Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [2]

altitudinile nu sunt imposibile

Primul fragment…

*****

Aşteptare

Cerul este albastru
iar câteva păsărele s-au găsit să cânte,
în zborul lor dulce
şi căutător de cuib…

Interludiu.

Când m-am gândit la poezie,
am ţinut minte, ca să le spun şi altora:
nu e bine să scrii, atunci când vrei să spui ceva,
ci atunci, când nu vrei să spui nimic!

Dacă vrei să fii tu însuţi, atunci
trebuie să te laşi dus
de valul mării în larg,
pentru ca naufragiul să nu fie atât de dureros,
ca tristeţea mare să te cuprindă
şi să iei sau să laşi loc disperării.

Paşii mici creează gândurile mari.
Iar înţelegerea partenerială
ajunge, pentru a face o afacere profitabilă.

Trebuie să ştii ce vrei,
până unde urci în cer
şi de ce ţi-ai ales acest cer cu ferestre
adânci
şi nu unul fără ferestre,
dintr-un tomberon
sau un veceu părăsit.

Şi, plecând la drum,
cerul fiecăruia contează,
surâsul fiecăruia contează,
modul cum ştie să aleagă
şi să plătească florile la piaţă
sau să servească la masă,
când ţi-ai invitat prietenii,
acasă,
contează foarte, foarte mult.

Cu toate că eu zâmbesc,
propag indiferenţă
faţă de ceea ce se întâmplă în albastru.

Paradoxal…

Şi mă enervează la culme,
că oamenii mă ascultă
şi rămân la fel de chiori,
de noduroşi,
de vâscoşi…

Să treci pe lângă cel cu mâna întinsă
şi să-l scuipi?!

Să arunci hârtiile pe stradă,
ca şi cum ţi-ai arunca chiloţii murdari?!!

Vai, trăim într-un secol,
care are tomberoane nefolosite!

Unu, doi, trei,
patru, cinci, şase,
şapte, opt, nouă…
zece?!

Şotronul te face să transpiri
dar ajută la sănătate.

După cum şi alergările,
seara, prin parc sau pe câmp,
ajută la întărirea muşchilor
şi la limpezirea minţii.

Cititorule,
sunt foarte fericit
şi nu mai am cuvinte
de adăugat la fericirea mea.

Iau căţelul şi mă plimb cu el în parc
şi vreau să-i dau biscuiţi imaginari,
pentru că şi el e ditamai imaginarul.

Mă duc, uneori, la film
şi mă înspăimântă mizeria cinematografului,
cea plină de şobolani.

Beau câte o bere
sau câte un rachiu prăpădit
şi îmi umplu tricoul de aşteptări.

E o problemă discutabilă
fericirea.

Viaţa te face să-ţi smulgi creierul
şi să-l pui la prăjire,
pentru ca o cafea să fie neîndulcită
şi aruncată în ceaşcă la repezeală,
servită de o femeie greţoasă,
cu şolduri late şi sânii lăsaţi,
care a învăţat să-şi prindă părul acum 50 de ani
şi de atunci nu a mai învăţat nimic.

Îmi miros mâinile
a aşteptare.
Mereu mâinile mele sunt altele:
mai mari şi mai calde,
deşi frigul nervilor e tot
atât de cald
ca şi dragostea,
pe care o chem
şi mă cheamă.

Mi s-a spus că sunt prea complex şi
eu am început să râd.
De ce? Pentru că vorbeam
cu cineva
şi acela a rămas uimit
de ceea ce puteam să-i spun.

Deşi îi vorbeam despre banalităţi, ca: spiritul, infinitul,
sfinţenia, geniul, Dumnezeu,
moartea, dragostea, viaţa de apoi…
lui i s-a părut că spun lucruri minunate
şi pe care trebuie să şi le noteze undeva,
nu ştiu, undeva,
ca să nu se piardă.

Degeaba îi repetam eu, că nu sunt special,
că nu sunt alesul
ci un ratat,
căruia îi e frică de viaţă
şi nu vrea să îi încerce dulceaţa,
că prefer să scriu orice numai să nu sufăr,
numai să nu pătimesc din cauza oamenilor,
el o ţinea una şi bună,
că eu sunt mare
şi minunat.

De aceea am râs
şi nu am înţeles
de ce acest om era atât de orbit de mine,
de ce nu vedea,
ca toţi ceilalţi,
nu am nimic special.

Să trecem, totuşi,
peste detalii.

Colegul şi prietenul meu e în pat
şi învaţă, în chiloţi albi,
de mama focului,
pentru examene.
Eu şi el terminăm liceul…

Însă examenele vor trece şi ele…
numai că trebuie să le trecem cu brio.

Aşa ni s-a spus: să le luăm cu nota zece,
dacă se poate!

Şi cred că se poate…

Avem putere de muncă
şi nu ne este silă să muncim.

Iubim ceea ce facem
şi sperăm în viaţă,
deşi tranziţia nu s-a terminat
iar inflaţia ne paşte continuu
ca pe o herghelie de cai.

Mai avem puţin
şi păşim (sau sărim)
în al treilea mileniu creştin
şi vrem să ducem şi omul
în al treilea mileniu,
indiferent dacă el
vrea sau nu vrea.

Să-l ducem noi,
care putem
şi să-i dăm
şi recuzita necesară,
cu care să-şi schimbe masca,
pentru că, până la urmă,
masca trebuie înlocuită cu o alta
sau putem trăi fără mască.

Acum sunt de-a dreptul original
şi nu ştiu ce vor zice
criticii mei
despre o astfel de poezie,
pentru că poezia nu are definiţii
şi nici nu are o formă stabilă.

Dar aceasta, fiind cea mai nouă
şi naturalistă la culme
şi cam exagerat de adevărată,
atunci e cea mai bună.

