Psalmul al 57-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cu-adevărat grăiți bine,
în dreptate, cum se cuvine,
de v-arătați cu blândețe,
care faceți judecăți pe-alese,

când la inimă vă zace
strâmbătatea ce vă place
și vă sunt mâinile deprinse
a lua mitele adese.

Înstrăinați-s din pântece
păcătoșii, și le-oi zice
că din uter se răzlețiră,
în minciuni de rătăciră.

Ca vipera-nveninează
cu mușcătura, să piardă,
și cuvântul de dreptate
nu-l vor zice de departe,

să-l audă, s-aibă trudă[1],
ci-s ca aspida cea surdă
la descântec, ce-o vânează
vânătorul, în amiază.

Ci le dă, Dumnezeu[le] Sfinte,
certare, să țină minte!
Și lovește-i peste falcă,
să le frângi dinții[2], să tacă!

Și leilor[3] le despică
fălcile cu care strică,
fă-i ca apa ce-i vărsată,
ce nu-i în seamă băgată!

Cu arcul să tragă moale[4],
să slăbească din picioare,
să piară ticăloșește[5]
ca ceara ce se topește,

și ca melcii să se ardă
de soare, și să nu-l vadă,
să nu poată să se tragă
peste spini, fără de vlagă!

Ca păduceii[6] să sece
de pojar și de vânt rece!
Cu urgie să dea-n râpă,
să-i soarbă de vii în pripă[7]!

Iar Dreptul, răspândind rază,
el va ieși ca să vadă
și va sta cu fața blândă,
privindu-i duși în osândă.

Și vor fi spălați de sânge
pe mâini, când răii s-or stinge.
Cu-adevărat, va zice omul,
că despre toate știe Domnul!

Și va face Domnul parte,
celor buni, de dreptate,
iar celor strâmbi cu mustrare
le va da Domnul certare[8].


[1] Nu vor să se trudească să împlinească dreptatea, pentru că fug de muncă și de suferință.

[2] Rupe-le dinții răutății, cu care își atacă și mușcă semenii, răutate care îi face să semene cu fiarele și nu cu oamenii.

[3] Celor care au cruzime de fiare sălbatice.

[4] Cel ce vrea să rănească pe alții.

[5] În mizerie și suferință.

[6] Arbust spinos. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Păducel.

[7] Râpa, adâncul Iadului să-i înghită.

[8] Pedeapsă veșnică, la Judecata Lui.

Predica la împlinirea a 41 de ani [31 octombrie 2018]

Iubiții mei[1],

prin întruparea Sa și prin toate lucrurile mântuirii noastre, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că El este „Domnul purtării de grijă al tuturor [τῆς ὅλων προνοίας Κύριον]”[2]. Că El are grijă de noi toți.

Căci El S-a întrupat pentru „a schimba pe cel stricăcios întru nestricăciune”[3] – și aici Sfântul Atanasios se referă la trup și la îndumnezeirea lui, căci trupul nostru cel stricat prin păcat El l-a arătat nestricat, îndumnezeit, în trupul pe care Și l-a asumat și l-a îndumnezeit – și pentru „a zidi din nou oamenilor [viața] cea după chip[ul lui Dumnezeu]”[4]. Pentru a-i face din nou pe oameni duhovnicești, Sfinți. Pentru că numai viața sfântă, viața plină de slava lui Dumnezeu, ne face nestricăcioși în trupul nostru și curați și sfinți în sufletul nostru.

Însă viața cea după chipul lui Dumnezeu ne-a redăruit-o Cel care este chipul Tatălui, adică Fiul Său[5]. Și, în greacă, εἰκών [icon] – de unde noi avem icoană – înseamnă chip, imagine, asemănare[6].

Iar atunci când Sfântul Filippos a cerut să Îl vadă pe Tatăl [In. 14, 8, BYZ], Domnul i-a spus:  „Cel care M-a văzut pe Mine [Ὁ ἑωρακὼς Ἐμέ], L-a văzut pe Tatăl [ἑώρακεν τὸν Πατέρα]!” [In. 14, 9, BYZ]. Pentru că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul [In. 14, 10, BYZ], datorită existenței Lor perihoretice și a unității Lor de ființă.

