Etichetă: postmodernitate
Panica postmodernă şi ochii credinţei
Mel Gibson, într-un film mai vechi…lângă lanul de porumb. O casă la margine, doi copii, o soţie moartă într-un accident şi încă un bărbat, membru al familiei, care locuieşte împreună cu el.
Ta-da-da-dam…Deasupra aşezării apar pâlcurile extraterestre. Familia le vede la televizor. Stau ore în şir şi privesc, panicaţi, luminile din aer, ne detectate de radar…de deasupra oraşului.
Gibson e un preot în acest film, care îşi pierduse credinţa în Dumnezeu, tocmai datorită fiinţelor verzi, care veniseră să invadeze pământul. E sunat la telefon de Ray, cel care îi omorâse, accidental, soţia, care îşi împachetează în grabă lucrurile şi pleacă lângă apă, undeva, pentru că extatereştrilor (vezi Doamne, vorba domnului Cristoiu) nu le plac apa.
Însă, înainte să plece Ray (temeţi-vă tare rău!) îi spune că are… un extraterestru în debara. Titlu tabloid: Extraterestrul din debara sau Moartea din spaţiu închisă cu cheia.
Se duce Mel ca să vadă pe extraterestrul din debara, dar nu are curaj ca să deschidă uşa; uşa baricadată.
Bagă lama unui cuţit pe sub uşă, ca să vadă faţa omuleţului verde…în lama cuţitului. Telespectatorul stă cu frica în sân, acasă, în patul sau fotoliul lui.
Muzica de suspans te face să îţi ţii răsuflarea. Teama se amplifică… Şi… când bagă lama cuţitului pe sub uşă, apare o gheară umanoidă…şi, de frică, de răzbunare sau din alt sentiment profund şi neconştientizat, Mel taie două degete/ gheare…făpturii…cu pricina…despre care nu ni se mai spune nimic în film.
Filmul e mai lung…Concluzia e următoarea: panica se transmite la televizor…Panica te educă în ritmul ei. Te face să te temi de orice muscă, frunză, fâşâit, hârâit, mieunat, lătrat…
Panica e arhiprezentă…pentru că e difuzată, prin cablul TV, în orice casă. Însă disponibilizările din România, gripa aviară, gripa porcină, accidentul aviatic nu ştiu care…se transmit tot acasă, toate vin acasă, acasă la tine, deşi manipularea sau adevărul au loc altundeva…Iar tu crăpi de frică, românule sau ce mai eşti tu, acasă, în casa ta!
Însă poţi tu să trăieşti fără informaţie? Nu poţi! Dar poţi trăi tu cu atâta informaţie suspectă şi bădărană, cu atâta frică?! O, nu, nu poţi! Cum să triem informaţia, imaginile pe care să le băgăm în noi? Cu atenţie…deşi această atenţie e tot fricoasă, e tot limitată, e tot infestată de grijă.
Dacă am avea televiziuni şi radiouri, care să spună lucruri vitale, nefalsificate, tot timpul, bineînţeles, că le-am alege pe acelea. Dar când nu ştim ce să alegem, pentru că se minte şi se spun adevăruri în acelaşi timp, ce facem?
Ascultăm nu ştiu câte talk showuri politice, analişti economici, analişti nu ştiu de mai care… ca să ştim cum să trecem peste criză. Dar de unde ştim cine spune adevărul şi cine minte? E criza asta reală sau nu e? Ce s-a întâmplat cu cei care au demobilizat economiile statelor lumii? Cine sunt vinovaţii? Cât s-a furat şi de ce?
Auzim numai despre oameni faliţi, despre şomeri, despre probleme…Însă nu şi despre capii problemelor.
După ce a fost căutat Ben Laden prin deşerturi şi hrube, nu ştiu cât timp…a devenit, deodată, un subiect defunct.
Au murit păsările aruncate în cazanele cu apă clocotită…s-a vorbit ce s-a vorbit de gripa aviară…dar nu ni s-a spus şi cum şi-a luat tălpăşiţa gripa aviară.
