Tudor Arghezi, Lina [5]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

*

Grăjdarul satului, Filip, care cunoștea numai furca și lopata, știa să oprească scurgerea de sânge a femeilor de după naștere, p. 230. Și oprea sângele rugându-se, nedorind să primească bani pentru asta, p. 230.

Tănase țiganul era cel care tălmăcea visele, p. 230-231. Dar, în fața lui Oreste, Tănase recunoaște că e un mincinos, p. 238.

Împachetarea zahărului e în p. 239. Cosmopolitul știa românește, ungurește, nemțește, grecește, dar n-a putut să învețe limba franceză, p. 241.

Avea „ochi cu găluști”, p. 241, bulbucați. Despre același: „Pardesiul cu jeg [pe el] juca în vânt, descheiat, și lavaliera râncedă, în grăsimile gulerului, da firului de cioc spânatic, subt [sub] colțurile spurcatei guri de caș, importanță”, p. 241.

Frumoasa femeie „trebuia să-și împărtășească fermecătoarele grații între un soț aproape indiferent și un amant adorat”, p. 244. Însă, când femeia rămâne gravidă, și simțea în ea „mugurele maternității”, amantului îi dis- pare „volubilitatea amoroasă”, p. 244. Nu mai are papagal, nu mai are cuvinte de iubire pentru ea.

Trestie o vede pe Lina pentru prima oară, p. 251. Lina „surâse cu o deschidere a buzelor de dalie care se desface”, p. 283. Și, îndrăgostită de el și doritoare să se mărite, aceasta i-a adus rață pe varză, p. 284. Plus vin și cafea, p. 284-285. Plus sparanghel și prăjitură cu mere, p. 285. Trestie își dă seama că a primit de la ea, mai de mult, o garoafă, pe care el a presat-o și a pus-o în Sfânta Scriptură, p. 287. Însă, în timp ce Trestie o iubea cu nesiguranță, Lina îl iubea cu mândrie, p. 290.

„Suferința cea mare a lumii e că și-a trăit tinerețea bătrânește și bătrânețele [bătrânețile] într-o caricatură de tinerețe”, p. 292.

„Cântările în abstract ale valorilor pământești sunt o filosofie ațoasă, de câlți”, p. 294.

„Poți ajunge famen și prin uitare de sine”, p. 294.

Sectanții din fabrică: „ei aveau denii în toate serile. […] Simplificat până la simpla lectură a Sfintelor Scripturi, cultul [lor] consista [consta] mai ales din comentariile textelor citite, și o denie se încheia cu Tatăl nostru, cântat monoton, cu voci de-abia ridicate peste șoapta cu gura aproape închisă”, p. 296.

Lina fusese promovată telefonistă, p. 296. Însă și Oreste o dorește pe Lina, p. 298. Oreste vorbește cu Trestie și îi mărturisește că a fost în China, în toată Asia, în America, până la extremul sud, p. 300.

Lina își strânge singură zestrea, p. 308. Avea un dulap de pânzeturi, tricotaje și albituri, mașină de cusut și acvariu de pești, p. 308. Avea și ghivece cu flori, pe care le îngrijea din suflet, p. 308-309.

Trestie, la rândul lui, învățase pe cele ale medicului: făcea pansamente și alifii, făcea injecții nedureroase, p. 309. Trestie află că a murit directorul Azner. Află de la domnul Fink, p. 320-321. Și Ion Trestie, deodată, află că îl va înlocui pe Azner, p. 322. Însă, în loc să se bucure, Trestie „s-a simțit deodată bătrân și împovărat, ca omul slobod [liber], însărcinat pe neașteptate cu o răspundere grea. Tânărul harnic și onest se vedea devenit autoritate, și fără a fi indiferent la onoarea ce i se făcea ca o dreptate, nici afară din cale de măgulit nu s-a simțit. El nu a cutezat nici să mulțumească, socotindu-se, până la deslușirea improbabilă de sine, jocul unui fenomen inexplicabil, care nu-i da dreptul să și-l ia asupră-și”, p. 323.

Și prima vizită, Trestie i-o face Linei, p. 324, pe care o cere de soție pe nepusă masă, p. 325.

Cum a răspuns mireasa: „Lina, stând pe marginea patului, căzu cu mâinile la ochi într-un hohot de plâns pe care Trestie îl înțelesese cu o lacrimă. S-a aplecat spre ea, i-a mângâiat părul tânăr și negru, la tâmple…I-a mângâiat marginea urechii frumoase…Lina s-a ridicat râzând și cu privirea plină de scânteia lacrimilor de bucurie…Nu putea să spuie [spună] nimic”, p. 325.

Trestie vorbește apoi despre Cununie, pe care o vor face în fabrică, p. 325. După care i-a spus că a așteptat această clipă doi ani de zile, p. 325.

Prima atingere a mirilor: „Ei își apropiară brațele fără voie și se sărutară întâia oară strânși unul de altul, în picioare, până în suflet, când pisica mieuna să intre pe marginea ferestrei”, p. 325. Și romanul se termină cu vestea că Trestie se căsătorește cu Lina și pleacă din fabrică, p. 326.

Tudor Arghezi, Lina [4]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

*

„acest Vatican al zahărului”, p. 206, era Fabrica de zahăr; „șovăiala copilăriei în care zăceau”, p. 207; citeau dintr-o Biblie veche pentru ca „să înțeleagă…un drum personal pentru cazul lor, retrăind epocile de jertfă”, p. 208.