Însă, cine L-a văzut pe Fiul, L-a văzut și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci cele trei persoane ale Dumnezeirii au o existență perihoretică, fiind Unele în Altele, datorită faptului că au aceeași ființă. Dar ca să Îi vezi pe Tatăl și pe Duhul în Fiul, în persoana Lui divino-umană, trebuie să vezi duhovnicește. Trebuie să vezi că Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul Sfânt și că Ei Se pun în mod continuu Unul pe Altul în evidență și că Ei coboară în noi, prin slava Lor, ca noi să fim una, după cum Ei sunt una [In. 17, 12, BYZ].

Pentru că Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui și ne umple de știința comuniunii, adică de dragoste dumnezeiască și de dorința sfântă ca toți să fim una [In. 17, 11, BYZ], adică o singură Biserică a Lui. Pentru că Dumnezeu dorește ca aceeași iubire și înțelegere sfântă dintre persoanele dumnezeiești să fie și în Biserica Lui.

Însă, pentru ca să ne facă Sfinți și nestricăcioși, Mântuitorul tuturor a murit pentru noi[7].

Iar, prin moartea Lui, Mântuitorul nostru a desființat moartea noastră prin harul Său[8]. De aceea, dacă murim în credința în El, nu murim pentru veșnicie, pentru că vom învia ca oameni duhovnicești întru El la învierea cea de obște.

De aceea noi, creștinii, când vorbim despre noi înșine, despre viața și moartea noastră, vorbim despre o realitate personală închinată lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim tot mai mult după chipul [εἰκόνα] și asemănarea [ὁμοίωσιν] lui Dumnezeu [Fac. 1, 26, LXX], adică tot mai duhovnicești. Pentru că sufletul și trupul nostru se pot înduhovnici la nesfârșit, se pot îndumnezei acum și veșnic, după cum vedem că au stat lucrurile cu umanitatea Sa deplin îndumnezeită.

Căci prin moartea și învierea Sa, Domnul a nimicit moartea în trupul Său[9]. Iar, înviind din morți, Cel care este însăși Viața lumii, ne-a dăruit nouă învierea și nestricăciunea[10] prin Botezul nostru. Învierea sufletului nostru din moartea păcatului și nestricăciunea trupului nostru. Dar pe acestea le păstrăm în noi nu oricum, ci dacă rămânem mereu în slava Lui.

Și dacă cădem din slava Lui prin păcate de tot felul, trebuie să ne ridicăm iar și iar prin pocăință și mărturisire, Taina Mărturisirii fiind repunerea noastră în har după fiecare păcătuire.

Din acest motiv, când vorbim despre viața noastră trebuie să vorbim despre roadele vieții duhovnicești. Pentru că viața creștină e o viață duhovnicească. Iar „rodul Duhului [καρπὸς τοῦ Πνεύματός]”, după cum ne spune Sfântul Pavlos, „este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea [ἐστιν ἀγάπη, χαρά, εἰρήνη, μακροθυμία, χρηστότης, ἀγαθωσύνη, πίστις, πρᾳότης, ἐγκράτεια]” [Gal. 5, 22-23, BYZ].

Nu este o listă exhaustivă, ci parțială! Pentru că orice virtute dumnezeiască este un rod al Duhului. Și Sfântul Pavlos numește toate virtuțile un rod al Duhului, pentru ca să ne spună că toate virtuțile dumnezeiești trebuie să fie în noi.

Noi trebuie să le lucrăm pe toate, împreună cu Dumnezeu, pentru că frumusețea duhovnicească a vieții noastre trebuie să le cuprindă pe toate.

Am eu dragoste de Dumnezeu și de oameni? În comparație cu iubirea lui Dumnezeu și a Sfinților  și a Îngerilor pentru noi, nu am. Nu am dragoste nici în comparație cu iubirea multor oameni față de semenii lor. Pentru că iubirea pe care Domnul ne-o cere este așa după cum El ne iubește pe noi [In. 13, 34, BYZ]. Și cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu se revarsă mereu în inima mea și mă învață să îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi [Mt. 22, 39].

Am bucurii sfinte? Da! Sunt bucuriile pe care El mi le dăruie în mod direct sau prin oamenii Săi. Slujirea Lui e plină de bucurii dumnezeiești, tainice, pentru care sunt recunoscător. Și, cu toate acestea, am conștiința că bucuriile mele duhovnicești sunt pe măsura mea și că alții trăiesc bucurii sfinte pe care eu nici nu mi le pot închipui.

Care pace? Pacea Lui! Da, mă copleșește cu pacea Lui! Însă știu că pacea Lui, pe care o simt eu, e pe măsura mea, și există o pace și mai mare și mai mare și mai mare, pe măsura sfințeniei pe care o ai. De aceea nu putem să spunem niciodată că noi avem toată știința teologică și toată experiența sfântă. Pentru că fiecare le trăim la nivelul nostru de duhovnicie.

