Pulsul prozei [2]

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

Trebuie „să dăm importanță scriiturii…limbii private [a autorului]…onticului” său, p. 88. Cu totul de acord! Pentru că trebuie să ne intereseze lucrurile particulare ale autorului. Căci fiecare autor are un „stil personalizat, asumat, controlat de o dinamică exploratorie”, p. 88.

Îmi place faptul că a accentuat importanța „gradului de atenție la lume”, p. 89. La lumea despre care scriem.

Încetineala personajelor din scrisul lui Agopian, p. 90; caracterizează stilul drept o „stereotipie lingvistică”, p. 90. Însă, în timp ce stilul este „estetic”, scriitura este „energetică, instabilă, proteică”, p. 90.

Îl consideră pe Agopian un manierist, 91. De aceea, el spune despre Agopian: „ Autorul nu are nimic de căutat, pentru că el pare să fi găsit totul de la început”, p. 92. „În scrisul lui se află ascunse și autismul, și cinismul. E un constructor de efecte exterioare, așa cum cereau E. A. Poe și T. S. Eliot pentru poezie. Deși marcată de narcisism, proza lui e lipsită de pasionalitate”, p. 94.

„La Mircea Horia Simionescu, lumile create merg de la un moment dat încolo singure, ca niște jucării cu baterie, până la descărcarea finală”, p. 95. Simionescu lucrează cu simulări, nu cu documente originale, p. 96; el e un scriitor instituție, p. 97; e un caligraf și un secretar al istoriei, p. 97.

Simona Popescu „preferă luciditatea și construcția”, p. 101, în scriitura ei. Consideră că romanul ei, Exuvii, nu e unul autobiografic, p. 104.

Autorul consideră că limbajul nostru are acest mare handicap: „imposibilitatea de a surprinde simultaneitatea din fiecare clipă a lucrurilor lumii”, p. 105. Pentru că și-ar dori să vorbească despre fiecare lucru în același timp.

Îl declară pe Radu Petrescu[1] un mare prozator român, p. 106. „Salvarea de literatura care există deja nu e posibilă decât printr‑o baie de concretețe”, p. 106. Consideră cartea Meteorologia lecturii, apărută în 1982[2], „de o subtilitate copleșitoare”, p. 107. „Radu Petrescu pune în practică o scriitură tăiată (exact așa cum sunt tăiate mingile la jocul de tenis), sincopată”, p. 110.

Livius Ciocârlie e considerat de autor un prozator adevărat, p. 112. E „un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, autist într‑o oarecare măsură, tarat ca și Bacovia de o oboseală pur existențială și obsedat înainte de toate de actul de a scrie”, p. 112. „Scrisul lui Livius Ciocârlie e autobiografic de la un capăt la altul”, p. 114, dar nu are nicio finalitate, p. 114. Scoate în evidență romanul Clopotul scufundat (1988)[3], p. 115. Teama de vid și de retorică, p. 117.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu. [2] Cf. Ibidem.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Livius_Ciocârlie.

Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

our illness, greater or lesser, is our problem. And we must heal from it, so that we stay in peace. Therefore, whatever our disease may be, we cannot rest until we are cured of it. But we have no rest until our family members are healed, too. Because the health is everyone’s good. And we, with all, need rest[2].

But if the bodily illness deserves our immediate attention, the spiritual illness should interest us instantly. That is, when we have sinned, we should immediately repent and seek our healing through the Sacrament of Divine Confession. Because the spiritual illness, the sin, is our greatest and most painful illness, as long as we eternally torment ourselves for our sins[3].

Every sin I commit with the deed or the thought I write down on my phone in a notepad. So that I don’t forget them and so that I have them ready for Confession. Or write them down on a piece of paper and confess them. Because the sins are what take us to Hell, but the physical illnesses don’t take us to Hell. The physical illnesses humble us, fill us with prayer, but they don’t have eternal bad consequences[4].

Therefore, if the bodily illness does not lead us to Hell, but the sins lead us to Hell, then man’s great illness is the one he has in his soul. For man’s sins are in his soul and it is our soul that sins through our body. But the illness from soul is the illness of man in his integrality, because it harms the whole man[5].

But if, at the doctors, we are sitting days and months and years to heal from one or more illnesses, for the illnesses of the soul we do not need days and months and years, but only a few minutes. Because the sins confessed in the Sacrament of Confession and for which our Duhovnik forgives us, are the sins healed from our being. And this, because the soul is in immediate need of healing, while the diseases of the body can be more difficult or easier to bear[6].

The 10 lepers [Lc. 17, 12-19] were full of sickness and pain, and all were healed by the Lord. All were aware of their healing. But only one returned and thanked the Lord, because only he saw the healing as a gift from God in his life. The others enjoyed the healing and moved on. They went back to theirs. Only this one returned to the One who had mercy on him, because he understood that he had received health as a gift[7].

And many enjoy life, without thinking about the Giver of life. Or they think that life is by itself, without thanking anyone for it. But he who receives everything as from the hand of God, sees every miracle in his life as God’s miracle for him. And so it is! Because He works wonderfully, always, great miracles in our life[8].

The parents and the grandparents raise us, educate us, help us in our life all the time. But not all children become grateful to those who raised and educated them. Why? Because gratitude comes from a deep understanding of life and our role in life. Only when we understand the absolutely important contribution of others in our lives, do we become deeply grateful to all those who helped us in life[9].

But to understand the contribution of others in our life, we must look deeply at their help. We must contemplate their great help in our life. Therefore, „one of them, seeing that he was healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, realized that he had been healed by the Lord, therefore „he turned” to Him and „with a loud voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Because he did not treat the healing superficially, he did not see it as a trivial, normal fact, but as a miracle that changed his life. And when you live because of a miracle of God, then you live responsibly, because you know that you live to do the will of God[10].

