Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: pr. dorin picioruș (Page 1 of 591)

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [I]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

Primul volum publicat: Poeme, în 1965, p. 8.

„ne ștergem pe față cu moartea”, p. 10; „cămașa morții”, p. 15; „cerul nostru e zugrăvit,/ ca Voronețul, / cu toată istoria românilor”, p. 16.

„hohot de frunze”, p. 17; „nu atingeți sărăcia și tristețea/ aflate-n muzeu”, p. 20; „universul întreg să fie dat lumii/ de pomană”, p. 21; „scaunele sunt foarte receptive/ la poezie”, p. 28; „gălăgie de culori”, p. 32.

„copacul și-a desenat chipul/ pe mii de frunze”, p. 34; „scriu pe cutremurare”, p. 35; „o pată de soare”, p. 36; „chiar când greșesc/ pământul nu se leapădă de mine”, p. 38; „trebuie să transcriu cu cerneală/ toată apa oceanului”, p. 39.

Oamenii transformați în șervețele, p. 43; „viața e o curgere prin brațe”, p. 44; „belșug de sâni”, p. 46; „mă trezesc în fiecare dimineață/ cu o senzație de iarnă”, p. 50; „s-a dus să moară puțin”, p. 53; „razele lui/ sunt înfipte în noapte”, p. 55.

*

Volumul Moartea ceasului (1966), p. 61.

„ei se nasc direct cu mustăți”, p. 64; „împușcate de mine…cu bătăi de inimă”, p. 67; „acolo unde nu se vede nimic e dragostea”, p. 67; „veniseră din obișnuință”, p. 68; „unii oameni/ nu trăiesc decât cu umbra lor”, p. 69; noii faraoni „se îngroapă cu un întreg continent”, p. 70. Adică criminalii de război.

„să lăsăm timpul să pută liber”, p. 70; „mă umplu de prăpăstii/ și de ceață”, p. 72; „dunga pământului”, p. 73; „lăsăm barba să ne acopere/ cu înțelepciunea ei”, p. 74.

„încăpățânare istorică”, p. 74; „carnea strămoșească”, p. 78; „i se isprăvește deodată anotimpul”, p. 80; „omenirea nu cred că mai dorește serios/ să mai vadă ceva”, p. 82; „o bună bucată de cer”, p. 84.

„cerul cu suflete”, p. 85; „norii mă apasă cu umbra lor”, p. 86; „lumina m-a rugat să-i fiu gazdă”, p. 89; „doctor în iarbă”, p. 90; „laureat al norilor”, p. 90; „încep totul, măcar atât”, p. 91; „turbat de roșii”, p. 93; „e mereu cețos geamul nostru/ de o limbă necunoscută”, p. 101.

„sămânță de stea”, p. 102; „câteva momente când era să fim geniali”, p. 106; „cuvinte furajere”, p. 106; „repede e răsuflarea noastră”, p. 108; „cămașa asta/ de litere”, p. 110; „mă îngheață frigul care intră/ prin toate literele”, p. 110; „ceasul s-a-ntors cu spatele la timp”, p. 111.

„o felie subțire de viață”, p. 112; „o stea cu puțină miere”, p. 112; „mai neliniștit cu fiecare zi”, p. 114; „munții s-au hodorogit”, p. 115; „ne scapă mereu câte ceva în viață”, p. 116.

*

Volumul Tinerețea lui Don Quijote [1968], p. 119.

„în fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială”, p. 120; „în urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte”, p. 122; „femeile au rămas înalte”, p. 124; „toți morții sapă”, p. 125; „elanuri de cazma”, p. 125; „fulgerul nu se mai dezdoaie”, p. 127. A se dezdoi = a se desface.

„ciocârlia/ arzând/ ca o lumânare”, p. 128; „un volum de lumină/ se varsă mereu”, p. 129; „suntem îngrozitori de mari”, p. 130; „și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ care să ne mângâie”, p. 130.

„nu reușim să fim decât oameni”, p. 136; „fața mea e un adevărat alfabet morse”, p. 137; „cea mai desfrânată e ceara”, p. 139; „burlanele gravitației”, p. 141; „să ne gâlgâie lumina”, p. 143; „insula aceasta de foc e inima”, p. 148; „geniul înălțimii”, p. 150.

„pântecul fetelor are nevoie/ să adoarmă frumos până seara”, p. 152; „să cos din vânt/ un oftat”, p. 157; „m-aș apleca printre Sfinți în pământ”, p. 158; „mă doare golul…dintre cuvinte”, p. 161; „este un cerc familiar zarea”, p. 162.

„o prăpastie-n cer”, p. 166; lumea este „o armonică gâfâită”, p. 171; „tot mai neînțelese amprente”, p. 175; „izvoare/ fără apus”, p. 179; „un căscat de lână moale”, p. 182; „sentimentele tind către zero”, p. 184; „fața văzută e doar o ciornă”, p. 185; „în spatele perdelelor lor de sâni”, p. 188; „se aruncă amândoi/ într-o verighetă”, p. 202.

