Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2018]

† Teofan

Prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor:

har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiţi fraţi preoţi,
Drept-măritori creştini,

Hristos a înviat!

În această noapte de har şi de lumină ne aflăm în pridvorul bisericilor noastre pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Suntem împreună într-un număr mare, având între noi şi pe cei care nu vin la sfânta biserică decât în noaptea de Paşti sau rareori în timpul anului. Îi îmbrăţişăm pe toţi cu dragoste de frate şi le dorim a fi cât mai mult între noi pentru că facem parte din aceeaşi familie creştină şi este bine şi frumos să mergem împreună pe acelaşi drum.

Suntem aici, la sfânta biserică, pentru „a lua lumină”. Acest fapt arată că este ceva sau, mai bine spus, că este Cineva Care ne cheamă. Simţim nevoia unui răspuns, avem trebuinţă de lumină şi intuim că în lumina de Paşti descoperim pe Cineva Care ne poate călăuzi, hrăni şi ajuta.

Da, iubiţi credincioşi, este lumina lui Hristos, este Hristos Însuşi Care vine spre noi, Care ne cheamă, Care ne aşteaptă, Care ne iartă, Care ne îmbrăţişează şi Care ne iubeşte. Spre El ne îndreptăm paşii în această noapte de Înviere şi nădăjduim ca lumina Lui, El Însuşi, să rămână cu noi şi în noi pentru veşnicie.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este momentul potrivit pentru a cugeta la taina legăturii omului cu Dumnezeu, legătură care constituie şi fundamentul real al relaţiei dintre oameni.

Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, pentru a fi împreună cu noi, pentru a ne dărui viaţa şi slava Sa. În momentul în care primii oameni au ales să vieţuiască fără Dumnezeu şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu, ei s-au rupt de Izvorul vieţii. Moartea a pătruns atunci în om şi în lume, un zid despărţitor aşezându-se între acesta şi Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, oamenii s-au îndepărtat şi unii de alţii. Au apărut, astfel, dezbinări, lupte între fraţi, războaie şi multă ură.

Însă Dumnezeu „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1]. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu coboară pe pământ la oamenii zidiţi de El, pentru a le oferi acestora puterea întoarcerii la Dumnezeu şi a unirii între ei. „Domnul S-a întrupat, spune Părintele Dumitru Stăniloae, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El”[2].

Înainte de Răstignirea şi Învierea Sa, Hristos înfăţişează Tatălui, în rugăciune, dorinţa Sa cea mai arzătoare – oamenii să fie uniţi între ei: „Mă rog, spune Hristos, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (…) precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca şi ei să fie desăvârşiţi întru unime”[3].

Prin vieţuirea Sa printre oameni, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe om, înlătură peretele despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi dăruieşte puterea unirii între oameni. În sărbătoarea Sfintelor Paşti conştientizăm în mod deosebit acest adevăr şi exclamăm: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”[4]. „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[5].

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Învierii Domnului a fost, de-a lungul veacurilor, moment de bucurie aleasă pentru românii ortodocşi, oriunde s-ar fi aflat ei. Graniţe nedrepte i-au ţinut despărţiţi unii de alţii, dar limba lor comună şi, îndeosebi, aceeaşi credinţă i-au menţinut în unitate de cuget. Hrăniţi din tainele credinţei în Hristos înlăuntrul aceleiaşi Biserici Ortodoxe, românii şi-au văzut împlinită dorinţa de a fi împreună într-o ţară care să-i cuprindă pe toţi.

La împlinirea a 100 de ani de la acest eveniment de mare importanţă pentru noi, se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele întâmplate atunci. Credinţa în Învierea lui Hristos a fost în acele momente, precum este şi astăzi, şi izvor de putere în nădejdea de împlinire a năzuinţei de unitate.

A trecut un veac de la acel moment de graţie. Unele din împlinirile de atunci s-au menţinut, altele s-au pierdut pe parcurs. Sunt încă teritorii româneşti înstrăinate, iar plecarea a milioane de români în afara ţării naşte probleme uriaşe în faţa provocării pe care o trăim cu privire la continuitatea şi unitatea neamului. Este, de asemenea, multă dezbinare între noi, iar problema naşterii de copii devine din ce în ce mai îngrijorătoare.

Dacă analizăm cu onestitate realităţile care, de-a lungul timpului, au condus la realizarea Unirii celei mari de la 1918, constatăm că aceleaşi lucruri sunt necesare astăzi pentru a depăşi dificultăţile în care ne zbatem.

Credinţa în Dumnezeu, apartenenţa la aceeaşi Biserică, naşterea de copii, oameni de stat capabili să înţeleagă mersul istoriei, capacitatea de jertfă a militarilor, a preoţilor, a învăţătorilor, a medicilor, a ţăranilor etc. au pregătit marele moment din 1918.

Astăzi aceleaşi lucruri sunt necesare. Întoarcerea la Hristos, apărarea valorilor legate de familie, asumarea condiţiei de român sunt absolut necesare pentru o vieţuire cumpătată, firească şi demnă.

Drept-măritori creştini,

Un mare duhovnic al Bisericii noastre, Părintele Sofian Boghiu, spunea că „rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu”[6]. Toate planurile noastre, strădania noastră, lupta noastră, ştiinţa sau banii, armele sau diplomaţia nu duc nicăieri dacă suntem goi de Dumnezeu, goi de Înviere, goi de veşnicie. „Căutaţi, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”[7], ne spune Hristos.