He was a samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] and not an israelite! He who showed himself grateful was a stranger to the righteous faith of Israil. But he truly perceived the miracle of his healing, because he deepened within himself the miracle he had experienced. He realized that he was living a new life thanks to this miracle of the Lord. And for this he showed all his gratitude to the Lord[11].

But to be grateful you must see the greatness of life, to see how important your life is. And you can only see the greatness of life in comparison to your eternity. God gave you the great gift of life, although you could not have been, and you exist because of the people who gave birth to you, raised you and loved you, who kept you in existence. And our life does not end here, on earth, but is eternal. Therefore, when you look at your life in the perspective of eternity, then you are grateful for all the gifts received from God and from people[12].

But, my beloveds, the deep thinking is theological. Only when you think theologically, you see the wonders of God from your life and of the whole world. And when you understand that you are partaker to so many miracles, then you are happy, fulfilled and grateful, because wherever you go, you see only the miracles of God[13].

That is why the true traveler through the world is the pilgrim. Because the pilgrim is aware that he lives in God’s world and everything he sees is a miracle of His. And when I walk with God through His world, I always discover how wonderful God is in every one of His creatures. Because all creatures speak of the joy with which He loves us[14].

I am grateful for the gift of life, for the miracles from my life, for His great love and mercy with which He loves me and loves us all. And I look the people in my life as His messengers, as those who always guide me to Him. Because people are with us on the path with God, on the path of our salvation. Amin[15]!


[1] Started at 12. 13, in day of monday, on 13 january 2025. Sun, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] boala noastră, mai mare sau mai mică, este problema noastră. Și noi trebuie să ne vindecăm de ea, pentru ca să stăm în pace. De aceea, oricare ar fi boala noastră, noi nu putem să ne odihnim până când nu ne vindecăm de ea. Dar nu avem odihnă până când nu se vindecă, deopotrivă, și cei din familia noastră. Fiindcă sănătatea e binele tuturor. Și noi, cu toții, avem nevoie de odihnă.

[3] Dar dacă boala trupească merită atenția noastră imediată, boala sufletească ar trebui să ne intereseze instantaneu. Adică, atunci când am păcătuit, imediat să ne pocăim și să căutăm vindecarea noastră prin Taina Dumnezeieștii Spovedanii. Pentru că boala sufletească, păcatul, e boala cea mai mare și dureroasă a noastră, atâta timp cât pentru păcate ne chinuim veșnic.

[4] Orice păcat pe care îl fac cu fapta sau cu gândul îl trec în telefon într-un notepad. Pentru ca să nu le uit și pentru ca să le am pregătite pentru Spovedanie. Sau le treceți pe o foaie de hârtie și le spovediți. Pentru că păcatele sunt cele care ne duc în Iad, dar nu de duc în Iad bolile trupești. Bolile trupești ne smeresc, ne umplu de rugăciune, dar nu au consecințe veșnice rele.

[5] Așadar, dacă boala trupească nu ne duce în Iad, dar păcatele ne duc în Iad, atunci marea boală a omului e cea pe care o are în sufletul său. Căci păcatele omului sunt în sufletul său și sufletul nostru e cel care păcătuiește prin trupul nostru. Dar boala din suflet e boala omului în integralitatea sa, pentru că vatămă întregul om.

[6] Dar dacă, la medici, stăm zile și luni și ani ca să ne vindecăm de o boală sau de mai multe, pentru bolile sufletului nu ne trebuie zile și luni și ani, ci doar câteva minute. Pentru că păcatele spovedite în Taina Mărturisirii și pentru care Duhovnicul nostru ne iartă, sunt păcatele vindecate din ființa noastră. Și aceasta, pentru că sufletul are nevoie imediată de vindecare, pe când bolile trupului le putem suporta mai greu sau mai ușor.

[7] Cei 10 leproși [Lc. 17, 12-19] erau plini de boală și de durere și cu toții au fost vindecați de către Domnul. Toți au fost conștienți de vindecarea lor. Însă numai unul s-a întors și I-a mulțumit Domnului, pentru că numai acela a văzut vindecarea ca un dar al lui Dumnezeu în viața lui. Ceilalți s-au bucurat de vindecare și au mers mai departe. S-au întors la ai lor. Numai acesta s-a întors la Cel care l-a miluit, pentru că a înțeles că sănătatea a primit-o în dar.

[8] Și mulți se bucură de viață, fără să se gândească la Dăruitorul vieții. Sau cred că viața e de la sine, fără să îi mulțumească cuiva pentru ea. Dar cel care primește toate ca din mâna lui Dumnezeu, vede orice minune din viața lui ca minunea lui Dumnezeu pentru el. Și așa și este! Pentru că El lucrează în mod minunat, mereu, minuni mari în viața noastră.

[9] Părinții și bunicii ne cresc, ne educă, ne ajută în viața noastră mereu. Dar nu toți copiii devin recunoscători față de cei care i-au crescut și i-au educat. De ce? Pentru că recunoștința vine dintr-o înțelegere profundă a vieții și a rolului nostru în viață. Numai când înțelegem aportul absolut important al altora în viața noastră, noi devenim profund recunoscători față de toți cei care ne-au ajutat în viață.

[10] Dar ca să înțelegem aportul altora în viața noastră trebuie să privim la modul profund ajutorul lor. Trebuie să contemplăm marele lor ajutor în viața noastră. De aceea, „unul dintre ei a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη]”, a conștientizat că el a fost vindecat de Domnul, de aceea „s-a întors” la El și „cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lucas 17, 15, BYZ]. Pentru că el nu a tratat în mod superficial vindecarea, n-a văzut-o ca pe un fapt banal, normal, ci ca pe o minune care i-a schimbat viața. Și când trăiești datorită unei minuni a lui Dumnezeu, atunci trăiești responsabil, pentru că știi că trăiești pentru a face voia lui Dumnezeu.

