Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

valoarea unui om constă în cuvintele sale. Cuvintele sunt cele care ne reprezintă, sunt cele care ne introduc în sufletele celorlalți, sunt cele care ne fac cunoscuți oamenilor. Vorbim despre ceilalți în cuvinte care îi definesc, vorbim despre faptele lor în cuvinte și așteptăm ca ei să își țină cuvintele făgăduite. Sau cuvintele lor să fie în acord cu faptele lor. Pentru că numai cuvintele care se împlinesc, care se adeveresc, ne arată adevărul interior al oamenilor.

Eu am trăit și trăiesc într-o lume în care cuvintele contează întru totul, în care cuvintele sunt totul. Pentru că ele sunt totuna cu omul care le spune. Tocmai de aceea eu cred oamenii pe cuvânt. Și îi cred pe cuvânt și pe cei serioși, dar și pe cei șarlatani, pentru că toți au nevoie să fie crezuți. Însă șarlatanul, bineînțeles, se ascunde în cuvinte, profită de tine pe baza cuvintelor. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă…Poți să minți o dată, de două ori, dar nu în mod continuu. Pentru că cuvintele mincinoase trădează persoana. O arată în adevărul ei rușinos.

Însă, cât de minunat e să îl vezi pe un om în cuvintele sale! Cât de minunat e să citești despre un om sau să îi vezi chipul în cuvintele sale, în cărțile sale, apoi să îl întâlnești, iar cuvintele lui să se adeverească întru totul în persoana sa! Mai înainte ca să văd manuscrisele Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, eu l-am ascultat îndelung. I-am ascultat confesiunile, destăinuirile, mărturisirea de credință. Însă cuvintele lui erau pline de puterea lui duhovnicească, de adevărul său interior. Am găsit același om în cărțile sale. Cuvintele vorbite și cuvintele scrise s-au întrepătruns în mod desăvârșit în sufletul meu și mi l-au dăruit pe el, pe cel interior, din inima mea.

Pentru că atunci când oamenii cred în cuvinte și se pun în cuvinte, ei ajung prin cuvinte în inima noastră. Când cuvintele sunt totuna cu omul, cuvintele lui ajung în noi înșine și ni-l aduc cu totul în sufletul nostru. Dar când cuvintele spun altceva decât ceea ce este omul, mai devreme sau mai târziu afli, simți, înțelegi acest lucru. Și atunci realizezi că nu ai avut parte de o comunicare reală, ci de un surogat, de o minciună nerușinată, de o ipocrizie.

Ecatontarhosul [ὁ ἑκατόνταρχος] I-a zis Domnului: „Zi numai [cu] cuvântul [μόνον εἰπὲ λόγῳ] și va fi vindecat slujitorul meu [καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου]!” [Mt. 8, 8, BYZ]. Pentru că a înțeles că Dumnezeu poate să poruncească toate ca un Atotputernic. Fiindcă porunca Lui devine imediat faptă. Tocmai de aceea și Domnul s-a bucurat mult de credința romanului, a centurionului roman, și a spus: „Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], nici în Israil [nu] am aflat așa de mare credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]!” [Mt. 8, 10, BYZ].

Pentru că fiii lui Israil Îl chemau pe Domnul la patul celor bolnavi sau își aduceau bolnavii la El, ca El să îi vindece. Pe când acesta, romanul, ca și o altă femeie, tot păgână [Mt. 15, 22], a crezut că e de ajuns numai cuvântul lui Dumnezeu pentru ca el să facă minuni. Și dacă a crezut acest lucru, el a arăta o credință mult mai mare în Dumnezeu în comparație cu cei care Îl chemau pe Dumnezeu în mod fizic ca să vindece pe cineva de o boală anume.

Pentru că credința în Dumnezeu are trepte și trepte, iar oamenii cred în Dumnezeu mai mult sau mai puțin, pe măsura creșterii lor duhovnicești. Pentru că una e credința pruncească a începătorilor, alta e a celor avansați și alta e a celor desăvârșiți. Toți cred în Dumnezeu, dar Îl înțeleg și Îl simt și Îl au pe Dumnezeu în ei înșiși, prin slava Lui, pe măsura sfințeniei lor, a creșterii lor duhovnicești. Căci fiecare dintre noi avem nivelul nostru de înțelegere duhovnicească și teologică. El e mai mic sau mai mare, iar fiecare dintre noi înțelegem cele ale lui Dumnezeu pe măsura noastră. Oricât ne-am dori să înțelegem mai mult decât suntem duhovnicește, nu putem să facem acest lucru, pentru că înțelegerea e pe măsura creșterii noastre în sfințenie.

De aceea, știind acest lucru fundamental, că fiecare suntem la un nivel anume de creștere duhovnicească, noi trebuie să ne deschidem continuu spre mai mult, spre ceea ce nu înțelegem, spre ceea ce ne depășește. Adică, în loc să ne fie frică să citim cărțile Sfinților, care ne depășesc cu mult înțelegerea, noi trebuie să mergem cu tot mai mult râvnă spre ei, spre înțelegerea lor, pentru că întotdeauna trebuie să țintim mai sus, spre înțelegeri și mai mari duhovnicești. Fiindcă astfel înțelegem că o viață și o teologie mult mai înalte ni se transmit prin cuvinte, dar că experiența personală și sfințenia depășesc cuvintele. Noi îi înțelegem pe Sfinții lui Dumnezeu prin cuvintele lor, dar, în același timp, urcăm spre ei, prin cuvintele lor, pe măsura noastră, fără să epuizăm taina lor personală.