Ura!

Da, pe loc repaus!

Nici nu mai ştim
cum se moare.

Nu am mai murit
de câteva clipe
şi îmi e tare frică
să nu mă apuce din nou
crizele de seriozitate
şi să stric poemul tocmai
acum,
spre final.

Mihai spunea că este romantic
şi am tins să cred acest lucru.
Iar Nichita, cel puţin aşa spun
manualele de clasa a doisprezecea,
a fost un romantic contemporan.

Eu am găsit de cuviinţă
să mă numesc esenţialist,
pentru ca să termin cu trecutul
şi să încep cu prezentul,
adică cu ceea ce se spune
şi mai se poate spune astăzi.

E mai multă filosofie,
decât îţi închipui, cititorule,
în spatele
acestui termen!

Pentru că fiecare se naşte pentru ceva.
Şi acest curent literar
s-a născut
pentru ceva anume,
ca să spună ceva anume
şi să reprezinte pe cineva anume.

Şi esenţialismul vorbeşte despre
tot ceea ce este esenţial pentru noi
şi pentru toţi care ne stau în faţă.

De aceea artiştii sunt săraci:
pentru că ei sunt foarte prezenţi.

Sacoşele ei erau grele.
Venea de la piaţă
şi o trăgea şi pe nepoţica ei după dânsa.
Un copil micuţ, de vreo trei anişori,
cu fundiţe
în codiţe.

Şi s-a împiedicat fetiţa
sperând ca bunica ei să o ridice.

Dar ea i-a tras o palmă,
spunându-i câteva vorbe condamnabile
şi lăsând-o să se vaiete
din cauza zgârieturii la picior.

Poezia se termină,
cititorule!
Ceea ce contează e să fii
şi să vorbeşti poezie.
Dacă simţi cum se face asta
eşti o fiinţă poetică.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [1]

taina lumii

***

Trezire

Încep dimineaţa cu trezirea din somn,
fereastra stând să lumineze camera,
cei patru pereţi albi,
o duşumea
de lemn galben şi un tavan,
de care atârnă fasungul şi becul luminii.

Mă întind, ca să nu mai adorm.
A doua oară: ca să-mi simt trupul uşor,
ca o pană de canar verde.
A treia oară:
dintr-un sentiment de satisfacţie,
că am prins tricoul de pe calorifer,
cu două degete şi
l-am pipăit.

O contuzie la umăr mă paşte,
ca şi cum din poezie am făcut
o fizionomică tulburare a cititorului,
o delectare în gol,
ca atunci când nu suporţi mirosurile
grele ale străzii
şi te închizi în carapacea ta cotidiană.

Fii binevenit, cititorule,
la trezirea mea din pat,
pentru că am visat frumos şi dulce
ziua Domnului ce o să vină,
răsplata scrisului meu continuu,
cât şi atenţia ta profundă şi solemnă,
cu fiecare rând al meu.

Sunt vinovat, cititorule,
că am început să mă autoplagiez,
în timp ce confraţii mei
mă iubesc ca pe propriul lor briceag.

De acum înainte,
adică de azi sau de mâine,
îmi voi retuşa gândurile,
le voi lumina să nu se clatine
şi voi fi,
pentru toţi,
un om de treabă.

N-am să mai fur niciun rând
de la mine.

Am să mă trezesc dimineaţa
şi am să mă privesc
şi, totodată, lumea din jur, bineînţeles.

Am să mă întreb cinstit,
dacă va mai răsări soarele
sau dacă voi mai primi o vizită de la
prietenii mei,
bunii mei prieteni de clorofilă,
care-mi satisfac apetitul de scoici.

Eu am să scriu,
am să scriu mereu,
adică zilnic,
adică mereu,
adică mult,
adică foarte mult…

Am să scriu,
cum aş scrie pentru mine
şi cum aş fi sincer cu mine,
chiar dacă nu lin,
ci uneori şi abstract
sau distant de obiectul reflecţiei,
ca să nu mă menajez prea mult.

Îmi voi da jos, pe fiecare zi, tot ce am pe mine, cititorule,
şi vei vedea lipsa mea de plăcere pentru mine
şi, totuşi, cum scriu bătut de o insolaţie gri,
de o partidă de şah între mine şi tine.

Îmi duc jugul pe fiecare zi
şi privesc pământul,
în care s-au trezit cârtiţele,
cu vederile lor oarbe
şi în care şi-au făcut nevoile.

*


Clipă obsesivă

Copiii din parc au simţit gustul jocului
şi şi-au scos mingea roşie
ca să se joace.

Unu, doi, trei…
şi mingea se înalţă în spaţiu,
lovind aerul gol…
şi se întoarce înapoi, aiurea,
adică în iarbă,
ca o reptilă fără sânge.

Pe mine mă ameninţa spaţiul,
prin care eu treceam
şi m-am întâlnit cu mingea,
răpită de libertate,
tocmai unde poezia vrea să arate,
ce mai e nou în noi
şi…pe lângă noi.

Copiii aceştia nu se cunosc unii pe alţii
dar se întâlnesc aici,
mâzgălindu-şi feţele cu praf de parc,
cu iarbă de parc,
după burta unei broaşte râioase.

Ce faceţi voi, copii, cu mâinile voastre slabe,
împotriva acestei mingi?

Nu-i aşa, că voi ştiţi multe glume,
multe râsete,
pe care le spuneţi numai acestei mingi,
nebăgată în seamă, ca şi voi?

Sau nu aţi ghicit voi, că în buzunarul drept e câte o batistă
albastră,
pe care o aveţi de la mamele voastre,
care v-au dat o minge
în loc de o îmbrăţişare afectuoasă?

Mi-am dat seama de multe,
când mingea a lovit un copac,
un mare copac neatins până acum.

Dar nu am spus nimănui numele,
nici chiar mie,
nici chiar spaţiului
sau cutiei cu beţe de chibrit.

E un mic secret al meu…

Când mingea s-a lovit de perete
şi s-a întors înapoi,
înapoi la mine,
mi-am dat seama,
că s-a întors cosmonautul
şi că râde, splendid,
ca o gumă de mestecat.

Copiii m-au privit miraţi,
ca pe o poveste cu extratereştri,
pentru că nu erau învăţaţi ca să li se vorbească
de la inimă la inimă,
ci erau învăţaţi să fie doar obiecte,
nişte fericite obiecte ale părinţilor lor,
pe premisa: „eu te-am făcut, eu te omor!”.

Ei vorbeau numai cu mingea,
cu asfaltul,
cu tăcerea,
cu moartea…
când vreunul încerca să îşi taie venele
din prea multă fericire.

O, copiii generaţiei mele sau ai generaţiilor ulterioare!…

Ei se joacă în parcuri goale
şi deschise hoţilor de iarbă,
ca nişte coşuri răsturnate
şi prinse de statui.

Ei se jucau cu mingea
şi nu ştiau că mingea se învârte,
că viaţa nu stă pe loc,
că te coace la foc mic…

Şi că eu trec pe lângă ei,
mă pun pe bancă,
după cum trenul sună în gară,
aidoma examenului la facultate,
pe care am să-l dau în curând.

Unu, doi, trei…

Mingea se înalţă, se înalţă mereu
şi nu i se aude înălţarea…

Şi deodată priveşti în jur, cum ea
s-a oprit în spaţiu,
cum nu mai vrea să vină spre tine,
cum tu îmbătrâneşti,
cum ai copii mulţi
şi multe griji….

Şi, deodată, cum ea coboară,
vine spre tine,
spre mine,
o biată minge,
care mă face să dau şut şi gol,
deşi nu era nicio poartă în faţa mea.

*

Reţetă culinară

După cum stă scris în
cartea de bucate,
se ia un polonic verde de coadă
şi se aruncă cu el
în buzele deşertului.

*

Timp de gândire

Bucuria acestei clipe
este de a sta în pat şi de a admira tăcerea,
de a trece prin ea citind,
pe sărite,
din ziarul de astăzi,
ziar ce miroase încă a tipar
şi pe care îl miros întotdeauna
înainte ca să îl citesc,
deşi literele se citesc,
nu mirosul.

Patul mi s-a înfipt în stomac
şi în câteva coaste
şi ele îmi cer ajutorul,
ca să nu le rup de tot amintirile,
să nu le las nesătule de vis,
să nu le ignor idealul lor,
idealul fiecărei celule în parte.

Fiecare os al meu are idealul său.

Şi mi-am dat seama de acest adevăr,
când am deschis uşa şi am intrat,
când am auzit ceasul ţârâind
şi telefonul sunând în furcă,
fapt care dovedeşte,
că vreau să vorbesc cu ea despre noi.

Am venit,
abia am sosit,
din oraşul ninsorilor
şi mă simt obosit.

Mă dor picioarele de praf
şi de întrebarea fericirii mele,
a unicei mele fericiri,
care nu se vede la orizont
şi care, seara, se ascunde în întuneric,
apoi în vis,
coborând scara albă
a memoriei mele.

Mă aşteaptă câteva examene de dat
şi am numai douăzeci de ani.

Şi viaţa îmi cere, aşa vrea ea,
o deliberare
pe muchie de cuţit,
după cum îţi cere şi ţie, cititorule,
trupul fiind vizat primul,
trupul cerându-şi rostul său,
faptul de a mânca, de a…şi toate celelalte.

Apoi urmează inima,
care are gusturile ei
şi care te atenţionează subtil,
dar în grabă,
că omul nu e de fier
şi că nu trebuie să îl baţi, când îl pupi
şi să nu-i dai sfaturi, dacă nu-l iubeşti,
ci că trebuie să îl laşi în pace,
ca să decidă el,
singur,
asupra singurului său drum
pe care îl are de făcut.

Când îi dai omului prea puţin
eşti zgârcit
şi nu ai inimă roşie,
nu ştii să îl iubeşti.

Îţi e frică de răspundere,
egoismul tău te subjugă,
eşti un laş.

Nu mai ştiu ce trebuie şi ce nu trebuie să înţeleg, pentru că tu vii şi-mi spui, că această culoare nu se potriveşte cu tine şi că e mult prea greu să munceşti, dacă nu ai muncit o viaţă întreagă.

Eu fac poezie
şi este ca şi cum nu aş face,
deoarece i-am rupt coroana împărătească
şi am făcut-o o slugă a vieţii
şi a experienţei omului,
dintr-o podoabă de lux.

Am scos-o de la vitrină,
de la naftalină
pe regina poezie
şi am făcut-o în aşa fel,
încât nu mai poţi să o ignori,
pentru că e frumoasă şi cu gust făcută
şi vorbeşte despre tine, cititorule!

Aşa am dedus eu,
că nu s-a făcut poezie pentru toţi până acum,
ci numai pentru vârfurile copacului
şi că, în anumite momente ale istoriei,
mai este nevoie şi de poezie pentru toţi,
de poezie ca toată lumea,
ca toţi să se simtă mulţumiţi
şi băgaţi în seamă,
de această doamnă galantă
dar şi vorbitoare de-a dreptul,
care e poezia,
cititorule!

Şi am zis, să se regăsească aici,
în toată culoarea lor prozaică,
şi bărbatul,
care îşi alungă femeia pe motiv de apetit sexual excesiv,
cât şi fata de nouăsprezece ani, care nu mai e domnişoară,
ci femeie,
dar, care nu are maturitate în gândire,
pentru că dezvirginarea ei s-a numit viol.

Vreau să aduc, cititorule, aici, cu noi,
şi pe copilul ce clădeşte, pe bancă, în parc, un vis măreţ,
pe care o să-l facă, cândva, când va fi mare,
când va ajunge mare
şi va avea destui bani,
pentru ca aripile visului său să zboare, ca nişte
zburătoare spre realitate.

Adică toţi, în poezia mea, să-şi dea mâna
şi să se regăsească de prieteni,
deşi, în viaţa reală, trec unii pe lângă alţii,
ca nişte mărfare pline cu sos picant.

Şi când e să bea,
toţi aceştia, să stea împreună la o singură masă,
să îşi răcorească gura, dar şi inima,
să vorbească ca oamenii şi
nu ca mitralierele.

(un fragment din poem)

Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [3]

o vara cu iarba

*

Primele două fragmente din carte…aici.

****

Urechea ta înfundată

Tu vorbeşti despre lucruri cu pântec,
cu pretenţia de a fi tu însuţi
lucru cu pântec.

Tu îmi spui mie cum zboară,
de sus în jos,
ideea,
ca şi cum tu ai fi o idee
cu o singură cheie.

Tu pretinzi, înţelept,
că reverul meu de la haină
este pătat cu săpun,
deşi aş mai dori
încă o vorbă să-ţi spun.

Chiar acum, în spatele meu,
se ascultă arpegii şi game,
un mod de a nu auzi ţambalul
cum declamă tăcerea.

E o foame ca să taci
şi o foame ca să nu taci
şi să nu desfaci
şi să nu seceri
şi să nu aduni
şi să nu ai pâlnie.

Eu, din curiozitate de catâr,
nu zbier şi nu-njur,
cu toate că părul pe mine-i cam nespălat
şi mânjit cu marele păcat de a tăcea,
atunci când ar putea
să doară cobza mea.

Nu e vorba de lăutari,
de măsurători la cântar,
ci de trei catâri, care mănâncă,
în dreptul hotelului, iarbă,
fără să vadă ei,
catârii,
că pe tăbliţă sunt scrise amenzile
pentru mâncare,
călcare sau furare de iarbă.

Şi avea dreptate vorbitorul
care a înghiţit norul,
că iarba de România e verde ca glia,
ca pământul brăzdat în ninsori,
ca apele curse în măsurători,
de rime îmbrăţişate
sau împerecheate.

Aici e vorba de tine
şi de nimeni altcineva,
deşi nu e treaba lui tu
ci a mea.

Cu o cârpă tocind pleoapa
şi genele vorbelor tale,
te rog să mă taci,
dacă
vrabia a trecut lăsându-ţi puii
sub streaşină,
ca un ciorchine cu struguri.

Eu ştiu analiza şi mi se face
puţin greaţă.

Să lăsăm tăcerea pe birou,
alături de cerneală,
ca să se scrie singură.

Şi aşa, iubito,
tu ştii că am împrejur
multe urechi înfundate
cu verbe secundare.

*

Poem pentru Octavia

Deschideţi uşa şi lăsaţi să intre soarele,
ca închizând uşa, să prindem soarele
de barbă şi să-l locuim în casa noastră!

Deschideţi uşa, ca intrând Octavia,
micuţa mea admiratoare,
să-mi încălzească inima cu un cuptor,
în luna lui cuptor,
a lui august!

Şi Octavia a intrat
şi mă priveşte cu mânuţele ei mici,
cu ochii ei mici în ochii mei mari,
cu ochii ei mari în ochii mei mici,
mici, miciciţi.

Ea se urcă în pat
şi îmi priveşte scânteile aruncate peste tot,
cu admiraţie.

Eu îi spun că sunt cuvinte pătimaşe
şi că ea este mică
şi nu înţelege.

Dar ea ştie să mă pupe pe obraz,
pentru că eu scriu lucruri care ei îi plac,
fără să ştie – ea are trei ani – că e plăcere
de frumos.

Dar ea mă pupă frumos
şi acesta este versul meu,
care îmi place să fie scris:
pupatul ei pe obraz.

– Octavia, tu ai doar trei ani
şi ai să înţelegi, mai târziu,
că eşti frumoasă!

– Octavia, îţi mulţumesc pentru că vrei
să-mi dai flori,
pe care le primesc,
tocmai pentru că vin din mâna ta
micuţă, micicuţă.

– Octavia, tu îmi spui poezii
cu mare farmec
şi eu îţi spun poezii –
numai din acestea am –
cu un farmec trist.

Ea se dă jos din pat
şi pleacă cu paşii ei mici,
miciţi, miciciţi.

Dschideţi uşa şi lăsaţi luna să intre
în camera mea,
cu trena ei rece,
cu trena ei feciorelnică
şi bolnavă de somn!

Deschideţi uşa şi lăsaţi
să intre Octavia,
ca să mă pupe
pe obraz fără timiditate!

*

Noi, delectarea noastră

Recităm poeme clandestine
şi le facem salbe la câini negrii,
de pluş,
din plastilină.

Avem suflet la microunde,
care se încălzeşte doar privind firul alb de
nisip
şi cârdurile de călăreţi
în armură.

Ah, femeile noastre sunt mândre
de noi
şi ne ţin sângele în orbite,
ca pe nişte palme deschise
şi sărutate de frunze născute
în decembrie.

Viaţa noastră e o fărădelege
scrijelită pe prima buză,
suptă în primul sân al
maternităţilor de rugină.

Ah, cum moare
în farfuriile noastre
surâsul de cal,
surâsul primei fete,
care încă te mai iubeşte,
surâsul
primului băiat,
care a primit cadou
de la Sfântul Nicolae!