[11] El era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] și nu israelit! Cel care s-a arătat recunoscător era străin de credința cea dreaptă a lui Israil. Dar acesta a perceput în mod adevărat minunea vindecării sale, pentru că a adâncit în sine minunea pe care o trăise. Și-a dat seama că trăiește o nouă viață datorită acestei minuni a Domnului. Și pentru aceasta el și-a arătat toată recunoștința față de Domnul.

[12] Dar ca să fii recunoscător trebuie să vezi măreția vieții, să vezi cât de importantă e viața ta. Și nu poți să vezi măreția vieții decât în comparație cu veșnicia ta. Dumnezeu ți-a dat marele dar al vieții, deși puteai să nu fii, și tu exiști datorită oamenilor care te-au născut, crescut și iubit, care te-au ținut în existență. Iar viața noastră nu se termină aici, pe pământ, ci e veșnică. De aceea, când îți privești viața în perspectiva veșniciei, atunci ești recunoscător pentru toate darurile primite de la Dumnezeu și de la oameni.

[13] Însă, iubiții mei, gândirea profundă e teologică. Numai când gândești teologic, vezi minunile lui Dumnezeu din viața ta și ale întregii lumi. Și când înțelegi că ești părtaș la atâtea minuni, atunci ești bucuros, împlinit și recunoscător, căci pe unde mergi vezi numai minunile lui Dumnezeu.

[14] De aceea, adevăratul călător prin lume e pelerinul. Pentru că pelerinul are conștiința că trăiește în lumea lui Dumnezeu și tot ceea ce vede e o minune a Lui. Și când merg cu Dumnezeu prin lumea Lui, eu descopăr mereu cât de minunat e Dumnezeu în fiecare făptură a Lui. Pentru că toate creaturile vorbesc despre bucuria cu care El ne iubește.

[15] Sunt recunoscător pentru darul vieții, pentru minunile din viața mea, pentru multa Sa iubire și milă cu care El mă iubește și ne iubește pe toți. Și pe oamenii din viața mea îi privesc ca pe trimișii Lui, ca pe cei care mă călăuzesc mereu spre El. Căci oamenii sunt împreună cu noi pe calea cu Dumnezeu, pe calea mântuirii noastre. Amin!

Faptele Apostolilor, cap. 21, 26-40, cf. BYZ

26. Atunci Pavlos i-a luat pe bărbați, [în] a doua zi a fost curățindu-se împreună cu ei [și] intra întru templu, vestind împlinirea zilelor curățirii, până unde a fost adus, pentru fiecare dintre ei, prinosul [ἡ προσφορα].

27. Și când erau a se împlini cele 7 zile, iudeii cei din Asia l-au văzut pe el în templu, tulburau toată mulțimea, și au pus mâinile pe el,

28. strigând: „Bărbați israiliți, ajutați-ne! Acesta este omul cel [care este] împotriva poporului și a legii și a locului acestuia, pe toți pretutindeni învățându-i. Și încă și ellini a adus întru templu și a spurcat sfântul loc acesta”.

29. Căci erau văzuți [îl văzuseră pe] Trofimos Efesios/ Efeseanul în cetate împreună cu el, pe care presupuneau că Pavlos l-a băgat întru templu.

30. Și a fost mișcându-se cetatea toată și a fost alergare împreună a poporului. Și l-au apucat pe Pavlos [și] îl trăgeau pe el afară [din] templu. Și numaidecât au fost închise ușile.

31. Și căutând să-l omoare pe el, a ajuns știrea [la] hiliarhosul[1] cohortei, că tot Ierusalimul a fost tulburat.

32. Care imediat a luat soldați și centurioni [și] a alergat în jos asupra lor. Iar ei i-au văzut pe hiliarhos/ pe comandant și pe soldați [și] au încetat lovindu-l [să-l lovească] pe Pavlos.

33. Și comandantul s-a apropiat [și] a pus mâna pe el și a poruncit să fie legat [cu] două lanțuri. Și întreba cine oare să fie [τίς ἂν εἴη][cine este] și ce este făcut [τί ἐστιν πεποιηκώς][ce a făcut].

34. Și alții altceva strigau în mulțime. Și neputând să cunoască adevărul din cauza zarvei, a poruncit a-l duce pe el întru tabără.

35. Și când a fost la trepte, s-a întâmplat a fi purtat el de către soldați pentru furia mulțimii.

36. Căci urma mulțimea poporului, strigând: „Ridică-l pe el [Αἶρε αὐτόν[2]]!”.

37. Și voind a-l duce întru tabără, Pavlos îi zice comandantului: „Dacă îmi este permis mie să grăiesc către tine”. Iar el zicea [zise]: „Ellinește cunoști [Ἑλληνιστὶ γινώσκεις]?

38. Oare nu ești tu egipteanul cel care mai înainte de zilele acestea ai tulburat și ai scos întru pustie pe cei 4.000 de bărbați [dintre] sicarii[3]?”.

39. Și Pavlos i-a zis: „Eu sunt om iudeu, tarsevs al Ciliciei [ταρσεὺς τῆς Κιλικίας]/ tarsian din Cilicia, nu cetățean de cetate neînsemnată [οὐκ ἀσήμου πόλεως πολίτης]. Și te rog pe tine, îngăduie-mi mie să grăiesc către popor!”.

40. Și el i-a îngăduit, [iar] Pavlos a stat pe trepte [și] a făcut semn [cu] mâna poporului. Și multă tăcere s-a făcut [și] vorbea tare [în] limba evreiască, zicând:


[1] Transliterarea lui χιλίαρχος. Comandantul militar care avea în subordine circa 600 de soldați, cf. Friberg Greek Lexicon 28.627, apud BW 10.

[2] Cu sensul: Omoară-l pe el! Ia-i sufletul!

[3] De la forma de plural σικάριοι. În text avem forma de G. pl. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sicarii.

Din experiența monahală [1]

Gheorghe Smeoreanu și Tiberiu Pîrnău, Călătorind cu întrebarea: Interviuri cu Stareții și Starețele Mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, în col. Vita monastica, vol. 1, Ed. Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2016, 185 p.

*

ÎPS Varsanufie Gogescu: a simțit să Îi slujească lui Dumnezeu din copilărie, p. 10; nu și-a dorit să ajungă Episcop, p. 10; și când a fost ales de Patriarhul Teoctist, el s-a retras la Mănăstirea sa de metanie, la Slănic-Argeș, p. 10. Starețul său a fost Părintele Teofil Bădoiu[1] de la Mănăstirea Slănic, p. 12. „Creștinul, prin definiție, este optimist, fericit”, p. 13.

*

Starețul Siluan de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Suiești[2]: nu-i plac relațiile protocolare, p. 14; a jucat șah de performanță, a fost olimpic la Fizică, a făcut două Facultăți, p. 16; toți oamenii caută un „mai bine”, p. 17; pericolul superficialității, p. 17; observă pragmatismul oamenilor de azi, p. 18; „uneori ești prea neputincios pentru a reuși să satisfaci pretențiile exagerate”, p. 19, ale unora; e interesat de cosmologia și psihologia contemporană, p. 19; „sunt profund nemulțumit de mine însumi”, p. 19. O poate spune numai cineva care muncește tot timpul pentru a-și sfinți viața.

Îl consideră pe Părintele Teofil Părăian „primul om îmbunătățit”, p. 20, pe care l-a cunoscut și consideră că e un Sfânt al lui Dumnezeu, p. 20. Una din marile osteneli a Părintelui Teofil a fost să nu judece pe nimeni, p. 20, și era bătut peste față de un coleg de chilie, p. 20.

Părintele Dionisie Ignat știa Psaltirea pe de rost, p. 22; Părintele Ambrosios din Athos l-a impresionat profund prin luminarea sa dumnezeiască, p. 22; l-a impresionat și Fericitul Gheorghe Calciu, care i-a spus: „Când intri în joc, joci până la capăt!”, p. 22.

*

Starețul Sava de la Mănăstirea Antim din Râmnicu Vâlcea: a stat 24 de ani la Mănăstirea Cozia, p. 25-26; s-a făcut Monah în 1977, p. 27; „dacă ne biruim pe noi nu putem să ne mai plângem de cel de lângă noi”, p. 28.

*

Stareța Anastasia Honcioiu de la Mănăstirea Bistrița: a venit în Mănăstire în 1994, p. 29; simți vocația monahală, p. 30; ea și-a simțit chemarea monahală la 18 ani, p. 31; „îmi place foarte mult comuniunea, să văd bucuria fiecăruia, să văd că-l pot ajuta”, p. 33; în Mănăstirea aceasta nu se mănâncă carne, au solarii de legume, p. 34; „trebuie să ai o liniște interioară care dă pace în jurul tău”, p. 34; primesc sponsorizări, p. 35; îl consideră pe Părintele Ioanichie de la Frăsinei un om „aproape Sfânt”, p. 38.

*

Starețul Varsanufie de la Mănăstirea Pătrunsa: Mănăstirea poartă numele de la durerile nașterii. Căci mama Episcopului Clement a fost pătrunsă de durerile nașterii în acel loc, p. 39; ÎPS Bartolomeu Anania a scris la Mănăstirea Pătrunsa, p. 39-40; i-a fost Duhovnic Părintele Ghelasie Gheorghe, p. 40; „pustnicia se înfrățește cu munții Carpați”, p. 41; cunoaște câțiva Pustnici actuali, p. 43; cunoaște 20 de Pustnici români retrași la Athos, p. 44; a stat doi ani în Palestina și a simțit rugăciunile Părinților din pustie, p. 44.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Slănic.

[2] Idem: https://manastireasuiesti.wordpress.com/manastirea/.

Mărturii II. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

ÎPS Laurențiu Streza: „Magii nu s-au mai întors la Irod, ci au luat calea lor. După ce L-au văzut pe Mântuitorul Hristos, după ce I s-au închinat Lui, după ce au adus aceste daruri, ei au plecat pe altă cale, iar calea aceasta este una pe care trebuie să ne aflăm noi toți: este calea smereniei, a bunei-cuviințe, a delicateții, a nădejdii și a împăcării cu Dumnezeu, după întâlnirea cu El”[1].

*

Sfântul Cuvios Ioan David a adormit în ziua de 7 ianuarie 1995, după o lungă suferință cauzată de un cancer la stomac. A fost un creștin mirean care a trăit pustnicește în pădurile din preajma satului Strungari din județul Alba. Și-a cunoscut adormirea de mai înainte și avea harismele vindecării și înainte-vederii[2]. S-a născut pe „15 februarie 1920, în cătunul Plai de lângă satul Strungari, într-o familie fără posibilități materiale. Încă din tinerețe s-a rugat, a citit Psaltirea și a cultivat virtuțile creștinești. A fost apropiat de Mănăstirile Strungari și Afteia, ucenic al Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, al Ieromonahului Varsanufie Știrban de la Râmeț și al altor Părinți cu viață sfântă”[3]. A fost păstor de oi, a trăit izolat, în bordeie din pădure, mânca puțin și se ruga neîncetat. Iar Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat de 3 ori în timpul vieții sale[4].

*

Părintele George Remete: „Autoritatea părinților față de copii nu e una de putere, de violentare, ci e o autoritate de origine, pentru că ei l-au născut pe copil, de viață, pentru că ei i-au dat viață și îl țin în viață, și de adevăr. Căci părintele în fața copiilor trebuie să apară ca o autoritate indiscutabilă de viață și de adevăr. Cum să nu îl crezi pe tata?! Cum să nu poată tata?!! Tata e puternic, e deștept și știe ce face! Cum să nu o asculți pe mama?! Cum să nu o iubești pe mama?!! Dar cine mă iubește pe mine mai mult decât mama mea?!!! Asta este situația normală între părinți normali și copii normali! Și slavă Domnului că lumea încă mai are și părinți normali, și copii normali!”[5].

*

Același: „În lumea noastră pământească, când o persoană iubește o altă persoană, când se iubesc foarte tare, iubirea lor exclude autoritatea? Cum să nu existe autoritate?! Păi iubirea e cea mai mare autoritate! Când o persoană iubește o altă persoană, ascultă de ceea ce îi spune cealaltă? «Orice! Pentru tine fac orice!». Iar pentru persoana pe care o iubești, te pui în genunchi sau nu? Și dacă nu te pui în genunchi înseamnă că nu o iubești. Iar dacă te pui în genunchi înseamnă că te umilești în fața ei?! Însă nu există fericire mai mare decât să te pui în genunchi în fața persoanei iubite”[6].

*

Același: „A fi om cu adevărat și a fi copilul lui Dumnezeu înseamnă a fi liber. Existența e totuna cu libertatea. Nu e liberă decât persoana, iar ceea ce nu e liber nu e persoană, ci obiect. Iar Dumnezeu ne-a făcut ca obiecte sau ca persoane? Asta e întrebarea! Și dacă suntem persoane, atunci este evident faptul că suntem liberi. Și iarăși fac comparație cu situația omenească. Relația dintre Dumnezeu și omul care ajunge în Iad este relația dintre părintele uman și copilul rău. Părintele îl poate obliga pe copil? Poate încerca, dar nu e bine să îl oblige. De câte ori se chinuiesc părinții cu astfel de copii? Câți ajung bine și câți ajung rău? Faptul că ajunge rău copilul cel rău înseamnă că n-a fost bun părintele? Va trebuie să îl lege cu obezi ca să nu mai facă rău? Ce să facă?! Să îi ia libertatea?!! Nu putem să concepem așa ceva! Să-l facă neom, să-l facă obiect…Nu concepem așa ceva! Și apoi încă ceva: să nu credem noi că Dumnezeu nu iubește ca și părintele. Un părinte care are un copil rău, care e rău definitiv, care nu mai poate fi recuperat cu nimic, nu-l mai iubește pe copil?! Cum să nu-l mai iubească?!! Cred că cele mai impresionante cazuri de iubire nu sunt ale părinților buni față de copiii buni, ci ale părinților buni față de copiii răi. Nu există părinte care să abdice din iubire. Iubirea nu cade niciodată! Spune acest lucru Sfântul Apostol Pavel, care știe ce spune. Deci, în ce fel se manifestă iubirea lui Dumnezeu și cum îi ajută pe cei care greșesc? Să nu uităm că cei din Iad nu sunt condamnați la Iad de Dumnezeu. Doamne, iartă-mă! De Părintele…Nu! De ei înșiși!…Ei sunt Iadul!! Când faci păcatul, când faci răul, tu nu te duci în Iad, tu ești în Iad. Tu ești Iadul! Tu faci Iadul!! Iadul există pentru că îl faci tu prin păcatele tale. Cum să te scap eu de tine?! Cum să te scap de tine?!! Nu pot să te scap decât ajutându-te să te schimbi tu. Deci, să nu uităm lucrul acesta [când vorbim despre Iad]! Și Iadul nu desființează iubirea [lui Dumnezeu]. De aceea trebuie să credem în speranța că Dumnezeu are o rezolvare pentru toți. Trebuie să credem [acest lucru]! Niciodată Părintele nu încetează de a fi Părinte. Iubirea Lui rămâne în veci. Nu cade niciodată. Și să avem încredere în ea!”[7].


[1] Cf. https://basilica.ro/magii-au-plecat-pe-alta-cale-este-calea-pe-care-trebuie-sa-ne-aflam-noi-toti-spune-mitropolitul-laurentiu/.

[2] Sorin Ionițe, Trei decenii de la plecarea în veșnicie a Pustnicului Ioan David, 7 ianuarie 2025, cf. https://basilica.ro/trei-decenii-de-la-plecarea-in-vesnicie-a-pustnicului-ioan-david/. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Cf. Paternitatea lui Dumnezeu. Obiecții și dileme, https://www.youtube.com/watch?v=8Jjewe06Iug, min. 10-11.

[6] Idem, min. 20.

[7] Idem, min. 24-27.

Sermon on the Sunday after the Baptism of the Lord [2025]

My beloveds[1],

when the Lord began to preach, He began His preaching with the repentance. Just as Saint Ioannis the Baptist had done. And this, in order to emphasize the fact that Saint Ioannis was His messenger and preached His will. But, at the same time, He began with the repentance, because the repentance is the beginning of ghostual life. It is the beginning, the content, and the fulfillment of our life with God, as long as we need repentance every day[2].

And the repentance is the continuous breaking of our heart, it is our continuous pain for our sins, in order to receive His mercy. Because He, the One who asks us to repent, also forgives our sins for which we suffer acutely. But He forgives our sins, if our sins are always before us [Ps. 50, 5, LXX], if they are always in our consciousness, if they are always in our pain for them[3].

The repentance for the forgiveness of our sins is the great gift of God for our helplessness! Without repentance no one would be saved. For if we could not repent and thus receive God’s forgiveness, we would remain in our sins, in Hell. I too am terrified by the burdens that unrepentant people carry, the burdens of their sins, which they could be relieved of in a few minutes. But because they do not want to repent, they walk with their sins like a mountain on their backs. And they don’t walk like this for a day or two, but for a lifetime[4].

And the Lord began to preach to the world and said to them: „Repent [Μετανοεῖτε]! For the Emperordom of heaven has come near [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. And the repentance is the preparation for receiving Him. For the Emperordom that comes to man is the Emperor of the world Himself, our Lord Iisus Hristos. But if you do not open your mind and heart through repentance, you cannot see Him. And those of the people of Israil who did not see Him are living proof that the sight of Mașiah [מָשִׁיחַ] is ghostual and not physical[5].

