Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [10]

*

Pentru fragmentele anterioare

***

Scenă de familie

Copii stau muți și privesc la
televizor
și muzica te înspăimântă.

E o viziune care te înspăimântă
și, mai ales, soprana,
soprana cu vălul ei albastru,
care pare un înger coborât din cer.

Numai muzica nu știe că noi ne înspăimântăm
și se derulează
ca apa pe meandre și
cu cotituri.

Iar în sufletul meu
(suflet urgisit de multe războaie)
sunt singur,
nespus de singur,
ridicând speranța unei lumi
mai bune și mai clare.

Măcar să mai visăm din când în când
și să nu ne mai privim
morții cu invidie.

Săracii de ei, nici nu au avut curajul
să miorlăie ce miorlăim noi
și tot noi ne temem!

Capul sus!,
îmi spun…
pe când copiii mei mănâncă televizorul,
mănâncă aragazul,
mănâncă cântecul sopranei.

Frumusețea e atât de sepulchrală încât pare
o iapă a unui prinț rebel.

Și eu…tot o privesc
și mă mângâi
că am să o fur cândva, după cum tu gândești că-ți vei găsi soțul ideal,
pisicuțo.

Ceea ce este ideal
nu poate fi decât foarte puțin real.

Și trebuie să alergi mult timp
și din greu
după această
fărâmă de stea albastră,
paradoxală…

Soprana
și-a înălțat aripile
și glasul ei a cuprins
întreaga boltă
a cerului.

Sunt îngrozit și tremur
cu lacrimile în colțul genelor.

Măsor această bucurie cu moartea,
cu învierea…

Ce poate fi acum?!

Plâng și mă simt nu știu cum,
poate ceva spațial și
fără de tăcere.

Copiii însă au adormit
cu degetul în gură
și noaptea le-a tras
plapuma peste față.

*

Poemul de clasicum

În locul lui Homer se poate
pune orice munte
și fiecare deal ar știi că e un deal.

Oricine plânge merită să
aibă un poem
și un poet trebuie să vadă orice,
chiar și imposibilul.

Viața mea a mers pe stradă
și am văzut întotdeauna idei.
Am scris idei cu știință și
fără lumină.

Când n-am mai auzit am umblat
și iar am umblat.
Însă niciodată nu am spus decât
adevărul.

Îmi place sau mi-a plăcut
să fiu static dar am umblat,
am umblat prea mult.

Când să mă odihnesc m-au durut
picioarele și a trebuit
să știu să le ung
cu poeme.

Doamne, religia mea e compusă
din toate adevărurile!

Nu adevărul ni se supune nouă
ci noi, îndrăznind
mai mult
și cu o enormă nebunie,
ne supunem lui.

Adevărul nu e un truc
și nu e o floare,
nu e un om
și nu e un ideal.

E o stare de spirit
pe care o știi
și nu o poți exprima.

Când te rogi cu cuvinte,
prietene,
e o minciună.

Dumnezeu nu are nevoie
de cuvinte ci de inimă!

Inima e o rugăciune
și ceea ce intuiește ea este
adevărul.

Nu umbla să spui multe!
Cele puține sunt
cele necesare.

Când am văzut primul om mort
și nu am mai putut să mă
contemplu în gesturile lui
am înțeles ultimul sens.

Moartea mi-a părut crudă
și mi-a părut un adevăr.

Adevărul, mi-am spus atunci trist,
nu e prietenul nimănui.

El nu îl iubește pe cel care-l
iubește.
El nu-l urăște pe cel care nu-l
iubește.
El este indiferent față de oricine.

Am rămas trist și…în inimă,
în fundul inimii,
în mod discret,
cu o mare bucurie.

Nu am avut prieteni
pentru că am avut
prea mulți.

Am părut rău
pentru că am fost neînțeles.
Am părut un râs bizar
pentru că am fost confundat
cu faptul de a râde din orice.

Am purtat în mine un gust acru,
o acreală pe care nu mi-am dorit-o
dar de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Poezia ne unește
și ne pierde.

Cel care se încrede în ea
iubește prea mult moartea
și poate nici nu știe acest lucru.

Cel care o iubește
nu se îngrijește de sine
ci de alții.

Cel care este nebun de ea
nu își face o casă niciodată
și umblă ca un pierde vară.

Nu pot plânge pentru nimic.

Viața este eternul
cântec al unui dor inexprimabil.

*


Starea de a vorbi

Nu poate fi poet cel care
nu adoarme scriind, cel care
nu se trezește la fel.

Nu poate fi un geniu cel care e liniștit în mod continuu
și nu e și nebun și nu e și pervers,
și ateu și eretic
și animal și un om simplu,
un sfânt și un mort,
un mort față de toți.
Cel care nu pare de toate,
ca toți la un loc…

Cel care scrie știe
totul.
Cel care scrie umblă
fără gânduri
și e o mirare
pentru propria sa piele.

Cititorule,
nu încerca să uiți
cine ești și ce vrei!

A imita înseamnă a nu trăi.
A imita înseamnă a-ți fi frică.