Citirea unui Sfânt nu înseamnă cunoașterea lui totală, pentru că orice recitire a lui ne va aduce noi și noi înțelegeri despre el. După cum întâlnirea cu un om nu înseamnă deplina lui cunoaștere, atâta timp cât reîntâlnirile cu el ne spun noi și noi detalii importante despre el.

Ceea ce vedem într-un om, ceea ce simțim că este, ceea ce face și ceea ce spune sunt un tot unitar. De aceea, trebuie să te deschizi continuu unui om pentru ca să îl cunoști tot mai mult, pentru că și el te va cunoaște pe măsura efortului său de a dori să te cunoască. Cunoașterea cere efort mult și prezență, vorba lui Nichita. Nichita Stănescu. Pentru că el caracteriza prietenia ca pe o prezență, o continuă prezență în viața celuilalt.

Însă importanța cuvintelor, iubiții mei, e atât de minimalizată astăzi! Oamenii nu numai în cuvintele altora nu mai cred, dar nu mai cred nici în cuvintele lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu nu mai e „important” pentru mulți, pentru că Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii e devalorizată constant. Traducerile și interpretările fanteziste ale Scripturii și ale Părinților Bisericii au născut erezii și grupuscule religioase pe bandă rulantă, pentru că fiecare consideră că „poate spune orice dorește” despre cărțile Bisericii. Scoase din Biserică și interpretate oricum, cuvintele lui Dumnezeu nu mai au „valoare”, pentru că El nu mai e „de încredere” pentru ei. Și Dumnezeu nu mai e „de încredere”, pentru că noi „Îi punem” lui Dumnezeu cuvinte în gură, atâta timp cât Îi interpretăm cuvintele după cum ne convine.

Însă, a sta în Biserică, a sta în credință, a sta în bucuria lui Dumnezeu, înseamnă a avea încredere în toate cuvintele Lui. A ne bucura de toate cuvintele Lui, și de cele care ne bucură, dar și de cele care ne biciuie patimile. Pentru că numai astfel avem revelația Lui reală față de noi și nu o teologie confecționată de noi înșine despre El. Și când ne vedem în cuvintele Lui, ele ne umplu de sfințenia Sa, pe când, atunci când facem din cuvintele Lui un zid între El și noi, nu mai Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci necredința în El.

Și propovăduim necredința și nu credința în El ori de câte ori interpretăm după mintea noastră cuvintele Lui și nu după luminarea Sa. Căci atunci când suntem luminați de El să vorbim despre cele ale Sale, toate cele spuse de noi au logică internă, dumnezeiască. Dar, când nu înțelegem despre ceea ce vorbim, și, cu nesimțire maximă, nu ne oprim, ci continuăm să vorbim, atunci nu Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci ne prezentăm altora dezordinea interioară, neștiința, întunericul, orbirea interioară.

Căci Dumnezeu vorbește prin noi, doar când noi acceptăm în mod smerit să spunem adevărul Lui. El vorbește prin noi, doar când noi acceptăm cuvin- tele Sale. Dar când vrem să punem cuvintele noastre în locul cuvintelor Lui, atunci apostaziem, cădem din relația cu El, pentru că încercăm să înlocuim teologia dumnezeiască cu oratoria goală.

Zi numai un cuvânt inimii noastre, Doamne, și noi Te vom crede! Căci „dreptatea Ta [este] dreptate întru veac și legea Ta [este] adevărul” [Ps. 118, 142, LXX]. Pentru că „începutul cuvintelor Tale [este] adevărul și întru veac [sunt] toate judecățile dreptății Tale” [Ps. 118, 160, LXX].

Zi numai un cuvânt și noi ne vom pocăi și ne vom îndrepta înaintea Ta! Pentru că „urgia [este] în[tru] mânia Lui [ὅτι ὀργὴ ἐν τῷ θυμῷ Αὐτοῦ] și viața [este] în[tru] voia Lui [καὶ ζωὴ ἐν τῷ θελήματι Αὐτοῦ]” [Ps. 29, 6, LXX]. Iar „mai bună [este] mila Ta decât viețile [ζωάς]. Buzele mele Te vor lăuda. Așa Te voi binecuvânta în viața mea [și] în numele Tău voi ridica mâinile mele” [Ps. 62, 4-5, LXX].

Unde să mergem, Doamne? Căci „[Tu] ai cuvintele vieții celei veșnice [ῥήματα ζωῆς αἰωνίου ἔχεις]” [In. 6, 68, BYZ]. Tu ai toate cuvintele care ne fac proprii vieții celei veșnice. Pentru că toate vorbele Tale și faptele Tale sunt una cu Tine, pentru că Te exprimă întru totul. Ele Te arată pe Tine a fi Dumnezeul nostru, Care, prin cuvintele și faptele Tale, ne umpli pe noi de slava Ta cea veșnică.

Teologia e drumul sigur spre Dumnezeu, după cum filologia e drumul sigur spre adâncul textelor. Dacă teologia se transformă din drum într-un perete despărțitor între Dumnezeu și noi, ea se autodesființează. După cum, o filologie care nu ne coboară în texte este un vapor eșuat. Pentru că filologia trebuie să ne ducă la sigur în portul înțelegerilor abisale și nu să ne zdrobească de stânci.