Epistola către Evrei, cap. 1, cf. BYZ

1. În multe părți și în multe feluri [Πολυμερῶς καὶ πολυτρόπως] din vechime [πάλαι], Dumnezeu grăind părinților în[tru] Profeți, la sfârșitul zilelor acestora ne-a grăit nouă în[tru] Fiul,

2. pe Care L-a pus moștenitorul a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.

3. Care, fiind strălucirea slavei [ἀπαύγασμα τῆς δόξης] și întipărirea ipostasului Său [καὶ χαρακτὴρ τῆς ὑποστάσεως Αὐτου], și purtând toate [cu] cuvântul puterii Sale [φέρων τε τὰ πάντα τῷ ῥήματι τῆς δυνάμεως Αὐτοῦ], prin El curățire dând păcatelor noastre, a șezut în cea de-a dreapta a măreției [ἐκάθισεν ἐν δεξιᾷ τῆς μεγαλωσύνης], în[tru] cei înalți [ἐν ὑψηλοῖς],

4. [cu] atât mai bun făcându-Se [decât] Îngerii, [cu] cât a moștenit nume mai valoros decât ei.

5. Căci cui [dintre] Îngeri a zis vreodată: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut pe Tine”? Și iarăși: „Eu Îi voi fi Lui întru Părinte și El Îmi va fi Mie întru Fiu”?

6. Și iarăși, când a avut să aducă pe Cel întâi-născut întru lume, zice: „Și închinați-vă Lui toți Îngerii lui Dumnezeu!”.

7. Și către Îngeri zice: „Cel care face pe Îngerii Săi duhuri [Ὁ ποιῶν τοὺς Ἀγγέλους Αὐτοῦ πνεύματα] și pe liturghisitorii/ slujitorii Săi văpaie de foc [καὶ τοὺς λειτουργοὺς Αὐτοῦ πυρὸς φλόγα]”.

8. Iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeu[le], [este] întru veacul veacului, [iar] toiagul dreptății [este] toiagul Împărăției Tale.

9. Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău, [cu] uleiul bucuriei, mai mult decât pe cei părtași ai Tăi”.

10. Și: „Tu dintru începuturi, Doamne, pământul l-ai întemeiat și lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile.

11. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi. Și toți ca veșmântul se vor învechi

12. și ca o mantie îi vei înfășura pe ei și se vor schimba. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși”.

13. Și către care [dintre] Îngeri a zis vreodată: „Șezi [în] cele de-a dreapta Mea, până am să pun pe vrăjmașii Tăi scăunel picioarelor Tale!”?

14. Nu sunt toți[1] duhuri liturghisitoare/ slujitoare [Οὐχὶ πάντες εἰσὶν λειτουργικὰ πνεύματα], întru slujire trimițându-se [εἰς διακονίαν ἀποστελλόμενα], pentru cei care vor a moșteni mântuirea [διὰ τοὺς μέλλοντας κληρονομεῖν σωτηρίαν]?


[1] Cu referire la Sfinții Îngeri.

Lucas 20, 21-47, cf. BYZ

21. Și L-au întrebat pe El, zicând: „Învățătorule, am cunoscut că drept zici și înveți, și nu iei [aminte la] fața [καὶ οὐ λαμβάνεις πρόσωπον] [omului], ci, în[tru] adevăr, calea lui Dumnezeu o înveți:

22. Se cuvine nouă să dăm bir Chesarului [Ἔξεστιν ἡμῖν Καίσαρι φόρον δοῦναι] sau nu [ἢ ου]?”.

23. Dar, văzând șiretenia [τὴν πανουργίαν] lor, a zis către ei: „De ce Mă ispitiți?

24. Arătați-Mi dinarul [Ἐπιδείξατέ Μοι δηνάριον]! Ce chip și inscripție are [τίνος ἔχει εἰκόνα καὶ ἐπιγραφήν]?”. Și, răspunzând, au zis: „Al[e] Chesarului”.

25. Iar El le-a zis lor: „Prin urmare [τοίνυν], dați pe cele ale Chesarului Chesarului [ἀπόδοτε τὰ Καίσαρος Καίσαρι] și pe cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu [καὶ τὰ τοῦ Θεοῦ τῷ Θεῷ]!”.

26. Și n-au putut să-L apuce pe El [Καὶ οὐκ ἴσχυσαν ἐπιλαβέσθαι Αὐτοῦ] [în] cuvânt înaintea poporului [ῥήματος ἐναντίον τοῦ λαοῦ]! Și, minunându-se de răspunsul Său, au tăcut.

27. Dar, apropiindu-se unii [dintre] sadduchei – care vorbesc împotrivă [οἱ ἀντιλέγοντες], [pentru ei] nefiind înviere [ἀνάστασιν μὴ εἶναι] – L-au întrebat pe El,

28. zicând: „Învățătorule, Mosis a scris nouă, dacă fratele cuiva are să moară, având femeie, și acesta are să moară fără de copii, ca să ia fratele său femeia și să ridice sămânță fratelui său.

29. Așadar, erau 7 frați. Și cel dintâi luând femeie, a murit [ca] cel fără de copii.

30. Și luând cel de al doilea femeia și acesta a murit [ca] cel fără de copii.

31. Și, de asemenea, cel de al treilea a luat-o pe ea. Și de asemenea și [toți] cei 7. Nu au lăsat copii și au murit.