Oricine luptă
pentru un sentiment are
nevoie de el.

Bărbatul aleargă
după familia lui și vrea
ca ea să fie fericită.

Bătrânul vrea să se împace cu sine,
cu propria sa memorie.

Cel tânăr vrea să fie plin,
vrea să simtă, să pipăie.

Și, o, toți vrem să știm
și ajungem să nu mai vrem ceva!

Când ajungem să știm mult mai mult decât trebuie
nu mai ne interesează nimic.

O, ce chin acum!
O, acum nu mai știu
nici ceea ce știam!

M-am făcut mai neștiutor ca atunci
când eram copil.

Atunci știam să privesc cu ochii,
acum știu să privesc fără ochi.

Acum văd înăuntru
și nu-mi mai place afară.

M-am dezgustat de afară.

Nu mai vreau afară,
deși, câteodată, rămân pe-afară
și îmi place să răcesc.

Dacă gândești nu mai e bună
viața.
Spiritul îți ia locul și ți se deschid
nu numai orizonturi
ci și ceruri.

Dacă gândești nu mai poți avea
adevăruri
ci intuiția adevărului etern,
a ultimului plan deschis.

Fii atent la ce mănânci!

Nu vreau să te otrăvești.
Nu vreau să te știu mort.

Morții sunt pentru a fi lăudați
dar viii sunt cei care sunt iubiți.

Vreau să te văd
în sânge și în carne
oricum ai fi tu.

*

Fum de sticlă

Nu știu de ce mor.
Am învățat de la alții frica…
Eu nu m-am născut
cu această frică.

Nu știu de ce sper.
Inima mea iubește și
dacă știu acest lucru nu mai trebuie să
am speranțe.

Nu poezia minte ci lacrima!

Când nu mai știi ce se vrea
a se știi,
cum mai poți să știi ceea ce nu se știe?!

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim
dar nu știm să îndreptăm.
Toți ne mâzgălim
dar plângem apoi prea mult.

Dacă te privești îți spui
că nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?!

A face filosofie nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie fără
concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e
frumoasă.

Poate, doamnă,
că frumusețea zilelor noastre
este stranie
și metalică,
urâtă
și perversă.

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată momentului.

Stai la masă și aștepți
să fii servit. Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că ni s-au atrofiat mușchii
și creierul,
că ni s-a încetinit viteza gândurilor
de mergem așa,
în reluare…

Ca să fii prezent trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi nimic.

Gustul pentru viață
cuprinde totul,
tot ce există
și nu există.

Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit de sălcii
și o bărcuță
sfâșia liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
ochi care mă priveau.

Însă nu sunt de acord cu răutatea
și cu modul de
a fi parșiv, cu luciditatea
nimfomană,
care ne taie buna dispoziție.

Eu cred că
cel care moare trebuie
să știe că a lăsat ceva etern
în urmă…

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [9]

nu-mi vorbi despre mortii care danseaza

Cele 8 fragmente de până acum…

*


Fără dragoste

Gândurile s-au născut
pentru a fi smulse
și închise cu inima.

Eu nu mai citesc
pentru ca să înțeleg,
ci pentru ca să găsesc
și să mă bucur
de fenomenul aviației.

Azi,
suspendați de noua școală
putem să ne mișcăm masele
și să înceapă frământarea.

Dar nu sunt eu de vină
că adevărul a fost falsificat!

Fiecare și-a luat insigna lui
de libertate
și s-au spălat pe bot cu ea.

Ce ne-a făcut drumul ăsta?!
Cum de nu am simțit
sau nu vrem să acceptăm
nici acum
răul din noi?!!

Vei perora
în baza dreptului utopic de a fi anarhist
când toate puterile tale
trebuie să rămână încolăcite
sub crusta ta de diplomație.

În spatele păcii stă puterea,
nu pacea!

În spatele iubirii stă pasiunea,
nu iubirea!

Oricât aș vrea să fiu eu om cu tine,
tu vei fi animal cu mine,
ceea ce eu detest la culme.

El vrea să trăiască
la subsolul blocului
și să cerșească.

Ea vrea să fie privită cu patimă
și pipăită fără rușine.

Lasă legea să moară, cititorule,
lasă legea să mănânce pandișpanuri
neingurgitabile!

La celălalt capăt al metroului
mă priveți alarmată.

Nu eu sunt de vină!, îți spun…

Tu nu auzi nimic.
Tu știi totul de-acasă,
deși ai venit ca să mă întrebi pe mine
de el.

Te rog, Marina,
nu mă înțelege greșit!

O singură femeie mă poate distruge
cu o singură sărutare.

Nu mă pune să jur
pe semnele pe care nu le
pot concepe!

*

Ce aș face acum dacă aș fi maimuță

Trăiesc o liniște de scandal
și aș vrea să țip puțin.

Nu din ceva anume
ci numai din inteligență…

M-aș strâmba în oglindă
puțin și mi-aș privii ochii
cărora nu le-aș înțelege cearcănele.

