Daniil, cap. 3, 14-27, cf. LXX

14. Și pe care, văzându-i Nabuhodonosor, împăratul, le-a zis lor: „Pentru ce, Sedrah, Misah [și] Abdenago, dumnezeilor mei nu le slujiți și chipului celui de aur, pe care l-am pus, nu vă închinați?

15. Iar acum, dacă împreună aveți cu ușurință să auziți trâmbița și tot glasul celor muzicanți, căzând să vă închinați chipului celui de aur căruia [pe care] l-am pus. Iar dacă nu cunoașteți [aceasta, să știți] că, neînchinându-vă voi, numaidecât veți fi aruncați întru cuptorul de foc, cel care arde. Și care dumnezeu vă va izbăvi pe voi din mâinile mele?”.

16. Și răspunzând Sedrah, Misah [și] Abdenago, i-au zis împăratului Nabuhodonosor: „Împăratule, noi nu avem nevoie asupra poruncii acesteia să-ți răspundem ție,

17. că[ci] Dumnezeu este în ceruri [ἔστι γὰρ Θεὸς ἐν οὐρανοῖς]. [Și] unul [este] Domnul nostru [εἷς Κύριος ἡμῶν], de Care ne temem, [și] Care este puternic să ne izbăvească pe noi din cuptorul de foc și din mâinile tale, împăratule, ne va izbăvi pe noi.

18. Și apoi vădit îți va fi ție, că nu idolului tău îi slujim și nici chipului tău celui de aur, pe care [tu] l-ai pus, [nu] ne închinăm”.

19. Atunci, Nabuhodonosor a fost umplut [s-a umplut] de mânie și chipul feței sale a fost schimbat [s-a schimbat] și a poruncit să fie ars cuptorul de 7 ori, până ce trebuia [va trebui] el să fie ars.

20. Și [la] oamenii cei foarte tari [oamenilor celor foarte tari], celor în[tru] putere, [împăratul] le-a poruncit [și] împreună i-au legat pe Sedrah, Misah [și] Abdenago, [ca] să-i arunce întru cuptorul de foc, cel care arde.

21. Atunci oamenii aceia împreună au fost legați – având sandalele lor și tiarele lor pe capetele lor, împreună [cu] veșmântul lor –, și au fost aruncați întru cuptor,

22. pentru că porunca împăratului îi apăsa [ἤπειγεν]. Și cuptorul a fost încins de 7 ori mai mult [ca] înainte. Iar oamenii, cei care au fost numiți [mai înainte], [care] împreună au fost legați [de către] aceștia și au fost aduși [la] cuptor, au fost aruncați întru acesta.

23. Atunci, [acei] bărbați, cei care au fost împreună legați, cei dimprejurul lui Azarias, [erau în foc], și a ieșit flacără din cuptorul [care] a fost încins și i-a omorât pe aceia[1], dar [ei] au fost păziți[2].

24. Atunci așa s-a[u] rugat Ananias și Azarias și Misail și au adus slavă Domnului, când pe aceștia împăratul a poruncit să-i arunce întru cuptor.

25. Iar Azarias a stat [și] s-a rugat astfel. Și deschizându-și gura sa, se mărturisea Domnului împreună cu prietenii săi în mijlocul focului, aprins foarte sub cuptor de către haldei, și au zis:

26. „Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit [este] numele Tău întru veci.

27. Că[ci] Drept ești [Tu] în toate pe care ni le-ai făcut nouă și toate lucrurile Tale [sunt] adevărate și căile Tale [sunt] drepte și toate judecățile Tale sunt adevărate.


[1] Pe prigonitorii păgâni.

[2] De Dumnezeu.

Daniil, cap. 3, 1-13, cf. LXX

1. [În] anul al 18-lea [al domniei sale], Nabuhodonosor, împăratul – stăpânind cetăți și țări și pe toate cele locuite de pe pământ, din India până în Etiopia [ἀπὸ Ινδικῆς ἕως Αἰθιοπίας] – a făcut chip de aur, înălțimea lui [fiind] de 60 de coți și lățimea lui de 6 coți și l-a pus în câmpul cel înconjurat [ἐν πεδίῳ τοῦ περιβόλου], [în] țara Babiloniei.

2. Iar Nabuhodonosor, împăratul împăraților, și domnind [el] lumea întreagă, a trimis să se adune toate neamurile și semințiile și limbile. [I-a trimis pentru aceasta] pe satrapi [σατράπας], pe strategi [στρατηγούς], pe toparhi [τοπάρχας][1] și pe ipați [ὑπάτους][2] [și] pe administratori [διοικητὰς] și pe cei peste puterile din[tr-o] țară și pe toți cei din lume [ca] să vină spre înnoirea [εἰς τὸν ἐγκαινισμὸν] chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor, împăratul.

3. Și au stat, cei care au fost scriși mai înainte, înaintea chipului.

4. Iar vestitorul le-a vestit mulțimilor: „Neamurilor și țărilor [și] oamenilor și limbilor, vouă vi se poruncește,

5. [ca atunci] când aveți să auziți glasul trâmbiței [și] al cavalului și al lirei [și] al sambucii [σαμβύκης][3] și al psaltirionului sunând împreună și pe tot felul celor muzicanți [καὶ παντὸς γένους μουσικῶν], căzând [la pământ], închinați-vă chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor, împăratul!

6. Iar tot [cel] care nu a căzut [nu are să cadă ca] să se închine, îl vor arunca pe el întru cuptorul cel de foc, cel care arde”.

7. Și în ceasul acela, când au auzit toate neamurile glasul trâmbiței și tot glasul celor muzicanți, căzând toate neamurile, semințiile și limbile, s-au închinat chipului celui de aur, pe care l-a pus Nabuhodonosor înaintea sa.

8. [Dar,] în acel ceas, au venit oamenii haldei [și] i-au învinuit pe cei iudei.

9. Și, răspunzând, au zis: „Doamne, împărate, întru veac trăiește [să trăiești]!