Nu se poate vorbi de unitate pe nici un plan al existenţei dacă este absent Dumnezeu, dacă nu există stare de pocăinţă şi focul rugăciunii nu arde. Atât armonia puterilor sufleteşti din om, cât şi coeziunea din sânul familiei sau a neamului nu pot fi dobândite în afara raportării noastre la Dumnezeu, la Taina Învierii, la cultura inimii şi a minţii deschise spre suferinţa oamenilor şi spre veşnicie. Orice altă abordare este „vânare de vânt”[8], pierdere de timp şi „deşertăciunea deşertăciunilor”[9].

În sensul celor mărturisite, se cuvine, în aceste zile de Paşti, să privim la noi înşine şi la lumea din jurul nostru şi să le vedem pe toate în lumina Învierii lui Hristos. Aşezându-ne pe noi, pe cei ce ne sunt aproape şi pe toţi oamenii în legătură cu Taina Învierii, dobândim răspuns la multe nedumeriri şi rezolvare în multe situaţii grele.

Altoiţi pe lumina Învierii, dobândim, mai înainte de toate, convingerea că moartea nu are ultimul cuvânt în existenţa noastră. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îți este, moarte, biruinţa ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?”[10], se întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă moartea nu este definitivă, totul este văzut într-o lumină care oferă sens şi adâncime pentru tot ce există: om, natură, familie, neam, univers.

Lumina Învierii lui Hristos, aşezată în centrul vieţii oamenilor, oferă acestora atât un unic centru de referinţă, precum şi calea de apropiere între ei. Cu cât creşte apropierea oamenilor de Dumnezeu, cu atât capătă consistenţă unirea între ei. În această perspectivă, toţi şi toate dobândesc folos. Familia se întăreşte, neamul rămâne unit, duşmanii se risipesc, Biserica se bucură şi Dumnezeu este întru toate slăvit.

Cu nădejdea că lumina Învierii lui Hristos cuprinde tot mai adânc şi cât mai multe suflete, vă încredinţez pe toţi binecuvântării, iertării şi iubirii lui Dumnezeu. Pruncii să vă fie mulţi şi sănătoşi, cele materiale să se înmulţească prin muncă cinstită, pământul ţării să vă ţină acasă, iar cei plecaţi să revină în ograda părintească. Rugăciunea şi lucrarea tuturor să-i cuprindă şi pe românii moldoveni din teritoriile înstrăinate. Durerea şi dorul lor să fie al tuturor pentru ca toţi să ne regăsim în aceeaşi Ţară şi aceeaşi Biserică cu voia lui Dumnezeu, la timpul potrivit.

În faţa tuturor şi a fiecăruia în parte, rostesc cu bucurie adevărul mântuitor: Hristos a înviat!, aşteptând de la toţi mărturisirea şi răspunsul pascal: Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru părinte şi frate întru slujirea Bisericii lui Hristos,

  † Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.


[1] Ioan 3, 16.

[2] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 263.

[3] Ioan 17, 20-23.

[4] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea a 3-a, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.

[5] „Canonul Utreniei Învierii”, cântarea întâi, stihira a treia, în Penticostar, p. 16.

[6] Pr. Sofian de la Antim, „Smerenia, poarta spre Împărăție”, în Familia Ortodoxă, nr. 9 (44)/ 2012, p. 1.

[7] Matei 6, 33.

[8] Ecclesiastul 1, 14.

[9] Ecclesiastul 1, 2.

[10] 1 Corinteni 15, 54-55.

Predica ÎPS Teofan Savu la hirotonia PS Damaschin Luchian

Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Damaschin[1],
Iubite frate întru Hristos și împreună lucrător în Via Domnului din Moldova,
Înaltpreasfințiți și Preasfințiți Părinți,
Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte,
Distinse autorități,
Iubiți frați preoți,
Cinstit cin monahal,
Iubiți credincioși,

Înlăuntrul Dumnezeieștii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viața Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel care ne cere „a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos” (Romani, 15, 5). A gândi conform gândului lui Hristos, a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

În legătură cu hirotonia întru arhiereu și în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfințitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din „răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi” (Romani 15, 4).

Răbdarea și mângâierea constituie definiția stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfințitul Episcop Damaschin urcă și mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt. Ca arhiereu are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun și cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârșite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spații nesfârșite și adânci de bucurie duhovnicească. De la înălțimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieții unor preoți, călugări sau credincioși mireni care trăiesc, discret, dar real, viața în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt și iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor răstigni, și a treia zi va învia (Matei 17, 23). Arhiereul, chip și prelungire al lui Hristos Dumnezeu – Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor, la cea de Golgota. Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani.

În viața sa personală și în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experiența lărgimii și lungimii, înălțimii și adâncimii (Efeseni 3, 18) Căii lui Hristos, Cel mort și înviat.

Lumina taborică și durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhierești. Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiul „de a pătimi pentru El” (Filipeni 1, 29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiția stării arhierești, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre ființă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsimani și urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie și personală” cum mărturisește un duhovnic din zilele noastre[2].

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmașul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-și crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor”[3].