Exilații de aici și-au făcut „o biserică pribeagă…[unde] au început să se roage cu mintea, muți și cu ochii închiși, și apoi să cânte cu toții”, p. 208. Și ei s-au împăcat „cu Dumnezeu, turburătorul și înseninătorul de inimi”, p. 209.

Ce face rugina: „Rugina tuberculiza fierul, redus la slăbiciunea unui burete. Răscopt în ceață, oțelul se sfărâma în strângerea mâinii ca o franzelă, bulonul se clătina ca un dinte dintr-o gingie lărgită de carie, nitul se strepezea. O eczemă cenușie reducea zincul în scrumuri. Însăș[i] arama, oxidată în leșiile de oțet ale intemperiei, încerca să fugă din stăpânirea omului și să se întoarcă la sălbăticie și odihnă. Între disciplina omului și trândăvia metalelor se da lupta pentru trezirea somnolenței”, p. 210-211.

Cu ce semănau uneltele: echerul de oțel era „ca o lăcustă, cu gura căscată de-a lungul unei cozi lucii, gradată”, bolobocul era „o ragace de metal cu un ochi de sticlă, în interiorul căruia fuge sensibilitatea nervoasă a unui sâmbure de aer prețios pentru stabilizarea orizontalei, p. 212. Marile aparate din fabrică erau „solemne ca niște papi și patriarhi în odăjdii și cu căciulile de aur, așezați la rând, și pe piepturile cărora crucile, smalțurile sacre și engolpioanele aveau să fie niște manometre, cu inscripția subt [sub] cristal”, p. 213.

Niculaie Potcă era „un bun lucrător intuitiv”, p. 214. Care știa să muncească din ochi, fără măsurători.

Francezul care vorbește românește precum rațele, p. 217. Șeful Oreste lucra la secția de acid carbonic, p. 217, și era punctual, p. 218. Oreste lucra gol, p. 220, iar „statura lui…[era] fabricată din cel mai bun metal omenesc, năvalnică, violentă și brutală”, p. 220. Dar Oreste deochea copiii în zi de vineri, p. 221: „un fulger al privirii se concentra în ochii vărarului până la jar”, p. 221. El avea „capul de o frumusețe masivă dacică”, ochi imenși în lungime, nas puternic și fin, bărbie plină, gură desenată delicat, p. 221. Iar zâmbetul lui „gravita ca un zbor de fluture alb pe buze”, p. 221.

Tâlharul a crezut că Oreste doarme. Dar Oreste spune: „Credea că dorm, dar Oreste nu doarme ca Hristos între tâlhari”, p. 22.

Un alt salahor aparte: el avea „trei haruri deosebite, vindecând de[de]ochiul cu cărbuni stinși în apă, adunând șoarecii și șobolanii și ieșind cu ei pe poartă, până la gârlă, și strângând ploșnițele din fabrică la comandă. El mai tălmăcea și visele”, p. 225.

Ploșnița, „morbida insectă, ataca industria [zahărului] în funcțiunea ei delicată și pură”, p. 226. Care e o „vomitivă bestiolă”, p. 226, bestie.

Ce face musca când intră în casă: „Urmărită cu o bătătoare, a căreia recentă intrare în activitatea casnică a putut totuș[i] să o experimenteze, ea se pitește după dulapuri, se instalează în dosul cărților din bibliotecă, intră în desenul unei flori pe ștofă. Când n-are timp, se compune instantaneu cu linia din marginea zugrăvelii, în care se așează [așază]. La rigoare, simulează moartea. Ea cade îndată ce lovești alături, din greșeală, cu o cădere teatrală, cu tot corpul pe spate. De jos, unde s-a trântit în atitudine de actor, trăznit [trăsnit] de fatalitate, spionează, chitește. N-ar fi surprinzător din partea intuițiilor muștei să te aștepți că și-a asimilat noțiunea deplasării efectului la distanță prin explozie și că se bizuie, ca să scape teafără, pe fizică și balistică. Ca să aduci musca, seara, la locul potrivit, unde poate fi desființată mai ușor, stingi lampa și sucești butonul luminii din odaia de alături, separată printr-o ușă de sticlă. Mai înainte musca se duce drept la geamul de lumină, și, după ce te necăjise un ceas cu o pretinsă melodie muzicală, o doborai. Nu se mai prinde! Și-a mutat punctul de vedere, schimbându-și prin adaptare preferințele și căutând contrastul de întuneric. Te lupți uneori o seară întreagă cu strategiile ei, ca să ajungi să o birui și să-i tragi șireteniile pe sfoară, cu o politică de tertipuri”, p. 226-227.