10. Tu, împăratule, ai poruncit și ai hotărât ca tot omul care are să audă glasul trâmbiței și tot glasul celor muzicanți, a căzut [căzând], să se închine chipului celui de aur,

11. iar care nu a căzut [nu o să cadă ca] să se închine, [acela] va fi aruncat întru cuptorul cel de foc, cel care arde.

12. Dar sunt unii bărbați iudei, pe care i-ai pus peste țara Babiloniei, [adică] Sedrah, Misah [și] Abdenago, [iar] oamenii aceia nu s-au înfricoșat de porunca ta și idolului tău nu i-au slujit și chipului tău celui de aur, cui [pe care] l-ai pus, nu i s-au închinat”.

13. Atunci Nabuhodonosor a fost mâniat [s-a mâniat cu] urgie [θυμωθεὶς ὀργῇ] [și] a poruncit să îi aducă pe Sedrah, Misah [și] Abdenago. [Și] apoi oamenii [aceștia] au fost aduși către împărat.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Toparches.

[2] Consuli. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Hypatos.

[3] Sambuca e un instrument muzical. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sambuca_(instrument) și https://luthieros.com/product/ancient-sambuca-ancient-harp-like-lyre-top-quality-handcrafted-musical-instrument/.

Iezechiil, cap. 3, cf. LXX

1. Și a zis către mine: „Fiule al omului, mănâncă sulul [cărții] acesteia și mergi și grăiește fiilor lui Israil!”.

2. Și am deschis gura mea și m-am hrănit [cu] sulul [cărții][1].

3. Și a zis către mine: „Fiule al omului, gura ta va mânca și pântecele tău va fi săturat de sulul [cărții] acesteia, cel care a fost dat spre tine!”. Și l-am mâncat pe el și s-a făcut în gura mea ca mierea îndulcind.

4. Și a zis către mine: „Fiule al omului, umblă [și] intră către casa lui Israil și grăiește cuvintele Mele către ei!

5. Pentru că nu către un popor adânc în cuvânt [βαθύχειλον] și greu la vorbire [βαρύγλωσσον] [mergi tu, ci] tu ești trimis către casa lui Israil.

6. Nici către popoarele cele multe [nu ești trimis, către] cele de alt glas sau de altă limbă, și nici [către] cei fiind tari la limbă, cărora nu le vei auzi cuvintele lor. Iar dacă către aceia te-am [te-aș fi] trimis pe tine, aceia te-au [te-ar fi] ascultat pe tine.

7. Dar [cei din] casa lui Israil nu or să voiască să te asculte pe tine, pentru că nu voiesc a Mă asculta pe Mine. Că[ci] toată casa lui Israil [e formată din cei care] sunt certăreți și tari la inimă [ὅτι πᾶς ὁ οἶκος Ισραηλ φιλόνεικοί εἰσιν καὶ σκληροκάρδιοι].

8. Și, iată, am dat fața ta cea tare împotriva fețelor lor și biruința ta o voi covârși împotriva biruinței lor

9. și va fi pururea mai tare [decât] piatra [καὶ ἔσται διὰ παντὸς κραταιότερον πέτρας]! Să nu te temi de ei și nici să te înspăimânți de fața lor, pentru că este casa amărând”.

10. Și a zis către mine: „Fiule al omului, toate cuvintele pe care le-am grăit cu tine ia-le întru inima ta și [cu] urechile tale auzi-le!

11. Și umblă [și] intră spre robie[2], către fiii poporului tău, și vei grăi către ei și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul»! Așadar, [să vedem] dacă or să audă. Așadar, [să vedem] dacă or să îngăduie”.

12. Și m-a luat pe mine Duhul [καὶ ἀνέλαβέν με Πνεῦμα][3] și am auzit[4] dinapoia mea glas de cutremur mare [καὶ ἤκουσα κατόπισθέν μου φωνὴν σεισμοῦ μεγάλου]: „Binecuvântată [este] slava Domnului [εὐλογημένη ἡ δόξα Κυρίου], [cea care izvorăște] de la locul Său [ἐκ τοῦ τόπου Αὐτοῦ]!”.

13. Și am văzut [εἶδον][5] glasul aripilor vietăților zburând una către alta și glasul roților ținându-se de ele și glasul cutremurului.

14. Și Duhul m-a ridicat pe mine [καὶ τὸ Πνεῦμα ἐξῆρέν με][6] și m-a luat pe mine și am mers în[tru] repeziciunea duhului meu [καὶ ἀνέλαβέν με καὶ ἐπορεύθην ἐν ὁρμῇ τοῦ πνεύματός μου] și mâna Domnului cea tare a fost asupra mea.

15. Și am intrat întru robie [καὶ εἰσῆλθον εἰς τὴν αἰχμαλωσίαν], [eu], cel ridicat [μετέωρος] [de Duhul], și am mers împrejur [la] cei care locuiesc la râul Hovar [Χοβαρ], la cei fiind acolo, și am șezut acolo 7 zile, trăind în mijlocul lor.

16. Și a fost, după cele 7 zile, cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

17. „Fiule al omului, [ca] păzitor [σκοπὸν] te-am dat pe tine casei lui Israil, iar [tu] vei auzi din gura Mea cuvântul și îi vei înștiința lor [pe ei] de la Mine!

18. Când Eu voi zice celui fărădelege: «[Cu] moarte vei fi omorât» și nu i-ai poruncit [îi vei porunci] lui și nici [nu] ai grăit [îi vei grăi] [ca] să-i poruncești celui fărădelege, [ca] să se întoarcă de la căile sale [și] să trăiască el, acela, cel fărădelege, în[tru] nedreptatea lui va muri, iar sângele său din mâna ta îl voi căuta [καὶ τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκ χειρός σου ἐκζητήσω].

19. Dar tu, dacă ai să-i poruncești celui fărădelege, iar [el] nu are să se întoarcă de la nedreptatea sa și [de la] calea sa, acela, cel fărădelege, în[tru] nedreptatea sa va muri, iar tu îți vei izbăvi sufletul tău [καὶ σὺ τὴν ψυχήν σου ῥύσῃ].