32. Și, mai apoi de toți, a murit și femeia.

33. Așadar, la înviere, a căruia [dintre] ei este femeia? Căci cei 7 au avut-o pe ea femeie”.

34. Și Iisus, răspunzând, le-a zis lor: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită.

35. Dar cei care s-au învrednicit să dobândească veacul acela [οἱ δὲ καταξιωθέντες τοῦ αἰῶνος ἐκείνου τυχεῖν] și învierea cea din morți [καὶ τῆς ἀναστάσεως τῆς ἐκ νεκρῶν], nici [nu] se însoară, nici [nu] se mărită.

36. Căci încă nici să moară [nu mai] pot [οὔτε γὰρ ἀποθανεῖν ἔτι δύνανται]. Căci sunt ca Îngerii [ἰσάγγελοι γάρ εἰσιν] și sunt fiii lui Dumnezeu [καὶ υἱοί εἰσιν τοῦ Θεοῦ], fiind fiii învierii [τῆς ἀναστάσεως υἱοὶ ὄντες].

37. Iar că cei morți învie, și Mosis a descoperit în rug, când zice: «Pe Domnul Dumnezeul lui Avraam și pe Dumnezeul lui Isaac și pe Dumnezeul lui Iacov».

38. Iar Dumnezeu nu este al celor morți [Θεὸς δὲ οὐκ ἔστιν νεκρῶν], ci al celor vii [ἀλλὰ ζώντων]. Căci toți [cu] El trăiesc [πάντες γὰρ Αὐτῷ ζῶσιν]”.

39. Și, răspunzând unii [dintre] cărturari, au zis: „Învățătorule, bine ai zis!”.

40. Și nu mai îndrăzneau a-L întreba pe El nimic [Οὐκέτι δὲ ἐτόλμων ἐπερωτᾷν Αὐτὸν οὐδέν].

41. Dar [Iisus] a zis către ei: „Cum zic [unii despre] Hristos [Πῶς λέγουσιν τὸν Χριστὸν] a fi fiul lui David [υἱὸν Δαυὶδ εἶναι]?

42. Iar acesta, David, zice în[tru] cartea psalmilor: «Zis-a Domnul Domnului meu: <Șezi [în] cele de-a dreapta Mea,

43. până am să pun pe vrăjmașii Tăi scăunel picioarelor Tale!>».

44. Așadar, [dacă] David Îl numește Domn pe El, atunci cum este fiul său?”.

45. Și, auzind tot poporul, a zis Ucenicilor Săi:

46. „Luați aminte de la cărturari [Προσέχετε ἀπὸ τῶν γραμματέων], [de la] cei care voiesc a umbla în veșminte [τῶν θελόντων περιπατεῖν ἐν στολαῖς] și iubind întâmpinările în piețe [καὶ φιλούντων ἀσπασμοὺς ἐν ταῖς ἀγοραῖς] și scaunele cele dintâi în sinagogi [καὶ πρωτοκαθεδρίας ἐν ταῖς συναγωγαῖς] și locurile cele dintâi la cine [καὶ πρωτοκλισίας ἐν τοῖς δείπνοις]!

47. Care mănâncă casele văduvelor [οἳ κατεσθίουσιν τὰς οἰκίας τῶν χηρῶν] și [cu] prefăcătorie îndelung se roagă [καὶ προφάσει μακρὰ προσεύχονται]. Aceștia vor lua [și] mai multă judecată [Οὗτοι λήψονται περισσότερον κρίμα][1]”.


[1] Vor lua și mai multă osândă la Judecata lui Dumnezeu.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

nașterea omului e o taină profundă, dumnezeiască, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu. Pentru că omul nu e numai rodul întâlnirii dintre un spermatozoid și un ovul, nu e numai trup, ci și suflet. Iar sufletul nostru e creat de Dumnezeu în clipa în care mama începe să aibă în pântecele ei un embrion, un făt, un copil. Pentru că sufletul nostru nu preexistă trupului nostru, ci e creat de Dumnezeu în clipa în care avem o unire a celor două celule ale embrionului în pântecele mamei, pentru ca sufletul să își conducă propriul său trup. Pentru că omul e trup și suflet din prima clipă a zămislirii sale, iar viața fiecărui om e unică și irepetabilă.

Omul este unirea aceasta dumnezeiască dintre suflet și trup, dintre ceea ce nu se vede și ceea ce se vede, dintre spiritual și material, dintre ceea ce face Dumnezeu și ceea ce fac părinții noștri. E conlocuirea sufletului cu trupul, atât sufletul, cât și trupul nostru, fiind unice. Pentru că Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte ca pe un unicat și nu ca pe o copie a altcuiva. Și cere de la noi să avem o relație veșnică cu El, pentru ca să ne împlinim într-un mod unic în relația cu El. În relația de ascultate și de iubire a Lui și de lăudare veșnică a Sa.

Tocmai de aceea, când Fiul lui Dumnezeu Își asumă umanitatea noastră – care a fost creată de El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt –, și Se face om, Dumnezeu și om, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, El, Cel nevăzut, Se face văzut prin trupul Său, Se lasă simțit de către noi, Se face apropiat nouă, pentru ca noi să facem experiența vie a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru ca noi să trecem, în această simțire reală a Lui, de la ceea ce e văzut, de la trupul Său, la ceea ce e nevăzut, adică la dumnezeirea Sa.