E o frică a uliului
care se simte rănit,
care prespune că poate fi rănit,
care crede în posibilitatea de a fi rănit,
care se sime la doi milimetrii de rană,
care fuge după
rană,
care nu știe ce e rana…

Cred că sunt gelos,
dar nu am pe cine.

Eu nu am nimic
dar îmi vine să țip.

Nu dispera, cititorule,
tu vei fi salvat
din acest puseu de beligeranță,
printr-o discuție liniștită de seară!

Voi da un ordin ca să te transformi
într-un mic drăcușor,
cititorule,
care citește în scripte.

Și dracii știu și se cutremură,
cititorule!

Și ei simt nevoia de calm
și de confort,
dar cum fac,
că își înegresc tot timpul aripile….

Acum aș vrea să rup și să sparg
și, dintr-o dată, să dansez,
să dansez nebunește.

Psihanaliștii vor spune
că sunt nebun,
dar mi-e nu-mi pasă.

Ei și-au inventat o știință
pentru ca să nu pară mai proști decât sunt,
dar habar au despre ce e omul.

Dacă omul ar fi înțeles de către orice nătâng…
am fi o lume numai de Sfinți,
dar nu suntem…

Doctorii vor spune că în capul meu
nu a fost numai geniu
ci și puțină nebunie cu carul.

E treaba lor: eu am întâlnit
numai psihiatri țâcniți.

Ba, și bunica mea îmi spune, câteodată:
„unde este minte multă
e și prostie”…

Numai că prostia e una…și
îndrăzneala de a face lucruri mari
e altceva,
care depășește o vulgară percepție
asupra lucrurilor
și a lumii.

Mă bucură însă faptul,
că niciodată nu voi fi o maimuță
și că poemul acesta
a fost scris tocmai,
pentru că omul
nu își poate maimuțării adevărul,
nici măcar atunci când și-l contestă.

*

Un alt memento mori

Sunt exigent
cu oricine vrea să trăiască
și o spun
cu un ochi
dezlipit de granit.

Nimeni nu trebuie să admită
indiferența
și nu e bine să te ți-i scai
de fiecare vedetă
pe care o aplaudă
câțiva măgari excitați.

Doamnă,
orice resursă de apă minerală
se epuizează până la urmă
și păpușile au fost create în Germania!

Aici se crede pe mutește,
ca la doisprezece noaptea.
Pe nesimțite se trezesc păpușile
și încep să joace
și să cânte.

O tradiție ca asta nu e o nebunie,
ci de știi să joci
e doar o prostie.

Mai joci,
mai greșești pașii
și apoi o iei de la început,
finalul fiind prea trist
și nu durează decât un minut,
un minut de larghețe neinteresantă,
mediatică.

Tot ce e sublim e până la cer.

Secretara ieși și se pierdu
în beznă…în timp ce păpușile,
delirantele muzicii,
dansau ca apucatele.

Cel puțin jurnalul meu
a văzut lucruri oribile.

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [8]

adevarul nostru

Aici pentru cele 7 fragmente anterioare

*

Mascota zilei

Să fii un aurolac e o tristă poveste.
Pleci de acasă pentru senzații tari
și te lovești de miracolul răului.

O lume etanșă îți surâde privirii…
și o bătrână mai poate avea poftă sexuală.

Rămâi plecat pe genunchi
ca să te uiți sub fustele doamnelor
și să observi
ceva ce detești: lejeritatea lor
părut pudibundă.

Vrei să fii un manechin frumos
dar îți găsești prea multe defecte.

Te persecuți cu gândul
că nu poți avea o slujbă
și crezi că nu poți fura
ca să fii cinstit.

Însă cinstea e o furare la greu
a necinstei de
a fi lingău.

Mai crezi în iluzia demnității și în fapta bună
dar pe la spate ești împușcat,
împușcat de cel mai bun prieten.

Crezi că poți ajuta pe oricine,
dar te înșeli: unii nu vor să fie
ajutați de către nimeni.

Arta îl distruge pe om și nu îl înalță!

Este idiot cine speră
la liniște și pace,
cine ignoră faptul că războiul e o parte din noi
și…nu mai ne e teamă ca să o spunem.

Libertatea noastră
e ceva obscen până la urmă,
e ceva grav,
o conduită proastă și descreierată.

Moda noastră e ceva obscen
și ea:
un stimulent fertil pentru amoruri ilegale.

Însă nu vă temeți să păcătuiți…
Păcatul vi se pare dulce și cu cât e
mai dulce, pe atât și voi deveniți…
mai detestabili…

Faceți răul pe care nu-l vreți
și iubiți fărădelegea care vă distruge.

Oricum știți mai bine decât mine
ce înseamnă să aveți teama că nimeni nu vă vrea,
că toți vă urăsc,
că sunteți niște scursuri…importante.

Da, pe cont propriu se suferă întotdeauna
și cine scapă este apărătorul nostru.

*

Opinia anotimpului

Suntem pierduți în sarcasmul florilor
și considerăm rău idealul.
El pare să ne strice legile
și să ne omoare
deplinătatea noastră constrânsă.

Dacă dau ceva unui sărac el se bucură
urându-mă.

Dacă eu sper să mănânc ceva
mă văd agitat
și îmi pierd pofta de mâncare.