20. Și când are să se întoarcă cel Drept de la dreptățile sale și are să facă fărădelege și îi voi da chin spre fața sa [καὶ δώσω τὴν βάσανον εἰς πρόσωπον αὐτοῦ], acela va muri, pentru că nu or să fie pomenite dreptățile sale [οὐ μὴ μνησθῶσιν αἱ δικαιοσύναι αὐτοῦ], pe care le-a făcut, iar sângele său din mâna ta îl voi căuta [καὶ τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκ τῆς χειρός σου ἐκζητήσω].

21. Dar tu, dacă ai să-i poruncești celui Drept să nu păcătuiască, și acesta nu are să păcătuiască, [atunci] cel Drept [în] viață va trăi [ὁ Δίκαιος ζωῇ ζήσεται], că[ci] i-ai poruncit lui, iar tu [pe] al tău suflet îl vei izbăvi [καὶ σὺ τὴν σεαυτοῦ ψυχὴν ῥύσῃ]”.

22. Și a fost peste mine mâna Domnului [καὶ ἐγένετο ἐπ᾽ ἐμὲ χεὶρ Κυρίου] și a zis către mine: „Ridică-te și ieși spre câmp și acolo va fi grăind către tine!”.

23. Și m-am ridicat și am ieșit spre câmp și, iată, acolo slava Domnului stătuse ca vedenia [ἐκεῖ δόξα Κυρίου εἱστήκει καθὼς ἡ ὅρασις] și ca slava pe care am văzut-o [o văzusem] la râul Hovar [καὶ καθὼς ἡ δόξα ἣν εἶδον ἐπὶ τοῦ ποταμοῦ τοῦ Χοβαρ]! Și [atunci] am căzut pe fața mea[7].

24. Și a venit în[tru] mine Duhul [καὶ ἦλθεν ἐπ᾽ ἐμὲ Πνεῦμα] și m-a pus pe mine pe picioare și a grăit către mine și mi-a zis mie: „Intră și închide-te în mijlocul casei tale!

25. Iar tu, fiule al omului, iată, ți-au fost date asupra ta legături și te vor lega pe tine cu ele și nu ai să ieși din mijlocul lor!

26. Și îți voi lega împreună limba ta și vei fi asurzit și nu le vei fi lor întru om mustrându-i, pentru că este casa amărând.

27. Iar când Eu voi grăi către tine, [atunci] voi deschide gura ta și vei grăi către ei: «Acestea zice Domnul: <Cel care aude, să audă, iar cel care nu ascultă, să nu asculte!>». Pentru că este casa amărând.


[1] În mod extatic. Pentru că toate acestea au fost spuse și văzute în vedenie dumnezeiască.

[2] Spre cei aflați în stare de robie.

[3] M-a luat pe mine Dumnezeu Duhul Sfânt.

[4] Am auzit în mod extatic, în vedenie.

[5] Am văzut extatic.

[6] M-a ridicat spre vederi dumnezeiești.

[7] Am căzut cu fața la pământ ca închinare deplină, a întregii mele persoane, înaintea slavei lui Dumnezeu.

Al 33-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

„Piatra [λίθος]”,
cea care „a fost tăiată
din munte fără mâini
[ἐτμήθη ἐξ ὄρους
ἄνευ χειρῶν]”,
„a lovit chipul”
[Dan. 2, 34, LXX]
lumii acesteia.
L-a lovit divino-uman,
prin coborârea Lui cea plină
de smerenie la noi,
învățându-ne și întărindu-ne
să trăim dumnezeiește pe pământ.
Căci Hristos Dumnezeu,
Cel născut mai presus de fire
din Preacurata Sa Maică,
„va lovi și va nimici împărățiile acestea
[πατάξει καὶ ἀφανίσει
τὰς βασιλείας ταύτας]”,
pe cele care se cred acum „de neînvins”,
pentru că Împărăția Lui
„va rămâne întru veac
[στήσεται εἰς τὸν αἰῶνα]”
[Dan. 2, 44, LXX].
Fiindcă El „S-a golit pe Sine
[Ἑαυτὸν ἐκένωσεν],
luând chipul robului
[μορφὴν δούλου λαβών]”
[Filip. 2, 7, BYZ],
nu pentru ca „să ne înveșnicească”
pe acest pământ,
ci pentru ca să ne umple pe noi
de slava Lui cea veșnică
și să ne facă părtași Împărăției Lui
celei fără de sfârșit.

Daniil, cap. 2, cf. LXX

1. Iar în anul al 2-lea al împărăției lui Nabuhodonosor, împreună a venit [acesta] întru vedenii și vise. [Și l-au făcut] să cadă pe împărat și să fie tulburat în visul său, iar somnul său s-a făcut [departe] de el.

2. Și împăratul a poruncit să fie aduși descântătorii și magii și fermecătorii haldeilor [τοὺς ἐπαοιδοὺς καὶ τοὺς μάγους καὶ τοὺς φαρμακοὺς τῶν χαλδαίων], [ca aceștia] să vestească împăratului [despre] visele sale. Și [aceștia] au venit [și] au stat înaintea împăratului.

3. Și le-a zis lor împăratul: „Văzut-am un vis [ἐνύπνιον ἑώρακα] și a fost mișcat duhul meu să-l cunoască [καὶ ἐκινήθη μου τὸ πνεῦμα ἐπιγνῶναι]. Așadar [οὖν], voiesc [să cunosc] visul [θέλω τὸ ἐνύπνιον]”.

4. Și haldeii au grăit către împărat în limba siriană [συριστί]: „Doamne, împărate, [în] veac trăiește [să trăiești]! Vestește visul tău slujitorilor tăi, iar noi îți vom spune ție tălmăcirea [τὴν σύγκρισιν] lui!”.

5. Iar împăratul a răspuns și le-a zis haldeilor: „[Vă spun] că, dacă nu aveți să-mi vestiți mie despre adevărul visului și tălmăcirea acestuia [nu aveți] să mi-o limpeziți mie, [atunci] veți fi făcuți de rușine și averile voastre va fi luată [vor fi luate] întru [casa] cea împărătească.

