Prea multul
Postmodernitatea e o epocă a oamenilor duhovnicești, paradoxal, deși, în mod ideologic, ea este epoca nihilismului, care ne prevestește pervertirea ontologică iremediabilă. Pentru că postmodernitatea e un prea mult căruia îi poți face față doar dacă ai fundament teologic durabil și o viață ascetico-mistică la parametri mari.
Lumea noastră?!
Milioane de știri, tot atâtea drame, tot atâtea încercări de demolare a liniștii personale.
Fluxuri continue de imagini, de frici, de panici, de năstrușnicii fără minte.
O tehnologie mai performantă decât mulți dintre utilizatorii ei.
O atmosferă sufocată de stimuli, de tentații, de abisuri.
Ca să te simți bine în lumea asta cât de cât trebuie să fii un teolog profund și un om ascetic plin de mult har.
Trebuie să știi cine ești, ce trebuie să faci, unde mergi.
Dacă nu Îl ai pe Dumnezeu în tine și nu Îl simți pretutindeni înnebunești. Nu poți să faci față sufocantelor tentații dacă nu ai debușeul rugăciunii, al Slujbelor, al Sfintelor Taine, al întâlnirilor duhovnicești cu adevărat reconfortante.
În lumea noastră simți cel mai acut că omul nu trăiește doar cu pâine, cu pizza, cu bere și cu filme, ci mai e nevoie de dragoste, de pace interioară, de împlinire interioară, de prietenie, de veșnicie.
O lume fără veșnicie e o lume mânată de la spate de moarte. E un balon în derivă…
Substanța ideatică a postmodernității e să facem varză călită din toate cunoștințele, moralele, religiile, păgânismele. Să le punem la un loc. Să facem din ele carcalete…
Dacă vrei să distingi, să observi legăturile interioare, să te înamorezi de liniștea unei priveliști, atunci postmodernitatea îți aduce aminte/ îți reamintește că trebuie să iei locul de muncă al celui de lângă tine, că mai bine e să moară mama lui decât să plângă a ta 20 de zile încheiate.
Și românii s-au învățat repede cu lupismul (comunismul ne învățase deja cu aceea, că e bine să torni, să minți și să furi…dacă nu ești prins) și își vând tot ce au, ce mai au, pentru ca „să le fie bine”.
Însă, cum să îți fie bine când mori, când te sinucizi duhovnicește, când consideri că sunt mai buni banii decât relația cu o persoană și pacea harului o dai pe o nălucă de întâietate socială?
Cum să îți fie bine când te dezumanizezi?
Cum să îți fie bine când devii canalie, o biată piele întinsă pe rânjet?
Însă așa e postmodernitatea noastră: fără Dumnezeu, fără valori, fără lucruri care nu se fac…ci ea încearcă să vadă, pas cu pas, până unde se poate scufunda.
Scabrosul, orgiasticul, criminalul, abominabilul se împletesc în mod insațiabil în ciorba vieții noastre.
Mergând astăzi dimineață spre Biserică, mă uitam la oameni…Unii nu știau sau nu mai aveau în ei fiorul religios, oricât de perimat, al sărbătorii de azi, că e Înălțarea Domnului…și vedeam, mai ales oameni în vârstă, care mergeau gârboviți spre Biserică, purtând în ei dorul după…ceva mai mult decât nimic.
Diferențele calitative dintre oameni mi s-au părut dintotdeauna definitorii pentru o societate. Stăm unii lângă alții, credincioși și necredincioși, muncitori în zi de sărbătoare sau slujitori ai sărbătorii, dar diferențele se răzbună pe noi.
Ce nu mai facem, ce uităm să facem…ne aduc un minus de liniște, de culoare, de împăcare.
Pe de o parte, zicem: să avem toate cele necesare, să nu ne lipsească nimic, să facem și economii…iar, pe de altă parte, pe cât ne îngrășăm la buget și la economii, pe atât devenim tot mai slabi la nervi, la ispite și la suflet.
Iar postmodernitatea, care ne cumpără cu coca-colo și cu plasme, cu vacanțe exotice și cu șouri erotice, tot ea ne șubrezește sănătatea, somnul, timpul.
Cum poți să reziști uraganului, acestui spirit al epocii? Prin a-ți recâștiga rădăcinile ortodoxe, care te fac să fii un munte. Și cea care te face un munte e viața teologică și ascetică și mistică și eshatologică a Bisericii.
Teologia salvează România!
Teologia ortodoxă salvează orice țară și orice om…de prăpăstioasele alegeri proaste, cele fără Dumnezeu.
Dacă ai teologie la bază, mai întâi de toate, îți iese bine și literatura și matematica și istoria și tehnologia și politica și munca…pentru că teologia e liniștea pe care se clădește, e fundamentul solid pe care se zidește o persoană împreună cu Dumnezeu.
Iar postmodernitatea are, ca și epocile anterioare, o singură dușmancă de moarte: viața ortodoxă. Da, viața ortodoxă, adânc teologică și liturgică, adânc experențială, adânc și real transformatoare e forța interioară a oricărui progres social real.
Ca să faci ceva temeinic trebuie să te ai, să te stăpânești. Dacă te stăpânești, poți apoi să ctitorești. Dacă sexul, țigara, drogul, băutura sunt mai puternice decât tine ești un rob dus de nas, robul ideologic al postmodernității, care inventează pentru tine tot mai multe lațuri în care tu cazi ca prostul. Adică de unul singur…
Și pentru ca să dejoci, în ființa ta, ideile și patimile și planurile de viață neconforme cu liniștea conștiinței trebuie să fii teolog. Și teologia e atât de practică, încât pentru orice rând scris, pentru dus la pâine, pentru făcut baie, pentru făcut copii, pentru făcut studii, pentru toate lucrurile…ai nevoie de teologie.
Când am înțeles această taină a lui Dumnezeu și anume, că teologia e fundamentul întregii existențe, atunci, deodată, nimic nu a mai contat mai mult decât ea și toate i s-au auxiliat de minune. Fapt pentru care pot să cercetez orice cu mintea unui trăitor și teolog ortodox, dacă nu ies din albia vieții Bisericii și dacă caut răspunsuri și soluții pentru mine și pentru oricine mă citește.
Cum lupt cu patimile, cum mă nevoiesc, care e credința Bisericii, ce trebuie să fac, cum trebuie să vorbesc, ce trebuie să scriu, ce semnificații au toate cele create de Dumnezeu…înseamnă teologie. Înseamnă teologie să fiu cu Dumnezeul meu și să învăț de la El, în toată vremea, ce vrea să mă învețe. Și astfel tot ceea ce există e pentru mine o discuție teologică.
Pentru că tot ceea ce există, tot ceea ce pot citi, tot ceea ce pot înțelege poate fi înțeles prin prisma vieții teologice, a relației noastre cu Dumnezeu.
Așa că postmodernitatea are nevoie de teologi ca să-i reziste și tot de ei are nevoie…ca să afle cât de cadaverică este.