Însă, așa după cum nu putem să ne apropiem de trupul omului, fără să ne apropiem, în primul rând, de sufletul său, tot la fel nu putem simți dumnezeirea Lui, fără să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Său cele euharistice. Pentru că împărtășindu-ne cu El, Cel euharistic, ne împărtășim cu trupul Său cel răstignit și înviat, cel îndumnezeit, dar ne umplem în același timp și de slava dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea Lui s-a unit pentru veșnicie cu umanitatea Sa.

Și taina omului ne luminează asupra tainei întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. Căci așa cum, după voia lui Dumnezeu, sufletul e unit cu trupul în om fără ca cele două părți ale omului să se anuleze în mod reciproc, tot la fel, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, dumnezeirea Sa e unită cu umanitatea Sa fără ca cele două firi să se anuleze reciproc. Iar datorită acestei unități ipostatice sau personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Domnului, noi putem să Îl reprezentăm pe El iconic.

Pentru că în Sfânta Lui Icoană, noi pictăm umanitatea Lui, cea nedespărțită de dumnezeirea Sa. Dumnezeirea Lui o indicăm prin anumite semne iconice. Și ne raportăm la umanitatea Lui, ca și cei care L-au văzut în trup, ca la o fereastră larg deschisă spre dumnezeirea Lui. Pentru că cei care credeau în Domnul, credeau în El pentru că simțeau, prin intermediul umanității Lui, dumnezeirea Sa. El le vorbea, El îi iradia pe oameni cu slava Lui, El intra în viața lor în mod dumnezeiește, făcându-le mult bine, și oamenii puteau să Îl simtă și să Îl înțeleagă în profunzimea Lui. Pentru că simțeau, prin trupul Lui, dumnezeirea Sa.

Tot la fel, noi citim cuvintele și faptele Sale și Îl simțim pe El în ele. Pentru noi, Dumnezeiasca Scriptură nu este literă moartă, nu e istorie la care nu avem acces, ci e literă vie, e literă dumnezeiască în viața noastră. Pentru că noi simțim și vedem viața ei dincolo de litere, dincolo de expunerile Scripturii, avem acces la adâncul dumnezeiesc al Scripturii, pentru că ea e divino-umană, ca și Sfintele Icoane, ca și Dumnezeiasca Euharistie. Omenescul Scripturii, al Icoanelor și al Euharistiei e format din cuvinte, din culori și linii, din pâine, vin și apă, care devin Trupul și Sângele Său, pe când dumnezeiescul lor e format din slava lui Dumnezeu, care se revarsă în ființa noastră, a celor credincioși, din ființa Dumnezeului nostru treimic.

Și există această divino-umanitate a Scripturii, a Icoanelor și a Euharistiei, această unire dintre slava lui Dumnezeu și materie, pentru că noi, oamenii, suntem sufletești și trupești în același timp. Din voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui, noi avem materie transfigurată în Scriptură, materie transfigurată în Icoană, materie transfigurată în Euharistie, pentru că suntem chemați să ne transfigurăm întreaga noastră ființă în relația cu Dumnezeu. Căci Biserica e Trupul Lui și noi trebuie să ne facem asemenea Lui întru toate. Dar nu ne putem face asemenea Lui fără ajutorul Său.

De aceea, Biserica are un cult divino-uman zilnic, o slujire continuă a lui Dumnezeu. Ea are un cult și un ritm ascetic de viețuire. Iar prin asceza Bisericii se caută nu omorârea trupului, ci transfigurarea lui, umplerea lui de viața lui Dumnezeu. Fapt pentru care asceza Bisericii e mistică, e plină de luminări, de simțiri și de vederi ale lui Dumnezeu. Căci postul te umple de slava lui Dumnezeu, așa după cum te umplu și rugăciunea și citirea de cărți sfinte și închinarea în fața lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui și milostenia și viața în curăție și sfințenie.

Din acest motiv, viața Bisericii e divino-umană. Pentru că, trăind în Biserica lui Dumnezeu potrivit poruncilor Sale, noi ne umplem de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui, și ne sfințim continuu viața noastră.

Nicio instituție de pe fața acestui pământ, în afară de Biserică, nu ne umple de sfințenie! Școala ne educă, Spitalul ne vindecă trupește, de la piață putem cumpăra doar alimente și bunuri casnice. Însă mâncarea trupului nu hrănește și sufletul nostru. Căci hrana sufletului e slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Lui, și de aceea Biserica nu poate fi înlocuită de nimic și de nimeni în viața noastră.

Însă Biserica e una și nu o mie! Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, e Biserica Lui care a dăinuit în istorie până azi, e Biserica Ortodoxă, e Biserica în care noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește. Și când vorbim despre eclesiologie, despre învățătura despre Biserică, ne referim la această Biserică, una și singura. Iar când vorbim despre triadologie, despre învățătura despre Dumnezeul nostru treimic, noi ne referim la dogma Treimii formulată de această Biserică și de învățătura triadologică a Sfinților Părinți ai acestei Biserici.