6. Dar dacă aveți să îmi lămuriți mie visul și tălmăcirea acestuia aveți să-mi vestiți, [atunci] veți lua darurile cele de multe feluri și veți fi slăviți de către mine. Limpeziți-mi mie visul și judecați-l!”.

7. Și au răspuns pentru a doua oară, zicându-i: „Împărate, zi vedenia și slujitorii tăi vor judeca despre acestea!”.

8. Și le-a zis lor împăratul: „Am cunoscut după adevăr [ἐπ᾽ ἀληθείας οἶδα], că voi răscumpărați vremea [ὅτι καιρὸν ὑμεῖς ἐξαγοράζετε], întrucât ați văzut că s-a depărtat de la mine lucrul. Așadar, precum am poruncit, așa va fi.

9. [Iar] dacă nu aveți să-mi vestiți mie visul după adevăr și tălmăcirea acestuia [nu aveți] să mi-o limpeziți mie, [atunci cu] moarte veți cădea, căci împreună v-ați înțeles să faceți pentru mine cuvintele cele mincinoase, până ce vremea are să se schimbe. Așadar, acum, dacă cuvânt aveți să-mi ziceți mie, pe care noaptea l-am văzut, voi cunoaște că această judecată veți limpezi”.

10. Și au răspuns haldeii pentru împărat, [spunându-i] că: „Niciunul [din] cei de pe pământ [nu] va putea să-i zică împăratului ce a văzut, precum ceri tu. Iar tot împăratul și tot stăpânitorul un astfel de lucru nu cere [la] tot cel înțelept și [la] mag și [la] haldeos/ haldeu.

11. Iar cuvântul pe care îl cauți, împăratule, este [lucru] greu și slăvit [βαρύς καὶ ἐπίδοξος], și niciunul [nu] este care să limpezească acestea împăratului, decât numai Îngerul [εἰ μήτι Ἄγγελος], al cărui locaș nu este cu tot trupul [οὗ οὐκ ἔστι κατοικητήριον μετὰ πάσης σαρκός], pentru care motiv nu poate să fie precum gândești [ὅθεν οὐκ ἐνδέχεται γενέσθαι καθάπερ οἴει] [tu]”.

12. Atunci, împăratul, făcându-se întunecat și foarte întristat [στυγνὸς γενόμενος καὶ περίλυπος], a poruncit să-i scoată afară pe toți cei înțelepți ai Babiloniei [τῆς Βαβυλωνίας].

13. și a decretat [ἐδογματίσθη] [ca] toți să fie omorâți. Dar a fost căutat [și] Daniil, [cât] și toți cei împreună cu el, pentru [ca] să piară împreună [cu aceia].

14. Atunci, Daniil a zis sfat și hotărâre [εἶπε βουλὴν καὶ γνώμην] [celui] care era întâiul dintre bucătarii împăratului, lui Ariohis [Αριώχης], celui căruia i-a poruncit să-i scoată pe sofiștii Babiloniei,

15. și îl întreba pe el, zicându-i: „Pentru ce s-a decretat [aceasta] cu amărăciune de [către] împărat?”. [Și] atunci, Ariohis, i-a arătat porunca lui Daniil.

16. Iar Daniil a intrat îndată către împărat și s-a rugat de împărat ca să-i dea lui vreme și are să-i limpezească totul pentru împărat.

17. Atunci a plecat Daniil spre casa sa [și] a lui Ananias și a lui Misail și a lui Azarias, a împreună-prietenilor [săi], [și] le-a arătat toate.

18. Și a poruncit post și rugăciune și pedeapsă să caute de la Domnul Cel Preaînalt [καὶ παρήγγειλε νηστείαν καὶ δέησιν καὶ τιμωρίαν ζητῆσαι παρὰ τοῦ κυρίου τοῦ Ὑψίστου] pentru taina aceasta [περὶ τοῦ μυστηρίου τούτου]. Pentru că, [dacă] Daniil și cei împreună cu el nu or să o dea, [atunci] spre pieire [vor fi dați] împreună cu sofiștii Babilonului [τοῖς σοφισταῖς Βαβυλῶνος].

19. Atunci, lui Daniil, în vedenie [ἐν ὁράματι], în acea noapte, taina împăratului i-a fost descoperită în mod limpede [τὸ μυστήριον τοῦ βασιλέως ἐξεφάνθη εὐσήμως]. [Și] atunci, Daniil L-a binecuvântat pe Domnul Cel Preaînalt [Δανιηλ εὐλόγησε τὸν Κύριον τὸν Ὕψιστον]

20. și a strigat [și] a zis: „Numele cel mare al Domnului [ὄνομα τοῦ Κυρίου τοῦ μεγάλου] va fi binecuvântat întru veac, că[ci] înțelepciunea și măreția a Sa este [ale Lui sunt].

21. Și El schimbă vremurile și anii [καὶ Αὐτὸς ἀλλοιοῖ καιροὺς καὶ χρόνους], îndepărtând împărați și punându-i [pe alții în locul lor], dând înțelepciune celor înțelepți și înțelegere celor care sunt cu înțelegere,

22. descoperindu-le pe cele adânci și pe cele întunecoase [ἀνακαλύπτων τὰ βαθέα καὶ σκοτεινὰ], și cunoscându-le pe cele din[tru] întuneric [καὶ γινώσκων τὰ ἐν τῷ σκότει] și pe cele din[tru] lumină [καὶ τὰ ἐν τῷ φωτί], și înaintea Sa [este] căderea [κατάλυσις].

23. Ție, Doamne al părinților [Κύριε τῶν πατέρων], mă mărturisesc și [pe Tine Te] laud, că[ci] înțelepciune și înțelegere mi-ai dat mie, iar acum mi-ai arătat mie câte m-am rugat să le limpezești împăratului despre acestea”.

24. Și intrând Daniil către Arioh [Αριωχ][1], care a fost pus de către împărat [ca] să-i omoare pe toți sofiștii Babiloniei, i-a zis lui: „Pe sofiștii Babiloniei să nu-i pierzi, ci du-mă pe mine către împărat și le voi limpezi împăratului pe fiecare [în parte]!”.