Cea mai mare greutate în viața arhiereului, ca de altfel pentru orice creștin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă și suflet, în cuget și în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale, sau educaționale considerate ca reușite personale, laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se așează în străfundurile ființei episcopului.

Într-o atare situație, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputințelor personale. „Lumea nu începe cu tine și nu se sfârșește cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conștiința propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul și, mai ales rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate și ale păstoriților deschid larg porțile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălășluiască în adâncul de taină al episcopului.

În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-și fundamenteze viața și lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înțelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înțelepciunea înțelepților și în știința celor păcătoși”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înțelepciunea oamenilor”, ci „în puterea  lui Dumnezeu”; nu în „înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8).

Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002[4], Părintele Rafael Noica mărturisește că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvățăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”.

„Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică și Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic și răspunde pentru sine și pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, «fețele bisericești», să «osebim vremea» (Luca 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui și să tragem în aceeași direcție cu El”.

„Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserică, și ce nu… ce anume va rămânea «neclătinat de porțile iadului» (Matei 16, 18)… și ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de râs și de rușine, și pe noi înșine și pe iubita noastră Biserică și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdăm ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri și poticniri și vânzări” (cf. Apocalipsa 13, 7). „Biserica este chemată «să se lămurească» întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei Ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul,

Scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum și textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmașii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici[5] ar trebui să șadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire și Ceaslov.

Greutatea vieții de arhiereu, greutatea vieții de creștin nu trebuie totuși să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul adresându-se creștinilor, sunteți din Dumnezeu și mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4). „Nu vă temeți, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael și fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul. Chiar dacă „noi, creștinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu”[6], este absolut necesar să nu pierdem direcția și anume Hristos –  Cale, Adevăr și Viață. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruința lui Hristos asupra duhului lumii este moștenirea cea mai de preț pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creștin. Înrădăcinarea în biruința lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu și pe tot creștinul din „om firesc” în „om duhovnicesc”, care „judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat”[7]. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alții, să fie făcut cel din urmă, priveliște îngerilor și oamenilor.

Prin smeriri repetate și prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări taborice, arhiereul își poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”[8] și la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el și în păstoriții săi. Monah prin propria alegere și arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric și exterior camilafca monahală și mitra împărătească, metaniile de rugăciune și cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotțiitorului și Atotștiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită și curajoasă, răbdătoare și demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,  toți ierarhii Sfântului Sinod, toți preoții și credincioșii, toți monahii și monahiile pentru ca Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-și continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei și Rădăuților cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin.


[1] Cuvânt rostit de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017.

[2] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 223.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76.

[4] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 20012, pp. 168-170.

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe marginea lacului, Editura Anestis, București, 2006.

[6] Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 143.

[7] Arhim. Arsenie Papacioc, Marele adevăr – Ortodoxia, în Revista Familia Ortodoxă, iulie nr. 7 (102)/2017, p. 1.

[8] Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 61.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2016]

† Teofan,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,

iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiți frați preoți,

Drept-slăvitori creștini,

Hristos a înviat!

Iată-ne din nou în noaptea plină de lumină a Învierii Domnului. Suntem mai mulţi la biserică acum decât în orice moment al anului. Ceva tainic, ceva uimitor, Cineva ne cheamă. Tainica lumină, uimitoarea stare de har, Hristos ne cheamă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”[1].

Suntem osteniţi, mai ales în sufletul nostru; suntem împovăraţi, mai ales în mintea şi în inima noastră. În acelaşi timp, simţim, intuim, nădăjduim că lumina de Paşti poartă în taina ei ceva odihnitor, care ne despovărează, ne însufleţeşte, ne reaşază pe cale.

Oboseala minţii, povara din suflete, fricile, temerile, tristeţea şi confuzia, nemulţumirile şi neîmplinirile arată că în noi se află adesea o stare de iad şi multă moarte. „Unda întunericului şi a nefiinţei, spune Părintele Dumitru Stăniloae, duhurile rele fac din noi iaduri în care ardem şi ne zvârcolim dureros”[2].

Într-o asemenea stare fiind, ni se spune că undeva, cândva, Cineva a înviat din moarte, un mormânt a devenit loc de lumină. În întunericul şi moartea care ne cuprind, în disperarea şi lipsa de sens în care adesea suntem, înţelegem că Hristos, după Înviere, a coborât la iad pentru ca pe cei ce erau ţinuţi în latura şi umbra morţii să-i aducă la lumină şi viaţă veşnică [3]. Dacă atunci a coborât în cele mai din adânc ale pământului, adică în iad, se naşte în noi nădejdea că se va coborî şi în cele mai din adânc ale noastre.

Undeva, în adâncul fiinţei noastre, strigăm cu durere şi nădejde şi spunem: „Doamne, înviază cu noi şi ne miluieşte!”, sau rostim, împreună cu Părintele Dumitru Stăniloae: „De s-ar fi coborât şi în noi Domnul murind, ca să germineze în inimile noastre viaţa cea primenită, luminoasă, curată şi bună! De-ar fi spart şi întunecimile din noi, de-ar fi împrăştiat cugetele rele ce ne chinuie, de-ar fi spart plafonul ce ascunde privirii sufletului nostru cerul cu frumuseţea lui! De-am înflori şi noi cu Învierea Domnului, în lumina soarelui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!” [4].

În strigătul de durere şi nădejde al teologului Învierii, Dumitru Stăniloae, ne regăsim şi noi, cei de azi, tineri şi mai puţin tineri. Umbre întunecoase de îndoieli şi ceaţă deasă de confuzii înconjură inima noastră şi-i întunecă văzduhul. În spaime adânci şi deznădejdi zdrobitoare devenim adesea pradă uşoară cântecelor de sirenă care încearcă să ne abată de la drumul cel bun.

Într-o atare situaţie se aude sau se intuieşte strigătul unui tânăr din vremea noastră: „Dacă Biserica nu vine către noi, suntem o generaţie care moare înainte de a se naşte” [5].

În cuvântul acestui tânăr descoperim setea omului aflat, pe de o parte, într-o criză adâncă, iar pe de altă parte, într-o căutare vie, puternică, după adevăratul sens al vieţii.

Uneori noi toţi, ca membri ai Bisericii lui Hristos, prin viaţa şi nelucrarea noastră, am îndepărtat pe tânărul amintit, înmulţit în atâtea chipuri, din spaţiul legăturii cu Dumnezeu.

Alteori, în pofida eforturilor noastre, criza profundă în care se află omenirea l-a orientat pe om spre alte tărâmuri decât cel al Bisericii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, omul, din adâncul fiinţei sale, strigă după ajutor. Este cineva care îi intuieşte strigarea? Este cineva care îl aude? Este cineva care îl primeşte aşa cum este? Este cineva care să-l ierte, să-l îmbrăţişeze, să-l iubească? Este cineva care să-l scoată din iadul şi moartea în care se află?

Iubiţi credincioşi,

La întrebarea dacă este cineva care să-l ridice pe om din căderea lui, din deznădejdea lui, din deruta lui lăuntrică şi a lipsei de sens, nu există decât un singur răspuns: Hristos-Dumnezeu.

După Învierea Sa din morţi, Hristos S-a coborât în cele mai de jos ale pământului, la iad, ca pe toţi cei aflaţi acolo să-i elibereze de moarte [6]. Din acest motiv, pentru drept-slăvitorii creştini, icoana adevărată a Învierii Domnului este chiar coborârea Sa la iad. Astfel, putem zice: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice” [7]. Învierea Domnului arătată în coborârea Sa la iad cuprinde şi adevărul coborârii Sale în iadul în care trăim şi din care, conştient sau nu, dorim să ieşim.

Noaptea Sfintelor Paşti este momentul cel mai potrivit pentru a înţelege două lucruri: că există multă moarte şi iad în noi şi că numai Hristos ne poate învia şi ridica de acolo.

Moartea din noi poartă mai multe nume: tristeţe, deznădejde, sclavie, ură, minciună, plictiseală, desfrâu ş.a. Din această moarte, omul nădăjduieşte să fie eliberat. Îşi ridică mâinile sale şi aşteaptă izbăvire. Multe idolatrii, ideologii şi sisteme de gândire sau credinţe religioase i se oferă drept alternativă şi sprijin. În pofida unui sentiment de eliberare pe care acestea îl oferă temporar, iadul devine tot mai adânc şi moartea tot mai acaparatoare.

De aceea, nu există decât o singură izbăvire: Hristos-Dumnezeu, Cel care, odinioară S-a adresat tânărului din Nain şi, prin el, nouă tuturor, şi a zis: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”[8]. Acelaşi Hristos îi întăreşte pe toţi cei cuprinşi de temeri şi frământări lăuntrice şi care au sentimentul că totul ar fi pierdut, spunându-le: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”[9]. Şi iarăşi cuvântul lui Hristos răsună la poarta inimii celor cuprinşi de întunericul cel dens al necredinţei, zicând: „Eu sunt lumina lumii!”[10] şi „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”[11].

Prin puterea Crucii şi a Învierii Sale, prin cuvintele Sale, prezente în Scripturi şi în mărturia Părinţilor sfinţi de altădată sau din vremea noastră, Hristos coboară în noi, în mormântul nostru şi ne ridică sufletul din moarte la înviere şi viaţă adevărată. Ne face, astfel, părtaşi la taina bucuriei, libertăţii, iubirii, adevărului, credinţei şi nădejdii, împărtăşindu-ne aceste daruri dumnezeieşti în familiile noastre, în obştile monahale, în comunităţile creştine, în Biserică, în plinătatea ei. Iată taina sfântă la care ne cheamă Hristos-Domnul să participăm, să ne ridicăm şi să ne îmbogăţim în ziua cea mare a Praznicului Învierii.

Drept-slăvitori creştini,

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece omenirea, sunt foarte multe spaţii de libertate şi adevăr, de bucurie şi pace lăuntrică. Şi aceasta nu departe de noi.

Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păstrat neprihănirea, cât este posibil omeneşte.

Sunt, de asemenea, oameni care au căzut adânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întunericul patimilor la lumina unei vieţi frumoase. Dacă privim cu atenţie şi onestitate în jurul nostru, descoperim că, pe lângă oameni trişti şi abătuţi, sunt şi persoane pline de viaţă, entuziasm şi bucurie.

Dacă insistăm în această analiză şi mai adânc, constatăm că valorile care îi animă pe aceşti oameni care trăiesc din plin bucuria vieţii sunt credinţa în Dumnezeu, o familie frumoasă şi ataşamentul faţă de neamul din care fac parte. Aceştia nu sunt lipsiţi de ispite şi încercări. Uneori au parte şi de căderi dureroase.