Pentru că Biserica își are istoria ei bine definită, își are Sfinții ei, își are modul ei de-a fi, căci ea poate fi reperată istoric pas cu pas. De aceea nu poți alege o pseudo-biserică, dacă ești cinstit cu tine însuți. Ci vei alege Biserica, singura Biserică, pentru că alta nu există.

Astăzi, 9 decembrie, Biserica pomenește zămislirea [σύλληψις] Sfintei Anna[2]. Adică zămislirea Preacuratei Stăpâne în pântecele maicii sale. Momentul când ea a luat ființă în pântecele maicii sale. Și, după cum spuneam la începutul predicii de față, omul e om din prima clipă a zămislirii sale, pentru că el are din prima clipă un suflet nemuritor și un trup aflat în plină dezvoltare. Iar după cum nu putem omorî un om, doar pentru că e bolnav și neputincios, tot la fel nu putem omorî fătul în pântecele maicii sale doar pentru faptul că el e foarte plăpând. Ci, dimpotrivă, copilul nenăscut, cât și omul neputincios trebuie să aibă parte de toată atenția noastră, de toată  iubirea noastră, de toată grija noastră, pentru că sunt oameni aflați în nevoie. Sunt oameni care nu se pot îngriji singuri și au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru că rolul praznicului de azi e tocmai acesta: ca să precizeze faptul că Preacurata Stăpână a fost o persoană din prima clipă a vieții sale. Că ea a fost o persoană din prima clipă a vieții ei, adică de la zămislirea ei în pântecele matern. Și că viața fiecărui om trebuie respectată și apărată și apreciată. Că viața omului e un dar de la Dumnezeu, după cum dar de la Dumnezeu e și el ca persoană.

Tot azi Biserica o pomenește și pe Sfânta Ana [Ἡ Ἁγία Ἄννα], Profetesa [ἡ Προφήτιδα], mama Sfântului Profet Samuil [Σαμουήλ][3]. Care s-a rugat Domnului pentru a avea un fiu și pe care l-a făgăduit Lui [I Sam. 1, 10, LXX]. Și fiul rugăciunii și al făgăduinței ei a fost Sfântul Samuil [I Sam. 1, 20, LXX].

Însă Sfânta Anna, mama Născătoarei de Dumnezeu, a avut în comun cu Sfânta Anna, mama Sfântului Samuil, neputința de a naște copii. Ambele au fost sterile, sterpe. Și ambele au născut câte un copil, în urma rugăciunii lor, pe care l-au dăruit lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor credincioși și îi face să fie părinți. Părinții unor copii buni, credincioși, părinții unor Sfinți.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește tot despre o femeie. Dar despre una posedată de demon. Căci „o femeie era având duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] de 18 ani și era gârbovită și [trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin” [Lc. 13, 11, BYZ].

Însă la Dumnezeu nici o boală nu este nevindecabilă! Pentru că El ne poate vindeca oricând de boala noastră. Așa după cum i-a spus acestei femei demonizate: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [Lc. 13, 12, BYZ]. Iar boala e slăbiciune, pentru că boala ne slăbește viața, ne diminuează puterea noastră de a lucra, de a ne mișca, de a gândi și de a relaționa cu semenii noștri. Căci atunci când suntem sănătoși nu avem niciuna din aceste probleme. Dar când boala intră în viața noastră, atunci simțim că suntem din ce în ce mai puțin. Că ea ne obstrucționează, că ea ne încurcă, că ea ne strică viața, pentru că nu ne lasă să ne desfășurăm așa după cum ne dorim.

Însă când Domnul vorbește despre fățărnicia celor care nu se bucurau de vindecarea unui om [Lc. 13, 15, BYZ], ne arată că vindecarea trupească e darul lui Dumnezeu și că noi trebuie să ne bucurăm de vindecarea oricărui om, că trebuie să ne bucurăm de tot cel care se ridică de pe patul de boală și de moarte. Și, cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm de vindecarea duhovnicească a oricărui om, adică de convertirea și de pocăința lor. Pentru că și Sfinții Îngeri se bucură pentru cei care își îndreaptă viața. Așa după cum ne spune Domnul: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

În Lc. 13, 16, BYZ, Domnul numește exorcizarea prin expresia dezlegarea din legătură. Din legătura demonilor. Textul e acesta: „Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care Satanas [ὁ Σατανᾶς] a legat-o, iată, de 18 ani, nu se cuvenea să se dezlege din legătura aceasta [în] ziua sabatului?”.

Demonii ne leagă, prin patimi, de ei înșiși, spre slujirea lor. Pentru ca să le facem voile lor rele, aidoma unor robi. Pe când Domnul ne dezleagă, prin slava Lui, de demoni, de unirea cu demonii și ne unește cu Sine. Iar dezlegarea din cadrul Exorcizării e aidoma cu aceea din cadrul Mărturisirii.