25. Atunci, Arioh, degrabă l-a dus pe Daniil către împărat și i-a zis lui că: „Am aflat om înțelept din robia fiilor Iudeii, care îi va limpezi împăratului pe fiecare [în parte]”.

26. Și a răspuns împăratul [și] i-a zis lui Daniil, dar care a fost numit în haldeană Baltasar: „[Să vedem dacă] vei putea să-mi limpezești mie vedenia, pe care am văzut-o, și tălmăcirea acesteia”.

27. Și strigând Daniil înaintea împăratului, i-a zis: „Taina pe care a văzut-o împăratul nu este a celor înțelepți și a fermecătorilor și a descântătorilor și a gazarinilor[2] [și nici] limpezirea [ei],

28. ci este Dumnezeu în cer descoperind tainele [ἀλλ᾽ ἔστι Θεὸς ἐν οὐρανῷ ἀνακαλύπτων μυστήρια], Care i-a limpezit împăratului Nabuhodonosor pe [cele] care trebuie să fie în zilele cele din urmă [ἃ δεῖ γενέσθαι ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν]. Împăratule, întru veac trăiești [să trăiești]! Visul și vedenia capului tău, [pe care le-ai trăit] în patul tău, aceasta este [acestea sunt]:

29. Tu, împăratule, ai stat întins pe patul tău [și] ai văzut toate câte trebuie la sfârșitul zilelor și Cel care descoperă tainele [ὁ ἀνακαλύπτων μυστήρια] ți le-a limpezit ție pe [cele] care trebuie să fie [ἐδήλωσέ σοι ἃ δεῖ γενέσθαι].

30. Dar și mie, nu pentru înțelepciunea cea fiind [care este] în[tru] mine mai mult [decât în] toți oamenii, taina aceasta [mi-]a fost descoperită, ci pentru [ca] să se limpezească împăratului mi-a[u] fost arătat[e] mie, pe [cele] care l[e]-a primit inima ta în[tru] cunoaștere [ἃ ὑπέλαβες τῇ καρδίᾳ σου ἐν γνώσει].

31. Iar tu, împăratule, ai văzut și, iată, un chip [εἰκὼν μία]! Și era chipul acela foarte mare [καὶ ἦν ἡ εἰκὼν ἐκείνη μεγάλη σφόδρα] și înfățișarea sa [era] covârșitoare [καὶ ἡ πρόσοψις αὐτῆς ὑπερφερὴς]. Stătuse înaintea ta și înfățișarea chipului [era] înfricoșătoare [ἑστήκει ἐναντίον σου καὶ ἡ πρόσοψις τῆς εἰκόνος φοβερα].

32. Și era capul său din aurul cel bun, pieptul și brațele [îi erau din] cele de argint, pântecele și coapsele [îi erau din] cele de aramă,

33. iar picioarele [îi erau din] cele de fier. [Și] picioarele [îi erau] o anume parte [din] fier, iar o altă parte [din] lut.

34. Văzut-ai, până când a fost tăiată piatra din munte fără de mâini [ἑώρακας ἕως ὅτου ἐτμήθη λίθος ἐξ ὄρους ἄνευ χειρῶν][3] și a lovit chipul peste picioarele cele de fier [καὶ ἐπάταξε τὴν εἰκόνα ἐπὶ τοὺς πόδας τοὺς σιδηροῦς] și cele de lut și le-a mărunțit pe acestea [καὶ κατήλεσεν αὐτα].

35. Atunci, fierul și lutul și arama și argintul și aurul împreună a[u] fost făcute mărunte și s-a[u] făcut mai mărunt[e] ca pleava în arie, iar vântul le-a vânturat pe ele, astfel încât nimic [nu a fost] să rămână din ele. Dar piatra [καὶ ὁ λίθος][4], cea care a lovit chipul [ὁ πατάξας τὴν εἰκόνα], s-a făcut muntele cel mare și a lovit tot pământul [ἐγένετο ὄρος μέγα καὶ ἐπάταξε πᾶσαν τὴν γῆν].

36. Aceasta [este] vedenia și judecata [τοῦτο τὸ ὅραμα καὶ τὴν κρίσιν], iar noi vom zice [ἐροῦμεν] [acestea] înaintea împăratului:

37. Tu, împăratule, [ești] împăratul împăraților [βασιλεὺς βασιλέων], iar ție, Domnul cerului [ὁ Κύριος τοῦ οὐρανοῦ], întâietate și împărăție și tărie și cinste și slavă ți-a dat [τὴν ἀρχὴν καὶ τὴν βασιλείαν καὶ τὴν ἰσχὺν καὶ τὴν τιμὴν καὶ τὴν δόξαν ἔδωκεν]

38. în toată lumea [ἐν πάσῃ τῇ οἰκουμένῃ]. [Și] de la oameni și [până la] fiarele cele sălbatice și păsările cerului și peștii mării ți le-a dat sub mâinile tale [pentru] a fi domnul tuturor. [De aceea,] tu ești capul cel de aur [σὺ εἶ ἡ κεφαλὴ ἡ χρυση].

39. Iar după tine se va ridica împărăția cea mai mică [decât] a ta și [apoi] împărăția cea de a treia, alta, cea de aramă, care va domni peste tot pământul [ἣ κυριεύσει πάσης τῆς γῆς].

40. Iar împărăția cea de a patra [va fi] cea tare ca fierul [ἰσχυρὰ ὥσπερ ὁ σίδηρος], cea care le supune pe toate și tot pomul tăindu-l [ὁ δαμάζων πάντα καὶ πᾶν δένδρον ἐκκόπτων], și va fi clătinat tot pământul [καὶ σεισθήσεται πᾶσα ἡ γῆ].

41. Și precum ai văzut picioarele sale, [care] o anume parte [erau din] lutul cel de oală, iar o altă parte de fier, împărăția, cea alta, va fi cea din două părți [βασιλεία ἄλλη διμερὴς ἔσται], [și] în aceasta, precum ai văzut, fierul [este] amestecat împreună cu oala cea de lut.