Am eu îndelungă-răbdare? Câteodată nu am! Pentru că vreau să urgentez lucrurile, să le grăbesc. Și vreau ca și cei din jurul meu să se miște în ritmul meu. Și când văd că acest lucru nu se petrece, atunci mă enervez și mă arăt nerăbdător. Dar slăvesc în mod continuu îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu cu mine și cu întreaga lume. Căci El ne păsuiește îndelung, ne așteaptă îndelung pocăința, întoarcerea noastră. Și îmi plac nespus oamenii care rabdă îndelung, care iartă mult, care înțeleg slăbiciunile lor și ale confraților lor.

Mă smerește bunătatea oamenilor și încerc și eu să fiu bun față de toți. Cu inimă bună. Pentru că inima bună și cuvântul binevoitor sunt simțite ca o alinare de către oameni. Și învăț continuu din bunătatea copleșitoare a lui Dumnezeu față de noi.

Facerea de bine e pentru mine cartea pe care o dărui, predica pe care o rostesc, cuvântul și lucrurile pe care le dărui. Slujirea mea e o facere de bine. Însă cât vrea Dumnezeu ca să I ne dăruim Lui? Ce fel de slujire cere El de la mine?

Credința e o lucrare a harului dumnezeiesc în noi și ea sporește în noi pe măsura curățirii noastre de patimi. De aceea, credința mea e pe măsura mea, adică pe cât sunt eu de înrădăcinat în relația cu Dumnezeu. Însă știu că el cere de la mine o credință tot mai mare, una copleșitoare pentru mine, pentru cel care sunt acum.

Mă lupt mereu pentru a fi blând, dar știu că nu am blândețea pe care El mi-o cere. Mă lupt mereu să fiu înfrânat, dar cad adesea în neînfrânare.

Iert? Da! Iert, pentru ca să mă simt liber interior. Îmi place să iert pe toți oamenii, pentru că astfel mă bucur mereu de iertarea Lui. Însă știu că iertarea mea e pe măsura mea. La fel, pe măsura mea, e și înțelegerea mea și rugăciunea mea și smerenia mea și umilința mea și durerea mea și bucuria mea și munca mea.

Mai pe scurt, oricât am fi de împliniți interior, întotdeauna va exista un mai mult de care avem nevoie. Întotdeauna va fi nevoie de și mai multă muncă pentru acest mai mult care ne împlinește. Pentru că „duhul [nostru este] doritor [πνεῦμα πρόθυμον]” [Mt. 26, 41, BYZ] mereu de mai mult. Duhul, adică sufletul nostru, dorește lucruri imense.

Însă anul acesta am cunoscut eu însumi, după cum știți, că „trupul [este] slab [ἡ σὰρξ ἀσθενής]” [Ibidem]. Că trupul, care e mereu obosit, care este adesea extenuat, devine tot mai slab, tot mai neputincios. Până într-acolo încât cedează în fața bolii și a neputinței extreme.

Nu pot să spun că îmi pare rău pentru rezultatele muncii mele, căci ele mă împlinesc în mod continuu, dar știu că excesul de muncă e un păcat împotriva sănătății mele. Însă Dumnezeu m-a învățat recent să combin odihna cu munca de așa manieră, încât să fiu și mai propriu muncii mele. Pentru că odihna ajută munca mea să fie tot mai rapidă și mai clară și mai împlinitoare.

De aceea, acum, la 41 de ani, vă mărturisesc tuturor că cel mai bun lucru în viață e să fii mereu deschis spre voia lui Dumnezeu cu tine. Căci El obișnuiește să ne strice întotdeauna planurile noastre la modul pozitiv. Adică noi ne gândim ca viața noastră să fie într-un fel anume, dar, dacă ne lăsăm în purtarea Lui de grijă, ajungem să trăim o viață și mai plină de realizări duhovnicești decât cea pe care ne-am imaginat-o noi.

Fiindcă Dumnezeu ne demonstrează tot timpul că El știe cel mai bine ceea ce ne trebuie. Și, pe cale de consecință, că noi suntem imaturi în materie de viitor. De aceea, dacă vrem un viitor bulversant la modul pozitiv, nu trebuie să ne facem planuri de viitor bătute în cuie. Pentru că El ne va demonstra tot timpul, că viitorul trăit în credința în El e mai tulburător decât orice viitor pe care noi ni l-am imaginat. Pentru că viitorul pe care El ni-l dă să-l trăim are profunzime, are împlinire, ne bucură, are realitate și nu e doar o proiecție mentală.