Pentru că cel ce își mărturisește păcatele sale în fața Duhovnicului e iertat de Dumnezeu prin Duhovnic, prin Preotul Duhovnic, adică e dezlegat de ele. Este curățit de ele și umplut de slava lui Dumnezeu. După cum, același Duhovnic, când îl exorcizează pe cineva, nu face decât să se roage Domnului, pentru ca El să îi scoată pe demoni, prin slava Lui, din acel om. Și slava Lui îi alungă pe demoni din cel demonizat, după cum tot slava Lui curățește păcatele celui care s-a spovedit în fața Duhovnicului și a fost iertat de Dumnezeu prin Duhovnicul său.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, lucrează totul în Biserica Sa și în întreaga Sa lume. Orice Slujire a Bisericii se face prin slava lui Dumnezeu, prin harul Său necreat, iar ierarhia Bisericii nu împărtășește altceva decât slava sau harul Său.

La Botezul nostru, slava Lui e cea care ne naște din nou. Mirungerea ne dăruie slava Lui. Prin Euharistie noi ne umplem de slava Lui. Dumnezeu ne cunună prin slava Lui, după cum tot prin slava Lui ne și hirotonește. Iertarea păcatelor noastre înseamnă umplerea de slava Lui. Când sfințim sau binecuvântăm ceva sau pe cineva nu dăruim decât slava Lui. Pentru că slava Lui e viața lui Dumnezeu, prin Care El ne curățește și ne luminează și ne sfințește în Biserica slavei Sale.

De aceea, iubiții mei, a trăi creștinește, a trăi ortodox, a trăi eclesial înseamnă a fi plin de slava lui Dumnezeu, de slava Dumnezeului nostru treimic. Darul vieții și al sănătății sunt pentru ca noi să Îi slujim lui Dumnezeu și nu pentru ca să pierdem timpul degeaba. Căci rostul vieții noastre pe pământ e pentru ca noi să ne sfințim viața, în relația cu Dumnezeu, și pentru ca să trăim veșnic împreună cu El. Înveșnicirea noastră în bine este rostul vieții noastre pe pământ. Căci viața de acum, trăită în sfințenie, ne introduce în comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dar dacă considerăm că noi suntem doar trupuri și că, odată cu moartea, nu mai rămâne nimic din noi, ne îngustăm dramatic de mult perspectiva asupra existenței noastre. Pentru că nu acceptăm perspectiva luminoasă, veșnică, a existenței noastre cu Dumnezeu. Negându-ne veșnicia, noi ne negăm și istoria. Împlinirea noastră în istorie. Pentru că o perspectivă strict materialistă a vieții umane nu are nicio bucurie duhovnicească.

De aceea, pentru ca să se bucure, pentru ca să se bucure duhovnicește, dumnezeiește, înainte de marile praznice Biserica postește. Și postește nu pentru că nu știe să mănânce sau pentru că nu are ce mânca, ci pentru a trăi mai presus de materie. Pentru a căuta bucuria lui Dumnezeu, bucuria care depășește materialitatea grosieră. Iar bucuria lui Dumnezeu și bucuria noastră de Dumnezeu ne-o dăruie slava Lui. Pentru că noi postim pentru ca să simțim și mai mult și mai intens slava Lui în noi înșine.

Pe măsură ce ne oprim de la multul material, de la excesul material, de la plăceri de tot felul, pe atât trăim bucurii sfinte, adică simțiri și înțelegeri și vederi dumnezeiești, care sunt revelări ale slavei Lui în noi înșine. Căci fără asceză nu putem să privim dincolo de lumea aceasta, prin slava Lui, și să ne facem, de pe acum, trăitori ai Împărăției Sale. Pentru că viața Bisericii e slava lui Dumnezeu, dar pentru ea trebuie să te golești de materie, de patimi, de apucături rele.

Așa că noi, acum, înainte de praznicul Nașterii Domnului, nu postim pentru ca să ne facem rău nouă înșine, ci pentru ca să ne facem bine, un mare bine. Postim pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să ne umplem adică de slava Lui. Postim pentru ca să ne bucurăm cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Postim pentru ca să vedem mai bine, pentru ca să simțim mai bine, pentru ca să ne simțim mai bine. Postim pentru ca slava lui Dumnezeu să ne facă cu adevărat oameni, oameni raționali, oameni duhovnicești, oameni cerești.

Ca astfel să ne întâlnim cu Domnul, Cel care a sărăcit pentru noi, pentru ca pe noi să ne umple cu slava Lui. Pentru ca să ne facă bogați, extrem de bogați, dar nu în bani, ci în har. Căci aceasta e reala bogăție a omului: slava Lui, sfințenia lui Dumnezeu care coboară în noi și ne face pe noi să fim oameni dumnezeiești.

Vă mulțumesc tuturor acelora care ne-ați scris și ne-ați felicitat atât de frumos la împlinirea a 12 ani de creație online! Cuvintele dumneavoastră au fost o bucurie și o alinare neprețuită pentru noi doi, pentru mine și soția mea. Și nu pentru că avem nevoie de laude pentru ca să scriem și să edităm, ci pentru că ne-ați arătat adâncul dumneavoastră față de noi. Ne-ați arătat inima dumneavoastră, ne-ați arătat cum sunteți de fapt dumneavoastră, o parte din cei care ne citiți zilnic.