Și la mine pofta de mâncare se pierde la orice
contact brutal cu murdăria de orice fel.

Mă concentrez prea mult
și îmi fac prea multe probleme.

Însă nu pot să stau niciodată impasibil,
când vine vorba de detalii…

Nu mai pot fi liniștit când scriu
și mâna mi se pare foarte grea
și gândul, cel atât de alergător
înaintea cuvintelor mele,
atât de simplu…

M-am refugiat în neștiința mea
și în orbirea luminii.

De aici încep să uimesc sau să fiu
batjocorit.

M-am înălțat ca o insulă în ocean
și această insulă nu poate fi minimalizată…
pentru că ea există!

Un bătrân trece pe verde
dar e călcat de mașină,
de un cielo negro și omorât.

Degeaba fac polițiștii investigații:
el nu se mai poate întoarce și
mâine, ca să treacă pe verde.

Contest groaza dar mă înăbuș în ea.

Rup din metale
esențele
dar simt că mă îndepărtez
tocmai de materie
și nu o mai văd cum suspină.

Un loc,
un loc pentru deținuții de drept comun.

Mă simt ilegal,
pentru că am idei legale.

Ar trebui să fiu vinovat
de fiecare moft,
pe care mi-l propun
și mi-l permit.

*

Poem de dimineață

Să nu credeți că somnul meu e ceva bun
și că ajută la ten!

El strigă în pustie,
ca Sfântul Ioan Botezătorul
și nimeni nu se pocăiește,
pentru că toți au uitat să plâgă.

Când nu mai plângem noi,
plâng pietrele…

Am căutat să înțeleg de ce se sărută o femeie
cu un bărbat
și am înțeles.

Întotdeauna, pe om nu-l interesează
ceea ce face,
ci ceea ce crede
că obține
de pe urma unui lucru.

Mă dezgustă utilitarismul lumii mele,
pentru că e deșănțat ca o balenă
dansatoare.

Nu există reguli
atunci când vrei să le încalci
și nu te poate ține închisoarea pe loc
atunci când vrei să evadezi.

Un plan e întotdeauan bun la ceva
și trebuie să faci un mic efort
pentru ca să-l arunci la coș
sau să îl pui în aplicare.

Înfrunți pericolul și treci pe roșu.
Ești o femeie
care sfidează regulile de circulație.

Pe o bancă un bărbat doarme
și tu poți să-i furi geanta.

Toți ochii sunt ațintiți spre tine și
spre banii tăi,
pentru că tu nu mai ești
decât un obiect fără suflet…

O lecție de filosofie se termină incert.
S-a vorbit prea mult
și s-a făcut
mai nimic sau deloc.

Însă să nu credeți că mașinile
au cauciucuri degeaba
sau că anarhia e un simplu cuvânt.

Când un om se revoltă
atunci paharul a dat pe din afară
și nu e de mirare că
nu mai poate fi oprit
ca să nu spună cele mai dureroase
adevăruri,
care nu fuseseră spuse
până atunci.

Aici au murit eroi adevărați!: scrie pe un zid
și o cruce amintește
de acest loc sfânt de reculegere.

Oprește-te și te închină la acest loc
și pune o lumânare!

Merită să îți cinstești eroii
și să știi că sunt și ai tăi.

Astfel poetul te învață să iubești
și să-ți asculți părinții
și să nu uiți să faci bine,
să faci bine mereu.

Făcutul de bine nu e un bine, până
când binele tău
nu face, în mod real,
fericit pe cineva.

*

O scrisoare fără răspuns

Stam pe butuci de lemn și discutam.
Eram numai noi doi
și păream tăcuți
ca un pustiu.

Adevărul se poate spune
în multe feluri
și trebuie să știi pe care să îl dorești
într-o anume zi
și de ce.

Te lovești de greutăți
și ai nevoie de sprijin,
de un umăr pe care să plângi.

Eu îți pot fi cel mai aproape dar
și cel mai departe.

Alege un umăr real
pe care să vrei să plângi
și nu te juca de-a viața!

În copilărie, îți amintești?,
eu eram tata și tu erai mama
și păpușa ta, aia blondă și
cu ochi mari,
era…copilul nostru.

Jocul acela s-a dovedit a nu fi deloc
simplu.

Acum mă înfior de ce se ascunde în spatele
acelor naivități geniale.

Instinctul de a poseda este lin și cere totul.

El te avertizază pe fiecare zi,
pe fiecare moment și
la orice oră.

Dar nu dispera,
când crezi că poți fi fericită!

Când știi că poți ierta și tu poți să
faci asta,
atunci nu te da în lături!

Un comision se obține greu
și să aloci o sumă de fericire
e o satisfacție mare.

Nu uita să spui adevărul,
când el ți se cere!

Sunt momente când
trebuie să te izbești de adevăruri,
pe care nu le poți evita.

Și dacă minți atunci
să nu speri la a nu fi mințită.

Oricât ai trece fără ochi
și fără memorie
tu nu poți să nu vezi faptul,
că adevărul e un copil
pe care îl hrănim
cu sângele nostru.