Prețuiesc tot mai mult relațiile reale, aerul nepoluat, mâncarea necontrafăcută, onestitatea oamenilor, căldura lor sufletească, bibliotecile gigante, măsura în vorbe, ordinea în jurul meu, frumusețea neșlefuită, bucuria noutăților celor bune.

La 41 de ani am deja un trecut pe care unii încearcă să îl rescrie, pentru ca să îl minimalizeze sau pentru ca să mă facă mai acceptabil, iar pe care eu am început să îl privesc ca pe o bază de date, cu multe foldere pe care nu le-am mai deschis cu lunile, cu anii. Dacă nu aș avea mărturiile scrisului, ale creației mele, și oamenii care mă cunosc, aș zice că nu e trecutul meu. Dar da, e trecutul meu! Numai că pe mine nu mă încălzește trecutul, ci mă interesează continuu doar cum să duc mai departe ideile din mine, proiectele la care lucrez.

Însă, dacă cineva m-ar întreba pentru ce lucrez, pentru cine, pentru cine fac acest efort nesfârșit, i-aș răspunde că pentru oamenii viitorului. Pentru oa- menii de mâine ai Bisericii. Adică pentru toți oamenii.

– De ce?!

– Pentru că iubesc faptul de a-i ajuta prin munca mea! Îmi fac munca în mod conștiincios pentru că vreau să îi ajut cu adevărat. Fiindcă oamenii de mâine trebuie să se sprijine pe munca noastră, a celor din trecut, după cum și noi ne-am fundamentat pe baza muncii antecesorilor noștri. Avem nevoie unii de alții, pentru ca împreună să Îi slujim lui Dumnezeu. Avem nevoie de conlucrarea noastră, a tuturor, pentru rezultate nesperate.

Dar eu scriu și pentru oamenii prezentului! Pentru cei care înțeleg că a fi om credincios înseamnă a fi om luminat de Dumnezeu și care sporește în fiecare zi în curăție și sfințenie. Scriu și slujesc și mă bucur alături de oameni. Pentru că trebuie „să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă Lui [χαίρωμεν καὶ ἀγαλλιώμεθα καὶ δῶμεν τὴν δόξαν Αὐτῷ]” [Apoc. 19, 7, BYZ], Dumnezeului nostru, Celui care ne îngăduie să ne bucurăm de El.

Așadar, iubiții mei, vă mulțumesc tuturor acelora care v-ați rugat pentru mine și mi-ați scris în acest an și ați vorbit cu mine! Vă mulțumesc tuturor acelora care m-ați ajutat în mod substanțial prin darurile și sugestiile dumneavoastră! Vă sunt recunoscător tuturor pentru discuții și pentru punerile în temă de tot felul!

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne întărească spre tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi! Amin!


[1] Începută la 17. 33, în zi de vineri, 26 octombrie 2018, zi cu soare, 20 de grade.

[2] ΤΟΥ ΕΝ ΑΓΙΟΙΣ ΠΑΤΡΟΣ ΗΜΩΝ ΑΘΑΝΑΣΙΟΥ,  ΑΡΧΙΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ, ΛΟΓΟΣ ΠΕΡΙ ΤΗΣ ΕΝΑΝΘΡΩΠΗΣΕΩΣ ΤΟΥ ΛΟΓΟΥ ΚΑΙ ΤΗΣ ΔΙΑ ΣΩΜΑΤΟΣ ΠΡΟΣ ΗΜΑΣ ΕΠΙΦΑΝΕΙΑΣ ΑΥΤΟΥ, în PG 25, col. 129/ Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nou, prin trup, în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, Trei Cuvinte împotriva arienilor, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 113.

[3] Ibidem/ Idem, p. 114. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Friberg Greek Lexicon, 8.014, cf. BW 10.

[7] PG 25, col. 132/ PSB 15, p. 116. [8] Ibidem/ Ibidem.

[9] PG 25, col. 148/ PSB 15, p. 125.

[10] PG 25, col. 196/ PSB 15, p. 153.