Însă legătura lor cu Dumnezeu, cu familia şi valorile neamului de care se simt ataşaţi îi ajută să se ridice mai uşor şi să devină mai puţin vulnerabili în faţa unor viitoare încercări. Apartenenţa la o parohie, jertfa şi, deopotrivă, bucuria prezenţei copiilor în viaţa lor, precum şi ataşamentul faţă de istoria, limba, pământul şi eroii neamului îi fac mai puternici, mai optimişti, mai plini de viaţă.

Iubiţi fii duhovniceşti,

În aceste zile de Paşti este bine să ne lăsăm pătrunşi de gânduri adevărate şi să împlinim astfel chemarea noastră de a trăi taina morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca temelie a morţii şi învierii noastre împreună cu El. Pe El Îl rugăm să ne fie mereu aproape. În El ne punem nădejdea ca în momente de cumpănă sau de cădere, mâna Lui să ne ridice din moartea şi iadul ce se află în noi sau în lume. Pe El să-L rugăm să ne facă fii ai Învierii şi ai Vieţii veşnice.

În duhul acestei nădejdi, vă încredinţez pe toţi laolaltă şi pe fiecare în parte ocrotirii Maicii Domnului şi rugăciunii tuturor sfinţilor. Să aveţi parte de bucurii adânci împreună cu cei dragi! Să se împlinească în viaţa tuturor gândurile cele bune şi frumoase! Învierea lui Hristos să se prelungească tainic şi real în existenţa noastră şi a lumii.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru părinte rugător şi frate împreună lucrător în via Bisericii şi a Neamului,

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

***

Note bibliografice

1. Matei 11, 28.

2. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Moartea şi Învierea Domnului, în Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în „Telegraful Român” (1930-1936). Opere complete 1, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, p. 299.

3. Cf. Matei 4, 16.

4. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 299.

5. În rev. Familia Ortodoxă, nr. 12/ 2011, p. 65.

6. Cf. 1 Petru 3, 19.

7. Canonul Utreniei Învierii, Cântarea a 7-a, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 20.

8. Luca 7, 14.

9. Ioan 16, 33.

10. Ioan 8, 12.

11. Ioan 14, 6.

Dumnezeiasca Liturghie de la Iași [14 octombrie 2015]

Fotografie a lui Tudorel Rusu, Iasi, 14 octombrie 2015

Dumnezeiasca Liturghie începând de la Heruvic. Aici, în transmisia live a Radio Iași.

A doua filă e în transmisia live a Radio Trinitas. Începând cu decorarea veteranilor de război de către ÎPS Teofan Savu.

Pastorala pascală a ÎPS Pimen Zainea [2015]

† Pimen,

din milostivirea lui Dumnezeu Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie,

har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare!

 Iubiți credincioși,

Prăznuim omorârea morții prin moartea pe cruce și învierea din mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înviind Iisus, „toate s-au umplut de lumină și cerul, și pământul, și cele dedesubt”, după cum glăsuiesc cântările de la praznicul Învierii, „sărbătoarea sărbătorilor”. Lumina Învierii este lumina Celui Care este lumină (Ioan 1, 5), Celui Care este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12).

Dumnezeiescul fapt al Învierii a fost adeverit de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos „înfățișându-Se pe Sine viu timp de patruzeci de zile, până în ziua în care S-a înălțat la cer” (Faptele Apostolilor 1, 2-3); S-a înfățișat femeilor mironosițe venite la mormânt ca să ungă cu miresme Prea Sfântul Său Trup (Luca 24, 1); S-a arătat Apostolilor începând chiar din seara zilei Învierii (Ioan 20, 19-20). „În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați…” (I Corinteni 15, 6), încredințându-i pe toți, chiar și pe Toma (Ioan 20, 26-29) de adevărul Învierii Sale din morți.

Învierea Mântuitorului este un fapt înscris în istoria vremii, fapt care se primește și se înțelege prin credință (Ioan 20, 29). Credința este darul lui Dumnezeu dat fiecăruia dintre noi. Prin credință înțelegem toate cele făcute de Dumnezeu (Evrei 11, 1-40).

„Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci, cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).

Credința trebuie să fie însoțită de inima curată: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Credința, darul lui Dumnezeu, trebuie s-o unim cu faptele bune, faptele de milostenie, ca să fie vie, lucrătoare: „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17).

Dumnezeiescul fapt al Învierii îl simțim, îl trăim în chip tainic și negrăit în adâncul inimilor noastre, așa cum l-au simțit și trăit toate generațiile de creștini  de-a lungul celor 2000 de ani.

Dumnezeiescul fapt al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este piatra de temelie a religiei, a credinței și trăirii noastre creștine, este piatra de temelie a propovăduirii Sfinților Apostoli, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni 15, 14).

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este piatra de temelie a credinței și trăirii miilor de mărturisitori și mucenici din primele veacuri ale creștinismului, începând cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, până în zilele noastre, în timpul regimului comunist ateu, și va continua până la sfârșitul veacurilor. Mucenicia face parte din legea trăirii noastre creștine, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29).