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [7]

metamorphosis-of-the-poppy-print-c10071623.jpeg

Primele 6 fragmente din carte.

Degringolada ploii

A plouat toată ziua,
toat ziua am dansat în apă,
mi-am dat cu apă pe față,
m-am spălat cu apă pe față.

Nimic nu mai e important.
Nici chiar dacă mor
nu mai e important.

M-am împăcat cu viața.
Mi-am dat seama că nu mai contează
nimic
și că nimic
nu are mai mult decât îi trebuie.

Mi-am recunoscut ploaia,
ploaia caldă
și în această vară
am să mă spăl cu apă de argint,
pentru că voi
escalada muntele,
muntele Pietrei Dorului.

O să fie superb,
superb și extravagant,
dar nu imposibil,
nu,
nu imposibil
de gândit sau de sperat.

Scriu cărți
pe care nu le mai citesc niciodată,
pentru că am mereu altele de scris,
o foame insațiabilă de altele.

Umblu după prieteni,
după oameni care să mă înțeleagă
și să mă respecte.

Cerșesc dragoste,
dragoste și o cămașă
de liniște,
un pat moale
și o pernă curată.

Pe stradă merg încet
și privesc calm.

La masa de scris parcă
nu mai sunt eu,
ci un animal centaurian,
care vrea să mănânce
întreg universul.

Când mă ridic de aici
simt că am puterea de a sfărâma pietre.

Când mă ridic de aici, din cuvinte,
simt că am o forță
imbatabilă.

Aș cumpăra soarele și mi-aș
face din el
o mașină roșie, decapotabilă,
deși mie nu îmi plac mașinile…

Aș cumpăra Dunărea și
mi-aș face din ea o vilă pentru la vară,
deși toate apele curg în mare.

A plouat,
a plouat ca un strigăt
toată vara
și cred că pot
să fac multe lucruri,
care nu vor pieri precum
muștele…

*

Periplul neinocent

Ordinea e un cal
care aleargă,
succesiunea botului spre coamă,
urechile aplecate
spre iarbă.

Se aleargă la țintă
și numai foarte puțini
se bucură,
pentru că cei mai buni
trebuie să-și roadă inima,
să fie invincibili.

Aleargă ca înnebuniți.

Nu mai pun întrebări
și cred că e o victorie
eternă
o victorie
sau o medalie.

Dar elogiile se scutură
ca păpădia uscată.

Trebuie să știi
că se va uita
foarte curând de tine
și de medalia ta.

Ești doar un gigolo trist,
care își caută amante triste
printre clipele vieții.

Amante veritabile nu există.

El vine doar elegant
și tembel
ca să îți satisfacă plăcerile.

Nerușinarea ta va fi ridicolă
în poeme
și tot ce vei spune
nu va fi deloc drăguț

Surâzi cu un surâs stricat,
neinocent,
pentru că te urăști enorm…

Tu știi că nicio femeie
nu îți va fi loaială.

Ești ca nămolul
turmei de porci,
care s-a aruncat în mare…

Astfel, Doamne, fiul risipitor
își mănâncă roșcovele
delicate,
ca o pasăre ce e pestriță
până la pipotă!

Sper să nu mă apuce moartea
plecat și să fiu măcar acasa,
odată acasă,
că n-am fost toată viața mea acasă

Ideile mă hazardează,
dar știu că vom pune capăt drumului
și magazinele vor fi pline de produse
educate.

Ne vom permite să le cumpărăm
și să ne recumpărăm
pas cu pas.

Iluziile nu sunt cadouri…

Mâna unui copil
care cântă pe stradă
nu e niciodată o iluzie.

Drag cititor îmi ofer spiritul,
pe rând,
atât artei cât și vieții.

Surâd cu dezinvoltură
și mi-e frică să întreb,
dacă adevărul a ajuns
la urechea de care am nevoie.

O vârstă este unică
și dacă o pierdem
ea nu se va mai reîntoarce
și teama de ea ne va durea sagace
și febra nu va mai riposta
când noi o chemăm…

Poezia spune lucruri care nu ne mai dor
și pe care le-am pierdut.

Ea este melancolică cu ce nu avem
și disprețuiește bogăția noastră.

De aceea poezia e un lux,
ca lumina soarelui,
și poate doar ca să îți zugrăvească
tablouri florale,
care să te uimească.

*

Suferințe potabile

Când știu să cânt mă doare inima
și mă simt chinuit.

Orice cânt e dureros
și nu mă cred apt pentru fericire.

Poate că fericirea este o explozie ponderată
și un deliciu suav
de care trebuie
să dai seama cu inteligență.

Eu mă trec repede,
ca o explozie fluidă.

Se produce totul
și apoi vine noaptea.

La întâmplare e ușor
să găsești un hotel bun,
dar e greu să găsești o soție
care să te înțeleagă.

Durerea care te asaltează
îți schimbă și gândurile,
te face nebun și meschin,
ca un marinar în naufragiu.

Te salvezi în locul celui mort
și crezi că morții
nu mai sunt importanți,
deși le-ai luat locul în șalupă.