Aveți grijă la cuvintele pe care le rostiți, dar mai ales la cuvintele pe care nu le rostiți! Cuvintele sunt interpretabile, dar și tăcerile, omisiunile, divagațiile. Oamenii „se împotmolesc” în cuvinte atunci când vor sau se îmbracă doar în cuvinte. Numai că la judecata lui Dumnezeu cuvintele sunt tot la fel de grele ca și faptele, pentru că faptele se nasc din cuvinte. Căci pentru „tot cuvântul cel nelucrător [πᾶν ῥῆμα ἀργόν], pe care or să-l grăiască oamenii, vor plăti pentru cuvântul său [lor] în ziua judecății [ἀποδώσουσιν περὶ αὐτοῦ λόγον ἐν ἡμέρᾳ κρίσεως]. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptat [Ἐκ γὰρ τῶν λόγων σου δικαιωθήσῃ] și din cuvintele tale vei fi osândit [καὶ ἐκ τῶν λόγων σου καταδικασθήσῃ]” [Mt. 12, 36-37, BYZ]. Pentru că cuvintele și gândurile noastre devin fapte. Ele pot fi urmate și de alții, tocmai de aceea ele pot aduce moarte sau viață în alții.

Noi înșine suntem un cuvânt personal care îi influențează în bine sau în rău pe alții. Și așa stând lucrurile, orice spunem și orice facem și orice gândim și orice rămâne în urma noastră vorbesc despre noi și despre adevărul vieții noastre.

Să rămânem profund umani pentru ceilalți și pentru noi! Să nu fim ziduri, ci uși spre Dumnezeu! Pentru ca oricine să poată trece prin noi spre Dumnezeu, spre Dumnezeul mântuirii noastre! Amin!


[1] Începută la 9. 22, în zi de miercuri, pe 1 iulie 2020. Soare, 26 de grade, vânt de 6 km/ h.

Al 15-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Poartă mască!
Arată că-ți pasă!
Maschează-ți sentimentele
față de toți!
Fii cameleon!
Fii cu câte fețe vrei tu!
Că nu știi cine te va
virusa și nici cine
se va îndrăgosti de tine.
Că ai văzut ce s-a întâmplat
cu domnul și doamna Smith în film,
în acel film.
Ei se iubeau, chiar
dacă s-au bătut și s-au împușcat
prin toată casa. Și când au venit vecinii
și i-au întrebat despre
zgomote, ei i-au mințit în față,
cu nerușinare, ca niște agenți secreți,
iar asta numai pentru că se
iubeau mult.
Arată că-ți pasă!
Maschează aparențele!
Precauția ta să meargă
până la o distanță apreciabilă.
Nu știi dacă mama ei sau a ta,
nu știi dacă o pală de vânt,
nu știi dacă timpul repede trecător
te vor infecta.
De aceea, poartă mască mereu!
Casnicii și prietenii tăi
sunt dușmanii tăi.
Să nu zici că nu te-am
atenționat în mod public!

Al 14-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Când mă uitam eu la televizor,
țara mea, România,
era prosperă, avea de toate,
era fruntașă pe lume.
Dar când nu mă mai uitam,
atunci era devalizată,
maltratată, devalorizată.
Pe orice canal aș fi dat,
România era bine.
Și în acele ore, dacă aș fi ținut-o tot așa,
am fi întrecut alte țări de departe.
Dar, când închideam televizorul,
apăreau inundații, cutremure,
înmormântări, spălări de bani,
conflicte interetnice,
furturi din urnele de la alegeri.
Apăsam pe buton: se normalizau
lucrurile!
Când închideam, era dezastru,
pentru că toate
o luau razna.
De aceea, de când trăiesc
numai cu
televizorul deschis,
dar și cu computerul,
țara noastră nu mai are nicio problemă
și, dacă mă uit mai bine,
nici alte țări nu mai suferă
de ceva anume.

Al 13-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Când plouă
nu trebuie să te temi
să asculți picurii de apă,
toată povestea lor în viața ta.
Pentru că ploaia îți spune
să fii roditor.
Ploaia îți spune
că ai nevoie de încă noi
informații pentru ca
scrii toată cartea,
toată povestea vieții tale.
Plouă între blocuri
ca tăcerea dintre oameni.
Un iunie cu atâta ploaie,
cu atâtea atenționări,
ca și când nu mai știm
să ne îmbrățișăm unii pe alții.
Dar orice-ar fi și
oriunde m-aș duce,
te port ca pe o răsuflare pe buze.
Viața mea are același ritm cu al tău,
aceeași așteptare.

Cireșe de iunie

Rev. Biserica Ortodoxă, anul XXI, nr. 2, iulie-decembrie, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2019, 188 p.

Maria Vertan, Documente privind satul Talpa, p. 15-24.

Anghelache Repezeanul, p. 16, era clucer, p. 18. Adică cel care aproviziona curtea domnească. Căutându-l, am dat peste articolul acesta, dar și peste cartea aceasta din 2019.

Radu Coșniță, p. 18. Lămotescu, Crețeanu, p. 19. Nume cu sonoritate. Care te duc la lucruri cunoscute.

„zăticniți [împiedicați] întru darea ei”, p. 20-21.

Postelnicul Stan Boșoagă, p. 21. Postelnicul era omul de încredere al Domnului Țării.

Primul articol pe care l-am citat vorbește despre același Anghelache, pentru că e numit, în actul din 28 septembrie 1836, Repezeanu-Brătășanu, p. 21. Iar „Anghelache Brătășanu [era] feciorul clucerului Gheorghe Repezeanu”[1]. Adică a moștenit funcția tatălui său.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVIII, nr. 1-3, ianuarie-martie 2019, București, 223 p.

Revista Glasul Bisericii s-a numit „Bucium Ortodox” din aprilie 1942 până în 1944, când a devenit Glasul Bisericii, p. 9.

Pictor Ioan Popa, Coordonatele artistice ale unui spațiu liturgic în contemporaneitate, p. 155-191.

„tind să cred că și culoarea se educă vizual, prin multa vedere a picturii vechi”, p. 168.

Culoarea iconografică trebuie să îl aline pe om, p. 168.

El a pictat Biserica de la Alba Iulia, p. 170, care mie îmi place foarte mult.

„Icoana ar trebui să fie predica vie pe care ne-o dorim la sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii”, p. 173.

*

Rev. Glasul Bisericii, anul LXXVIII, nr. 4-6, aprilie-unie, 2019, București, 239 p.

*

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul XI, nr. IV, octombrie-decembrie, 2019, București, 166 p. + pagini publicitare.

Prof. Nicu Gavriluță, Criza spirituală a satului românesc contemporan. Diagnostic și terapii religioase, p. 40-47.

Vorbind despre români, autorul spune: „nu suntem întotdeauna fermi, clari, deciși. Suntem așa și așa, duplicitari, cameleonici”, p. 46.

*

Rev. Biserica Ortodoxă Română, seria a IV-a, anul VI (134), nr. 3, septembrie-decembie 2016, București, 376 p.

*

Apostol, ediție omagială, Ed. IBMO, București, 2019, 517 p. Cu viniete diverse, pe foaie specială. Reproduce însă ed. 2014, cf. notei finale a cărții.


[1] Cf. https://liberinteleorman.ro/biserica-minune-de-la-bratasani-spune-povestea-haiducilor-in-sutana/.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2020]

Iubiții mei[1],

singura amintire a Crucii Domnului[2] în Qurʼān[3], în cartea fundamentală a musulmanilor, este în 4, 157.  Însă acolo este negată în mod mincinos Răstignirea Domnului, pentru că se spune faptul că altcineva a fost răstignit în locul Lui[4]. Cu alte cuvinte, Qurʼānul susține că El „n-a murit” pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Însă, în teologia Sfinților noștri Apostoli Petros și Pavlos, astăzi pomeniți, mărturia fundamentală a mântuirii noastre e tocmai aceasta: că Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi pe Cruce, pentru ca să ne mântuie pe noi.

Sfântul Petros, Apostolul lui Iisus Hristos [Ἀπόστολος Ἰησοῦ Χριστοῦ] [I Petr. 1, 1, BYZ], mărturisește că noi am fost răscumpărați prin cinstitul sânge al lui Hristos Dumnezeu [I Petr. 1, 18-19]. Și unde a curs preasfântul Său sânge? A curs pe Dumnezeiasca Sa Cruce, curățind păcatele întregii umanități! Pentru că El a murit de bună voie pentru mântuirea noastră, Crucea fiind expresia iubirii Sale desăvârșite și veșnice pentru noi.

Iar Domnul a pătimit pentru noi [ἔπαθεν ὑπὲρ ἡμῶν], pentru ca să Se facă un exemplu [ὑπογραμμόν] pentru noi, ca noi să urmăm urmelor Sale [τοῖς ἴχνεσιν Αὐτοῦ] [I Petr. 2, 21, BYZ].

Când mergi prin zăpadă mare pe urmele altuia ești atent să calci în fiecare urmă în parte, în urmele deja făcute. Noi însă suntem chemați să călcăm duhovnicește pe urmele Sale. Adică să trăim toate greutățile și necazurile vieții noastre cu mulțumire și cu bucurie duhovnicească, știind că Domnul a suferit toate acestea înaintea noastră. Pentru că El a fost Cel dintâi care Și-a asumat toate greutățile și durerile noastre pentru ca să ne mântuie pe noi. Iar mântuirea noastră izvorăște veșnic din persoana Sa, din Cel care Și-a îndumnezeit umanitatea Sa în mod desăvârșit, pentru ca să fie izvorul de viață și de sfințenie pentru noi toți.

Hristos Dumnezeu „a ridicat [ἀνήνεγκεν] păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι], [întru] dreptate să trăim [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” [I Petr. 2, 24, LXX]. Însă nu putem trăi întru dreptate, ca niște oameni Drepți și Sfinți ai lui Dumnezeu, dacă păcatele și patimile noastre sunt vii în noi.

Ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru noi? A ridicat păcatele noastre pe Cruce, în trupul Său, și a suferit pentru ele, învingându-le desăvârșit în umanitatea Sa, care nu are păcat. Și ce a făcut Hristos pentru noi, pentru noi toți, pentru toți oamenii e mântuirea universală sau de obște a tuturor oamenilor. Pentru că toți oamenii se pot mântui în Hristos, crezând în El și în Tatăl și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic și să intre astfel, prin Botez, în Biserica lui Dumnezeu.

Dar, pentru ca să trăim în noi înșine mântuirea lui Hristos, sfințenia Lui, trebuie să omorâm continuu în noi înșine toate păcatele și patimile noastre. Pentru că numai omorând zilnic păcatul în noi, ajungem să trăim întru dreptatea lui Dumnezeu, întru curăția slavei lui Dumnezeu. Și continua trăire a curăției lui Dumnezeu în noi înșine e mântuirea noastră personală.

Căci mântuirea personală e o realitate interioară foarte plină de conținut, pentru că e umplerea noastră, prin toată fapta virtuoasă, de slava lui Dumnezeu și de toată curăția și sfințenia Lui. Însă mântuirea personală e o realitate dumnezeiască, pentru că și mântuirea universală e o realitate prea- dumnezeiască. Pentru că îndumnezeirea umanității lui Hristos este conținutul mântuirii tuturor. Hristos a învins tot păcatul, pe demoni și moartea în trupul Său pe Cruce, răbdând toate până la capăt și biruindu-le desăvârșit în umanitatea Sa, pentru ca să învie odată pentru totdeauna și să arate tuturor consecințele Crucii în umanitatea Sa: îndumnezeirea umanității Sale.

Dar El nu numai ne-a arătat consecințele Crucii în umanitatea Sa, adică faptul că umanitatea Sa a ajuns plină de lumină dumnezeiască odată cu învierea Sa din morți, dar El ne și împărtășește starea de îndumnezeire a umanității Sale în Biserică, prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, prin aceea că ne dăruie slava Lui, care izvorăște din umanitatea Sa îndumnezeită în viața Bisericii. Și noi ne împărtășim de starea Lui de îndumnezeire în Biserică pentru ca și noi să ajungem ca El. Să ajungem Sfinți. Căci El este izvorul întregii sfințenii și al întregii desăvârșiri în viața Bisericii.

Însă, dacă nu participi în mod real la viața divino-umană a Bisericii, nu te împărtășești de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a rânduit ca Tainele și Slujbele Bisericii să transmită slava Lui prin elemente materiale. Căci noi suntem suflete întrupate și de aceea avem nevoie să ni se transmită slava Lui prin intermediul materiei îndumnezeite. Căci avem Botezul mântuirii, în apă sfințită, ca să se vindece și sufletul și trupul nostru de tot păcatul și de toată necurăția. Căci noi suntem scufundați în apă de trei ori, în numele Dumnezeului nostru treimic, dar primim slava Lui cea veșnică în mod tainic, înăuntru ființei noastre. Nu e doar apă, ci e și slava Lui! Cum, atunci când ne împărtășim cu Domnul, Cel euharistic, nu primim doar Trupul și Sângele Lui cele îndumnezeite, cele înviate, cele transfigurate, ci ne unim tainic, dumnezeiește, preafrumos și cu dumnezeirea Lui, prin slava Sa, căci niciodată umanitatea Sa nu se desparte de dumnezeirea Lui.

Și de aceea Tainele Bisericii sunt adânc de viață dumnezeiască: pentru că ele ne umplu de viața lui Dumnezeu, de slava Lui. Hirotonia e umplere de slavă și de putere dumnezeiască. Spovedania e umplere de slavă și de iertare dumnezeiască. Toată Slujba și rugăciunea Bisericii revarsă în noi slava Lui, pentru că El ni Se dăruie cu totul nouă, pentru ca să ne facă ai Săi pentru veșnicie.

Sfântul Pavlos vine și mărturisește și El iconomia sau lucrarea mântuirii noastre prin Hristos Dumnezeu: „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul cel rău de acum, după voia lui Dumnezeu și a Tatălui nostru” [Gal. 1, 4, BYZ]. Dar Tatăl Fiului este și Tatăl nostru, pentru că Fiul, prin toată lucrarea Sa mântuitoare, ne-a făcut pe noi fiii Tatălui după har și confrați cu El, cu Fiul, prin harul Său. Și Tatăl are aceeași voie cu Fiul și cu Duhul, pentru că toată Treimea a conlucrat și conlucrează pentru mântuirea noastră. Ce a făcut Fiul pentru noi, a făcut în acord cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Iar acum, când noi ne mântuim, când ne mântuim pe fiecare zi, noi suntem ajutați în eforturile mântuirii noastre de întreaga Treime, pentru că numai împreună cu Dumnezeul nostru treimic noi ne putem mântui.

Iar mântuirea noastră, care e relație continuă cu Dumnezeu, e taină și bucurie profundă, pentru că numai noi știm câte schimbă El în noi pe fiecare zi și cum ne ajută El pe noi să trăim duhovnicește pe fiecare zi. Și din această relație preadumnezeiască cu noi, din relația mântuirii, El nu iese niciodată, dar noi putem cădea în orice clipă. De aceea, știind neputința noastră cea multă, El ne primește iar și iar înapoi, în relația cu Sine, dacă noi ne spovedim toate păcatele noastre. Pentru că Taina Spovedaniei e tocmai continua și preadumnezeiasca disponibilitate spre iertare și spre comuniune a lui Dumnezeu. El nu numai că ne iartă mereu, dacă noi ne pocăim continuu pentru păcatele noastre, ci El ne repune în relația cu Sine ca și când n-am fi căzut niciodată din ea.

El șterge totul cu buretele iertării! Tot păcatul, toată necuviința, toată împătimirea noastră sunt iertate de către El într-o clipă, dacă ne pocăim pentru ele și le mărturisim, iar iertarea Lui o simțim imediat, pentru că El ne umple de slava Sa. Iertarea Lui nu e o promisiune, ci o lucrare imediată! De iertarea Lui ne umplem, pe ea o simțim în toată ființa noastră, pentru că păcatele ne afectează în totalitate ființa. Și dacă păcatele sunt iertate de către El, atunci în toată ființa noastră, în tot sufletul și în tot trupul nostru noi simțim iertarea lui Dumnezeu, pentru că ea ne eliberează de tot păcatul din noi înșine.

Iertarea, curăția, luminarea, îndumnezeirea noastră nu sunt cuvinte metaforice, ci realități existențiale! Pe acestea toate creștinii ortodocși le trăiesc cu toată ființa lor, pentru că Dumnezeu le lucrează în ființa lor. Și când Sfântul Pavlos spune: „câți întru Hristos v-ați botezat, [întru] Hristos v-ați [și] îmbrăcat [Χριστὸν ἐνεδύσασθε]” [Gal. 3, 27, BYZ], îmbrăcarea întru Hristos nu e „o metaforă baptismală”, ci e realitatea noastră dumnezeiască de după Botez. Pentru că Botezul ne îmbracă în slava lui Hristos și a Tatălui și a Duhului, îmbrăcăminte dumnezeiască ce e toată comoara credinței și a vieții noastre creștine. Căci noi nu avem altceva de la Dumnezeu decât slava Lui și toată teologia Sa. Dar dacă nu mai simțim slava Lui în noi înșine, nu mai înțelegem nici teologia Lui. Pentru că teologia Bisericii ni se deschide în taina ei cea preadumnezeiască numai prin slava lui Dumnezeu existentă în noi înșine de la Botez. Dacă nu Îl avem pe Duhul și pe Hristos și pe Tatăl în noi, prin slava Lor, suntem cei mai orbi și cei mai insensibili oameni. Pentru că nu vedem și nu simțim nimic dumnezeiește, pentru că suntem încă în păcatele noastre.

Căci, iubiții mei, mărturia Sfinților Apostoli astăzi pomeniți a fost mărturia îndumnezeirii lor! Ei au mărturisit din ei înșiși cele ale mântuirii noastre, pentru că au trăit mântuirea lui Dumnezeu ca pe o realitate personală. Și noi trebuie să o trăim la fel: ca pe prezența lui Dumnezeu în noi și cu noi tot timpul.

La mulți ani celor care astăzi îi prăznuiesc cu bucurie pe patronii lor duhovnicești, pe cei care le poartă numele! Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun pe toți, să binecuvinteze masa și casa noastră cu pace și să ne umple de bucuria Lui cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 13. 52, în zi de joi, pe 25 iunie 2020. Soare, 29 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. Todd Lawson, The Crucifixion and the Qur’an. A Study in History of Muslim Thought, Pub. Oneworld, Oxford, 2009, p. 2.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Quran.

[4] Cf. http://coran.ro/coran.pdf, p. 161.

Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

când ne cocoloșim prea mult copiii și nu îi învățăm să muncească de mici le facem un rău, un mare rău, pentru că îi facem inapți pentru viață. Mergem pe ideea că or să muncească ei toată viața, că or să aibă greutăți, și acum, în copilărie, îi lăsăm de capul lor. Nu îi învățăm nimic practic, nu îi responsabilizăm pentru viitor, ci îi lăsăm doar să se joace.

Jocul e bun, e bun pentru creativitate, pentru dezvoltarea capacităților de decizie, pentru dezvoltarea personalității lor, dar e nevoie să știi și cum se spală vasele, cum se sapă în curte, cum se face curățenie în casă, cum se schimbă un bec, cum se folosesc telefonul și computerul, cum se calcă pantalonii, cum se face mâncare, cum ne închinăm și cum facem metanii în fața Sfintelor Icoane, cum se postește, cum se merge la Biserică, cum se vorbește și se cântă la Biserică.

Copiii trebuie luați din când în când din joaca lor și din prietenia cu cei de vârsta lor, trebuie luați metodic, pentru ca să îi învățăm duritatea vieții de zi cu zi. Trebuie să le povestim din viața noastră și a altora lucruri practice și să îi învățăm să judece profund lucrurile. Să îi învățăm să facă diferența între cuvinte și între gesturi și între fapte. Pentru că una spun unii oamenii și alta fac, una par și alta sunt. Trebuie să îi învățăm despre duplicitatea și răutatea oamenilor și despre consecințele vieții iresponsabile, pe măsură ce îi umplem de dragostea, de atenția, de grija noastră continuă.

Înțelepciunea Bisericii trebuie picurată zi de zi în sufletele celor mici, pentru că ei au nevoie maximă de acest fundament, de această întărire duhovnicească a personalității lor. În locul basmelor și a fanteziilor de tot felul trebuie sădite în ei Viețile Sfinților. Trebuie să afle cum arată adevărații oameni, adevărații eroi, marile genii ale umanității, dar și neoamenii. Pentru că ei au nevoie să dobândească anticorpi reali, adânci împotriva păcatelor de tot felul.

Copiii au nevoie de adevăr și de dragoste, pentru că sufletele lor sunt avide să afle și să se bucure de tot ceea ce văd și trăiesc. Dar și trupurile lor au nevoie să se învețe cu munca, cu greutatea, cu transpirația, cu valoarea reală a muncii, pentru că din muncă vor trăi toată viața. Un om cu o bună musculatură, cu oase crescute bine, cu sănătate robustă și care învață de mic răbdarea și munca, va ști să stea ore întregi pe scaun la birou sau la masa de scris, în uzină sau pe câmp ca să muncească. Pentru că a învățat de mic să muncească.

Dacă începi munca mai târziu, în adolescență sau în prima tinerețe, și nu o începi în copilărie, de la 4-5 ani, o vei resimți ca pe o greutate, ca pe o enervare, ca pe ceva impropriu ție. De ce? Pentru că nu ești învățat cu ea! Dar dacă o începi de mic, atunci nu ți se va părea nimic ieșit din comun să aștepți, să ai răbdare, să stai în picioare, să meșterești, să împachetezi, să sudezi, să zidești, să construiești, să scrii, să citești, pentru că le-ai făcut pe toate acestea de când te știi. Sau măcar pe o parte din ele le-ai văzut făcându-se la tine în casă sau în apropierea ta.

Copiii au nevoie să se familiarizeze cu munca și cu diversitatea umană. Trebuie să stea printre oameni și să vorbească cu diverși oameni. Pentru că acești copii vor fi adolescenții care vor dori să își facă relații personale, intime, și trebuie să știe să comunice. Și nu vor ști să comunice, dacă noi îi îndepărtăm de oameni, de realitatea interioară a oamenilor, de dramele lor, de manifestările lor pătimașe.

Nu, nu îi putem salva pe copiii noștri de propria lor curiozitate, de propria lor nevoie de a cunoaște, de a experimenta! Noi trebuie să le dăm toate informațiile despre viață și să le fim suportul lor real, de zi cu zi, dar ei vor alege cum să își trăiască viața. Și vor alege și dacă vrem și dacă nu vrem noi. Dacă le vom sta împotrivă, se vor ascunde de noi și vor face tot ceea ce doresc ei. Fapt pentru care trebuie să le fim prieteni și nu potrivnici, trebuie să le fim confidenți și nu dictatori.

Educația e mare grijă a părinților. Dar excesul de educație și de protecție e ca multa apă pusă la flori. Prea multul strică, după cum strică și prea puținul. Trebuie să le spunem lucruri, diverse lucruri de care ei au nevoie, dar trebui să îi lăsăm să afle și singuri anumite răspunsuri. Cum e când ești bolnav, cum e când te îndrăgostești, cum e când îți pasă de cineva, cum e când ți se rănesc sentimentele, oricât i-am învăța toate acestea, numai ei le pot înțelege la propriu. Pentru că trebuie să învețe, la rândul lor, pe propria lor piele, cum stau lucrurile.

Când n-ai nicio boală, când n-ai nicio durere, când n-ai pierdut pe nimeni, când n-ai nicio grijă reală, presantă, viața ți se pare lungă și fără griji și fără pericole. Naivitatea copilăriei și a adolescenței face parte din viață, pentru că avem nevoie să învățăm la propriu ce e viața.

Nu putem forța lucrurile, dar le putem pregăti! Și le putem pregăti, dacă suntem niște părinți reali, capabili să ne ajutăm copiii pe baza experienței noastre de viață.

– Și cum îi pregătim pe copii și pe tineri pentru viață?

– Prin ceea ce facem dimpreună cu ei și prin ceea ce le comunicăm! Părinții trebuie să muncească dimpreună cu copiii lor, pentru ca ei să învețe la propriu greutatea, dar și beneficiile muncii.

Mamaia Floarea mă lua cu ea la săpat porumbii sau la săpat în vie. La porumbi nu te duci cu cazmaua ci cu sapa, pe când la vie nu sapi cu sapa, ci cu cazmaua. Și ca să înveți să sapi cu cazmaua trebuie să înveți să te doară piciorul drept, cu care apeși pe cazma și să te doară spatele și mâinile de la aplecările spatelui și de la ridicările, cu ambele mâini, ale cazmalei pline de pământ.

Iar când sapi la porumbi trebuie să știi cât de tare poți da cu sapa și cât de aproape de fiecare porumb în parte, pentru ca țărâna să nu vină peste tine, dar nici să îți tai picioarele. Trebuie să știi să respiri, trebuie să știi poziția în care să sapi, trebuie să o faci într-un ritm anume pentru ca să nu obosești repede, trebuie să știi diverse artificii ale mânuirii sapei sau ale cazmalei, pentru ca să poți să fii eficient.

Fiecare muncă are tainele ei. O poți face mai greu sau mai ușor în funcție de măiestria celui care te-a învățat o anume muncă. Iar mamaia Floarea, pentru ca să nu mă uit la cât avem de muncă și să muncesc cu plăcere, își lua nevoința suplimentară de a-mi povesti tot felul de lucruri din viața ei și din cele auzite de ea. Bineînțeles că obosea și mai mult vorbind cu mine și, adesea, nu avea chef să facă acest lucru! Dar știa că eu muncesc cu plăcere doar dacă sunt prins într-o delectare, într-o poveste, într-o aventură.

Și așa, pe nesimțite, greutatea muncii mi-a intrat în vene, pentru că munceam ascultându-o și nu mă mai uitam la cât de mare era rândul de porumbi sau porțiunea de vie pe care o săpam amân- doi. Dar când vedea că nu mai pot, că am obosit sau că vreo pasăre, vreun șarpe, vreun copac sau altceva mi-au atras atenția, mă lăsa să mă odihnesc sau să mă duc să văd ce e, cum arată, ce se petrece. Pentru că știa că eu am nevoie să cunosc pentru ca să merg mai departe. Și dacă eram lăsat să cunosc, mă întorceam, în scurt timp, și o ajutam, pentru că îmi era milă de oboseala ei. Pentru că știam că trebuie să ajungem acasă, pentru că acolo ne așteaptă altă muncă, alte îndatoriri ale noastre.

Când eu am început să învăț diverse meșteșuguri, pe care ea nu le știa, îi plăcea să învețe de la mine, după cum și eu învățasem de la ea. Când ne-am experimentat în a face mâncare, îi spuneam cum punem noi mirodenii, cum fierbem lucrurile, cum le preparăm, diverse amănunte și îi plăcea să învețe de la noi, de la mine și de la Doamna Preoteasă, deși experiența ei în materie de mâncare era enormă. Pentru că un om care muncește toată ziua și vrea să învețe mereu e deschis mereu spre nou, spre lucruri care îl îmbogățesc, nefiind reticent la lucrurile care îi fac bine.

Eu pot foarte ușor acum să învăț pe cineva să scrie, să editeze, să folosească diverse unelte electronice, să comunice online, pentru că pot să simplific foarte mult lucrurile. Nu contează cum am învățat eu, de la cine sau cât de greu mi-a fost mie, dar, dacă vreau să învăț pe cineva un anume lucru, atunci îl duc pe scurtătură, fără multă bătaie de cap, pentru ca el să facă imediat acel lucru.

Fiindcă experiența înseamnă eficiență. Și transmiterea de experiență înseamnă ajungerea rapidă la scop. Iar dacă ți-ai făcut bine treaba, atunci nu mai ai griji în privința ei, ci îți vezi de alte lucruri.

Cu alte cuvinte, trebuie să înveți de la profesioniști o anume muncă. Și să fii generos, atunci când tu însuți ai devenit profesionist, cu cei care vor să îți fie ucenici. Pentru că experiența trebuie să îi îmbogățească pe cei care prețuiesc munca valorică.

Rolul celor experimentați e întotdeauna unul benefic pentru tinerele generații. Când tinerii nu mai suportă bătrânii e pentru că nu vor să facă lucruri serioase cu viața lor. Pentru că tinerii avizi de lucruri mari pleacă întotdeauna urechea la sfaturile celor bogați în înțelepciune, iar învățarea continuă e grija bună, fără stres, a celor care nu vor să își facă griji rele.

Cuvântul grijă a intrat la noi din limba bulgară, de la грижа, dicționarele explicative vorbindu-ne despre grijă ca despre teama pentru viitor, pentru ceva din ce se poate petrece cu noi în viitor, în viitorul apropiat[2]. Vedem în jurul nostru multă boală, multă moarte, multă sărăcie, multă insecuritate și toată această vedere se repercutează asupra noastră. Ne e teamă să nu ne îmbolnăvim, ne e teamă să nu ne pierdem locul de muncă, ne e teamă să nu divorțăm, ne e teamă să nu fim falimentați financiar, ne e teamă să nu murim. Și când un pericol începe să devină real, să se apropie de noi sau a ajuns deja în trupul sau în casa noastră, el nu mai e o teamă oarecare, ci devine o grijă a noastră. Iar grija e tot mai mare pe cât ne proiectăm tot timpul în viitor cu boala, cu durerea, cu decepția noastră.

Numai că grija obsesivă e o catapultare interioară în viitor în detrimentul prezentului! Ne gândim tot timpul la cât de rău o să ne fie mâine și uităm să ne trăim clipa de față. Dar tocmai asta e marea noastră problemă, asta e ispita demonică! Căci demonii vor să ne temem de viitor, să ne temem obsesiv de viitor, pentru ca să nu ne mai trăim prezentul. Pentru ca să nu mai avem liniște pentru prezentul nostru. Și când nouă ne pasă mai mult de viitorul nostru decât de prezentul nostru, arătăm că ne-am centrat pe noi înșine, că ne-am făcut un idol din propria noastră existență și stare de bine, și că nu mai suntem interesați de relația cu Dumnezeu. Pentru că relația cu Dumnezeu e un continuu prezent, căci e o continuă bucurie și comunicare cu Dumnezeu.

Și astfel putem înțelege mult mai clar porunca Domnului: „Căutați…mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε…πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ] și toate acestea [ale vieții de zi cu zi] vor fi adăugate vouă  [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν][de către Mine]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că El trebuie să fie Cel dintâi din viața noastră! Mai întâi de toate în viața noastră e relația cu El. Și El ne asigură de faptul că nu ne va lipsi nimic fundamental, dacă vom dărui Lui toată atenția, dacă ne vom lăsa viața noastră cu totul în mâna Lui.

Și cum am putea să nu avem tot ceea ce ne trebuie, dacă El e cu noi și în noi prin slava Lui? Ce prieten și ce ajutor și ce bucurie mai mare pot fi decât acestea, ca El să fie cu noi și în noi prin slava Lui?

De aceea, iubiții mei, toate grijile noastre deșarte, toate aceste frici obsesive trebuie spovedite, pentru că sunt semne de necredință! Demonii le introduc în noi în mod pervers pentru ca noi să nu fim liniștiți, să nu ne bucurăm de relația cu Dumnezeu, ci să dârdâim mereu de frică, de ceea ce s-ar putea petrece cu noi.

Însă de unde știm noi că vom mai apuca ziua de mâine? Cine ne-a garantat acest lucru? Și dacă ziua de mâine ne va aduce lucruri rele, nu tot Dumnezeu ne va ajuta să le trăim? Atunci, dacă El ne-a fost aproape la bine, nu ne va fi și la rău? Și dacă El e mereu cu noi, ce fel de bine ne aduce grija cea deșartă și rea și demonică, dacă ea ne neliniștește și ne fugărește interior toată ziua?

Grijile și fricile noastre cele păcătoase trebuie spovedite! Și, spovedindu-le, vom scăpa și de demonii care ne neliniștesc. Pentru că pericolele sunt reale, noi putem muri de sute de ori într-o zi, dar viața noastră este în mâna Lui. Și noi nu murim când vrem, ci când vrea Dumnezeu. De aceea, în locul grijii celei rele trebuie să ne curățim mereu prin iertarea Domnului, pentru ca mereu să fim pregătiți să stăm înaintea Lui. Pregătirea interioară continuă e pace continuă. Și pacea continuă e prezența slavei Sale în noi, care ne bucură și ne întărește în toate zilele vieții noastre. Amin!


[1] Începută la 10. 05 minute, zi de joi, cu soare, pe 25 iunie 2020. Sunt 24 de grade afară și bate un vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/grijă.