Compară ploșnița cu musca: „Comparativ cu sinistra ploșniță, musca-i elegantă, variază mișcarea, o complică și o distribuiește [distribuie]. Dacă n-ar cânta fals, soprana murdăriilor descompuse, îngrijită de ținută, lingându-se ca pisica și totdeauna preocupată de toaletă și de frizura pieptănată cu două fire de labe, pe colțul pupitrului tău, i-ai trece cu vederea purtările și câteva impertinențe. Dar nu-i poți ierta nici exhibiționismul amoros și pasiunea că-și pune pretutindeni mușița și punctul ei pe i cu un vanitos și omniscient dispreț. Roasă de viermele publicității și al opiniunilor [opiniilor] ce trebuiesc [trebuie] orișicum și totdeauna exprimate, în nestare să-și aleagă obiectul, timpul și împrejurarea, bâzâie și se rotește. La țărmul mării ca peruzeaua, în tihna divină a câmpiei de ape calme, defilează în dreptul liniei de orizont, îndreptate în acelaș[i] sens, una după alta, în august, mii de libelule, anormal de lungi, ca niște șopârle aeriene. Ai luat ocheanul: e zborul părechilor [perechilor] licăritoare, înnădite [acuplate sexual], și uitarea lor de sine indecentă nu te jignește. Muștele fac uneori ca libelulele și, zburând încârligate prin odaie, revoltă ca o imitație scandaloasă. Fără figură vizibilă, fără aripi, fără picioare, inelastică și otova, ploșnița merge în direcție necunoscută, numai spinare și burtă”, p. 227-228.

Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

rugăciunea e timpul nostru cel adevărat. E timpul mărturisirii noastre smerite înaintea lui Dumnezeu. E timpul totalei deșertări înaintea Lui. E timpul binecuvântat al mărturisirii celei mai sincere și mai directe. Pentru că El nu așteptă de la noi fraze meșteșugite, ci așteaptă o sinceritate totală, brutală, sinceritatea sufletului, a vieții noastre, în care să Îi spunem Lui ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne împlinește, ce ne trebuie. Așteaptă să vorbim cu El în cuvintele noastre, în cuvinte puține, în cuvinte adevărate.

Tocmai de aceea, dacă încerci să Îl minți, să-I spui una și să ai în inimă altceva, nu te rogi, ci păcătuiești. Păcătuiești și dacă te crezi Drept înaintea Lui și nu păcătos, dacă încerci să îți scuzi păcatele, dacă încerci să îți găsești merite închipuite. Căci nesinceritatea e închidere în sine, e egoism, pe când sinceritatea totală înaintea Lui, a Celui care este izvorul vieții noastre, e o întărire continuă întru slava Lui, pentru că slava Lui cea veșnică e viața noastră.

Și noi venim și ne rugăm cu pocăință, în mod smerit, în mod iubitor înaintea lui Dumnezeu, pentru că El e Viața noastră și noi nu putem trăi fără El. Și păcatele noastre sunt căderile noastre din iubirea Lui, din relația cu El, de aceea le și mărturisim cu căință, cu durere. Pentru că ele sunt rușinea, sunt decadența, sunt îndepărtarea noastră de El și nu „un bine”.

Din acest motiv, când fariseul din parabola zilei de azi [Lc. 18, 10-14] a început să vorbească despre el înaintea lui Dumnezeu, n-a început cu păcatele lui, cu ceea ce îi lipsește, cu ceea ce nu face, ci a început să își înșire micile lui osteneli bisericești. Și a început să vorbească despre ostenelile sale care nu îl făcuseră om smerit și bun, ci disprețuitor al altora. Pentru că Domnul a spus parabola aceasta pentru unii care se credeau Drepți, se credeau Sfinți înaintea Lui, dar îi disprețuiau pe ceilalți [Lc. 18, 9, BYZ]. Și cei vizați erau acolo, în fața Lui, erau mereu pe lângă El, Îi puneau întrebări, se prefăceau că au dileme, când ei n-aveau nimic de-a face cu viața sinceră, curată înaintea lui Dumnezeu.

Căci atunci când te interesează viața duhovnicească, te interesează în primul rând schimbările interioare reale din tine însuți. Și ca lucrurile să se schimbe în bine în ființa ta trebuie să începi și să continui neîncetat cu pocăința, cu rugăciunea smerită, cu dăruirea totală față de Dumnezeu și de oameni. Pentru că sufletul omului nu e o piatră, pe care să o atingi într-o zi cu dalta, să o sculptezi într-un anume fel și el să rămână așa pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, sufletul are nevoie de o continuă modelare, de o continuă aprindere a lui de slava lui Dumnezeu, de o continuă curățire, căci orice oprire din urcuș înseamnă o abandonare a vieții cu Dumnezeu.

Și dacă viața, pentru tine, e o continuă expunere a lucrurilor tale exterioare, evidente, e semn că n-ai nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e ceea ce nu se vede, e ceea ce nu se intuiește, până când tu nu vorbești în mod smerit despre viața ta cu Dumnezeu. Poți să treci de mii de ori pe lângă cineva și să nu vezi slava lui Dumnezeu în el și nici fapte de sfințenie. Dar când el se revelează pe sine însuși, când vorbește despre sine și când intri în adevărul vieții sale, atunci Îl vezi pe Dumnezeu în el și câte minuni a făcut El cu acest om al Lui. Pentru că viața duhovnicească, pe care o naște și o crește în noi Dumnezeu în relația noastră cu El, e tocmai tăcerea aceasta abisală pentru cei care văd doar cu ochii, pentru ca ea să fie văzută doar de cei care văd cu sufletul lor sfințit de Dumnezeu.