Observ lucruri care se văd
prea puțin.

Și mă enervează discuțiile despre
Dumnezeu,
în care fiecare vrea să facă din Dumnezeul lui
un Dumnezeu numai pentru el.

Dumnezeu începe
tot mai mult să capete definiții mortuare,
pentru că este evocat de inimi
moarte.

Și nu se mucegăiește Dumnezeu,
ci oamenii.

Nu câștig nimic și nu
pierd nimic,
decât în aparență…

Nu am auzit că se pot pierde lucruri,
atâta timp cât plecăm
doar cu ceea ce avem în suflet.

Nu poți fi mai rece decât gerul.

Cu copilul de mână
e simplu.

Îl înveți cum să-și miște picioarele
și cum să-și încheie nasturii,
de ce trebuie să salute
și de ce trebuie să își șteargă mucii
de la nas.

Când greșește câte ceva i se iartă,
că e copil
E un copil și
trebuie să învețe să fie un adult,
care nu va mai fi iertat
pentru copilărismele lui.

Însă nu sunt înțeleși cei care iubesc ordinea,
ci doar cei care au viciul
drept ocupație.

Viciului i se acordă bani,
chiar dacă ne mustră conștiința.

E tot una,
cititorule,
e tot una vrabia albă și vrabia neagră!

Metroul trebuie schimbat
dar nu schimbi și durerea de cap
cât și huruitul roților.

El te obsedează și în somn,
pentru că îi auzi zgomotele…

Dulceața sufletului e o pasăre cântătoare
și acest lucru l-am învățat de la viscol.

El mi-a spus cât pot fi de calm
când sunt plagiat
și cât pot fi de bucuros
când sunt înjurat cu bunăvoință.

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [5]

dealul cu luna

*

Primele 4 fragmente

***

Încăperile cuvântului

Locuiesc în camere largi şi tăcute;
răceala zidului te face să plângi
şi să adormi trist
şi tremurând.

Frigul de tine mă bântuie.
Frigul că nu am să te mai iubesc
şi că nu are să mă creadă nimeni,
nici chiar tu
şi nici chiar eu.

Indiferenţi şi plictisiţi,
ne vom întâlni pe o stradă
şi vom arunca,
ca dintr-un sac,
câteva scântei de cuvânt,
prin care vom vrea să ne exprimăm
părerea de rău
sau uitarea.

Eu scriu cuvinte
şi par naiv,
pentru că naivitate frumoasă
se cheamă plânsul
şi durerea din iubire.

Însă sunt demn de mine
cum, poate, tu nu eşti.

Necazul frunţii mele este o luntre,
care te duce
spre tăcerea deplină…

Neodihna mea de cuvinte
este lupta mea pentru nevinovăţie,
pentru puritatea mea simplă şi netrucată.

De aceea,
ca să scrii o scrisoare
nu ştii ce cuvinte să alegi.

Când vrei să vorbeşti despre tine
devii timid.

Sau pari prea sigur pe tine,
când ştii prea bine,
că îţi e teamă să se afle că eşti gol,
că eşti singur,
că eşti al nimănui…

Poţi să mă pizmuieşti,
de-ţi va face plăcere…
Şi cred că o vei face
din necesitate,
pentru că nu ştii
altceva mai bun de făcut.

Eu am să tac.
Îţi jur că am să tac.
Tăcerea mea va fi înţelepciune.

Dacă iubirea mi se afundă
în întuneric
nu mai am fericire.

Nu pot muri din iubire,
pentru că iubirea nu mă omoară,
ci mă înalţă.

Cu ea mă înalţ şi mă simt de nezdruncinat,
chiar dacă tu arunci o piatră,
numai ca să strici liniştea lacului.

Nu mă suspecta de vreun curent literar,
pentru că nu e unul al trecutului,
ci unul al prezentului.

Tot ce scriu eu este esenţial pentru mine.
Şi, pentru că sunt mai prezent decât toţi
sunt primul meu clasic.

Dacă mă îmbrac într-un costum vechi
nu înseamnă că sunt şi eu vechi.

Fiţi înţelepţi
şi mişcaţi-vă odată cu timpul!

Dacă rămâneţi în urmă
are să vă pară imposibil de înţeles…

Ţineţi-vă aproape,
ca să nu ne pierdem
şi să nu fim ostili degeaba,
când avem un singur Dumnezeu
şi un singur pământ.

Au înflorit trandafirii
şi au început să se scuture unii dintre ei,
mirosul lor pierzându-se
într-o casă de fum.

De aceea nu vreau să opresc creşterea,
nu vreau să opresc timpul,
nu vreau să îi gâtui memoria acestui
anotimp
şi nici nu vreau să o sfârşim adulterini şi trişti.

Vreau să alergăm fără osteneală.
Vreau să întrecem pisicile
jilave şi reci,
nopţile false şi zbanghii,
transpiraţiile fără posesor
şi fără măsură.

Trebuie să vrem liniştea noastră.

Trebuie să ne despărţim
de obiceiul de a ne bate cu pumnii,
pentru că ideea mea e mai mare decât ideea ta.