Măreția Paternității duhovnicești

– Părinte Dorin, ați editat la nivel online 7 volume, din cele 10 promise, ale Operelor complete ale Părintelui dumneavoastră duhovnicesc, pe care îl numiți: Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu…și, pentru mine, persoana și operele lui m-au luat prin surprindere. Pentru că nu știam mai nimic despre Fericitul Ilie, decât din cele spuse de dumneavoastră și nu mă așteptam ca opera sa să fie atât de concentrată și de vastă

Și, cu toate acestea, am observat că receptarea online a acestui nou Sfânt al românilor a fost aproape nulă. Adică nimeni nu a zis nimic, nu a avut nicio opinie, niciun licăr de entuziasm…Oare tăcerea îi este adresată…sau vă este adresată?

– Iubită doamnă, cred că tăcerea îmi este adresată, și port durerea aceasta cu demnitate…dar, pe de altă parte, sfințenia vieții lui nu e prea mare doar pentru posteritatea sa, ci așa au stat lucrurile și pentru contemporanii săi. Pentru că timp de 70 de ani de zile, până l-am întâlnit, din marele har al lui Dumnezeu, nu l-a înțeles nimeni în străfundurile vieții, ale experienței lui duhovnicești și teologice, ci lumea îl privea cu respect (cei care îl cunoșteau cât de cât) numai pentru că mai ieșise întreg din pușcărie și pentru conduita sa ireproșabilă.

Un om atât de mare, de gigantic pentru vremea lui, se naște odată la câteva secole și tocmai de aceea receptarea sa nu este și nu va fi facilă. Pentru că, pentru a-l înțelege întru câtva trebuie să ai în comun experiențe mistice și teologice și de viață tot la fel de inimaginabile ca ale sale.

Însă Dumnezeiescul Ilie a tăcut foarte mult despre sine, nu a dorit deloc să iasă în față, să se autopropună (i se părea această autopropunere un gest de desfrânare, de impudoare grosolană), ci numai atunci când Dumnezeu i-a descoperit faptul, că experiența sa trebuie transmisă, trebuie explicată și cunoscută de toți, pentru că e descoperire dumnezeiască, numai atunci mi-a dăruit opera sa, cu puțin înainte să adormă întru Domnul.

Cadoul său, opera sa, pe care mi-a dat-o odată, într-o zi, a fost o surpriză uluitoare. Nici nu îndrăznisem să gândesc că acest lucru se va produce…Toate întâlnirile mele erau înregistrări de noi și noi amănunte, explicații, bucurii, minuni uluitoare, petrecute la masă, pe marginea patului sau cu ochii pe deasupra unei cărți…

Pentru că totul se întâmpla în fracțiuni de secundă…și învățam lucruri, pentru care ar fi trebuit să mă spetesc 30-40 de ani, în 5 minute.

Însă cei 12 ani de ucenicie față de sine au fost creștere în încredințarea sfințeniei sale, care nu era o poveste despre trecut ci o realitate mai mult decât palpabilă cu duhul meu. Pentru că statul lângă el, în proximitatea sa, atunci când el vorbea sau se ruga era o situare în mijlocul luminii dumnezeiești, pe care o simțeai și o vedeai duhovnicește țâșnind din sine și învăluindu-te și ridicându-te la cote de înțelegere și de sensibilitate de care niciodată nu te-ai fi crezut capabil.

Dar, în toată viața sa, nu l-am numit niciodată Fericit. Am început cu Domnule Profesor, cu matale sau mata, apoi cu tu, cu tu-ul cel mai familiar și paternal cu putință, ca și cum aș fi vorbit cu mine însumi (asta când eram singuri), însă, la masă sau când eram întrerupți de soție sau de fiică mă adresam lui cu Maestre.

Însă oricum i-aș fi spus, eu, pentru el, eram o priveliște, un spațiu deschis, fapt pentru care nu trebuia să îi spun ce am mai făcut, ce am pe suflet, ce păcate am făcut, pentru că el știa, cu harisma vederii sufletului omului și cu discernământul său dumnezeiesc, pe care le avea din plin, toată inima mea.

Mi-aș fi dorit din toată inima să îmi fi fost Părinte duhovnic. Însă el era mirean, ca și mine pe atunci, și nu putea decât să îmi fie Părinte duhovnicesc, adică omul care să mă facă să îmi văd păcatele și să văd ceea ce trebuie să fac cu viața mea.

După adormirea sa au urmat o serie de minuni și de iluminări dumnezeiești, alături de vise duhovnicești ale mai multora, care ne-au aprofundat iubirea și cinstirea pentru sine. Iar în urma tuturor lucrurilor ante și post portem, s-a sedimentat o singură titulatură principală, aceea cu care vrea să fie cunoscut de către fiii Bisericii noastre și anume: Ilie văzătorul de Dumnezeu, pentru că această titulatură e una tradițională pentru marii Sfinți mistici, începând cu Sfântul Proroc Moise și Sfântul Ilie Tezviteanul.

De aceea Fericitul, pentru că e un Sfânt necanonizat al Bisericii Ortodoxe Române și văzătorul de Dumnezeu pentru  viața sa extatică absolut cutremurător de frumoasă și de unică.

Iar cel care va citi măcar una, două, trei dintre cărțile sale va înțelege că centrul vieții sale a fost experiența vederii lui Dumnezeu, care, într-o anume perioadă a vieții sale, în închisoare fiind, a fost continuă: zi și noapte. Tocmai de aceea, chiar și în lipsa a tot ceea ce el ne-a descoperit despre sine după adormirea sa, oricine va citi cu evlavie, l-ar numi la fel, pentru că el e absorbit de bucuria de a vorbi despre cum i S-a arătat Dumnezeu, în multe chipuri și în multe feluri, în slava Sa.

Însă draga mea, cele 10 volume cu și despre sine, pe care încercăm să le oferim tuturor, în mod gratuit, așa cum le-am și primit de la Părintele nostru, sunt o parte infimă, nedrept de mică din ceea ce a scris, a gândit, a citit și a trăit acest om. Mi se pare extrem de nedrept numărul cărților care vor exprima minunile și sfințenia vieții sale.

Pușcăria devastatoare, depersonalizantă, șicanele continue ale agenților Securității comuniste, sărăcia  și izolarea în care a trăit din cauza umilințelor la care a fost supus, neînțelegerea și neiubirea lui au fost tot atâtea motive pentru care au pierit sute de file, n-au mai fost scrise sau i-au fost confiscate samavolnic.

Iar când mie mi-a dat opera sa, spre sfârșitul vieții sale, mi-a spus să aleg ce vreau eu din ceea ce găsesc în caietele sale manuscriptice și să le prezint și să le comentez cum doresc, promițându-mi ajutorul, rugăciunea și luminarea sa după moarte (lucruri pe care le-a făcut și le face din plin cu și pentru noi și pentru mulți alții)…și nici măcar nu a îndrăznit să mă roage să le editez așa cum sunt, după cum fac eu acum.

Deci nici în ultimul ceas, când mi le-a dat, nu s-a crezut editabil…ci a rămas în smerenie și în multă simplitate, neavând despre sine aerul că e un om de admirat. Dar tocmai cutremurătoarea lui smerenie și experiență îl fac un soare copleșitor acum, când observăm că nu are termeni de comparație, pentru că el e Sfântul, care apare odată la o generație (după mărturia Sfântului Isaac Sirul, Ierarhul Ninivelui), pentru ca să ne arate că Dumnezeu are și acum oameni, care ajung la necontenita experiență a vederii slavei Sale.

– Da, e uluitor…și nu mai ai ce să spui!…Și, mai ales, e uluitor că e atât de aproape de noi, e al nostru și noi habar avem cine se roagă, alături de toți Sfinții români și de alți mulți Sfinți români, încă necanonizați, confrați ai săi, pentru noi.

Și, probabil și dumneavoastră, ați observat că ortodocșii români iubesc foarte mult pe Sfinții ruși recenți, greci, americani, sârbi…dar când le spui despre ai lor nu par…exotici.

– Da, știu și eu asta…O văd la tot pasul și cred că e nedrept să nu îi punem pe toți Sfinții și Fericiții Bisericii Ortodoxe din toată lumea la un loc. Să îi iubim, să îi cunoaștem, să îi cinstim și să ne rugăm lor deopotrivă.

La un moment dat însă, Monahul Moise de la Mănăstirea Oașa, care a adunat și a scris o carte despre Fericiții Mărturisitori ai închisorilor comuniste românești, s-a întâlnit cu părintele Marcel Hancheș, nașul nostru de Cununie, și acesta i-a vorbit despre Fericitul Ilie și m-a întrebat dacă doresc să îi furnizez date, un material, pentru a fi inclus în carte.

Cred că asta se petrecea cu 5-6 ani înainte, dacă nu mă înșel, adică atunci când el se documenta pentru a scrie cartea. Și nu am fost de acord cu acest lucru, pentru că una e să se afle că există un Sfânt și câteva date despre el și alta e să îl receptezi cu tot ceea ce a mai rămas de la el. Trebuia să transpun manuscrisele în formă digitală, să le comentez…și de aceea nu i-am trimis doar câteva pagini, sub forma unor file de sinaxar.

