Facerea, cap. 43, cf. LXX

1. Și foametea s-a întărit pe pământ.

2. Și a fost, când au terminat să mănânce grâul pe care l-au adus din Egiptos, și [că] le-a zis lor tatăl lor: „Iar ați fost mergând [mergând], cumpărați-ne nouă puține mâncăruri!”.

3. Și i-a zis lui Iudas, zicându-i: „[Cu] mărturie s-a mărturisit nouă omul [acela], zicându-ne: «Nu veți vedea fața mea, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să fie împreună cu voi».

4. Dacă, deci, trimiți pe fratele nostru împreună cu noi, ne vom coborî și avem să-ți cumpărăm ție mâncăruri.

5. Dar dacă nu trimiți pe fratele nostru împreună cu noi, nu vom merge, căci omul ne-a zis nouă, zicându-ne: «Nu veți vedea fața mea, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să fie împreună cu voi»”.

6. Și Israil a zis: „De ce mi-ați făcut rău pe mine [mie], [când] ați vestit omului că este fratele vostru?”.

7. Iar ei i-au zis: „Întrebând, ne-a întrebat pe noi omul și de rudenia noastră, zicându-ne: «Dacă încă tatăl vostru trăiește? Dacă este fratele vostru?» și i-am vestit lui după întrebarea aceasta. Oare știuserăm [știam] că ne va zice nouă: «Aduceți pe fratele vostru!»?”.

8. Și Iudas a zis către Israil, tatăl său: „Trimite copilașul împreună cu mine și ne-am ridicat [ne vom ridica și] vom merge, pentru ca să trăim și să nu murim și noi și tu și gospodăria noastră!

9. Și eu îl aștept pe el [și] din mâna mea cere-l pe el! Iar dacă nu am să-l aduc pe el către tine și [nu] are să stea el înaintea ta, [ca] cel care am păcătuit voi fi către tine [în] toate zilele.

10. Căci dacă nu am [fi] întârziat, acum ne-am [fi] întors de două ori”.

11. Și le-a zis lor Israil, tatăl lor: „Dacă așa este[1], [atunci] aceasta faceți! Luați din roadele pământului în vasele voastre și coborâți omului daruri de rășină și de miere, tămâie și smirnă și terebint și nuci [κάρυα][2]!

12. Și îndoit[3] argint luați în mâinile voastre, [pentru] argintul [cu care] ați fost întorcându-vă în sacii voștri! Întoarceți-l împreună cu voi, ca nu cumva este [să fie] păcatul din neștiință [ἀγνόημά]!

13. Și pe fratele vostru luați-l [și], v-ați ridicat [ridicându-vă], coborâți către omul [acela]!

14. Iar Dumnezeul meu să vă dea vouă har înaintea omului [aceluia][ὁ δὲ Θεός μου δῴη ὑμῖν χάριν ἐναντίον τοῦ ἀνθρώπου] și să trimită pe fratele vostru cel unul și pe Veniamin! Căci eu, cu adevărat, cum am fost făcut fără copii, [iarăși] am fost făcut fără copii[4]”.

15. Și au luat oamenii darurile acestea și îndoit argint au luat în mâinile lor și pe Veniamin și s-au ridicat [și] au coborât întru Egiptos și au stat înaintea lui Iosif.

16. Și Iosif i-a văzut pe ei și pe Veniamin, pe fratele său, cel de-o mamă [τὸν ὁμομήτριον], și i-a zis celui [care era] peste casa sa: „Du-i pe oameni întru casă și înjunghie jertfe și gătește, căci împreună cu mine vor mânca oamenii [aceștia] pâini [la] amiază!”.

17. Și omul a făcut precum i-a zis Iosif și i-a dus pe oameni întru casa lui Iosif.

18. Și au văzut oamenii că au fost duși întru casa lui Iosif [și] au zis: „Pentru argintul dintâi care a fost înapoiat în sacii noștri, noi suntem aduși [acum], [pentru ca] să ne asuprească pe noi și să se pună asupra noastră [și] să ne ia pe noi întru slujitori și pe măgarii noștri”.