Dumnezeu ne vede în ascunsul nostru, în adâncul vieții noastre, și acolo vorbește cu noi și noi cu El. Și acolo se lucrează neîncetat rugăciunea ca dezgolire totală înaintea Lui, ca sinceritate totală față de El. Și noi, rugându-ne Lui, ne odihnim, ne curățim, ne luminăm, ne sfințim neîncetat, suntem învățați continuu voia Lui, pentru că ne recunoaștem ca cei mai păcătoși înaintea Lui. De aceea, vameșul din parabolă, nu e „mare” pentru că păcătuia – căci păcatul e cădere, e Iad –, ci e mare și paradigmatic pentru că își recunoaște în mod smerit păcătoșenia, starea lui interioară. Și când el strigă în inima lui: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], el recunoaște cine este: un om păcătos, cu multe păcate, dar unul care nu consideră păcatele starea lui „reală”, „normală”. Așa după cum femeia hananea de duminica trecută nu considera starea de demonizare a fiicei sale drept „normalitatea” umană, ci o nefericire maximă. Pentru că demonizarea e începutul Iadului celui veșnic pentru noi, atâta timp cât ne lipim de demoni încă de acum prin păcatele noastre.

Când te nevoiești duhovnicești e normal să ai multe fapte bune, pentru că primești și multe daruri și harisme dumnezeiești de la Dumnezeu. Căci El e mereu cu tine și în tine prin slava Lui și te învață și te ajută și lucrează prin tine multe minuni dumnezeiești. Însă viața ta cu Dumnezeu nu te face un om egoist, un om disprețuitor, un om îngâmfat. Pentru că păcatele nu sunt însușirile omului duhovnicesc, ci ale celui păcătos, depărtat de Dumnezeu. Omul duhovnicesc simte, iubește, gândește, lucrează ca Dumnezeu, pentru că El îl luminează continuu ce să facă. Și cum Dumnezeu nu e nesimțitor, nu e disprețuitor, nu e indiferent față de oameni, față de viața reală a oamenilor, nici oamenii Lui nu sunt.

Și când Domnul ne vorbește parabolic despre cei ai Lui și despre potrivnicii Săi, El ne vorbește despre adevărata față a oamenilor, pentru ca noi să ne alegem viața pe care ne-o dorim. Să ne-o alegem în cunoștință de cauză. Și când îți alegi viața cu Dumnezeu, atunci nu te mai miri că ești neînțeles, că ești neiubit, că ești nevăzut de către alții, că nu ești admirat și apreciat.

Cum să fii iubit, dacă nu ești înțeles? Și cum să înțelegi pe cineva, dacă nu îl vezi duhovnicește? Și de ce nu îl vezi duhovnicește pe cel dumnezeiesc, ci îl consideri unul oarecare? Pentru că nu ești duhovnicesc, nu ești Sfântul lui Dumnezeu! Căci dacă ai fi Sfântul Lui, atunci l-ai iubi pe cel plin de sfințenie, pe cel plin de muncă, pe cel plin de nevoință și nu l-ai trece cu vederea. Ci ai învăța mereu de la el, ar fi prietenul tău, de el te-ai bucura mereu, de el ai vorbi mereu altora. Și ai vorbi altora cu bucurie multă despre el, pentru că îl înțelegi cu adevărat. Și îl înțelegi, pentru că îl vezi în adâncul lui. Și îl vezi, pentru că e aidoma ție, pentru că trăiește ca și tine întru slava Lui și pe el, cât și pe tine, te învață același Dumnezeu pe cele ale Sale.

De aceea, nu mai ceri să fii iubit de către toți, pentru că iubirea cere vedere de sine și vederea altora. Dacă oamenii nu se văd pe ei înșiși, pentru că sunt în păcate până peste ochi, cum să te mai vadă pe tine? Dar cel care se vede pe sine, îl vede și pe altul, pentru că recunoaște în el aceeași grijă constantă față de curăția sufletului. Și grija față de suflet se ține cu rugăciune neîncetată, cu virtute multă, cu sudoare multă. Orice faci peste zi și peste noapte pentru mântuirea ta se vede. Și se vede din cum reacționezi față de diverși oameni și în diverse împrejurări.

Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre praznicul Învierii Domnului, pentru că azi am pășit în lumea Triodului. Am intrat în perioada de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel înviat, cu Hristos Cel pururea viu și Care ne face și pe noi vii. Și pe Hristos Care a învins moartea în umanitatea Sa și a înviat și e pururea viu îl simți numai când vorbești cu El în mod sincer, cu totul sincer, pentru că El te umple atunci de slava Lui, care te face viu duhovnicește. Dar dacă vii la Biserică ca să vorbești cu El, dar constați, în cele din urmă, că n-ai timp de atâta vorbă ca să vorbești cu El, te întorci acasă neîndreptat, adică neluminat de către El. Căci vorbăria cu alții și pierderea în visări la Slujbă te fac să n-ai timp de Dumnezeu și pleci mai rău decât ai venit. Fiindcă „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται]” de Dumnezeu, pe când „cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” de către El [Lc. 18, 14, BYZ].

Și cum se înalță omul pe sine? Prin mințirea de sine! Printr-o bună părere de sine, când el stă cu mortul în casă, cu sufletul lui mort. Tocmai de aceea, când omul se smerește pe sine, când se recunoaște așa cum este, cu toate păcatele lui și îi cere lui Dumnezeu să îl ajute și să îl întărească în toată voia Sa, atunci el e înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, din starea lui păcătoasă, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și de aceea vameșul s-a dus acasă îndreptat, s-a dus bucuros, s-a dus liniștit, pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui în inimă, l-a miluit, în ciuda multelor lui păcate, pe când fariseul s-a oprit la sine, a vorbit cu sine, s-a admirat pe sine, și-a pierdut timpul rugăciunii și a plecat ca un om păcătos acasă, fără luminări și simțiri dumnezeiești.

Căci acesta e scopul venirii la Biserică: să pleci de aici plin de har, plin de bucurie, plin de gânduri bune, plin de sfințenie, după ce ai venit păcătos și fără multă îndrăzneală pentru lucrurile cele bune. Dar ca să pleci bine, ca să pleci cu gânduri și simțiri duhovnicești de la Biserică, trebuie să vorbești cu tot dinadinsul, să vorbești susținut, direct, din toată inima cu Dumnezeu, spunându-I Lui toată inima ta. Și vorbirea cu El se face în adâncul tău, fără să vadă nimeni, și tot acolo El îți răspunde imediat iubirii tale pentru El. Ca fiecare dintre noi să plecăm de aici bucuroși, pașnici, plini de smerenie și de înțelepciune, pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi pururea. Amin!


[1] Începută la 9. 32, în zi de miercuri, 21 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 8 km/ h.

Convorbiri cu Marin Preda [2]

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1973, 205 p. PDF.

*

Scriitorul, accentuează Marin, are problema libertății. Se gândește ce să facă el cu atâta libertate în scrisul său, p. 92. Însă, „dacă scriitorul, artistul în general, e mai liber decât alții în profesiunea lui, nu e liber față de inspirație, pe care trebuie s-o servească și să fie la înălțimea ei. Asta face ca scriitori ca Balzac să fie numiți «ocnași ai scrisului». De fapt, el a fost un servitor al inspirației sale prelungite, care nu l-a părăsit o clipă toată viața, ca și pe Sadoveanu. Dar sunt mulți scriitori români foarte talentați care n-au scris decât prea puțin”, p. 93. Și Marin ne spune că el atrăgea inspirația la sine „printr-o conștiință puternică a responsabilității [față de scris]”, p. 94. Prin grija de a scrie la înălțimea puterii sale de creație.

Iar pe lângă grija continuă pentru a scrie, Marin Preda ne propune și călătoriile. „Călătoriile, și în suprafață și în adâncime, în viața oamenilor. [Scriitorul trebuie] să umble din oraș în oraș, din sat în sat, ca un pelerin, să stea de vorbă cu cine vrea”, p. 94, pentru a putea scrie lucruri profunde despre oameni și lume.

După ce a stat aproape o lună la Căldărăști (el îi spune Căldărești)[1], pe lângă Buzău, a început să scrie vol. al 2-lea din Moromeții, p. 95. „Statul pe loc al scriitorului care nu scrie mi se pare o condamnare la eșec”, p. 95. „În Șoimii, el dă de gândit, ghicești că în Sadoveanu zace un scriitor, dar cât de mare era avea să se vadă încetul cu încetul. Condiția ar fi deci că scriitorul veritabil, marele scriitor, să nu întârzie prea mult, totuși, să se arate ca atare și, pentru a nu întârzia, să scrie, [el trebuie] să-și stimuleze inspirația”, p. 98.

Preda credea că nu poate trăi fără marile cărți ale lumii, p. 101. Labiș i-a făcut cunoștință lui Florin Mugur, intervievatorului, cu Marin Preda, p. 103.

Era cutremurat de escaladarea continuă a răului: „se pare că această limită nu există, [că] nu sunt bariere spre infern pe care omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că el le poate trece”, p. 107. Dar oamenii „pot stabili punți de înțelegere care rămân totdeauna mai tari decât presiunile evenimentelor, rele sau chiar monstruoase, ale timpului”, p. 107.

„Verbul otrăvit” al lui Arghezi, p. 110. Marin era de părere că scriitorii trebuie să scrie cărți cu caracter universal, p. 113. Ivo Andrić, p. 114, laureat Nobel, sârb[2].

„Infirm această caracterizare a prozei mele, drept proză de analiză”, p. 116; „analiza ucide mișcarea…Grija mea este de a dezvălui, prin orice mijloace, directe sau indirecte, o stare sufletească, o idee care îl obsedează pe erou, un conflict care se naște…”, p. 118. Și, mai ales, el dorea să își smulgă personajele din el însuși, pentru ca să le pună pe foaie și fie citite de către toți, p. 118.

Nu i-a plăcut întâlnirea cu George Călinescu: „Era în el ceva crispat, ceva nefiresc, care împiedica o conversație cât de simplă”, p. 119. Nu i-a plăcut nici Sadoveanu, care i-a spus că „sălbăticește limba” română, p. 119.

„Am scris, de pildă, despre soarta pe care a avut-o Hortensia Papadat-Bengescu, care a murit în condiții foarte rele, chinuită de boală, de mizerie, de singurătate, și neajutată de nimeni, atunci când un singur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut ușura foarte mult soarta unei colege de generație, care era ea însăși, ca și el, o mare scriitoare”, p. 119.

„curiozitatea avidă a copilului”, p. 124; în 1943, Marin Preda a lucrat la un ziar. Avea pe atunci 20 de ani, p. 125-126. A scris Marele singuratic în 1971, lucrând la el după amiaza, pentru ca să îl termine înainte de a împlini 50 de ani, p. 127. L-a scris la Mogoșoaia, p. 127.

Nu dorea să scrie despre călătoriile sale, p. 129; „pățania este un subiect de un interes omenesc etern”, p. 129-130; a fost la Paris, la Roma, la Londra, p. 130-131. „După mine, Roma e un oraș extraordinar de zgomotos, un infern, o așezare asediată de mașini”, p. 131.

„contemplarea este singurul mod de a privi care îți permite să înțelegi cu adevărat, să vezi esența unei crea- ții”, p. 131; a vizitat Germania o lună de zile cu mașina, p. 131; „mașina e bună[, pentru că îți dă] să câștigi timp ca să mergi pe jos”, p. 131.

Îi plăcea la Paris, p. 133; nu îi plăceau muzeele de ceară, p, 135. Nici eu nu am atracție față de ele.

Balzac și-a scris romanele la Paris, p. 135. S-a dus în Vietnam, p. 136. Povestea e disproporționată rău. Și se termină în p. 175. A avut un cal pe când era la țară și calul se chema Zamfir, p. 184-185. Nu îi plăcea atașamentul exagerat al contemporanilor săi față de câini, p. 185. Nici mie nu-mi place!

Prietenia cu mașina, p. 185-186. Preda considera că nu există răspuns la nefericirea lumii, p. 192. Însă răspunsul există: viața duhovnicească a Bisericii! Lumii îi lipsește viața cu Dumnezeu și de aceea nu se bucură de viață și nici de bunăstarea economică.

„Eu știu că omul poate fi, în aceeași clipă, foarte aproape de crimă și, datorită tocmai naturii noastre plină de contraste uluitoare și spectaculoase, tot atât de aproape de sfințenie, de Divinitate”, p. 194.

„Mi-aduc aminte că am citit undeva pagini frumoase despre ceea ce are de îndurat o femeie chiar în timpul nașterii. Cred că era o carte de Vera Panova[3]”, p. 199.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Căldărăști,_Buzău.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ivo_Andrić.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vera_Panova.

Convorbiri cu Marin Preda [1]

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1973, 205 p. PDF.

*

„Pentru Marin Preda, conversația obișnuită e un mod de confort și de destindere”, p. 25.

„O vârstă respectabilă e un motiv de îngrijorare”, p. 33. „Mi-aduc aminte că Arghezi, când a împlinit optzeci de ani, a ținut un discurs, cu glasul lui bâțâit și subțirel, și ne-a făcut o urare care conținea acest adevăr. „Să trăiți cât și mine!“ ne-a zis. Este o urare care merita să fie luată în serios”, p. 33. „Mă gândesc, de pildă, la conjudețeanul meu Galaction care, înainte de a muri, a stat în pat timp de aproape zece ani, dacă nu mă înșel, paralizat complet și lipsit de grai, chinuindu-se astfel pentru păcatele nu se știe cui. Poate ale lui. Poate, cum spunea mama, păcate de la nouă neamuri. Chin îndelung, înspăimântător, pe care i-a fost scris părintelui să-l îndure, lipsit și de puterea de a scrie și de puterea de a vorbi, două instrumente de care se legă strâns însuși sensul existenței sale”, p. 34.

„Aveam, într-adevăr, această stare de încetineală. Trebuia să mi se spună un lucru de mai multe ori ca să-l înțeleg”, p. 37. „După experiența mea, omul devine moral în momentul în care trăiește prima spaimă”, p. 52.

„Contrar opiniei curente, nici Creangă nu este un scriitor accesibil tineretului, ci un mare artist care trebuie savurat la maturitate”, p. 65.

Marin Preda a văzut o moară de vânt pe lângă Sibiu, p. 66. Nu aprecia filosofia budistă, p. 68. Îi plăcea Schopenhauer, p. 68. Îi considera pe Balzac și Tolstoi superiori lui Cervantes, p. 68. Dostoievski, referindu-se la Don Quijote, spunea că este „cea mai tristă și cea mai frumoasă poveste din literatura lumii”, p. 69.

Eminescu „rămâne însă un poet original, atât prin tragismul său, care este deosebit de cel al romantismului german, cât și prin forța sa de expresie specifică geniului și reprezentând virtuțile creatoare ale poporului nostru, în acel timp și nu numai în acel timp”, p. 72.

„În literatura română, un contemplativ al naturii este Sadoveanu, un om care, așa cum am mai avut ocazia să spun, integrează ființa umană în natură ca pe o vietate de un gen deosebit”, p. 73. Iar „pagina aceea [a lui Sadoveanu], în care el spune că planeta noastră este de fapt o planetă a păsărilor, nu a oamenilor, este de o mare poezie”, p. 74.

„Moromete al meu este și el un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativității, de care pomeneam mai înainte. Iluziile lui sunt prezente, adevărate, dar el nu acționează. Ca să fie un Don Quijote, Moromete ar fi trebuit să acționeze în spiritul iluziilor lui”, p. 74. Lui Moromete „îi place viața ca miracol de contemplat. De aici vine concepția sa tradițională despre viața țărănească”, p. 77.

„Când avem douăzeci de ani, visam la tot ce e cu putință, pentru că, într-adevăr, la acea vârstă totul e cu putință, în fața gândurilor noastre nu există obstacole”, p. 78.

Marin tocmai visase că cineva i-a omorât calul și că plângea pentru el, p. 79. El mărturisește că a avut o deplină conștiință de sine de pe la 3-5 ani, p. 79. „Cum mă simțeam ocrotit de părinți, mă simțeam ocrotit și de Dumnezeu, pe care Îl credeam prezent în lucruri și ființe, ca pe un Creator”, p. 81. A început să aibă o gândire reflexivă de la vârsta de 14 ani, după ce a citit Descartes, Discurs asupra metodei…, p. 81.

„Pentru prima dată am văzut un om mort atunci când vecinul nostru, un flăcău care abia se însurase, din familia lui Ion Dumitrache, nu mai țin minte cum îl chema, a murit călcat de căruță”, p. 84.

Lupta interioară cu moartea: „În colțul străzii care dă pe bulevardul Ardealului s-a oprit o mașină și din ea a fost scos un om cu costum pe el, cu cravată la gât, cu pantofi în picioare, cu ceas la mână, cu tot ceea ce este un om. Părul negru lins peste cap; avea și-o mustață. Numai că era plin de sânge. Era mort. A fost pus jos pe trotuar de către brancardier; un om s-a dus să anunțe pe cineva dintr-o casă, să vină și să deschidă. M-am oprit, eram singurul trecător în acel minut, și m-am uitat intens la omul de pe brancardă, care era mort. Și atunci am simțit că se produce asupra ființei mele o agresiune, că cineva încearcă să-mi strecoare ideea că cel de pe targă este om și este mort și că, deci, așa cum i s-a întâmplat lui să fie pe targă și să fie mort, s-ar putea să mi se întâmple și mie, să fiu în locul lui; nu acum, dar oricând. Am respins acest gând, m-am uitat cu un sentiment teribil de tărie și de rezistență la ceea ce vedeam jos, și în clipa aceea n-am mai văzut un om, ci am văzut moartea. Am privit moartea în față cu o senzație foarte puternică de sfidare liniștită, respingând agresiunea care încerca să se săvârșească asu- pra conștiinței mele. Și am stat așa multă vreme, simțindu-mă perfect calm, suveran și sigur de ființa mea nemuritoare. După care m-am îndepărtat. Era și momentul, pentru că se deschisese ușa. Am plecat și în secunda următoare am și uitat…”, p. 85.

În copilărie: „După ce mă spovedeam și ieșeam de sub patrafir, simțeam că acuma sunt curat, că nu mai am nici un păcat, că toate păcatele mi-au fost iertate”, p. 86.

L-a văzut ultima oară pe tatăl său cu o lună și ceva înainte să moară, p. 89.

Tudor Arghezi, Lina [3]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

*

Trestie are conștiință și se cerceta pe sine în fiecare seară, p. 167. Și „voia să nu-și aibă nimic de ascuns și să răspundă drept”, p. 167, în fața conștiinței sale. Lucru pe care ar trebui să îl facem fiecare dintre noi tot timpul. Pentru că viața creștină e o viață potrivit conștiinței noastre. Alegerile noastre sunt libere și conștiința noastră ne judecă fiecare alegere pe care o facem.

Autorul romanului, Tudor Arghezi, numește „incest moral”, p. 167, strângerea de avuție pe căi păcătoase. Iar nefericirea oamenilor, considera Trestie, vine „de la scăderile și viciile fiecăruia. Cât vor fi alcool, mișelie și prostituție, viața oamenilor rămâne închisă între tavernă, spital și cimitir”, p. 167-168.

Dar în sufletul său apare iubirea pentru o fată zveltă ca o garoafă pusă în piept, p. 169.

„cu o familiaritate jignitoare”, p. 172; Fotache e fost ziarist, acum magazioner adjutant, p. 172. Dinții lui erau „prinși în mucegai alimentar”, p. 173. Fotache, zis și Dartanian, p. 173. Care a rămas cu „un rânjet insultător, dar nehotărât”, p. 175, pe chip, atunci când Trestie l-a pus la punct. Stângăciile sale fuseseră considerate un semn de lașitate, p. 177. Se mulțumea mereu „cu puțin și chiar cu foarte puțin și aproape cu nimic”, p. 178.

„sugestiile iresponsabilității”, p. 178; englezul care alegea o mie de cuvinte dintr-o limbă, cuvinte uzuale, pe care le învăța, pentru ca să poată vorbi cu băștinașii, p. 184. Pistolul pentru englez: te face să ai siguranță de sine și să fii optimist, p. 185.

Biserica în ruină de pe câmp, p. 186. A unei foste Mănăstiri, de acum 150 de ani, p. 186. Locul acela era „un ținut al veșnicei singurătăți și al șoaptei”, p. 187. Ideea falsă că Sfânta Icoană aduce nenorocire oamenilor, p. 191. Trestie simte că Dumnezeu e în fosta Biserică și că nu ar mai dori să plece de acolo, p. 193. Fostul Preot e acum vrăjitor, p. 193.

Trestie îi vede pe oameni ca pe „niște dungi în întuneric”, p. 197. Luarea în derâdere a persoanelor dumnezeiești, p. 197 (în josul paginii). Minimalizarea întrupării Domnului: „Zămislirea [pe pământ] e neîntreruptă, pentru că omul cel mai adevărat încă nu a fost nimerit și trebuie odată și odată nimerit”, p. 199.