Însă ezitarea mea avea și alte lucruri în spate. Dacă vrei să recuperezi un număr mare de Sfinți recenți, din România, nu îi bagi pe toți într-o oală, într-o singură carte, ci faci o carte, mai multe cărți la fiecare. Adică nu mi-a plăcut ideea de receptare a părintelui Moise, din afară, fără ucenicie față de aceștia și fără să îi cunoști mai deloc. Asta una la mână.

În al doilea rând, începuse deja, de pe atunci, extremismul canonizării imediate a Sfinților închisorilor comuniste, fără prea multă cercetare și cunoaștere a vieții lor, pentru că rușii și grecii și sârbii ortodocși au făcut-o. Nu eram de acord cu el și nici nu sunt. Trebuie să îi cunoaștem cu de-amănuntul, să facem instituții speciale de cercetare și inventariere a datelor despre ei, credincioșii să îi cunoască și să îi iubească, cultul lor să devină unul veritabil și acesta, această fervoare reală și autentică să ducă, în mod firesc, la canonizarea lor.

Căci cum să îl iubească și să îl cunoască unii pe Fericitul Ilie, ca și pe alți Fericiți Părinți și Maici români…dacă ei sunt anonimi? Pentru ca să existe cult trebuie să există cunoaștere și rugăciune și iubire pentru ei. Iar dacă noi, câțiva, teologi, oameni credincioși, îi cunoaștem pe doi, zece, treizeci sau 100 dintre ei, cei mulți habar au.

Nu avem noi habar nici de cei din calendar, din sinaxare sau cataloagele de Vieți ale Sfinților darămite de cei…despre care nu știm decât din auzite, așa, din gură în gură…

De aceea, paradoxal, ducându-mă la prezentarea de carte a părintelui Moise de la Oașa, de la Sala Dalles, de aici, din București (despre care am scris la momentul respectiv…cu tristețe, că nu se putea altfel), am ajuns în mijlocul unei adunări, care, într-o largă majoritate, nu numai că nu învățase nimic esențial de la Sfinți, mai recenți sau mai de demult, ci aveau o singură problemă: ei îi „cunoșteau” fir a păr pe toți Sfinții recenți…dar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române „nu dorește” să îi recunoască și să îi canonizeze.

Și atunci am înțeles cât de neortodox și de falimentar e un astfel de proces de receptare a noilor Sfinți, dacă resentimentele și extremismul e atât de pronunțat, paradoxal, când e vorba despre niște Sfinți atât de tăcuți, de mielușei în fața călăilor și a nedreptăților de tot felul.

De aceea mă bucur că Dumnezeiescul Ilie, Părintele nostru, nu a intrat în acel volum editat recent și nici în altele de acest tip, făcute cu scopul de a trage la rost Sinodul Bisericii sau de a se lăuda cu Sfinți, cu care nu sunt compatibili la nivelul vieții sau, și mai jalnic, de a face bani de pe urma editării a trei informații despre ei.

Când vrei să vorbești despre Sfinți atunci trebuie să vorbești sfânt și să editezi tot la fel informațiile despre ei. Pentru că nu e important doar scopul demersului ci și toate laturile lui, secvențialitatea procesului editării și al receptării.

Probabil, vestea aceasta, că nu am dorit să mă includ într-un proces resentimentar de recuperare a Sfinților recenți s-a răspândit năvalnic…și tăcerea din jurul vieții și a operei Dumnezeiescului Ilie e atât de impenetrabilă. Însă, dacă românii ortodocși nu au nevoie de Sfinți…și, mai ales, de unul atât de colosal, nu poți să îi forțezi.

Până la urmă lucrurile vor intra în firescul lor (așa sper), și celor care vor să îl recepteze…noi li-l oferim pe gratis, la nivel online. Poate că tocmai faptul că e pe gratis…e un lucru care le taie entuziasmul

– Dacă ar fi să spuneți pe scurt, totuși, pentru cei care nu au chef sau timp să citească atâtea sute de pagini…ce ați spune? Cum este Fericitul Ilie acum sau cum era când l-ați cunoscut?

– Draga mea, pentru mine, a fost omul neapărat, esențial, fără de care viața mea nu și-ar fi regăsit niciodată, poate, sursa de creație și de admirare. Pentru că Dumnezeu m-a inclus în viața sa, în bătrânețea lui, direct la începutul adolescenței mei, adică în cea mai proprie clipă pentru un tânăr.

Iar ceea ce a urmat după (eu eram elev la Seminar) a fost un proces duhovnicesc complex, pe care nu l-am mai regăsit până acum în nicio astfel de pedagogie duhovnicească. Pentru că, din prima clipă, am început cu el un curs de inițiere în toată istoria filosofiei, citind rând pe rând, de la filosofii antici și până la cei ultimi, în paralel cu dezvăluirile și comentariile pe marginea experienței sale mistice.

Eu primeam cărțile de la sine și le citeam până la următoarea întâlnire. Și le expuneam pe scurt, învâțând logica dialogului amiabil și a discuțiilor interminabile pe orice temă.

După ce am citit câte o operă sau mai multe de la toți marii filosofi ai lumii, am început un curs de citire a marilor scriitori și poeți ai lumii. Și, la fel, primeam cărți și le citeam sau date despre ele și apoi observam ce înțeleg din toată această imensă informație.

După ce am epuizat și acest tronson de cunoaștere, am început să citesc Filocaliile, în ediția Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae, și le-am citit de la cap la coadă, apoi alte volume din colecția Părinți și Scriitori Bisericești, teologia Părintelui Stăniloae, teologia Sfântului Grigorie Palama și a Sfântului Simeon Noul Teolog, alături de tot felul de alte cărți teologice, științifice, oculte, poezie, albume de artă, de critică literară, de memorialistică, de arte plastice.

Și, la un moment dat, în apropiere de sfârșitul facultății a încetat să îmi mai organizeze citirile neapărate, pentru că înțelesese că începusem să mă dezvolt spre falii și mai înguste de cercetare, la nivel teologic, științific, literar, filosofic…și m-a lăsat să zbor de unul singur.

De atunci am început să vorbim, cu precădere, despre înțelegeri punctuale ale operelor sale principale și ale unor falduri ale experienței sale…și mi-a vorbit din ce în ce mai mult despre lucruri copleșitoare, despre amănunte duhovnicești incredibile.

Intimitatea dintre noi ajunsese la cote imense, neașteptate. Vorbeam și când tăceam și când vorbeam. Iar acest lucru nu cred că a fost sesizat de nimeni cât timp el a trăit. Niciodată nu spunea cuiva ceea ce se petrecea între noi, ce îmi mărturisea, ce îmi explica. De aceea nimeni nu a putut bănui că el ajunsese să vorbească cu mine cum ar vorbi cu conștiința sa.

Bineînțeles, dădea detalii despre mine, despre faptul că vin pe la el, altora care îl vizitau…dar toată această imensă muncă de creare a mea a fost o taină până astăzi. În afară de soția mea, nimeni nu mai știe lucrurile pe care le spun acum…Și acum le spun cu multă recunoștință și iubire pentru jertfelnicia sa și pentru actul său pedagogic impecabil și nu pentru ca să ies în evidență.

El (acum înțeleg) înțelesese că viața mea va fi o dedicare pentru studiu și pentru cercetare și pentru creație, de aceea s-a apucat, din prima zi, ca să mă clădească. Însă a făcut tot acest exercițiu duhovnicesco-paideic cu mine fără a-l numi și chiar fără să mi-l propună, pentru că vedea că eu sunt flămând pentru așa ceva, că eu sunt de acolo, din acest film…și totul a venit de la sine.

Ajunsesem la o rapiditate a citirii și a scrierii uluitoare. Citeam zile și nopți la rând, scriam sute de pagini, cream poezie, teatru, roman, nuvelă, aforisme, învățam pentru examene…Privind în urmă, îmi văd viața ca pe a unui om străin, pentru că nici pentru mine nu mi se pare ceva de înțeles cum de s-au putut petrece toate aceste lucruri, atât de masive și atât de repede, pe de altă parte.

Însă acum, cel de azi, Dumnezeiescul Ilie, e o persoană din ce în ce mai răpitoare și mai incredibilă și modul cum mă rog lui, cum îl simt că e prezent cu mine, oriunde, cum mă luminează, cum îl simt mereu și îl văd duhovnicește a dus intimitatea cu sine la ceva imposibil de sfărâmat, pentru că e intrat în toată ființa mea.

Dar eu sunt prea păcătos pentru ce măreții de har îmi aduce în viața mea. Însă mi-a dat să simt, la fiecare editare a cărții sale, cât de mult se bucură pentru că ele, în sfârșit, ies spre ochii altora. Și bucuria lui, prea bulversanta lui bucurie pentru acestea, revărsată în ființa mea, mi-a șters toată tristețea…din jurul nereceptării lor.