, do’r o măi trece careva, să măi stea de taină cu iel. Să apropie o fetişcană la vreo zăce-doişpe ani.

– Săru’ mâna mumă!
– Să trăieşti frumuşaţa mumii! Stăi o ţîră să te-ntreb ceva!
– Da mumă!
– Ori cum îţ’ zîce dumneta?
– Nuţa-m’ zîce!

– Eeei, da, Nuţa! Ori de-a cui ieşti mumă?
– A Măriii lu’ Costică al Floarii, m-ai măi întrebat şi ieri!
– Am uitat mumă, că-s bătrână şi uit! Da…dumneta pe cine măi ţîi de bărbat?
– Păi io-s mică mumă. Ăhăăă, mai am până mă mărit!

– Păi să te măriţ’ mumă, să nu rămâi aşa că…nu-i şede bine la o muiere sîngură fără om.
– Ei, m-oş mărita io, da’ nu de-acu’, măi târzîu! Săru’ mâna, plec!

Iote-aşa, cine trecea p’in dreptu’ nost’, sub nici-un chip nu putea scăpa de iscodelile mumii a bătrâne.

Câââtă-i zîulica de mare, muma nu să dezlipea de gard, oprind lumea şi ţînând-o de taină. Nici la masă nu intra-n casă. Îi aducea baba Florica sau mama, câte-o straichină cu mâncare şi-o felie de mămăliga ori turtă, şi mânca pe-o băncuţă din dosu’ gardului, măi mult vărsând zama din lingură pân’ la gură, cu mâna tremurandu-i, da’ cu grije, fără să-i pice  pe haine.

Io şi sor’-mea, văzând-o pe muma a bătrână aşa gârbovită, ne întrebam cum o pune-n tron cân’ o muri.
– În fund o pune da’…tre’ să-i facă măi ‘nalt capacu tronului, să încapă în el, îi zîceam io, ăla deşteptu’, soră-mii!
– Taci bă prostule, cine-a măi văzut mort să stea-n fund în tron? O pune-ntr-o dungă! Băăă frate-meu, da’ prost ieşti mă!
– Proastă ieşti tu, cine dracu-a măi văzut mort să stea-ntr-o dungă în tron!
– Ba-ntr-o dungă!
– Ba în fund!

– Ba-ntr-o dunga!
– Ba în fund!
Până la urmă, ajungeam la păruială, şi iera nevoie de mama să ne  despartă, altoindu-ne câte-o joardă peste cur.

Într-o zî, ne-a dus mama pentru o săptămână la bunicii ăilanţ’, într-un sat vecin. A venit după doo zîle după noi şi ne-a dus acas’: murisă muma a bătrână.

Cân’ am ajuns acas’, în mijlocu’ odăii ale bune di la drum, am văzut pe-o masă, tronu’, care-l ştiam de mult în pod, în care era aşezată, culmea, pe spate, muma a bătrână. Să-ndreptase moartă, cum poate nu mai iera din tinereaţăle iei!

În tindă, rezemat de privor, iera capacu’ tronului, pe care cineva desenase cu văpsa o cruce mare, şi crucea noo din lemn de stejar, pe care iera scris cu litere de-o şchioapa numele iei, Maria, nume pe care nu-l ştiam, şi varsta: 99 de ani.

O ţîră de măi trăia, muma a bătrână facea suta. De ani!