Iar noi ne bucurăm pentru că sunteți vii și entuziaști, că sunteți doritori de cunoaștere și de comuniune. Ne bucurăm pentru dumneavoastră și vă binecuvintez din toată inima. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tot lucrul bun în sufletul și în viața dumneavoastră.

La mulți ani tuturor și multă pace și bucurie! Amin!


[1] Începută la 7. 38, în zi de miercuri, pe 5 decembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1402/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1403/sxsaintinfo.aspx.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul Arhiepiscop Nicolaos [Νικόλαος][2] este biruitor de popor[3] până azi prin milostivirea sa. Pentru că îl vedem cu toții ca pe o paradigmă a milostivirii, ca pe un om dăruitor, plin de bunătate, ca pe o icoană vie a bunătății lui Dumnezeu față de oameni. Și bunătatea îți intră la inimă, te face să îl iubești mult pe cel care e bun cu tine, pentru că bunătatea este odihnă curată, frumoasă, a sufletului nostru. Pe când răutatea este o povară, e o stricare perpetuă a liniștii interioare.

S-a născut la 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343[4]. Adică a trăit 73 de ani. În Sinaxarul cel mare se vorbește de anul 330 ca an al adormirii sale, fără să se indice un an al nașterii[5]. Într-o altă parte, anii vieții sale sunt 65: între 280 și 345[6].

Iar Mira [Μύρα], vechiul oraș din Lichia, din Asia Mică, e orașul Demre de azi, din Attalia [Antalya], din Turcia[7]. Biserica în care se află mormântul Sfântului Nicolaos este în Demre, îi poartă numele și se găsește în patrimoniul UNESCO[8].

– Unde s-a născut Sfântul Nicolaos?

– În Patara [Πάταρα], o localitate tot din Lichia[9]. S-a născut din părinți evlavioși și bogați și, pentru că ei au murit, el a rămas orfan și moștenitorul unei mari averi. După ce a vizitat, la Ierusalim, Biserica Sfântului Mormânt al Domnului, Sfântul Nicolaos a fost hirotonit Ieromonah. A fost Igumenul [Ηγούμενος] Mănăstirii Sion [Σιών] din Mira, după care a fost hirotonit Arhiepiscop de Mira[10].  A fost Mărturisitor în timpul prigoanei lui Dioclitianos, dar s-a întors pe scaunul său arhiepiscopal odată cu împărăția Sfântului Constantinos cel Mare[11].

Sfântul Nicolaos a fost unul din Sfinții Părinții de la Sinodul I Ecumenic, din 325, de la Nicea, și Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir[12]. Pentru că buna mireasmă a sfințeniei izvorăște întotdeauna vindecare și frumusețe în viețile oamenilor, în comparație cu răutatea, care ne otrăvește sufletul. Căci noi îl cinstim pe Sfântul Nicolaos ca Făcător de minuni [Θαυματουργός][13], pentru că în trecut, ca și azi, ne binecuvintează pe noi cu sfintele sale rugăciuni.

Prof. Engin Akyürek, de la Universitatea din Istanbul, consideră că Sfântul Nicolaos a adormit în anul 342[14] și că mormântul Sfântului Nicolaos a fost un important centru de pelerinaj de-a lungul timpului[15].

Pe părinții săi îi chema Epifanios și Nonna[16], iar el a fost singurul copil al părinților săi[17]. Și nu a supt decât de la sânul drept al maicii sale, odată în zi, pe când miercurea și vinerea accepta să sugă doar după ceasul al 9-lea[18]. Pentru ca să se arate postitor încă din pruncia sa.

În urma unei revelații dumnezeiești a plecat la Ierusalim[19]! Căci Domnul și Preasfânta Sa Maică i s-au arătat și în vis și în realitate Sfântului Nicolaos[20].  Pentru că Domnul i-a dat lui Evanghelia, iar Sfânta Sa Maică i-a dat omoforul arhiepiscopal[21]. Arătându-se prin acestea sfânta lui viață.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu sunt călăuziți tot timpul de El. Ei sunt învățați ce să facă în viața lor, unde să se ducă, ce să vorbească și ce să scrie spre folosul oamenilor.

Sfântul Nicolaos i-a izbăvit pe oameni de posesia demonică[22]. A vindecat de paralizie[23]. I-a izbăvit pe oameni de moartea cea nedreaptă[24]. A oprit furtuna și i-a izbăvit de la moarte pe oameni[25].

Căci „multe, mari și preaslăvite minuni a făcut” Sfântul Nicolaos în viețile oamenilor, „pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat,  răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor, izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere, șchiopilor, umblare, surzilor, auz, muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor, iar acum, de asemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește”[26].

Pentru că el și în timpul vieții sale și după adormirea sa a lucrat cele minunate în mijlocul oamenilor. S-a implicat activ în viețile lor, ajutându-i și vindecându-i de neputințele lor. Lucru pe care poate să-l facă cu fiecare dintre noi, dacă ne mărturisim lui neputințele noastre și îi cerem ajutorul cu credință. Pentru că rugăciunile sale cele sfinte sunt bineprimite de către Dumnezeu, Care locuiește în el prin slava Lui.