Dreptmăritori creștini,

Prin Învierea Sa din morți, Hristos ne-a încredințat că și noi vom învia cu trupul la obșteasca înviere (Ioan 6, 40). Având această încredințare din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înțelegem că viața noastră pământească nu se termină la marginea mormântului, ci ea continuă cu sufletul, care este nemuritor, în Împărăția lui Dumnezeu.

Acolo vom fi rânduiți în ceata cea de-a dreapta sau a celei de-a stânga, în rai sau în iad, potrivit cu faptele pe care le-am săvârșit în viața noastră pământească (Matei 16, 27;  25, 31-46).

De aceea, trebuie să ne îngrijim, cât trăim pe acest pământ, pentru un sfârșit creștinesc, ca să putem da răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ne străduim să nu ne lăsăm prinși în lațurile păcatului care bate la poarta inimii noastre sub forma gândului. Să ne silim să ne îndreptăm pașii cât mai des la scaunul de spovedanie pentru a lua iertarea păcatelor și dezlegarea pentru a ne împărtăși cu Prea Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Să nu îndrăznim să ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine fără spovedanie și dezlegare de la preotul duhovnic, căci, în acest caz, ne împărtășim spre osândă veșnică.

Mulți întreabă astăzi cum este mai bine să se împărtășească, mai des sau mai rar? Sfântul Ioan Damaschin le răspunde: „…Acei ce au cuget curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt așa, atunci niciodată să nu se împărtășească”. Aceeași povață o dă și Sfântul Ioan Gură de Aur și toți Sfinții Părinți, purtători de Dumnezeu, ai Sfintei noastre Biserici dreptmăritoare.

Ne bucurăm de faptul că astăzi, tot mai multe mame vin cu copiii la împărtășire. Ele sunt datoare să facă aceasta și după ce copiii lor merg la grădiniță și apoi la școală. Adevărata mamă, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este cea care doar naște copii, ci cea care îi și educă și îi crește în duhul învățăturii și moralei dreptei credințe creștine.

Vedem că astăzi elevii în școală, pe lângă cunoștințele folositoare lor și societății, primesc și învățături nesănătoase pentru viața lor, la vârsta lor necoaptă, învățături cu titlul Educația pentru sănătate, educație care în realitate promovează, încurajează păcatul desfrânării, lucru care nu se întâmplă în școala niciunei altei religii necreștine.

Ca urmare a acestei situații, părinții elevilor, profesorii care predau religia, preoții și fiecare dintre noi trebuie să arătăm copiilor gravitatea acestei educații. Suntem datori să ne rugăm și mai mult și cu toată inima pentru luminarea minții celor care împărtășesc școlarilor cunoștințele necesare pentru formarea lor sufletească, pentru demnitatea lor civică.

Închei cuvântul meu pastoral cu povățuirile Sfântului Apostol Pavel date credincioșilor din Efes: „Fiți dar următori ai lui Dumnezeu…și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi… Iar desfrâu și orice necurăție și lăcomie de avere… nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinților  (creștinilor – n.n.). Nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci, mai degrabă, mulțumire.

Căci aceasta s-o știți bine, că niciun desfrânat sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deșarte…, umblați ca fii ai luminii, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.

Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Să nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl” (5, 1-6; 8, 16-20).

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă dăruiască pace și bucuria mântuirii în aceste sfinte zile de prăznuire a Învierii Domnului.

 În ziua luminată a Sfintelor Paşti, vă întâmpin cu salutul pascal

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† Pimen,

Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Pastorala pascală a ÎPS Dr. Teofan Savu [2015]

† Teofan,
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iașilor
și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii,

cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel
în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Cerurile după cuviință să se veselească
și pământul să se bucure.
Și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută;
că a înviat Hristos, Bucuria cea veșnică
[1].

Iubiți frați preoți,
Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

Trăim în aceste zile sub semnul Învierii Domnului Hris­­tos. Mărturisirea că „Hristos a înviat!” și confirmarea aces­teia prin cuvintele „Adevărat a înviat!” aduc în suflet o stare de pace, seninătate și, mai ales, de bucurie.

De ce, oare, simţim mai multă bucurie de Paști decât în alte zile ale anului? De unde vine aceasta? Ce anume aduce atâta mulțime de oameni la biserică în noaptea Paștilor?

Sunt întrebări spuse sau nespuse care așteaptă răs­puns pentru a conștientiza mai adânc și mai real frumusețea și bucuria acestei sărbători.

Sfânta Evanghelie, Vestea ce Bună, începe cu mărtu­ri­sirea bucuriei din noaptea Naşterii lui Hristos – „Iată, spune îngerul, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 10-11) – şi se încheie cu bucuria Apostolilor la Înălţarea Domnului: „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52).

Între bucuria Nașterii și bucuria Înălțării la cer a Dom­nului Hristos se află taina Crucii și a Învierii Sale, izvor de mare bucurie pentru oameni. „Femeile mironosițe”, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă cu frică și cu bucurie mare să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus Cel înviat la întâlnirea cu ele este: «Bucurați-vă!» (Matei 28, 9). De atunci, cei ce cred aleargă cu aceeași bucurie debordantă în noaptea Paștilor și în zilele următoare, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: «Hristos a înviat!». Bucuria este starea sufletească principală pe care a produs-o vestea Învierii în cei care știau că viața lor sfârșește în moarte. Bucuria aceasta se menține continuu, dar se actualizează în noaptea Paștilor”[2].