Mentalitatea muncitorului deștept în fața șefului prost: „Ascunde-ți inteligența într-o politețe de acceptare, din care poți face o eleganță. Păcatul inteligenței este că vexează prin atitudine voluntară, indiscreție și criticism”, p. 201. Dreptul omului de a fi prost, p. 202. „Lichelismul e în general inteligent”, p. 202.

Cum e Directorul? „E o mediocritate răscăcărată, stabilită în ierarhie: cea mai primejdioasă calitate”, p. 202. Sfat pentru cei care vor să te cunoască: „Lasă-te căutat și descoperit: plăcerea e mai mare!”, p. 202.

Costache Vulpe, fost Profesor, pentru că își bătuse Inspectorul, p. 203. Nu studiul e de vină, ci profesorul, p. 203. Și Vulpe și-a pălmuit Inspectorul rău-intenționat, chiar acolo, în fața clasei, în aplauzele tuturor, p. 204. De aceea, acolo, în fabrică, erau „cioburile tuturor dramelor”, p. 205, umane. Iar toți exilații „se adună, se înțeleg, se tolerează și se apropie unii de alții și se înfrățesc”, făcând din fabrică „o miniatură de Americă”, p. 206.

Rugăciunea uleiului din Sfânta Taină a Uleiului/ a Maslului. Comentariu teologic

În limba slavonă, Масло [Maslo] înseamnă ulei[1], de unde avem Maslu în română, în limbajul nostru bisericesc. În limba greacă ea se numește Rugăciunea uleiului [Εὐχή τοῦ ἐλαίου][2] și este adresată Dumnezeului nostru treimic, Care este numit Domn și Stăpân al nostru. Și Domnul nostru este plin de milă și de îndurări față de noi. Pentru că El vindecă stricările sufletelor și ale trupurilor noastre [τὰ συντρίμματα τῶν ψυχῶν καὶ τῶν σωμάτων ἡμῶν]. Și cum ne stricăm noi sufletele și trupurile? Prin păcatele pe care le săvârșim și prin bolile care le urmează acestora! Și de aceea venim la Domnul cu conștiința că suntem bolnavi, că suntem plini de stricăciunea patimilor și a bolilor noastre.

Și pentru a ne vindeca de boli, noi Îl rugăm pe Însuși Stăpânul nostru să sfințească uleiul nostru, pentru ca, prin ungerea din el, să ne fie nouă spre vindecare [εἰς θεραπείαν] și eliberarea de toată patima [καὶ ἀπαλλαγὴν παντὸς πάθους], de boala trupească [νόσου σωματικῆς], de necurăția trupului și a duhului [μολυσμοῦ σαρκὸς καὶ πνεύματος] nostru și de tot răul [καὶ παντὸς κακοῦ]. Pentru că reala vindecare e a omului în integralitatea sa, e cea holistică și nu cea parțială. Degeaba vrem să vindecăm trupul, dacă lăsăm sufletul în boala păcatului. Însă, în Dumnezeiasca Taină a Uleiului, Dumnezeu vindecă deopotrivă sufletele și trupurile noastre, pentru că voiește ca noi să Îi slujim cu totul Lui.

Și El, Cel care face minuni nenumărate, și prin uleiul pe care El îl sfințește face minuni. De aceea, și prin minunile Sale de acum, pe care El le săvârșește în Dumnezeiasca Taină a Uleiului, se slăvește preasfântul Său nume, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Și nu a fost slujire a acestei Dumnezeiești Taine în care să nu mă simt vindecat sufletește și trupește. Am fost umplut de sănătate, de pace, de veselie dumnezeiască, pentru că Dumnezeul nostru treimic voiește să simțim în mod continuu mila și îndurările Sale cele prea multe față de noi. El vede bolile noastre, neputințele noastre cele multe, ispitele noastre, și prin uleiul Său ne întărește și ne vindecă mereu, ca să fim buni slujitori ai voii Sale.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/maslu/definitii și https://ru.wikipedia.org/wiki/Масло.

[2] Κύριε, Ὁ ἐν τῷ ἐλέει, καὶ τοῖς οἰκτιρμοῖς Σου ἰώμενος τὰ συντρίμματα τῶν ψυχῶν καὶ τῶν σωμάτων ἡμῶν· Αὐτός, Δέσποτα, ἁγίασον καὶ τὸ ἔλαιον τοῦτο, ὥστε γενέσθαι τοῖς χριομένοις ἐξ αὐτοῦ, εἰς θεραπείαν καὶ ἀπαλλαγὴν παντὸς πάθους, νόσου σωματικῆς, μολυσμοῦ σαρκὸς καὶ πνεύματος, καὶ παντὸς κακοῦ· ἵνα καὶ ἐν τούτῳ δοξασθῇ Σου τὸ πανάγιον ὄνομα, τοῦ Πατρός, καὶ τοῦ Υἱοῦ, καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος, νῦν καὶ ἀεί, καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

Am preluat textul rugăciunii de aici:  https://www.imtamasou.org.cy/wp-content/uploads/2020/04/04-02-Ακολουθία-Ευχελαίου-και-με-ΜΟΥΣΙΚΑ-2020.

1 2 3 783