Se bucură prima minge,
acordeonul prăfuit,
chitara ascunsă în cornul de frig
al sufrageriei,
primul caiet cu mâzgălituri de inimă,
tăiate cu foarfeca,
de la stânga la dreapta…
şi înapoi.

Şi totuşi,
noi recităm degetele noastre
în mărarul străzilor,
în staţiile noastre de aşteptare
şi în parcurile cu mirosuri
de chinină
şi viaţă interlopă.

Ne place să ne vindem primului ochi
şi să-i umplem paharul cu tămâioară
şi cu trandafiri,
înroşiţi de cea mai pură pasăre
de vânt albastru.

Îl facem mai gol, cu apă
şi mai plin,
cu peşti,
zburătoare,
diamante
ce umplu urechea de aur.

Această generaţie merge în grabă
pe şosea şi îşi suflecă mânecile în cot,
uluind măsura dinţilor
de la clepsidră cu degetul.

O, ce albaştri sunteţi!

Vă faceţi mai frumoşi pe zi ce trece
şi nu mai umblaţi cu mâinile
prin buzunare.

De aceea e bine
să vă pup cu prima urmă
a norului de ploaie lichidă.

*

Tezaurul de turtă dulce

Un petec de gunoi
pentru fiecare petec de sănătate.

O inimă pentru fiecare ban de aur,
pentru fiecare tezaur cu pui
şi cu cloşti.

Un capac de argint din secolul IV,
o odă de seninătate
pentru fiecare meseriaş
al câmpului de carbid.

Sănătate şi numai sănătate!

Revenire la timp,
cu timpul, of, ce mult m-am iubit,
predispus la boli,
care nu au leac
în sânul luminii.

Eu am trecut pe sub acel arc de triumf,
soldat cu baionetă şi cu raniţă,
ajungând din urmă
pe cel ce-şi stingea lumânarea cu ochiul.

Am pus prima piatră esenţială,
fruntea mea cu zece lujeri de sabie,
cu săgeţi şi arcuri tomnatice,
cu ogive şi… până în turlă…

Eu am aprins focul.

Am alergat primul la secure
şi m-am lovit
cu ea peste adâncul minţii mele
de văzător necurmat.

M-am traversat cu
cârduri
de ceasuri,
rupte în amintirea lui Lawrence,
când a spus: „E ceasul 12 şi-un sfert. Adio moarte!”.

Am sperat pentru un ban de gât,
pentru un ban de ferestre,
ca să fiu tămâiat
cu parfumul, care mi-a
amestecat viaţa.

Sănătate şi numai sănătate!

Frigiderul întins la perete,
ca pentru primul şut la poartă,
ca pentru prima roire din stup,
în alt stup al prezenţei mele.

O lecţie deschisă,
pusă spre recitire.

O carte, care nu are complemente de mod,
de timp sau de loc, în
aversiunea
ei pentru tristeţile placide.

Un petec de gunoi
pentru fiecare petec
de sănătate.

O inimă pentru fiecare ban de aur,
pentru fiecare tezaur cu pui
şi cu cloşti.

*

Pauzele lui Sofocle

Trece un tren.
Pauză.
Trece o femeie în roşu.
Pauză.
Trece o bicicletă de lacrimi.
Pauză.

De trei ori cu latura dreaptă
a calului
scursă în frunte.

Cu-cu! Cu-cu!
Cu-cu!

Dimineaţa să fii mâncat,
să nu te doară lipsa ta
de mâncare!

Trece prima sărutare de ochi.
Trece prima grabă de sabie.
Pauză.
Trece prima corabie cu luptători.

Cântecul e o sărutare
cu nasturii rupţi de măr.

Cu-cu! Cu-cu!
Cu-cu!

*

Candidă putrezire

Mă doare de la ultimul om până la ultimul om.

Mă doare de la prima plută,
până la vântul
care o împinge
din spate.

Mă doare scânteia copacului,
lebăda înnegrită în lac,
cocostârcul
cu gâtul de frică.

Mă doare sângele gândului,
arborele desfrunzit
şi cotcodacul acestui ban de zarzăr.

Ah, mă doare,
mă doare vântul singur în drum,
vântul singur, din fluturi care dansează,
vântul inorogului
cu zeci de umeri ridicaţi!

Şi ce vrei tu
catâr al gândului?

Spuma mării mă doare
ca un picior
gol de amantă.

Şi când mă doare
masa mea e de plumb roşu,
de plumb negru,
de plumb alb,
de plumb plumb,
plumbuit cu plumb de plumb.

Şi ce vrei tu, de la ochiul meu?

Mă doare
cu zarzărele frunzelor,
cu mesele mele de sărbătoare,
cu ceasul nopţii de zarzavaturi,
cu catedrala orei de vecernie.

Şi nu mai sunt urme de frig,
braţe de Zenon scorţos,
care să gândească
în timpul urmei.

Sunt eu
şi ultimul om,
lângă ultimul om,
care mă doare.

*

Ce este şi ce nu este poezia

Prima lumină e un cal mort,
pe care îl pasc ciorile.

Primul copac e o casă arsă,
din care fumul coboară încet.

Prima idee este o ţigare fumată
şi aruncată pe stradă.

Acest lucru spune inima:
poezia este tot ce se vede,
ce se miroase,
ce se renunţă,
ce se scuipă,
ce se maltratează,
ce se dizolvă,
ce se disecă,
ce se speră,
ce se simte,
ce se ciupe,
ce se mângâie,
ce se sărută,
ce se întreabă,
ce se gustă,
ce se suferă,
ce se moare…
şi se învie.

Primul plop e primul profet.
De raze numai scapă câinele.
El va muşca şi îşi va vindeca gura de sânge.

Acest lucru spune inima:
poezia e tot ce nu se vede,
ce nu se rupe,
ce nu se ia,
ce nu se dă,
ce nu se imaginează,
ce nu există,
ce nu se fură,
ce nu se vrea,
ce nu se mai suportă,
ce nu se mai simte…

Cum a fost pământul,
cu cai şi căruţe,
cu păsări şi cu tinere fete cu codiţe împletite,
cu îndrăgostiţi nebuni şi nefericiţi.

Nevinovate ulcioare se văd,
trupuri nepângărite
de roţi crepusculare,
suspine de îndurare şi de tăcere.

finalul poemului si al cartii

Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [2]

numai de la inaltime vezi

*

Prima parte…e aici.

***

Reţeta mea de suflet

Ai rana apusului de soare în ochi
şi-ţi jur, că nu te vei vindeca de ea,
până nu te sărut cu inima
aerului târziu.

O văd eu
şi îţi spun cinstit,
cinstit ca în faţa icoanei,
că eu te pot vindeca de acest
con de umbră,
ce a căzut pe corzile chitarei.

Îţi voi cânta melodiile serii,
melodii cu vârstă plină
şi mă voi bucura,
când voi vedea că te vei vindeca,
deodată,
de apusul soarelui roşiatic.

Tu te vei vindeca
prin minunea mea de-a vorbi.

*

Repetarea festinului

Dezacordat sunt de pasul cerbului.

Mă plimb în acest oraş,
oraş care îmi suspină părul,
mâinile, tăcerea,
ca şi cum am adormit în somn;
somn verde şi dulce.

Dar eu
abia m-am trezit
şi am privit seara
în toată splendoarea ei castanie,
aşa cum îmi place mie:
în consoane de dor.

Am pus umărul
în tristeţea mea dezmărginită.

De aceea soarele,
cu mersul lui inocent,
a şters copilului
lacrimile sale de mamă.

*

Dansul metafizic

E greu să dai cu piciorul morţii,
când ea e lângă tine,
ca o soţie cu buze roşii.

E greu să nu săruţi moartea,
să nu o strângi de talie
şi să nu-i spui, uşor,
ca o adiere de răsuflare:
„Te aştept, iubito!
Vino să bem o gură,
împreună,
o gură de
îmbrăţişare!”

E greu,
e tare greu
să te ştii cu ea în piept,
ca ceasul într-un turn al Londrei,
bing-bang,
bing-bang,
bing-bang…

Eu să ascult încet
şi ea să mă sărute.

Eu să ascult încet
şi ea să mă îmbrăţişeze.

*

Compendiu pentru înflorire

Cât de naivi
şi de fericiţi suntem!

Cât de naivi am devenit,
pe lângă avioane şi maşini!

Alergăm în iluzii şi nu ştim
dacă suntem noi.

Ne facem muşuroaie de furnică,
termite care invadează nedescoperita
Americă de către Columb.

Calculăm centimetrul nostru de vis
cu un ochean prea mare,
cu care poţi privi
peştii din acvariu.

Nu ar fi bine să sperăm
totul de la viaţă?

Ah, ce iluzii scumpe
renegăm!

Şi tocmai,
tocmai iluzia ne aduce
cea mai mare fericire:
gândul la fericirea pe care nu o avem.

*


Călătorii străzilor mele

Pe străzile mele tânguitoare
stelele ascund tristeţea.

Pe străzile mele
călătorii îşi ascund tristeţea în stele.

Fără vârstă,
fără ocupaţie,
fără linişte,
ei îşi ascund tristeţea lor în stele,
o pun la lumină,
îşi pun tristeţea în lumină.

Ah, ce călători!
Ah, ce tristeţi infinite,
nepovestite,
stinghere!
Ah, ce străzi ca
niciunde!

Călătorii mei au o viaţă neliniştită.

Îi dor umbrele copacilor,
pisicile care miorlăie
sinistru,
bolile care nu au leac.

Ar merita mai mult.
Ar merita totul.
Le-aş da totul
călătorilor mei.

Numai umbra simfoniei lui Beethoven
să nu cânte,
atunci când răsare soarele lor.

*

Întrebările copacilor mei

În patul despărţirilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cu cine sunt asemănate gândurile?

Atunci când te tulbură marea,
când soarele te face să tremuri
şi să te încălzeşti de dor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cine te crezi şi de ce mai vorbeşti?

Când plâng frunzele
şi înfloresc pustiurile
de alb,
de liliachiu, de roşu
şi turme de porci mistreţi
mănâncă ghinda stejarilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce sunt lacrimile acestea dureroase?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
de ce eu nu pot să vorbesc,
ca tine, nimic?

De ce nu mai ştiu să vorbesc?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce nu mai ştiu
şi de ce am uitat tot ce-am ştiut?

*

Zâmbetul în cuvânt

Mă pierd în tăcerea
zâmbetului tău
şi nu îmi pare rău.

Nu mai resimt nicio boală.
Sunt complet vindecat
de faptul de a fi rază,
prin care lumea să tot cază.

Mă pierd în tufişul memoriei
şi tai cu sabia
pădurea fermecată
a dirijorului de cameră.

Cu bagheta lui simplific copacul,
îl fac mai surprinzător,
ca un poem de dor.

Un lucru e sigur:
steaua e mică
prin tăcerea frunzelor.

*

Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [1]

intre cer si pamant

***

Motoul volumului:

„Că la nunta mea
A căzut o stea”

(balada Mioriţa)

*

El şi ea

Viaţa este drumul meu spre tine
şi drumul tău spre noi,
spre sufletele noastre.

Eu fac un pas
spre mine,
pentru ca să facem, spre noi înşine,
paşi,
presăraţi cu grijă,
cu mare grijă
de pădurar,
de cel care apără pădurea
de umbră şi de uscătură.

Eu ştiu foarte bine,
că eu fără tine nu exist
şi tu, fără mine,
te prefaci că eşti fericită,
un fel de a nu crede în fericire
şi de a o dispreţui.

Dar, să ne luăm de mână şi
să fim fericiţi!

Să nu căutăm fericirea în urma noastră
ci în faţa noastră,
ca un covor roşu, regesc,
pe care trece el
şi ea
spre dincolo.

*

Incantaţie

Eu am nevoie de mâna ta
subtilă
pusă pe fruntea mea febrilă.

Eu am nevoie de părul tău
frumos,
ca să mă apere de gândul
dureros.

Eu am nevoie de ochii tăi
scrutători,
ca în cuvinte să mă botez
cu ninsori.

Eu am nevoie de tine, iubito,
eu am nevoie de dragostea mea de păun,
pe buza-ţi de smarald,
în tristeţi, cu dor, să mă spun.

*

În sărutul trubaduric

Ne sărutăm până
obosim de tăcere.

Ne dor frunzele copacilor,
până când frunzele copacilor
se îndrăgostesc privindu-ne pe noi
îmbrăţişaţi.

Ne sărutăm
şi nu ne mai oprim,
nu ne mai gândim,
parcă am încetat
să mai înţelegem ceva.

Lăsăm să curgă,
pe lângă noi,
timpul.

Iar noi ne sărutăm,
ne ţinem în braţe,
fără ca să ştim că facem
acest lucru
în faţa frunzelor de copac.

*

Doamne, m-am reîntors acasă…

Doamne, aici, mi-am găsit loc
şi mi-am făcut gând de iubire.

Mi-am pus ferestre
şi am băut un pahar cu apă,
pentru că sănătatea mea e sănătate
de om de cursă lungă.

Am mâncat,aici, lângă cuvinte
şi mi s-a făcut puţin teamă,
o nelinişte că eşti acasă
şi că nu mai vrei să pleci.

Dar trebuie să colind…
Mai e mult până la odihnă.

Însă acum sunt cu fruntea deschisă
şi cu zâmbet calm pe ochii inimii.

Trebuie să plec în alte locuri,
în ale ţări.

Trebuie să vin din alte locuri,
din alte ţări
şi să nu-mi dau seama
şi să nu-mi dau seama,
că eu am plecat de acasă,
că eu, un timp, nu am mai fost pe-acasă.

Acum, Doamne, am dat de femeia mea,
am dat de lumină în casă.

Aveam nevoie de lumină,
de lumină ca a soarelui.

Acum sunt mulţumit.
Ba cred că am lumină prea multă,
am lumină de risipit,
de risipit pe oriunde se găseşte.

Şi acum nu ştiu ce să Te mai rog,
Dumnezeul meu.

Nu mai am cuvinte
ca să mă mai rog.

Aşa, Doamne, fă, după cum există linişte,
să am aici, odihna mea,
care să mă ţină acasă!

*

Despre ştiinţă şi neştiinţă

A şti firul de iarbă înseamnă a fi fir de iarbă,
copile scump.

Trebuie să gândeşti ca el, să simţi
ca el, să suferi pentru el.

Dacă suferi pentru un fir de iarbă
ştii să suferi şi pentru tine
şi pentru ea
şi pentru toţi,
pentru toţi ceilalţi.

Nu te minţi pe tine şi să nu mă minţi
nici pe mine.

Dacă ştii adevărul, spune-mi-l!
Dar simplu, foarte simplu
sau deloc.

Lasă-mă pe mine să-l observ.
Şi, dacă îl observ, atunci
ştii ce este iarba, care înmugureşte
şi se pleacă vântului
cu seninătate.

*

Alături de tine

Eram doar noi doi
şi soarele ni se pierdea
în umeri,
atunci când ridicam paharul plin,
înnoptând câte o stea,
câte o stea micuţă.

Cine ne purta prin cimitir
era un înger,
cu care vorbeam ca un om,
deşi era o piatră
ce îmi asculta umbra.

Umbra mea se pierdea în
umbra lui.

Şi era uimitor, când nu mai aveam umbre
şi aveam gândurile simple,
ca descoperirea adevărului.

Umblam tihniţi,
inimaginabil de copţi,
pierzându-ne printre trenurile,
care rugineau
în fruntea norilor.

Atât eram de încrezători,
bărbaţi frumoşi,
ai unui suflet
care visează.

*

Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [2]

ocol de-a dreptu

Aici, pentru primul fragment din carte.

***

Lupta mea cu culorile şi nu cu Îngerul lui Iacov

Mă lupt cu verde,
verdele-mi e timpul
şi-ngălbenesc de viaţă
anotimpul.

În roşu înfloreşte
păcatul meu de stele
şi-n violetul morţii
nu mai îmi e durere.

Cu alb, ca o zăpadă,
se lustruieşte cerul
şi merg spre negru,-n zare
şi acesta-mi este gerul.

În fericiri ce nu-s
maron îmi e copil,
la versul ce mănâncă
aroma, prea subtil.

Portocaliu e soare,
răsare în pereţi,
de flămânzirea vieţii
pe care o repeţi.

Şi nu e scris albastrul
pe păsări rătăcite,
se lasă-n pribegirea
unei tăceri pitite.

Poetul e agonic,
un minus de covor,
ce picură pe gene,
un dor de tot ce mor.

Reflexele se-nnoadă,
încet şi fără stare,
în cratima dorită
e contopire mare.

Refuz de plete albe
şi gura ce cu dinţi
se naşte în deruta
ororii de părinţi.

Călcând pe trepte roşii,
cu degetele-n cruce,
când noaptea ne inundă
cu-ntoarse vrăji năuce.

*

Pantomima e un exerciţiu de fervoare

Îmi curg izvoare reci
pe fruntea-mi de tavan,
în nasul meu se toarnă
mirosul de catran.

În emisfera dreaptă
mă paşte un conflict
şi eu încalc o lege
numită, vag…delict.

Răsfrâng ziaru-n zare
de nu mai văd o casă,
într-un miros de morgă
mă simt hulit la masă.

Tresar în algoritmul
ticsit cu praf de puşcă,
când tocmai tragedia
de cornul drept mă muşcă.

*


Sughiţul a învăţat să fie crezut

Mai lung sunt în chibrit
ca peştele-n coridă,
cum cade semiluna
cu creasta, în toridă.

Înalt, cu pasul nopţii,
pe câmpul de idei,
pictând nebunul sunet
al zânelor din clei.

Cu suferinţa-n cai
şi ceasul stând să fure,
picioru-mi de metresă
al nemuririi pure.

Vârât în plasa apei
cu foc de reci strigoi,
în malul drept al stânei
El ţipă din gunoi.

*

Inocenţa e un moft aruncat în zarva cuvintelor

În foaia desfrânării
se pierd femei de sticlă,
când apele sunt tulburi
şi braţul se ridică.

Când temele sunt clare
şi nu sunt lopătari,
sirenele n-au visuri
ci-n păr doar căluşari.

Vânate de instincte
scriu punctul pe şoptite
şi-şi gâdilă-nflorirea
din şapte infinite.

Şi nu sunt inocente
sub râsul lor pătrar,
ce-mi cumpără, în silă,
un of din buzunar.

*

Fericirea e scumpa noastră nedormire

Dă-mi ban cu zimţ de lapte
să fur o fericire,
cernită printre şoapte
de recea amăgire!

Dă-mi să-nflorească câmpul
şi ploaia din răscruce,
să culc, pe braţe, cucul
ce-mi cântă cel mai dulce.

Să fiu plăpând în gânduri
şi să mă plec senin,
ca să-Ţi sărut, o, Doamne,
mirosul Tău de crini!

*

Fragmente. Cartea a fost finalizată pe data de 2. 05. 1997.

Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [1]

aurul marii

***

E rece aici. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt

Eu numai ştiu de-i cerul chiar albastru
iar în covor mă prind de buzunar,
e un hotar între argint şi aur
şi eu nu ştiu,
eu nu mai văd hotar…

La geam nu-s case,
e un teren deşert;
de trag în aer
mă lovesc în piept.

Sunt prea prezent,
în lacrimi eu sunt verde
şi nimeni nu-mi dă mâna,
căci nimeni nu mă vede.

Eu chiar surâd,
mă spăl cu iarbă sfântă
şi îmi arunc
în mine mărăcini,
ca să-nţelegi durerea-mi sfărâmată
şi nu toţi morţii
să-ţi pară pelerini.

Să iei încet oceanul din cuvinte,
să îl contempli ca să-l găseşti frumos
şi rima-ţi va plăcea,
căci e tocmită
cu-ndemânarea sufletului ros.

Nu vei găsi ceva
ca să-ţi subjuge umanitatea,
pântecul din tine,
tu vei vedea ca într-o hartă veche
aceleaşi slove,
care sunt şi-n mine.

Eu nu mai ştiu
ca tu să ştii prea bine,
ce e sublim în piatra de cristal;
ferestrelor, atâtea cât sunt în mine,
nu le-am mai dat vergele de metal.

Eu sunt deschis,
sunt doar mai negru-n haine
şi tot mă doare firul de cimpoi;
să nu verşi inima,
să nu te doară coasta
şi lasă-mă pe mine lângă noi.

Ca să veghez,
să văd stilou-n carte
şi mersul lui atât de diafan,
să cânte el,
cu trilul, grai de moarte,
cum l-am numit chiar eu:
„o voce de sopran”.

*

Confuzia punctului cu tropotul calului

Gândesc tăcut,
cu umbra mea tăcută,
tăcerea e în Tine,
Doamne,
oh, tăcere!

Mă dor secundele cum trec prin mine
şi n-am pe limbă o plăcere.

O virgulă mi-e tare supărată
şi versul mi-e nervos şi bădăran,
nu am scăpat mocirla şi nici porcii,
grohăitorii sfârşitului de an.

Stau în întoarceri,
mă vaiet lângă temple,
refuz să sorb paharul de migdale,
mă dau în soarele cu leagăn de stamine,
metafore şi smoală,
ah, viaţă mult prea plină
şi prea goală!

N-am să mă mint
cu forţa mea de aur,
să scriu faianţe
de pus în abac,
căci un profesor ştie să vorbească,
dar nu mai ştie rostul lui posac.

Vorbesc cu gura rătăcită,
smolesc o suprafaţă de metal,
şi nu ştiu ei ce este azi în mine,
ce nume am,
ce nume azi mai am.

Tăcerea însă umple,
mă pierde în fărâme,
în flori şi în albine,
în păsări şi în râme.

Şi-aici, istorii goale,
se-umplu, şi-au durere,
pe limba dezmorţită,
în versul ce nu piere.

*

Trecutul va fi dus până la renaştere în Esenţialism

Îmi e patul nefăcut de ape
şi merg cu capetele spânzurate,
spălându-mi papucul în iubiri,
regrete multe şi în nesimţiri.

Mă trec cu frunza şi mă găsesc cu pasul,
roind în degetele sorţii prihănit,
tu, fericire, mai scuipă-mă odată,
căci pâinea mucezită m-a iubit!

Fă-mi patul cu ninsoare multă
şi pune-mi stelele în zbor,
pictează-mi ochii într-o sticlă,
ce ţine-n ea vestitu-mi viitor.

Şi taie-mi braţul frigului din sânge
de vezi cum lebedele-n mine
plâng…
şi plânge…

*****