Pace vrem toţi,
dar nu ştim cum să ne complăcem în ea.
La pace sperăm şi când ne naştem
şi când murim.

Spre o viaţă de apoi
ne scurgem cu încrederi
şi incertitudini
şi, de cele mai multe ori,
cu frică,
sperând că nu vom mai muri
dincolo…

Cititorule,
fii onest
şi dezleagă iţele mele
şi pune cap la cap
odihna şi neodihna mea!

Am scris şi scriu pentru ca tu să fii
mai luminos
şi mult mai profund.

Vezi cât adevăr
şi câtă nădejde
sunt ascunse în cuvintele
mele şi în viaţa mea.

Încearcă să descoperi flacăra,
soarele, ceea ce mă face propriu tuturor
şi mă face să fiu poezia de dor
a întregii lumii.

Îmi e tare greu să par un fir
de pătrunjel,
dar tac
şi mut mă fac.

Las infinitul meu
să te devore,
să te cuprindă,
să te absoarbă…

Te las în cuvinte, ca să ţi se taie respiraţia
şi teama să fugă de la tine.

Te las în mirare
şi stupefacţia peşterii,
a adâncului viu
e la ochiul tău,
acum,
chiar acum.

Priveşte adânc,
cititorule,
şi nu te pierde în visări
picante!

Acolo unde tu vei fi iluminat,
eu voi fi prezent
şi voi plânge de fericire pentru tine.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [4]

barca, care te duce la linistea ta

*

Primele 3 fragmente

***

Inima iubirii

Dacă eu am văzut acest pământ
atunci nu pot să-l mai uit.

Dacă eu m-am născut pe acest pământ
atunci acesta este locul meu.

Dacă eu trăiesc,
atunci acest pământ
mi-a sprijinit cotul,
ca să nu adorm mai înainte
de asfinţitul soarelui.

Acest pământ e cel mai mare fiu al meu,
care îmi dă sfaturi.

Acest pământ e cea mai frumoasă mamă
a mea, care mă aşteaptă să
mă întorc de la fântână.

Acest pământ e prima icoană colorată
în faţa căreia m-am închinat până la pământ.

Nu am nevoie de un Înger
pentru ca să simt pământul
casei mele.

Nu am nevoie de un semn previzibil,
care să-mi spună, că de aici sunt eu.

Eu ştiu,
pentru că berzele se întorc aici devreme
şi îşi clădesc cuib;
pentru că rândunicile ciripesc şi-şi scaldă
ciocurile pe piatra de la fântână;
pentru că via înfloreşte şi miroase frumos,
mai ales roşul,
mai ales verdele…

Dacă nu aş avea istorie,
aş avea sângele şi ar fi
de ajuns.

Dacă nu aş avea ochi ar fi de ajuns să ştiu,
că ceea ce se aude cu dor e o doină
şi ceea ce nu se aude cu linişte în inimă
e un cântec de jale.

Dacă nu aş avea mână ar fi de ajuns
să scriu cu limba numele pământului
şi nu l-aş mai uita niciodată.

Nu pot să fiu niciodată duşmanul acestui pământ,
pentru că nu am unde fugi
şi unde scăpa.

Nu pot să fiu niciodată prietenul acestui pământ,
pentru că e prea dulce
şi aş mânca mai mult decât e necesar.

Nu pot decât să-l iubesc,
pentru că aici am să mor,
chiar dacă mormântul meu
va fi în cărţi sau în lacrimi.

Florile mă cunosc
şi nu le mai spun numele.

Căţeii sunt slobozi şi
zburdă prin curte.

Porcii sunt plini de nămol
şi stau întinşi la soare.

Bunica mea trebăluieşte toată ziua
şi simte că are putere
de iubire în suflet.

Da, totul continuă…

Dacă o carte este prea simplă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a ştiut să arunce foile
şi a rămas miezul.

Dacă o carte este prea voluminoasă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a înmulţit talantul său
şi a primit şi alţii.

Dacă cineva a vrut să scrie o carte
şi nu a mai dorit să scrie un cuvânt,
atunci cel care nu l-a scris e un înţelept:
a păstrat ignoranţa
şi a dăruit celorlalţi înţelepciunea.

Acum cuvintele sunt ferbinţi
şi pot construi
minunate geometrii,
dar spaţiul ar fi prea neîncăpător şi s-ar sparge.

Acum universul e în plină expansiune
iar punctul meu a devenit tot mai mare,
dar eu nu mă văd
nici acum din afară.

Din filosofia mea a ieşit sânge.
Rupsesem peceţile omului şi, în loc să-i fac un bine,
i-am adus un mare rău
folositor.

De aceea nu vrei ca mine,
ci ca tine.

Ca mine este obositor
şi pentru toată ziua…
şi pentru toată viaţa…
şi pentru toată veşnicia…

Pentru tine mai e odihnă
şi te mai poţi aşeza pe scaun.

Eu n-am niciodată clipă liberă.

Vei respira
şi te vei umple de fum.

Oala cu mămăligă se face afară
şi ţi s-ar părea jumările prea grase.