În troparul său, Sfântul Nicolaos e numit „canonul credinței [κανόνα πίστεως]”, „icoana blândeții [εἰκόνα πραότητας]” și „învățător al înfrânării [ἐγκρατείας διδάσκαλον]”[27]. Pentru că e un canon, un îndreptar, un călăuzitor al nostru în dreapta credință, o icoană sau un chip al blândeții și ne învață pe toți înfrânarea, postirea, abținerea de la ceea ce e rău. Însă nu putem fi blânzi și nici înfrânați fără dreapta credință a Bisericii. Pentru că din ortodoxia credinței se naște dreapta viețuire, evlavioasa viețuire, viața cu Dumnezeu.

Cruciații romano-catolici au dus Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în Italia, la Bari[28]. Aceasta este Basilica di San Nicola, unde se păstrează Sfintele sale Moaște[29]. Ele au ajuns la Bari în ziua de 9 mai 1087[30], adică în secolul al 11-lea, și se păstrează astfel[31].

Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos, păstrate la București în Biserica Sfântul Gheorghe Nou[32], au următoarea inscripție: „Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, ferecată în argint ales, împodobită cu diamanturi, dăruită de Io, Mihail Voievod (Viteazul) și Doamna Stanca, în anul 7407 (1599), ispravnic (fiind) Mitropolitul Eftimie”[33]. La care eu m-am închinat adesea, fiind puse alături de mormântul Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu.

Așadar, iubiții mei, dacă îl cinstim azi pe Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, să îi urmăm milostivirea și blândețea! Căci milostenia ne umple inima de multă împlinire dumnezeiască, pentru că ne-o curățește de păcate. Iar blândețea interioară vine din iertarea aproapelui și din viața curată, cuvioasă.

Să dăruim din ale noastre cu bucurie! Să dăruim tot timpul o față frumoasă, zâmbitoare oamenilor, un sfat bun, un ajutor cât de mic! Pentru că binele făcut cu cuvântul și cu fapta e un bine ce îi învață și pe alții să se bucure de bine și să lucreze cele bune.

Întotdeauna am păstrat în sufletul meu zâmbetele curate, iubitoare ale oamenilor. Și, cu siguranță, și dumneavoastră vă bucurați de cei care vă primesc cu adevărat, din tot sufletul. Care vă primesc, care vă bucură, care vă educă prin modul lor de-a fi, care vă fac bine duhovnicește, care vă bine- dispun.

Dar, în același timp, am socotit oribile zâmbetele false, prefăcute, interesate, arogante. Pentru că au în inima lor perfidie, ascundere, interese meschine.

De aceea, dacă vrem să rămânem frumos în oameni, în inima și în amintirea lor, să nu ne prefacem că suntem frumoși și buni! Să fim așa cum suntem, cum simțim, cum trăim zi de zi. Pentru că prefăcătoria ne face odioși și niciodată plăcuți în ochii oamenilor.

Să îl rugăm pe Sfântul Nicolaos să ne învețe bucuria față de Dumnezeu și față de oameni! Să ne învețe vorba bună, dreaptă, înțeleaptă. Să ne învețe să-i îmbrățișăm cu adevărat pe oameni și să îi tratăm cu prietenie sinceră.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate, și să ne fiți aproape pe mai departe! Pentru că platforma noastră Teologie pentru azi a împlinit azi 12 ani de existență și trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toată povățuirea și pentru tot ajutorul primit. La mulți ani și praznic luminos! Amin.


[1] Începută la 8. 26, în zi de luni, pe 3 decembrie 2018. Ceață, – 7 grade.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/Νικόλαος.

[4] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[5] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[7] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μύρα și https://en.wikipedia.org/wiki/Demre.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/St._Nicholas_Church,_Demre.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[14] Prof. Dr. Engin Akyürek, Myra, The City of St. Nicholas, în Sous la direction de Véronique Gazeau, Chaterine Guyon et Chaterine Vincent, En Orient et en Occident le culte de Saint Nicolas en Europe (Xe-XXIe siècle), Actes du colloque de Lunéville et Saint-Nicolas-de-Port, 5-7 décembre 2013, Les éditions du Cerf, Paris, 2015, p. 21. [15] Idem, p. 23.

[16] The Collected Life of Nicholas of Myra (Vita compilata), BHG 1348c, with translation and notes by Fr. Alban Justinus, p. 7 în PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2018/04/Nicholas-of-Myra-Vita-Compilata-2018.pdf. [17] Idem, p. 8. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 10. [20] Idem, p. 12. [21] Idem, p. 12-13. [22] Idem, p. 16, 17, 18. [23] Idem, p. 17.

[24] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[25] Ibidem. [26] Ibidem.

[27] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[28] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_Sfântul_Nicolae_din_Bari. [30] Ibidem.

[31] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/Tombenicolas.jpg.

[32] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_din_București.

[33] Cf. https://a1.ro/news/social/moastele-sfantului-nicolae-se-afla-de-sute-de-ani-la-bucuresti-cadou-de-la-mihai-viteazul-unde-gasiti-osemintele-sfinte-care-ajuta-mii-de-romani-id713728.html.

Parada Militară Națională de la București [1 decembrie 2018]

Alocuțiunea Patriarhului României în ziua centenarului

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura Basilica, București, 2013, p. 471-473.

Page 1 of 591

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno