Rozina lui George Călinescu are sânge maimuţesc în ea

Rozina e femeie si nu maimuta

Naintea vieţii tale
Cu miliarde de-ani
S-au închegat metale
Şi-au bubuit vulcani.

Rozina, ai mulţi strămoşi,
Prin unghii tu eşti rudă
Cu munţii cei stâncoşi,
Ai jad în carnea crudă.

Din algă, iarba groasă,
Jucând în mări crispate,
Ai coama graţioasă
Ce-ţi cade lung pe spate.

Bunic ţi-este mamutul
Greoi la călcătură,
De monştri vechi temutul,
Căci fildeşi ai în gură.

Sărutul mi se trece,
Dar câteodată pregeţi,
Ca silexul eşti rece,
Deşi ca iarba fremeţi”.

[1963]

Cf. G. Călinescu, Lauda lucrurilor. Poezii (1927-1965), ediţie integrală după manuscrise, text stabilit şi argumentat de Marcel Duţă, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1992, p. 185.

Iar dacă femeia are sânge maimuţesc şi tu eşti tot maimuţă (dacă asta crezi, conform teoriei evoluţioniste), nu există Dumnezeu, nu există conştiinţă, nu există suflet, nu există raţiune, nu există Îngeri, nu există Rai, nu există Iad, nu există decenţă, nu există morală, nu există ordine de drept, nu există logică, nu există nimic bun…ci numai instinctualitate, brutalitate, animalism.

Reţineţi: Rozina e femeie şi e creaţia lui Dumnezeu!

Lipsa figurilor de stil

e vulpe dar seamana cu pisica

„Domnilor şi doamnelor, ambasadelor străine şi ambasadelor nestrăine, tânăra absolventă, tânăra cercetătoare, tânăra femeie de mare nobleţe a avut un contact brutal cu realitatea. În loc de ovaţii a primit un şut în…speranţă şi un pumn, sănătos şi invidios, în…credinţa că vom scăpa, mama lui!, de nepotism provincial şi de lipsa brutală de profesionalism, dacă tot suntem în Europa patriilor, în Europa naţiunilor.

Dar nu numai ea, ci şi tânărul, da, şi tânărul ei soţ, cu ample potenţe vizibile şi invizibile, a primit…ce nu i-a trebuit şi ce nu a cerut, deşi nu cerea prea mult, pentru că a îndrăznit (cum de a putut să muncească atât pe degeaba?!) să fie el însuşi şi să nu şteargă podelele cu pupături îngâlate.

Doi tineri, sărmani, fără viitor, fără speranţă, într-o lume cucernică, într-o lume amabilă, într-o lume transparentă, într-o lume legală, într-o lume ilegală, într-o lume corectă, într-o lume infectă, într-o lume colorată, într-o lume sigilată, într-o lume amprentată de tot felul de interese meschine.

El şi ea. Noi şi voi. Ei şi ele”…

Atât îşi mai aduse aminte (ce vis ciudat?!) pisicul Scumpi, când se trezi din pătuţul lui neted, creionat la colţul infamiei. De pe timpul tătarilor,  de când se purtau blugii rupţi în genunchi şi de când belciugul în nas era o modă evazivă şi putredă, pisicul dormea noaptea în acelaşi loc.

Tanti Elvira venea adesea şi îl mângâia. Noi o lăsam, că nu doream să îi stricăm cheful femeii, deşi ea venea ca să stea şi să se joace cu pisicul şi când noi nu aveam chef de nimeni. De fapt tanti Elvira, o tânără doamnă trecută de 60 de ani, se gândea, că viaţa e scurtă şi că trebuie să vorbeşti şi să mângâi pe cineva. Da, fie el chiar şi orătania de Scumpi.

Pentru că un bărbat avea o vorbă: „dacă nu ştii să iubeşti un om, iubirea pentru un câine sau pentru o pisică este un egoism în doi”. Şi avea dreptate. Mă uitam la un pas., care a început şi el să mânuie laptopul. Şi mă gândeam: dacă ar vorbi laptopul ar dori să fie exorcizat, la contactul brutal cu acest zemzec de pas.

Pisicul Scumpi s-a învăţat cu îmbolnăvirea parfumului de femeie. Când îi simte parfumul strident şi greoi tantii Elvirei, el sare din pătuţul lui şi, cu un botic enervant şi obraznic, se pisiceşte în limba lui, se miorlăieşte pe nervii noşti, se bălăngăneşte ba pe lustră, ba pe computer…deşi noi nu avem pisic.

Figurile de stil lipsesc. Dacă odată lipsea pâinea şi o luai pe cartelă, acum lipseşte, din ce în ce mai agonic, omenia. Praful nesimţirii te înjectează în nări. Goana după bani te indispune la tot pasul. Semnele de întrebare apar pe televizor, apar pe online…şi urmăresc, ba când un preşedinte, ba când un demnitar, ba când un slujbaş, ba când un tartore, ba câte un peşte mic, ba câte o solniţă, ba câte o oglindă…

Astăzi, spre exemplu, atât somnul, cât şi tanti Nela ( o altă vecină imaginară) au plecat în vacanţă. Se spune că: la mare. Da, la mare distanţă de casă, pentru ca să îşi facă de cap. Acum, ce poate să însemne pentru tanti Nela, o puştoaică de 18 spre 19 ani…făcutul de cap? Adică ce poate să facă ea, sărmana, dacă nici nu o duce mintea?!!!

Ca să faci rele trebuie să ai şcoala vieţii, să ştii să faci…fără urme, să nu se vadă pe niciunde. Dar Nela, Nelişoara…Neluţa…cum o mângâiem noi sau tanti Nela, abia nu şi-a dat BAC-ul, că l-a picat…şi acum, de nervi, e plecată puţin la mare, ca să se relaxeze.

Dar nu ştie sărmana, e copilă, e mică, cum să se distreze. Mi-a lăsat numărul de telefon, pentru ca să mă uit eu pe net…şi să găsesc ceva distracţii, pentru ca să le experimenteze şi ea la mare, că nu are experienţă.

V-am spus: nu are şcoala vieţii! Nu are nici măcar BAC-ul luat…dar se simte bine. Dv. ce sugestii mi-aţi da, ca eu să o sun pe Neluţa, ca să îi spun ce să facă, în lipsa şcolii vieţii? Aşteptăm răspunsuri chiar şi din străinătate, numai bune să fie.

Pescari de duzină

ti-ai tras bot

Un soare chel în cap, năduşit, stătea deasupra la doi pescari amatori, ocupaţi cu minciuni despre pescuit. Pescuitul e o academie a exagerărilor. Cel care ştie să exagereze mai mult…e cel mai nimfoman pescar. Deşi, cu undiţele lor, îţi luai viaţa în cap şi te făceai cosmonaut.

O vară liniştită, fumegândă…Coşmarul casei de lângă apă începuse, când cele două uşi, laterale, vopsite frumos, cu lacăt, nu s-au mai deschis. Cei doi pescari, care nu fumau şi nici nu prindeau peşte…se uitau la apă…se uitau la soare, îşi aminteau că odată, cândva, târziu, căzuse ca un prost în faţa cumnatei lui şi aia, îndesată puţin, căzuse peste câinele ei şi câinele peste… neatul pur.

Pe firul amintirii, chiar şi minciunile pot fi posibile. De fapt imposibilul e mai aproape de un peşte, decât peştele de o undiţă. Gi, un tânăr căsătorit a treia oară cu o babă pensionară, e primul pescar. De fapt nu el căzuse în faţa cumnatei lui, care căzuse în faţa căţelei (că nu era câine) şi se lovise…de neantul pur.

Cel care căzuse (a se accentua acest cuvânt…) era Fi, un bătrân căsătorit pentru a treia oară cu o fostă domnişoară, care fusese dezverginată de nu ştiu care trecător, care i-a dat o cană cu apă…

Coproducţie aberantă. Dar aberanţa are şi ea o logică. Că nu om scrie aşa, fără logică, între Gi şi Fi. Logica stă în raza soarelui. Cu cât soarele îţi ameninţă mai mult neuronii, cu atât minciunile cresc proporţional cu numărul de peşti neprinşi, şi îţi aduci aminte, că prin anii ’70, la o răspântie de radini ai găsit ditamai somnul…

Mă refer la peşte. După ce l-a prins l-a măsurat cu palma. Somnul avea vreo 5 palme, că atunci, când a ajuns acasă, i-a mai dat nevastă-sa încă două, două palme bune, pentru că auzise că el se culcase, în neştire, cu o fostă colegă a ei de gimnazială, deşi nu era nicio licărire de adevăr la mijloc. Pentru că avea martori. Şi când ai martori, chiar dacă te cheamă regina Angliei nu poţi să faci nimic în faţa evidenţelor.

Să te ferească Dumnezeu de martori, din ăia cu gura mare şi de poze. Cu cât e poza mai colorată şi gura mai strigată, cu atât înghiţi în sec, şi admiţi şi ceea ce nu ai făcut…şi ceea ce nu ai mai apucat să termini.

Cert e că cei doi pescari au prins  peşte,  până şi-au dat demisia.

Prostia e o valoare capitalizabilă

prostia e valoroasa

Cu horoscoape, cu câte o poză, cu câte un secret ştiut de toţi…se face treabă capitalizată. Capitalizarea prostiei – un bun panuniversal – trebuie cât mai degrabă orânduită legal, votată în toate parlamentele lumii pentru că e deja o realitate. Şi când realitatea devine paradigmă execrabilă e musai să fie o lege pentru execrabil.

La ce folos să scrii articole grele, frumoase şi lungi, dacă poţi să scrii articole mici, deştepte şi enervant de bune? La ce folos să îţi închipui că interesează pe cineva lucrurile înalte, teologice, sfinte, când pe fiecare îl interesează să dibleze atenţia, să se fofileze…dar banul să marcheze?

O, de ce nu suntem cu toţii proşti?! O, de ce nu suntem mai proşti decât toţi, dacă prostia se capitalizează atât de bine, atât de economic, atât de acurat?!

Mie mi-a ghicit odată în palmă ghicitoarea Susanela şi mi-a pus că trebuie să o las mai moale că o mierlesc…dar eu am zis că n-o fi…totuşi cu aur aurită a ei gură smălţuită.

La o adică: prost să fii, noroc că nimeni nu-şi dă seama!

Trebuie să fii în rând cu lumea

cine e lumea

Bunica mea îmi spunea, mai tot timpul: nu se taie pepenele aşa…sau nu mânca toate cireşele dintr-o dată…pentru că nu aşa face lumea. De aceea, când era treaba cu lumea asta mă enerva la culme, pentru că eu nu vream să mănânc şi nici să mă îmbrac şi nici măcar să adorm, când adormea lumea.

Lumea (ceva paralel cu mine) are treaba ei…eu treaba mea. De aceea mănânc pepeni, vorbesc, adorm, mă rog, citesc…când vreau eu  şi cât vreau eu…şi nu cât vrea lumea. Habar am cine este lumea… Pentru mine a fost şi este o ficţiune, pentru că lumea nu există…ci  există numai 300 de-ai lui Costel, Gigel, Florentina, Verginica, Azor, ciocolată, ics şi zero, etc.

Neicuşorule, cum îţi spuneam

neicusorule

afară e secetă intelectuală. De aceea un blogherist, că nu am cum să-i spun, a şters 200 de comentarii proaste, de pe blogul lui execrabil, pentru ca să nu mai fie 5.987.657 de comentarii ci numai 3. 456. 908 comentarii.

Ştiu că am greşit numărul impar al scăderii, dar îl ştiu, la sigur, neicuşorule, pe individul care, pe blogul lui execrabil…a născut o muscă ceţoasă.

1 2 3 4 14