42. Iar degetele picioarelor, o anume parte [era din] cea de fier, iar o altă parte [din] cea de lut. [Căci] o anume parte a împărăției va fi cea tare, iar o altă parte va fi cea care a fost zdrobită [aceea care va fi zdrobită].

43. Și precum ai văzut fierul amestecat împreună cu oala cea de lut, [la fel și ei] vor fi cei amestecați întru nașterea oamenilor, și nu vor fi deominte [οὐκ ἔσονται δὲ ὁμονοοῦντες] și nici bine-gândind unii față de alții [οὔτε εὐνοοῦντες ἀλλήλοις], precum nici fierul [nu] poate să fie unit [cu] oala [cea de lut].

44. Iar în zilele împăraților acelora [καὶ ἐν τοῖς χρόνοις τῶν βασιλέων τούτων], Dumnezeul cerului va ridica o altă împărăție [στήσει ὁ Θεὸς τοῦ οὐρανοῦ βασιλείαν ἄλλην], care va fi întru veci [ἥτις ἔσται εἰς τοὺς αἰῶνας] și nu va fi nimicită [καὶ οὐ φθαρήσεται]. Și aceasta, împărăția, [la] alt neam nu are să rămână [καὶ αὕτη, ἡ βασιλεία, ἄλλο ἔθνος οὐ μὴ ἐάσῃ]. Dar [ea] va lovi și va nimici împărățiile acestea și aceasta va rămâne întru veac [πατάξει δὲ καὶ ἀφανίσει τὰς βασιλείας ταύτας καὶ αὐτὴ στήσεται εἰς τὸν αἰῶνα].

45. Precum ai văzut [că] din munte [a fost] să fie tăiată piatra fără de mâini și împreună a[u] fost zdrobit[e] oala [cea de lut și] fierul și arama și argintul și aurul, Dumnezeul Cel mare [ὁ Θεὸς ὁ μέγας] a arătat împăratului cele care vor fi în zilele cele din urmă [τὰ ἐσόμενα ἐπ᾽ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν] și vedenia [este] cea precisă [καὶ ἀκριβὲς τὸ ὅραμα] și credincioasă [este] judecata acesteia [καὶ πιστὴ ἡ τούτου κρίσις]”.

46. Atunci, Nabuhodonosor, împăratul, căzând pe fața [sa] la pământ [πεσὼν ἐπὶ πρόσωπον χαμαὶ], i s-a închinat lui Daniil [προσεκύνησε τῷ Δανιηλ], și a poruncit [ca] jertfe și turnări[5] să-i facă lui [καὶ ἐπέταξε θυσίας καὶ σπονδὰς ποιῆσαι αὐτῷ][6].

47. Și a strigat împăratul către Daniil [și] i-a zis: „După adevăr este [că] Dumnezeul vostru [este] Dumnezeul dumnezeilor [ἐπ᾽ ἀληθείας ἐστὶν ὁ Θεὸς ὑμῶν Θεὸς τῶν θεῶν] și Domnul împăraților [καὶ Κύριος τῶν βασιλέων], Cel care descoperă tainele cele ascunse [ὁ ἐκφαίνων μυστήρια κρυπτὰ], Cel singur [μόνος] [care face asta], că[ci] ai putut să limpezești taina aceasta [ὅτι ἐδυνάσθης δηλῶσαι τὸ μυστήριον τοῦτο]”.

48. După aceea, împăratul Nabuhodonosor pe Daniil l-a mărit și i-a dat daruri mari și multe [și] l-a pus peste lucrurile Babiloniei. Și l-a arătat pe el stăpânitor și conducător [peste] toți sofiștii Babiloniei [καὶ ἀπέδειξεν αὐτὸν ἄρχοντα καὶ ἡγούμενον πάντων τῶν σοφιστῶν Βαβυλωνίας].

49. Și Daniil l-a rugat pe împărat ca să fie puși peste lucrurile Babiloniei Sedrah, Misah și Abdenago, iar Daniil era la curtea cea împărătească.


[1] Arioh este Ariohis, întâiul bucătar al împăratului, amintit în 2, 14 și 15.

[2] De la γαζαρηνοί.

[3] Până când S-a întrupat Domnul, mai presus de fire, din Preacurata Sa Maică.

[4] Hristos Domnul.

[5] Jertfe de băutură, libații.

[6] Să-l cinstească ca pe un dumnezeu.

Predică la Duminica a IV-a a Postului Mare [2021]

Iubiții mei[1],

Scara Paradisului a Sfântului Ioannis Scărarul începe cu renunțarea la viața telurică, la viața lumească[2], iar a doua ei treaptă este nepătimirea [ἀπροσπάθεια][3]. Pentru că dezlipirea noastră de patimi înseamnă vindecarea noastră fundamentală de tristețe.

Pe cât suntem lipiți cu sufletul nostru de bani, de plăcere, de confortul pe care ni-l duc lucrurile pe care le avem, pe atât suntem de triști. Pentru că dorința noastră de a avea este infinită, pe când puterea noastră de a experia e redusă. Și pentru că nu putem să avem și să facem tot ceea ce ne dorim, de aceea suntem triști în mod fundamental. Și suntem triști în adâncul nostru, pentru că nu ne pot împlini lucrurile din lumea aceasta.

– Și de ce nu ne pot împlini toate lucrurile acestei lumi?

– Pentru că împlinirea fundamentală a omului e Dumnezeu, Creatorul său! Căci noi am fost creați de El nu pentru ca să ne împlinim în lucruri, ci în relația cu Sine și cu semenii noștri și cu Sfinții Săi Îngeri. Nu ne poate împlini relația cu un obiect sau cu un animal sau cu o pasăre, pentru că toate acestea nu ne pot răspunde pe măsura noastră. Doar Îngerul și omul ne pot răspunde și cu ei putem avea o relație de iubire, pentru că doar Îngerul și omul sunt ființe raționale, iubitoare și comunionale.