De-a lungul veacurilor, creștinii au trăit sărbătoarea Sfin­telor Paști ca răstimp de mare bucurie. Cântările Bisericii au subliniat în mod special această realitate: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică”[3]. „Să ne veselim dumnezeiește, că a înviat Hristos”[4], rostește cântarea Bisericii. De ce aceasta? Pentru că „iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”[5].

Drept-măritori creștini,

Mare este bucuria acestor zile, în mod special pentru cei care se străduiesc să trăiască în duh creştin autentic, pentru toți cei care îşi iau în serios credinţa. În același timp, se cuvine să recunoaștem că mulți dintre semenii noștri nu cunosc această bucurie, după cum mulți dintre fiii și fiicele Bisericii nu trăiesc în mod real bucuria de a fi creștin. Mai mult, constatăm, cu durere, că de multe ori nici noi înşine nu trăim bucuria Învierii în adevărata sa adâncime și cuprindere.

Întrebarea fundamentală este aceasta: de ce nu se regăsește lumina bucuriei lui Hristos în viața multor creștini? În câți dintre noi, creștinii, se descoperă ca fiind trăită per­manent și cu toată intensitatea bucuria Învierii pe care Bise­rica o prezintă atât de frumos în slujbele și cântările închinate Marelui Praznic al Paștilor, precum auzim: „Paștile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, iz­băvire de întristare! Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară stră­lucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi Apostolilor”[6]?

Câți dintre noi „ne veselim dumnezeiește”[7], măr­­turisind prin propria noastră viață cuvintele: „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai fă­găduit să fii până la sfârşitul veacului, Hristoase. Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!”[8]?

Auzind aceste imne liturgice, mulți dintre noi le socotim frumoase, pline de poezie, cu mult farmec dumnezeiesc. Aici este ma­­rea problemă: recunoaștem că sunt frumoase, poetice și fer­mecătoare, dar nu suntem cuprinși în miezul lor de taină, de adevăr fundamental.

Adevărul mărturisit de cântarea Bisericii nu ne atinge în fibra cea adâncă a sufletului, nu ne schimbă viaţa, nu ne con­vertește mintea. De ce, oare? „Deoarece noi încă nu am bi­ruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii”[9], ne spune marele duhovnic Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Patimile, în diferite forme de manifestare și intensitate, sunt cauzatoare, în ciuda aparențelor, de o imensă tristețe.

De ce nu descoperim bucuria Învierii în toți creștinii? Deoarece, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, recent trecut în rândul sfinților, „astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii, și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jert­­firea de sine. Consideră o izbândă atunci când reuşesc ceva fără os­teneală, când se aranjează materialiceşte, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li s-a dat prilej de nevoinţă”[10]. „Știi ce bucurie simte omul atunci când se jertfește?”, întreabă acelaşi dumnezeiesc părinte. „Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pen­­tru că Hristos este Jertfă[11].

De ce nu se observă prezența bucuriei întru Hristos în mulți dintre creștinii care umplu bisericile și au, în general, o viață corectă din punct de vedere religios? Deoarece mulți dintre noi identificăm creștinismul cu frica de păcat, cu teama de pedeapsă, cu sen­­timentul vinovăției, cu respectarea unor reguli morale, cu umi­­lința etc. Toate acestea sunt manifestări ale vieții creștine, dar care, trăite în lipsa bucuriei, denaturează legătura cu Dum­ne­zeu și cu semenii.

„Bucuria”, spune un teolog ortodox con­temporan, „nu este una din componentele creștinis­mului, ci este tonalitatea creștinismului care pătrunde toate – credință și viziune. Unde nu este bucurie, creștinismul devine teroare și, din această cauză, un chin[12].

Creștinul care nu are capacitatea de a se bucura, sau respinge bucuria de la sine sau de la semeni, nu este creștin adevărat.

În viața creștinului, „bucuria este esențială, deoarece este rodul prezenței lui Dumnezeu. Nu poți să nu te bucuri, știind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu și umilința sunt drepte, autentice, fructuoase. În lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experiențe religioase”[13].

Fără bucurie, nu există nici libertate reală, nici smerenie adevărată, nici rugăciune. „Bucuria este temelia libertății”[14], iar „fără bucurie, smerenia și rugăciunea sunt lipsite de har. Puterea lor stă în bucurie”[15].

Iubiți credincioși,

Lumea în care trăim este cuprinsă de tristețe, deznădăjduire, dezorientare sau plictiseală. Într-o astfel de lume, trăim şi noi, creștinii, astăzi. Nu numai trăim, dar și suntem cuprinși de această lume, de ispitele și capcanele ei, de duhul ei, mai ales.

De multe ori, ne afundăm inima în interese mărunte, lupta pentru putere ne copleșește, conștiința superiorității față de alții face imposibilă o viață de pace și liniște. Suferim adânc din pricina mândriei și a dorinței de stăpânire și acest fapt ne transformă viața în iad. Ne afundăm tot mai adânc în valurile acestui iad și simțim puterile sufletului paralizate, incapabile de renaștere.