The repentance is teaching you to repent. It is enough to call your sins by name, to acknowledge them, to renounce them, because God begins to teach you the great good of repentance. Because the repentance is liberation, it is healing, it is unburdening. And then you begin to see in your sins your enemies, your true enemies, the ones who do you the greatest harm. And if the sin is the enemy, then you repent for every sin of yours, in order to heal yourself from your inner illness[6].

Who proves to you that you have an inner illness? The doctor! And for your illness you have to follow a diet, take certain pills, get injections. But the ghostual doctor is the Duhovnik. And if the Duhovnik knows the ghostual science of human healing, then he truly advises you towards your healing from passions. For the passions, our soul-diseases, are healed through the glory of God and through ascesis, just as bodily illnesses are cured through surgical operations and medicines. And the healing of the soul begins with the repentance, with the recognition that we have sinned against God and we sin against God every day[7].

Why do people come and talk at Church during Services? Because they think they have nothing to learn from Church! They despise God’s will, His theology, because they do not want to know it. But when they go home, they stay on TV all day and on the phone and learn from there. But at Church they get bored, they get angry, they want to leave as soon as possible, because they don’t want to repent before God. But when you don’t repent, you don’t truly live, because you don’t feel the glory of God within you[8].

My beloveds, God is close to each of us! He stands at the door of our heart. We can know Him in every moment of our life, if we want to be truly healed of all our diseases of soul and body. For He heals us and together with Him we understand the purpose of our life on earth[9].

And the purpose of our life is precisely life with Him. To begin living with Him from here, to be with Him forever. For everything we live on earth is a preparation for His Emperordom, as long as we begin the ghostual life with Him in His Church[10].

Today the Parish Council meets for the first time in 2025, so that we can know the current state of our community. Because everything of the Church at the local level is in our care, of those who serve and live here[11].

Much spore in all! May God make us rejoice in all good thing! Amin[12]!


[1] Started at 7.16, in day of wednesday, on 8 january 2025. Clear sky, 4 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, când Domnul a început să propovăduiască, El Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința. Așa cum făcuse și Sfântul Ioannis Botezătorul. Și aceasta, pentru ca să sublinieze faptul că Sfântul Ioannis a fost trimisul Său și a propovăduit voia Lui. Dar, în același timp, El a început cu pocăința, pentru că pocăința e începutul vieții duhovnicești. E începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre cu Dumnezeu, atâta timp cât de pocăință avem nevoie în fiecare zi.

[3] Și pocăința e continua zdrobire a inimii noastre, e continua noastră durere pentru păcatele noastre, pentru ca să primim mila Lui. Pentru că El, Cel care ne cere să ne pocăim, ne și iartă păcatele noastre pentru care suferim în mod acut. Dar El ne iartă păcatele, dacă păcatele noastre sunt mereu înaintea noastră [Ps. 50, 5, LXX], dacă sunt mereu în conștiința noastră, dacă sunt mereu în durerea noastră pentru ele.

[4] Pocăința spre iertarea păcatelor noastre e marele dar al lui Dumnezeu pentru neputința noastră! Fără pocăință nimeni nu s-ar mântui. Căci dacă n-am putea să ne pocăim și să primim astfel iertarea lui Dumnezeu, noi am rămâne în păcatele noastre, în Iad. Și eu mă înspăimânt de poverile pe care le poartă oamenii care nu se pocăiesc, de poverile păcatelor lor, de care s-ar putea despovăra în câteva minute. Dar pentru că nu vor să se pocăiască, ei merg cu păcatele lor cât un munte în spinare. Și ei nu merg așa o zi sau două, ci o viață întreagă.

[5] Și Domnul a început să propovăduiască lumii și i-a spus: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. Și pocăința e pregătirea pentru primirea Lui. Căci Împărăția care vine spre om este Însuși Împăratul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar dacă nu îți deschizi mintea și inima prin pocăință, nu poți să Îl vezi pe El. Și cei din poporul lui Israil care nu L-au văzut pe El sunt dovada vie că vederea lui Mașiah [מָשִׁיחַ] este duhovnicească și nu trupească.

[6] Pocăința te învață să te pocăiești. E de ajuns să spui păcatelor tale pe nume, să le recunoști, să te lepezi de ele, pentru că Dumnezeu începe să te învețe binele cel mare al pocăinței. Pentru că pocăința este eliberare, e vindecare, e despovărare. Și apoi începi să vezi în păcatele tale pe dușmanii tăi, pe dușmanii tăi cei adevărați, pe cei care îți fac cel mai mare rău. Și dacă păcatul e dușmanul, atunci te pocăiești pentru orice păcat al tău, pentru ca să te vindeci de boala ta interioară.

[7] Cine îți dovedește că ai o boală interioară? Medicul! Și pentru boala ta trebuie să ții regim, să iei anumite pastile, să faci injecții. Însă medicul duhovnicesc este Duhovnicul. Și dacă Duhovnicul știe știința duhovnicească a tămăduirii omului, atunci te sfătuiește în mod real spre vindecarea ta de patimi. Căci patimile, bolile noastre sufletești, sunt tămăduite prin slava lui Dumnezeu și prin asceză, așa după cum bolile trupești sunt vindecate prin operații chirurgicale și prin medicamente. Și vindecarea sufletului începe cu pocăința, cu recunoașterea că I-am greșit și Îi greșim zilnic lui Dumnezeu.

[8] De ce oamenii vin și vorbesc la Biserică în timpul Slujbelor? Pentru că ei cred că n-au ce învăța de la Biserică! Ei disprețuiesc voia lui Dumnezeu, teologia Lui, pentru că nu vor să o cunoască. Dar când se duc acasă stau la televizor toată ziua și pe telefon și învață de acolo. Însă la Biserică se plictisesc, se enervează, vor să plece cât mai repede, pentru că nu vor să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu. Dar când nu te pocăiești, nu trăiești cu adevărat, pentru că nu simți slava lui Dumnezeu în tine.