Tocmai de aceea, dezlipirea de lucruri sau despătimirea înseamnă revenirea la firescul nostru, la libertatea noastră interioară, duhovnicească. Căci atunci când nu mai suntem pătimași pentru un lucru sau pentru o persoană anume, adică atunci când ne-am dezlipit interior de toți și de toate, putem privi toate lucrurile și pe toți oamenii în mod firesc, în mod nepătimaș. Și a trăi relația cu întreaga creație ca pe una liberă de orice alipire pătimașă față de ea înseamnă a trăi nepătimirea despre care ne vorbește aici Sfântul Ioannis Scărarul.

– Însă putem să ajungem în mod real la această stare dumnezeiască de nepătimire interioară?

– Da! Cu harul lui Dumnezeu ne putem dezlipi în mod zilnic de toate lucrurile și de toți oamenii. Și o putem face, dacă admitem interior că nimic din ceea ce avem nu e al nostru, pentru că nu ne va aparține pentru totdeauna, iar în relația cu oamenii, dacă admitem că nu putem să stăpânim pe nimeni cu forța, ci putem să intrăm în viața cuiva numai prin iubirea sinceră și totală față de el. Dacă privim întreaga noastră avere ca pe o realitate de care ne folosim spre sporirea noastră duhovnicească, atunci viața noastră pe pământ e plină de libertate duhovnicească, pentru că nu ne împlinesc lucrurile, ci relațiile cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui, și cu oamenii. Iar în relațiile mântuirii noastre cu Dumnezeu și cu semenii, noi putem crește la nesfârșit în iubire, în curăție, în pace, în bunătate, adică în toată virtutea dumnezeiască, pentru că virtutea se lucrează în relația continuă cu Dumnezeu.

Dar ca să lucrezi virtutea, ca să o lucrezi pe cea care te sfințește, trebuie să urăști lumea în inima ta, adică alipirea pătimașă de lume, pentru ca să scapi de tristețe [λύπην][4]. Pentru că sursa tristeții noastre stă în „reaua iubire trupească de noi înșine”[5]. Și ca să scăpăm de această iubire pătimașă față de noi înșine trebuie să nu ne mai găsim „împlinirea” în plăcerea trupească și să nu ne mai fie frică de durere[6], de multele dureri care vin peste noi ca urmări ale păcatelor noastre.

Căci „cel ce nu [mai] dorește plăcerea trupească și nu se [mai] teme deloc de durere a ajuns nepătimitor [în sufletul și în trupul său]. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, [cu cea adevărată, în care ne îngrijim de mântuirea noastră], care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea și prin ele, împreună cu neștiința [duhovnicească], sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Și așa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent și e mereu la fel, rămânând împreună cu el, [cu binele pe care îl săvârșește continuu], [și fiind] cu totul nemișcat”[7] spre rău.

– Și cum ajungem să nu ne mai ispitească păcatul?

– Prin înțelegerea profundă a ceea ce e păcatul și prin obișnuința cea bună cu viața duhovnicească! Pentru că păcatul este o alipire pătimașă a sufletului nostru față de un obiect sau față de o idee sau față de un om. A iubi duhovnicește un om e cel mai împlinitor lucru, pentru că în iubirea curată față de el, noi creștem în viața cu Dumnezeu. Însă, a te îndrăgosti pătimaș de cineva numai pentru ca să te culci cu el înseamnă a-l reduce la pofta ta, la dorința ta desfrânată. Pentru că nu îl vrei pentru el, pentru ceea ce este el în adâncul său, ci pentru a-l folosi ca să păcătuiești cu el.

Când îți iubești în mod pătimaș țara, familia, neamul, copiii, locul de muncă, averea, poziția socială, faima personală, atunci păcătuiești „spre binele” acestora. Însă niciun păcat nu ne împlinește! Pentru că orice păcat înmulțește tristețea și singurătatea noastră. Dar dacă despărțim întotdeauna în noi înșine firescul lucrurilor de alipirea pătimașă față de ele și față de oameni, atunci înțelegem că păcatul nu ne împlinește, ci ne înmulțește durerile noastre.

Iar viața cu Dumnezeu, când devine împlinirea noastră zilnică, ne învață să nu ne mai stricăm sufletul cu experiențele morții. Pentru că păcatele sunt cele prin care experimentăm moartea în noi înșine. Starea împlinitoare de har, care e starea noastră de bine real, de bine împlinitor, e ca o casă încălzită și plină de mirosuri bune. Cine și-ar dori să iasă dintr-o astfel de casă plină de căldură și de împlinire, când afară e ditamai furtuna?! Așa că obișnuința cu binele, această împlinire sfântă pe care ne-o aduc virtuțile cele dumnezeiești, și înțelegerea perversității păcatului ne vindecă de tentația păcatului. Când ai gustat și ieri păcatul și ai văzut că e plin de amărăciune, îl mai faci și azi cu aceeași inconștiență? Nu! Ci chiar dacă obișnuința păcatului e încă mare și ea te îndeamnă să păcătuiești, deja păcatul a început să piardă teren în tine.

– Și de ce păcatul nu mai e un lucru „plăcut”, atunci când începi să îi înțelegi urmările?

– Pentru că el te seduce, atâta timp când îl consideri „un bine” și nu când îți dai seama că el e o otravă mortală. Când îl vezi cu adevărat, păcatul devine fața goală a morții. Și atunci nu poți să mai suporți moartea din niciun păcat, pentru că oricare ar fi păcatul, el înseamnă omorârea ta pentru veșnicie.

De aceea, iubiții mei, asumarea interioară a Dumnezeieștii Cruci înseamnă a lupta cu tot păcatul și cu toată minciuna în ființa ta. Înseamnă a lupta cu lăcomia pântecelui, cu mândria, cu slava deșartă, cu îngâmfarea, cu iubirea de bani, cu zgârcenia, cu tirania, cu fanfaronada, cu aroganța, cu nechibzuința, cu nebunia personală, cu părere de sine, cu înfumurarea ta, cu disprețul din inima ta, cu necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, neatenția ta, cu moleșeala ta interioară, cu pornirea ta de a face rău altora, cu dorința ta de a râde de alții și de a vorbi fără rost[8].