Într-o astfel de situație, suntem chemați să ridicăm mâna ca Sfântul Apostol Petru aflat între valurile mării și să stri­găm lui Hristos din toată ființa noastră: „Doamne, ajută-mă!”. Chiar în iadul cel mai de jos al deznădejdii și confuziei, al tristeții și îndoielii, Hristos coboară, ne ia de mână și ne ridică la suprafață. Dar acest lucru nu se întâmplă cum și când vrem noi. Fiecare om are drumul lui, durerea lui și Dumnezeu intervine pentru fiecare în mod neașteptat, de multe ori neînțeles de om, dar întotdeauna tămăduitor.

Sufletul nostru este plin de răni, multe și dureroase. Pentru aceste răni nu există decât un singur doctor – Dumnezeu, un singur spital – Biserica, și un singur medicament – bucuria.

Bucuria care ne tămăduiește de toată rana sufletului și a duhului, a minții, a inimii și a trupului se află în Hristos Cel mort și înviatEl ni Se împărtășește în Trupul și Sângele Său, la Dumnezeiasca Liturghie. Bucuria întâlnirii cu Dom­nul îi dăruiește omului putere în asumarea durerii proprii și a celor din jur. Aceeași bucurie în Domnul îi oferă omului putere accepte bucuros lupta împotriva răului și a păcatului și să-l facă părtaș la biruința cea din urmă”[16], biruința asupra morții. Aceasta pentru că, așa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, „Învierea lui Hristos înlătură în general moartea ca sfâr­­șit al vieții noastre, deschizându-i orizontul eternității. Aceasta este și cauza bucuriei noastre în orice timp”[17].

Întâlnirea cu Domnul Hristos în Euharistie și puterea biruinței Lui asupra morții îi oferă omului izvor inepuizabil de bucurie atât în viața de familie, cât și în cea de mănăstire. Așezată sub semnul lui Hristos, familia – tatăl, mama și pruncii lor – devine, în pofida multor greutăți, bucurie continuă, bucurie jertfelnică, bucurie adevărată.

„Încrederea, ca prin­cipală directivă a vieții, aplicată tuturor”[18], cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de atitudine, creează, de asemenea, fundament pentru multe bucurii în viață. Lupta pentru o viață cât mai simplă, necomplicată și onestă aduce un plus de bucurie în viața omului. Iertarea și recunoștința, viața de rugăciune și smerenia, evitarea luptei pentru putere și iubi­rea față de toți constituie tot atâtea valuri de bucurie care-i fac omului viața plină, frumoasă, adevărată.

Iubiți frați şi surori întru Hristos Domnul,

Zilele de Paști vor trece repede și vom reintra în obișnuitul și greutatea vieții. Pentru a face față ispitelor dinăuntru și capcanelor dinafară, să ne îmbrăcăm cu haina bucuriei dăruită nouă de Învierea lui Hristos și să n-o dezbrăcăm de pe sufletul nostru niciodată. Să ne lăsăm pătrunși de puterea Învierii și, în acord cu imnele Bisericii, să „ne bucurăm dumnezeiește”,„să ne curățim simțirile”[19], şi „unul pe altul să ne îm­­brățișăm și așa să zicem: «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»”[20].

Dumnezeu să vă răsplătească pentru toată strădania pe care ați arătat-o în legătură cu predarea Religiei în școlile unde învață copiii frățiilor voastre. Înscrierea copiilor acestui popor pentru a putea participa la ora de Religie a fost cu adevărat o mărturisire de credință, un act de responsabilitate față de propriii copii, un examen pe care l-am trecut cu bine.

Atitudinea dumneavoastră a fost o mustrare clară a celor care doresc o altă educație decât cea creștină pentru copiii Bisericii noastre. A fost și o încurajare pentru noi, arhierei și preoți, că, în momente de cumpănă, poporul lui Dumnezeu arată dragostea jertfitoare față de Domnul Hristos Cel Înviat.

Vă mulțumesc din tot sufletul și vă îmbrățișez în Dom­­nul, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, dorindu-vă zile fru­moase de Paști, și multă, sfântă, adâncă și înălțătoare bu­­curie. Din bucuria Învierii Domnului Hristos să vă hrăniți propriul suflet, dar și sufletele celor dragi, de aproape sau de departe.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat Hristos!

Al vostru frate și părinte către Dumnezeu rugător,

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.


Note bibliografice

[1] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Paştele, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXVII, nr. 5-6 (mai-iunie), 1975, pp. 349-350.

[3] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, p. 16.

[4] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a patra, stihira a treia, în Penticostar, p. 17.

[5] Canonul Utreniei Învierii, irmosul cântării a opta, în Penticostar, p. 21.

[6] Laudele Utreniei Învierii, stihira a patra, în Penticostar, p. 24.

[7] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a patra, stihira a treia, în Penticostar, p. 17.

[8] Canonul Utreniei Învierii, cântarea a noua, troparul al doilea, în Penticostar, p. 22.

[9] Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 103.

[10] Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 248.

[11] Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, traducere din limba greacă de Ie­roschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 212.

[12] Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 235-236.

[13] Ibidem, p. 224.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 239.

[16] Ibidem, p. 46.

[17] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Paştele, sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie, p. 350.

[18] Biografia unui destin misionar…, p. 269.

[19] Canonul Utreniei Învierii, cântarea întâi, stihira a doua, în Penticostar, p. 16.

[20] „Slava” de la Laudele Utreniei Învierii, în Penticostar, p. 24.