Gripa porcină, e sau nu e pe la noi…noi stăm cu grija ei. Ne facem griji. Monştri panicii, ai grijilor sunt în capul şi în inima noastră.
Stăm cu grija zilei de mâine. Nu avem bani, suntem şomeri, România se scufundă, vin alegerile, pe cine votăm…şi, mâine-poimâine, auzim că s-a ridicat vălul crizei, aşa, pe nepusă masă…şi iarăşi nu vom avea nicio explicaţie.
Avem un prezent cu multe panici şi cu nicio explicaţie. Explicaţiile sunt amânate tot timpul. De fapt explicaţiile sunt baloane de săpun, pentru că problemele ca atare sunt inventate…sau explicaţiile sunt dăunătoare puterii în aşa măsură, încât distragerea atenţiei publice e mult mai savuroasă.
Mai există terorism? S-a uitat terorismul. Acum e vremea crizei…şi a alegerilor. Ar fi fost mai bine să fi avut agricultură, să fi mizat pe agricultură în 2009. Şi cine nu ne-a lăsat să mizăm pe ea, d. preş.? Acum, probabil, ar fi fost mai bine, dacă am fi fost mai puţini români sau deloc…până trecem criza.
Da, chiar aşa: de ce mai existăm…dacă trăim o vreme de criză? Ce e aia criză? Nu cumva e o panică idioată, pentru ca unii, despre care nimeni nu v-a spune nimic niciodată, să facă o nenorocire capitală, acum, când noi, ne uităm în…panica postmodernă a crizei?
Dincolo de lanul de porumb al lui Mel Gibson…stă adevărul. Adevărul vine la televizor doar ca să-ţi blocheze proiectele, viaţa, aşteptările, bucuriile, să îţi gâtuie liniştea. Adevărul văzut însă la televizor e adevărul lor, prietene cititor, nu al tău! Adevărul tău, pentru că eşti prea mic, nu contează, e neglijabil.
La televizor e doar adevărul lor, pe care îl doare în c. de tine. Adevărul lor e panica ta, iubite cititor, iubite prieten, iubite manipulat de duzină!
Adevărul celui singur şi sărac nu contează (ţineţi minte!) în faţa adevărului lor, care adevăr (ţineţi minte cu toţii!) nu contează în faţa adevărului lui Dumnezeu. Panicile noastre sunt panici puerile. Sunt manipulări de duzină din partea altora sau a demonilor.
Dincolo de acestea însă, la scară globală, adevărul adevărat e adevărul Lui şi nu al lor. Adevărul lui Dumnezeu e adevărul care subsumează sau se foloseşte de adevărul nostru, al celor mici, cât şi de manevrele, idioate, ale manipulatorilor noştri.
La un moment dat Mel îi spune celuilalt, din casa lui: suntem pe cont propriu. Ce panică a panicilor! Preotul Mel, care are o mică pasă de necredinţă în viaţa lui, îşi spune propriei sale familii: că nimeni nu îi va ajuta, că nu există Dumnezeu…şi că, în aventura vieţii…sunt singuri, absolut singuri.
O, ce dramatic! Ce înfricoşător! Ce spaimă teribilă, să ştii că nimeni nu te va ajuta, că nu există Dumnezeu, că nu există nicio minune, că nu există nicio bucurie eternă şi că noi suntem doar nişte elemente…întâmplătoare, în acest decor, somptuos, al existenţei.
Însă după ieşirea din pivniţă, după ieşirea din panică, când extratereştri sau ce-or mai fi fost ei, se întorc la casa lor inexistentă şi pământul e la fel de frumos ca înainte…Mel îşi pune albul la gât, semnul că e preot catolic şi filmul are, în final, frumuseţea credinţei.
Adică ce rămâne după…manipulare? Ce rămâne după toate aceste panici mediatizate? Dacă rămâne credinţa, şi mai vie, şi mai zguduitoare în sufletul nostru…înseamnă că am fost mai tari decât panica. Dacă nu…viaţa noastră a fost o ratare.