Ca să te birui pe tine trebuie să birui mânia, invidia ta, ura, dușmănia, resentimentele tale, bârfirea altora, intrigile pe care le urzești, întristarea și deznădejdea ta, hulele la adresa lui Dumnezeu, lâncezeala, descurajarea, micimea de suflet, gelozia din tine însuți[9]. Și când tu nu ești cel care trebuie să fii trebuie să omori în tine fățărnicia, ironiile, sarcasmul, prefăcătoria, lingușeala, dorința de a plăcea în mod neapărat oamenilor[10]. Pentru că toate acestea și multe altele sunt păcatele care te omoară și pe care trebuie să le omori în tine însuți prin spovedirea lor și prin renunțarea la ele.

Toată minciuna și toată erezia și toată stricarea adevărului trebuie scoase din inima noastră. Pentru că noi trebuie să creștem mereu prin adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, așa cum o floare crește mereu prin apa și lumina soarelui. Însă, dacă adaugi păcate peste păcate în inima ta, nu faci altceva decât să înmulțești chinurile tale cele veșnice. Pentru că orice păcat nespovedit și pentru care noi nu ne pocăim înseamnă aruncarea noastră în Iadul cel veșnic.

Iar când Biserica ni-l pune astăzi înaintea noastră pe Sfântul Cuvios Ioannis Scărarul, ea ne spune că sfințenia înseamnă nevoința de toată viața. Și că numai nevoința, numai crucificarea interioară continuă ne mântuie, pentru că ne umple de toată virtutea și de toată sfințenia.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, pomenit azi, pe 11 aprilie, a fost canonizat pe 10 octombrie 1955[11]. Iar proclamarea canonizării sale s-a făcut la Mănăstirea Cernica, în Biserica Sfântul Gheorghe, în zi de duminică, pe 23 octombrie 1955[12].

Însă, când mergi și te închini la Sfintele sale Moaște, atunci toată viața sa devine relevantă pentru tine. Pentru că tot ceea ce a făcut în viața sa Sfântul Calinic se vede în Sfintele sale Moaște, care te umplu de multă pace, curăție și sfințenie.

Viața ta te face relevant! Ceea ce lași în urmă te scoate în evidență! Însă vei deveni evident pentru oamenii care văd, care văd cu adevărat, care văd duhovnicește, care înțeleg valoarea vieții și a operei tale. Celorlalți, le vei fi indiferent. Fiindcă nici ei nu se valorizează pe ei înșiși.

Vă doresc multă pace și mult spor duhovnicesc pe mai departe! Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, să ne întărească pe toți spre a face voia Lui cea sfântă! Amin.


[1] Începută la 9. 46, în zi de vineri, pe 9 aprilie 2021. Cer senin, soare, 4 grade.

[2] PG 88, col. 632. [3] PG 88, col. 653.

[4] PG 88, col. 656/ Filocalia românească, vol. al 9-lea, Scara Sfântului Ioan Scărarul, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 63.

[5] Filocalia românească, vol. al 3-lea, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 39.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 35. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Acte și Tomosuri sinodale privind canonizarea Sfinților Români (1950-2020), ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Basilica, București, 2020, p. 59. [12] Ibidem.

Iezechiil, cap. 2, cf. LXX

1. Și [El] a zis către mine: „Fiule al omului [υἱὲ ἀνθρώπου], stai pe picioarele tale și voi grăi către tine [στῆθι ἐπὶ τοὺς πόδας σου καὶ λαλήσω πρὸς σέ]!”.

2. Și a venit în[tru] mine Duhul [καὶ ἦλθεν ἐπ᾽ ἐμὲ Πνεῦμα] și m-a ridicat pe mine [καὶ ἀνέλαβέν με][1] și m-a scos pe mine [καὶ ἐξῆρέν με][2] și m-a pus pe mine pe picioarele mele[3]. Și Îl auzeam pe El grăind către mine.

3. Și [El] a zis către mine: „Fiule al omului, Eu te trimit pe tine către casa lui Israil, [către] cei care Mă amărăsc pe Mine [și] care M-au amărât pe Mine, ei și părinții lor până în ziua de astăzi!

4. Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul:

5. <Atunci [se va vedea], dacă or să audă sau dacă or să fie înspăimântați, pentru că este casa cea care amărăște>». Și vor cunoaște că Profet ești tu în mijlocul lor.

6. Iar tu, fiule al omului, să nu te temi de ei, nici să te uimești de fața lor! Pentru că se vor înfuria nebunește și se vor ridica asupra ta împrejur și în mijlocul scorpionilor tu locuiești [καὶ ἐν μέσῳ σκορπίων σὺ κατοικεῖς]. [De] cuvintele lor să nu te temi și de fața lor să nu te uimești, pentru că este casa cea care amărăște.

7. Și vei grăi cuvintele Mele către ei. Atunci [se va vedea], dacă or să audă sau dacă or să fie înspăimântați, pentru că este casa cea care amărăște.

8. Iar tu, fiule al omului, auzi pe Cel care grăiește către tine! [Și] nu fi amărând[u-Mă], precum casa cea care amărăște! Cască gura ta și le mănâncă [pe cele] pe care Eu ți le dau ție!”.

9. Și am văzut și, iată, mâna [era] întinsă către mine! Și în[tru] ea [era] sulul cărții [κεφαλὶς βιβλίου].

10. Și l-a desfășurat pe el înaintea mea și în el erau scrise cele dinapoi și cele dinainte. Și fusese scris [fuseseră scrise] întru el plângerea și cântarea și vaiul [θρῆνος καὶ μέλος καὶ οὐαί].


[1] M-a ridicat spre vederi duhovnicești.

[2] M-a scos pe mine, întru vederea duhului meu, afară de cele văzute.

[3] M-a făcut să fiu în stare să primesc revelațiile Sale cele dumnezeiești.