[9] Iubiții mei, Dumnezeu e aproape de fiecare dintre noi! El stă la ușa inimii noastre. Îl putem cunoaște în fiecare clipă a vieții noastre, dacă vrem să ne vindecăm cu adevărat de toate bolile noastre sufletești și trupești. Căci El ne vindecă și împreună cu El înțelegem scopul vieții noastre pe pământ.

[10] Iar scopul vieții noastre e tocmai viața cu El. Să începem să trăim de aici cu El, pentru a fi cu El veșnic. Căci tot ce trăim pe pământ e o pregătire pentru Împărăția Lui, atâta timp cât în Biserica Sa începem viața duhovnicească cu El.

[11] Astăzi se întrunește Consiliul Parohial pentru prima oară pe 2025, pentru ca să cunoaștem starea la zi a comunității noastre. Pentru că toate ale Bisericii la nivel local sunt în grija noastră, a celor care slujim și trăim aici.

[12] Mult spor în toate! Dumnezeu să ne bucure în tot lucrul cel bun! Amin!

Mărturii II. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Sfântul Dumitru Teologul: „Societatea noastă ar trebui să evolueze adâncindu-și conținutul ei în planul spiritual. Întărind spiritul din oameni. Lucru care înseamnă depășirea egoismului, care înseamnă depășirea dezbinărilor, care înseamnă iubire între oameni, care înseamnă o înțelegere mai profundă a realității. Pentru că nu trebuie să reducem totul la cele materiale. Care descoperă bogăția la care poate ajunge omul, prin spiritul său, înaintând în Dumnezeu. Și niciodată omul nu s-ar mai mărgini la cele materiale, ci ar depăși monotonia în care trăiește acum.

Știu că tehnica a adus lucruri importante pentru om. Am depășit oarecum spațiul prin telefon, prin televiziune, prin radio, prin mijloace tehnice de mișcare. Dar acestea nu ajung! Căci pe măsură ce am depășit aceste deosebiri și distanțe spațiale, am uitat de adevărata realitate a noastră. Nu ne mai gândim la ce suntem noi, nu ne mai gândim la ce este semenul meu, nu-l mai prețuim, nu mai vedem taina lui. Ne-am închis înălțarea în infinitatea spirituală și iubitoare a lui Dumnezeu.

[Și de aceea] cred că dimensiunile cele materiale ale universului ar trebui să ne uimească prin bogăția lor, prin armonia lor, prin imposibilitatea lor de a le cuprinde. Deschizând prin aceasta științei perspective nesfârșite. Dar tocmai acestea ar trebui să ne facă să vedem că nu ne putem mărgini la acestea. Că ele nu ne fac fericiți. Oricât ne-ar mulțumi tehnica, oricât ne-ar mulțumi cele pe care ea ni le aduce, nu suntem mulțumiți cu acestea. [Căci] omul are alte dimensiuni virtuale în el. Ar trebui să fie descoperite acestea și puse în aplicare. Și să vedem chiar în ele cât de mare este Autorul lor. Cât de mare este Cel care le-a făcut pe toate.

Căci ele nu pot fi singure atâta timp cât nu ne mulțumesc. Dar ele arate cât de mare este Dumnezeu. Și ele arată tot mai evident pe Cel de Care depind toate. Știința deschide societății de astăzi posibilitatea de a descoperi dimensiunile spiritualității și ale existenței lui Dumnezeu. Pentru că nu putem rămâne la unilateralitatea aceasta [materială].

Vedem că toate sunt interdependente. Fiecare e dependent de celălalt și toate sunt dependente de Cineva care depășește toate câte există. Fizica a ajuns să vadă în atom, să vadă fotoni și electroni. Dar a mers și mai departe de acestea. A mers până într-acolo că n-a mai văzut o substanță materială, ci a văzut o energie. Dar energia aceasta trebuie să aibă și ea un Subiect și nu poate fi de la sine. Și Subiectul energiei e dincolo de ea.

Cine mânuiește această energie? Cum mă pot întreba cine mânuiește tot ceea ce fac eu? E un Eu, un Subiect, Care e dincolo de toate. Și Care le adună pe cele materiale și le face un trup. Și așa se poate ajunge chiar prin știință până la acel Subiect suprem, Care nu numai că organizează toate, ci le dă și ființă tuturor. Și El le și călăuzește și le ține într-o ordine, într-o armonie pe toate. Eu cred că asta este perspectiva societății! Pe măsură ce înaintează în știință, ea trebuie să înainteze și în adevărul unei Existențe mai presus de toate, de Care depind toate. Pentru că toate sunt dependente de El. Și El este Cel care nu e dependent de nimic. Care e prin Sine. Care e absolut, Care le are pe toate prin Sine. Pentru că are puterea de a le crea pe toate.

Și dacă vom ajunge să înțelegem lucrurile acestea vom deveni și credincioși pe măsură ce am înaintat în știință. Pentru că trebuie să unim credința cu știința, folosindu-le pe cele ale științei pentru a ne ajuta unii pe alții și folosindu-le pe cele ale credinței pentru a ne iubi unii pe alții. Aceasta este perspectiva cea mai bună pe care o văd deschizându-se omenirii! Căci dacă nu merge în direcția aceasta, atunci rămânem într-o monotonie. Vom ști tot mai multe lucruri despre lume, dar nu vom avea explicarea lor și nu vom avea putința să depășim dorința fiecăruia de a fi mai deștept, de a cuceri tot mai multe lucruri pentru el în dauna celorlalți, de a se lupta unul cu altul pentru putere și aceasta pentru că suntem conduși de lăcomie, de egoism. Și omul egoist pare a avea o nesfârșire în poftele lui și are sentimentul că se îmbogățește prin pofte. Dar, de fapt, egoismul nu te îmbogățește, ci te lasă tot mai singur. Căci dacă nu îi iubești pe alții, nici ei nu te iubesc pe tine. Și rămâi mai mult într-o părere că te-ai îmbogățit și că te îmbogățești. Când, de fapt, te sărăcești continuu. Te sărăcești în conținutul înțelegerii spirituale a lumii, te sărăcești și în conținutul pe care îl poți primi din comunicarea unuia cu altul. Și această sărăcie și monotonie și lipsă de atenție a altora față de mine și a mea față de alții îmi dă și un chin, îmi dă și o foarte redusă satisfacție, o foarte amăgitoare satisfacție de viață.

Și aceasta nu e viață, ci moarte! Așa cum se spune în Evanghelie. Căci viața e în comuniunea spirituală. În comuniunea prin care altul îți comunică adâncurile lui de iubire, adâncurile lui spirituale, și eu i le comunic pe ale mele.

Viața este aceea în care Infinitul dumnezeiesc îmi comunică adâncurile infinite ale iubirii Lui și în care eu înaintez la nesfârșit atât în cunoaștere, cât și în iubire. Aceasta cred că ar fi perspectiva normală în care ar trebui să se dezvolte societatea [noastră]!”[1].

*

PS Gherontie Ciupe: „Nu trebuie să ne temem de altcineva cât trebuie să ne temem de noi înșine”[2]. De deciziile rele pe care le putem lua într-o anume situație de viață.

*

Sfântul Dumitru Teologul: „Când am plecat la Teologie, am plecat pentru că mama a stăruit mult să merg la Teologie. Pentru că mamei i-a spus un Călugăr că trebuie să facă niște veșminte preoțești și așa a dedus că eu trebuie să mă fac Preot. Însă n-a mai apucat să le facă, săraca, pentru că a murit curând după aceea…Și am avut un frate al ei care m-a ajutat, care m-a dus la Mitropolitul Bălan. Apoi am avut un coleg al meu foarte bun, un băiat serios, iar eu eram mai mare ca el. Și acela mi-a spus că n-am ce învăța la Teologie. Iar el s-a dus la Educație Fizică, unde a scris niște cărți cu chipuri de oameni care fac gimnastică. Și lui i-am spus mai apoi că am scris câteva cărți, dar că mă simt a fi tot la început în Teologie. Căci cred că niciodată nu poți să termini să vorbești despre Dumnezeu, pentru că El este infinit. Dar El e infinit pentru că este Dumnezeu în Treime. Altfel, dacă Îl confunzi cu lumea, El nu mai e infinit. Și este infinit dacă e Dumnezeul Cel care merge până la a Se face om și până la moartea pentru noi, ca să ne aducă acest infinit. Și nu poți să termini să vorbești despre Dumnezeu în vecii vecilor”[3].

*

Același: „De ce este poezia foarte folositoare pentru credință? Pentru că pe Dumnezeu nu Îl poți defini rațional. Dumnezeu este mai presus de îngustările în definiții raționale. Chiar în zilele acestea am citit câteva pagini din Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde se spunea că noi mergem cu cuvântul până la un anumit loc, cu cuvântul explicativ. Dar de acolo înainte nu mai putem înainta. Și [de aceea] Îl trăim pe Dumnezeu ca mare mister. Și asta înseamnă că aceste cuvinte ale noastre nu mai au putere. Sau tăcem, pentru că există și o vorbire a tăcerii. Sau ne silim să găsim cuvinte mai presus de simplele definiții raționale. Și sunt bune și metaforele. Pentru că toată creația este a lui Dumnezeu și El a pus ceva din Sine în toate. Noi putem spune că Dumnezeu este ca un munte înalt. […] Deci e folositoare și poezia. Să nu rămânem la banal, la formele banale pentru a-L exprima pe Dumnezeu! Toată poezia imnelor noastre [liturgice] e o poezie plină de conținut. Câtă poezie există în Psalmi! Dar e o poezie care Îl mărturisește pe Dumnezeu ca persoană. Trebuie să Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Treime a iubirii. Trebuie să mărturisim dragostea lui Dumnezeu față de noi prin Iisus Hristos și prin Jertfa Lui.

Căci nu poți să treci peste acest adevăr: că Dumnezeu e Treime a iubirii. Nu poți să treci peste acest adevăr: Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire și a mers până la Jertfă pentru noi și a rămas om. Însă la ce profunzime l-a dus pe om prin aceasta! Ca Dumnezeu să vorbească prin cuvinte omenești. Ca prin ochii omenești să privească Dumnezeu. Ca să ne iubească cu simțirea noastră omenească. Dar acestea nu se pot exprima și totuși trebuie să se vadă că exprimăm aceste adevăruri. Sunt atât de înalte aceste adevăruri încât nu le poți exprima numai prin niște cuvinte sărace. Trebuie să folosești cuvinte care să depășească simplele definiții uscate. Trebuie să spui cuvinte pline de entuziasm, cuvinte pline de căldură și aceasta e poezia. Și îndată ce ai trecut peste aceste margini ale lumii începi să devii profund. Căci tu însuți devii altul. Tu însuți îți descoperi adâncimi. Noi nu putem deveni profunzi în literatură și în filosofie, dacă nu devenim creștini și nu ajutăm poporul acesta să-și păstreze noblețea lui. Trebuie să avem experiența tainei lui Dumnezeu, a misterului lui Dumnezeu. Și pe această experiență încercăm să o exprimăm prin cuvinte tot mai înalte, mai bogate. Uneori tăcem, alteori vorbim despre ea. Și dacă tac, eu tac pentru mine, dar trebuie să îi spun și altuia. Adică eu trebuie să îl fac să se minuneze, să îl fac să vadă ce minunat este Dumnezeu”[4].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=LucomOsBOb4&t=7s, min. 9.00-17. 33.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=MmDgIRZYkiU, min. 2.

[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=0HyRmafm1UE, min. 2-3.

[4] Idem, min. 5-9.

1 2 3 819