Adevărul despre noi înşine sau despre ruşinea mântuirii
Avva Pimen credea că singurul moment real când vezi caracterul adevărat al omului este atunci când omul în cauză este ispitit.
Cf. Apoftegmelor Părinţilor Deşertului
Este evidentă şi măreaţă înţelepciunea din această zicere despre viaţa Avvei Pimen, pentru că nu tăria este cea care ne defineşte cel mai bine, ci propria noastră slăbiciune.
În cultura contemporană însă, unde avem de-a face cu o realitate virtuală – realitate ce e, deopotrivă, atât o amprentă a lumii divertismentului cât şi a politicii – se pune problema definirii cu mare atenţie a personalităţii, lucru care, atenţie!, nu trebuie confundat cu ceea ce noi, în gândirea ortodoxă, numim persoană sau personalitate. Şi, din această perspectivă, este greu să optăm pentru o strategie deschisă/tranşantă [straightforwardly], în care să ne prezentăm slăbiciunea noastră. Sau să fim noi înşine cei care avem slăbiciuni anume pe care ni le asumăm.
Din acest motiv există tendinţa în rândul nostru de a ne gândi propria slăbiciune doar ca pe ceva ce ţine de o inapetenţă a minţii noastre. [În limba engleză lacking indică pe cineva slab de minte, de cap.] Şi, privind slăbiciunea ca pe o tară mentală, ne spunem: Dar noi nu suntem buni la asta…atunci când ne simţim deficitari să facem un anume lucru şi, dimpotrivă, ne definim tăria persoanei noastre în termeni de: Acestea sunt darurile mele, lucrurile de care sunt în stare…când ne mândrim cu ceea ce facem; când am ajuns la concluzia că noi suntem invidiaţi şi lăudaţi pentru ceva anume.
Şi am observat de-a lungul timpului că persoanele puternice au rareori calităţi care le fac vrednice să intre pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Pentru că oamenii rareori se întorc spre Dumnezeu sau spre Biserica Sa fiindcă au succese sociale, adică ale propriei lor puteri.
De obicei ne întoarcem spre Dumnezeu în mijlocul disperării noastre, atunci când ne simţim cel mai bine slăbiciunea sau când ne zâmbeşte moartea în faţă. De aceea şi Sfântul Pavel aude de la Dumnezeu faptul, că: Puterea mea se desăvârşeşte întru slăbiciune [II Cor. 12, 9].
De aceea, nu cred că sunt un om diferit faţă de alţii. Şi eu prefer ca oamenii să vadă la mine tăria mea, adică calităţile, virtuţile, lucrurile bune ale mele, pe de o parte, iar, pe de altă parte, caut să îmi acopăr slăbiciunea mea şi lucrurile de care îmi este ruşine.
Şi asta înseamnă că avem obiceiul păgubos de a ne ascunde tocmai adevărul despre noi înşine. Şi acest adevăr nu constă în aceea că noi suntem, prin definiţie, oameni slabi, ci, tocmai faptul că slăbiciunea noastră ne revelează, ne face cunoscut pentru alţii, adevăratul caracter al persoanei noastre, adică adevărata noastră stare pe care o avem, pe care o trăim în faţa lui Dumnezeu.
Ce înseamnă aşadar pentru mine faptul că stau înaintea lui Dumnezeu şi pot afirma că am darul, spre exemplu, de a scrie? Înaintea lui Hristos, Care este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, ce poate fi mai orgolios şi mai prostesc lucru decât acela de a te lăuda că ai un anume… talent la scris? Sau, ce rost are să avem un astfel de talent, un astfel de dar, darul de a scrie, dacă nu avem marele talent să vestim ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine şi despre noi şi despre ce înseamnă să fim cu El, să trăim în El şi cu El?
Însă, dacă am veni către Dumnezeu întru slăbiciunea noastră, asumându-ne neputinţele şi patimile noastre, am găsi atât uşa spre inima noastră [the door to our heart] cât şi începutul adevăratei rugăciuni [the beginning of the true prayer].
Modul omului de a fi, de a trăi înaintea lui Dumnezeu este a fi în mod continuu unul al pocăinţei. Dar o pocăinţă nu aşa, ca o vinovăţie cosmică [not a cosmic guilt] utopică, în care toţi suntem vinovaţi dar nimeni nu îşi prezintă păcatele, nu şi le demască şi nu plânge pentru ele, ci o pocăinţă ca o nevoie reală de Dumnezeu şi ca o deşertare continuă în faţa Sa. Căci, cum am fi tari, cum am avea tărie în fiinţa noastră dacă nu am început să ne pocăim?
Şi mereu observ cât de defectuos e înţeles şi cât este de criticat Sfântul Pavel în cultura noastră americană. E criticat în mod necruţător. Sfântul Pavel este caricaturizat adesea ca fiind un misogin… şi asta într-un mod foarte dur.
Însă noi, creştinii, cunoaştem foarte multe despre Pavel, aproape cunoaştem cele mai multe date despre o persoană pe care o găsim în Scriptură, în afară, bineînţeles de persoana Domnului Hristos de care e plină Scriptura.
Ştim foarte multe despre slăbiciunea lui Pavel şi aceasta pentru că el o verbalizează, o mărturiseşte fără ruşine. El o mărturiseşte cu mulţumire, mulţumind Domnului pentru ea.
Câtă umilinţă găsim în scrierile lui Pavel, şi, îndeosebi, în Epistolele adresate de către el celor din Corint, corintenilor! Spre exemplu găsim aici, la I Cor. 2, 1-5 următoarele:
„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi, nu am venit cu o extraordinară vorbire sau înţelepciune, ca să vă propovăduiesc vouă mărturia lui Dumnezeu [the testimony of God]. Căci am socotit că nu cunosc altceva între voi, decât mântuirea prin Iisus Hristos şi Acela răstignit. Şi am fost cu voi în slăbiciune, şi în frică, şi în multă cutremurare. Şi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu au fost cu ademeniri de cuvinte [ with enticing words] ale unui om înţelept, ci întru adeverirea/probarea/demonstrarea/arătarea Duhului şi a puterii [lui Dumnezeu]. [Şi aceasta], pentru ca credinţa voastră să nu stea în înţelepciunea oamenilor,ci în puterea lui Dumnezeu”.
Şi acum încerc să-mi imaginez un evanghelist de acum, din zilele noastre, care s-ar descrie pe sine celor care îl ascultă în asemenea termeni plini de smerenie, de umilinţă. Putem găsi aşa ceva astăzi, când noi dorim să avem succes şi să auzim ştiri despre oameni de succes?
Însă viaţa merge înainte în ciuda reuşitelor, a succeselor şi a tăriei noastre iar slăbiciunea noastră iese la lumină de multe ori, în văzul altora, însoţită de ruşine şi de stânjeneală. Pentru unii dintre noi aceste ieşiri la lumină a ceea ce ne doare şi reprezintă slăbiciunea noastre sunt foarte demoralizante. Însă, ceea ce iese la lumină vorbeşte despre…adevăratul nostru caracter şi nu despre altcineva.
Pentru alţii însă, aceste descoperiri, lămuriri de sine, vederi de sine sunt ca o nouă naştere [a new birth], sunt începutul adevăratei înţelegeri şi înseşi porţile Paradisului.
Însă – aceasta e marea întrebare pentru fiecare dintre noi – cine acceptă invitaţia aceasta extrem de profundă…la a fi făcut de ruşine? Cine acceptă să… suporte ruşinea?
Să nu uităm asta: Hristos a făcut-o. Şi a făcut-o în locul nostru…
Traducere din limba engleză şi adaptare a textului părintelui Stephen Freeman, de Pr. Dorin Picioruş.