Usturoiul verde e prea plin
şi prea iute,
dar eu l-am mâncat
şi fiecare masă simplă
mi s-a părut o masă împărătească,
pentru că am fost liniştit
şi iubit,
purtat pe braţe…

Poezia m-a îndatorat
de tot cuvântului
şi nu-mi place.

Cu puţină evlavie aş
fi cheltuit mai puţin.

Dar nu mi-a ajuns,
ci am sperat să dau mai mult
şi să primesc mai mult.

Poate că ar fi fost altfel…

Scobitorile mele ar fi fost impulsuri pentru nervi
şi aş fi cerşit apă să beau,
pentru că nu vreau să sorb un
pahar de apă rece, ci un munte de har.

Merg,
merg în continuu…

Când vreau să fie linişte aleg ziua,
adică soarele şi scara pe care urc.

Când vreau să fie linişte
aleg noaptea,
adică luna
şi culoarele labirintului
în care mă pierd.

Şi acest lucru e
viaţa sau cursul apei,
cu nămolul şi peştii răpitori,
pe care poate să-i aducă.

Clopotele oilor
sunt melodioase
şi ai sta să tunzi lâna,
dacă ar fi turma ta.

Pastrama îţi place
dar nu ai grătar
şi nu ai nici osânză,
cu care să-l ungi.

Ce frumos e să priveşti în lac!

Cât de frumos te vezi acolo!

Pe deasupra zburând libelule
şi roiuri de ţânţari hulpavi…

Numai alerg eu,
ci doar amintirea mea…

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [3]

cu siguranta

*

Primele două fragmente….

****

Goarna pământului

Pământul era plouat şi iarba
crescuse verde…
Şi azi am săpat, cu mâna,
pământul
şi pământul era
strămoşii mei,
care se bucurau
ca să mă vadă…

Fiecare lovitură
în străbunii mei
era un ecou,
un ecou al sângelui
iar un cântec
este o legănare,
un dor nestins.

Fiecare clipă a fost
o reîntoarcere în mijlocul
naturii.
Iar natura
era liniştea pe care o cauţi,
cititorule,
şi, de multe ori,
nu o găseşti în cărţi.

Măgarii păşteau în voie,
păşteau în voie iarba…

Pe când macii, da, macii aceia roşii…
mă orbeau
cu roşul lor aprins.

Pe când pădurea mă înnopta
cu negrul ei aprins.

Pe când cerul mă afunda
cu albastrul lui aprins.

Pe când iarba mă ascundea
cu verdele ei aprins…

Iar copiii…şi ei,
se jucau în voie,
se jucau de-a viaţa,
făcând din viaţă o jucărie simplă,
ce poate fi râsă
sau plânsă
sau dezmierdată
după bunul plac.

Ce măgari albi,
cu şalele rupte şi prinse de măgari!

Ce ape adânci,
ale vederii mele de acum,
se împânzesc în urechi şi în ochi!

Cântă boii apelor,
cântă a veşminte de preot gol
şi pus pe iarbă.

Cânt şi eu
şi nu mă aude nimeni.

Parcă nu se mai aude veselia
şi nu mai se ştie durerea,
acel urlet al dacilor,
când omorau lupi sau urşi…

Se face linişte
după trecerea cailor.
Căruţa e grea şi cu roţi de fier.

Satul a rămas cu vălul pe faţă.

El nu a fost furat
şi nici cumpărat cu ceva,
fapt pentru care se pierde în taina lui…

Observ,
asist la retragerea satului
în propria lui poveste neînţeleasă.

Nu am pierdut însă izvorul.
Izvorul cu apă lină şi calmă
nu s-a ascuns.

Tu te-ai ascuns
şi nu-l mai vezi.

Tu te-ai uitat
şi nu-l mai ţii minte.

Am scos două-trei găleţi de apă
îmbietoare şi rece
şi am fost bucuros să simt,
cât de naturală e naturaleţea,
pe care ne-o renegăm prosteşte.

Trebuie să ştii, cititorule,
să reţii,
că Paradisul a rămas şi este un loc pentru toţi,
în comparaţie cu Iadul,
care are locuri plătite la preţuri foarte mari,
inacceptabile…

Bea şi tu
şi nu te îmbăta cu vorbe!

Bea din apa aceasta lină,
răcoritoare,
vitală!

Bea şi tu şi fii convins,
că arta este prezentă în noi,
că noi îi slujim,
cu fiinţa noastră înaltă, lui Dumnezeu.

Aş fi fericit să-ţi smulg
un zâmbet,
să te fac sincer, cititorule,
sincer ca nemărginirea
şi, în ochi, să-ţi rodească
sâmburele tău de libertate.

Aş fi fericit să te văd
zburând,
să ai aripi înalte,
cu ciocârlia să te asemeni tu, cititorule!

Dar când mă plâng
să ştiu, că tu
îmi aduci o batistă.

Dar când mă plâng, iartă-mă şi ajută-mă,
ca să înfig suliţa în nori.

Va fi mai uşor
decât singur
şi singur
mai mult decât cu nimeni.

*