19. Și au venit către omul cel [care era] peste casa lui Iosif [și] i-au grăit lui în veranda casei [ἐν τῷ πυλῶνι τοῦ οἴκου],

20. zicându-i: „Rugămu-ne, doamne, am coborât întâi să cumpărăm mâncăruri.

21. Și a fost, când am venit spre să poposim [a poposi] și am deschis sacii noștri, și [că] acesta, argintul fiecăruia, [era] în sacul său. [De aceea,] argintul nostru, [măsurat] cu cumpăna, l-am întors acum în mâinile noastre

22. și alt argint am adus împreună cu noi, [pentru ca] să cumpărăm mâncăruri, [căci] nu am cunoscut cine a pus argintul întru sacii noștri”.

23. Și [omul] le-a zis lor: „Milostiv [este] vouă [ἵλεως ὑμῖν], nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]! Dumnezeul vostru și Dumnezeul părinților voștri v-a dat vouă comori în sacii voștri [ὁ Θεὸς ὑμῶν καὶ ὁ Θεὸς τῶν πατέρων ὑμῶν ἔδωκεν ὑμῖν θησαυροὺς ἐν τοῖς μαρσίπποις ὑμῶν], iar argintul vostru bine-socotit îl am”. Și l-a scos către ei pe Simeon.

24. Și le-a adus apă [ca] să-și spele picioarele lor și le-a dat hrane măgarilor lor.

25. Și au pregătit darurile până să vină Iosif la amiază, căci au auzit că acolo va fi [vor fi] a prânzi.

26. Și a intrat Iosif întru casă și i-au adus lui darurile pe care le aveau în mâinile lor întru casă și i s-au închinat lui cu fața la pământ [καὶ προσεκύνησαν αὐτῷ ἐπὶ πρόσωπον ἐπὶ τὴν γῆν].

27. Și i-a întrebat pe ei: „Cum aveți [πῶς ἔχετε] [viața]?”. Și le-a zis lor: „Dacă este sănătos tatăl vostru, cel mai bătrân, [despre] care ați zis [că] încă trăiește [ἔτι ζῇ]?”.

28. Iar ei i-au zis: „Este sănătos slujitorul tău, tatăl nostru, [și] încă trăiește!”. Și le-a zis: „Binecuvântat [este] omul acela [de] Dumnezeu [εὐλογητὸς ὁ ἄνθρωπος ἐκεῖνος τῷ Θεῷ]!”. Și s-au aplecat [și] i s-au închinat lui.

29. Și Iosif a privit [cu] ochii [și] l-a văzut pe Veniamin, pe fratele său cel de-o mamă, și le-a zis: „Acesta [este] fratele vostru cel mai tânăr, pe care ați zis să-l aduceți către mine?”. Și i-a zis [lui]: „Dumnezeu să te miluiască pe tine [ὁ Θεὸς ἐλεήσαι σε], copile [τέκνον]!”.

30. Și a fost tulburat Iosif, căci erau adunate cele dinlăuntru ale sale pe[ntru] fratele său [συνεστρέφετο γὰρ τὰ ἔντερα αὐτοῦ ἐπὶ τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], și căuta să plângă. Și a intrat întru cămară [și] a plâns acolo.

31. Și s-a spălat pe față [și] a ieșit [și] a fost stăpân pe sine [ἐνεκρατεύσατο] și a zis: „Puneți înainte pâinile!”.

32. Și i-au pus înaintea lui singur și lor pentru ei înșiși și egiptenilor, celor care prânzeau împreună cu ei, pentru ei înșiși, căci nu puteau egiptenii a mânca pâini împreună cu evreii, căci urâciune este [aceasta] egiptenilor.

33. Și au șezut înaintea sa cel întâi-născut, după bătrânețile sale, și cel mai tânăr, după tinerețea sa, și se uimeau oamenii, fiecare către fratele său.

34. Și s-au ridicat părți[5] de la el către ei și a fost mărită partea lui Veniamin, mai mult decât părțile tuturor, de 5 ori [în comparație] cu ale acelora. Și au băut și au fost îmbătându-se împreună cu el[6].


[1] Dacă așa trebuie să faceți.

[2] Prima prezență a nucilor în LXX.

[3] Luați de două ori mai mult argint în mâinile voastre!

[4] Căci eu, după ce l-am pierdut pe Iosif, acum îl pierd și pe Veniamin.

[5] Părți din mâncare.

[6] Împreună cu Sfântul Iosif.

Tudor Arghezi, Lina [1]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

Cuvântul înainte al autorului e între p. 5-12. Românii „n-au putut ajunge slugarnici”, p. 6. Prietenul Grivei, p. 12. Romanul începe o dată cu p. 13. Marin Dângă e dulgher, p. 13. Sânii ei, ai nevestei lui Marin, erau „spânzurați ca niște saci goi”, p. 14.

Însă femeia lui Marin era „exaltată” de la țuică, p. 14. Căci „o litră cu gura lată se ducea de cum o punea pe buză”, p. 14. Numai că bea, dar nu se îmbăta, fiind „beată de o beție numai a minții”, p. 15. Iar bărbatul ei, dulgherul, „de disperare, se adăpa și…[el], și atunci i se părea nevasta frumoasă”, p. 15. Romantism pe bază de alcool.

Și pentru că și-a lăsat bărbatul și cei doi copii pentru el, Marin „a iubit-o la nebunie, cu acea dragoste pasională și feroce pe care o are viermele pentru stârvul în care a intrat”, p. 15. Arghezi apasă pe monstruozitate, deși dorește să ne arate o poveste de dragoste.

Fiica acesteia, domnișoara Lina, lovea pe mutește pe bărbații care o întrebau de vorbă, p. 17. Lina vindea flori, avea un păr „negru adânc”, iar „lumina ochilor” ei era violetă, p. 17. Și era „sălbatec de onestă”, p. 17.

Bancherul Solo, cel excitat mai tot timpul, avea ochii umflați și urechi crăcănate, p. 18. Însă Solo, luându-se de Lina, primește din partea ei un picior în stomac, p. 19. Lina e dusă în arestul Poliției, p. 20. Îi bate pe toți din arest, p. 24. În fața comisarului, „demnă și modestă, Lina stete pe scaunul din fața biroului cu o liniște de prințesă”, p. 26. Plutonierul spune despre Lina că „dă cu piciorul…ca un armăsar”, p. 27. Pentru că îl lovise cu piciorul în gură pe namila de Trântea Geambașul, p. 26-27.

Și ea preferă să meargă la închisoare decât „să se înțeleagă cu bancherii și cu domnii sus-puși”, p. 27. Tică, cafegiul, vrea să spună adevărul, p. 31. Însă, nevasta lui Solo croșetează „un atac” la adresa lui, p. 33. Numai că gazetarul știa adevărul despre aseară, p. 35.

Directorul Ciuciulei, directorul ziarului Amiaza, era un oportunist, p. 53. „Cu o liniște îngerească, el se plasa în orice punct de vedere, își făcea a lui morală pură, adopta orice credință ca o proprietate personală, se bătea în piept pentru națiune și nu cruța nici asociația cu Evanghelia și cu Crist. Citând pe Fiul lui Dumnezeu, el încasa milionul fără restituire. Și erau mai mulți Ciuciulei în epoca lui Ciuciulei, de felurite extracții și grade de intelect, de la nul la superlativ, și din toți se urzea, prin concesii reciproce tăcute, o solidaritate de hoți de buzunare”, p. 53. Admirabil!

„Vulgarul Ciuciulei”, ziaristul, avea următorul „crez”: „te înjur ca să plătești și plătești ca să nu te înjur”, p. 53. Și Ciuciulei nu îi face pe plac baronesei, p. 54, el fiind „un primitiv fioros, un maimuțoi pădureț cu elanuri”, p. 54.

Juca țintar, p. 56; prima vorbă de duh: „mucegaiul ideilor e mult mai întins”, p. 57, mult mai extins. Și azi se numește plagiat.

Anarhia e ca igrasia și ca umbra, p. 58. Cenzorii fără gândire proprie, p. 62, oamenii care acționează la comandă. Iar Mimi, fiica Ministrului de Justiție, îi spune tatălui ei: „bogăția asta îmi ofilește toate gândurile…”, p. 66. Guvernantele străine care își băteau copiii dați în grijă, p. 67. Și Mimi îl acuză pe tatăl ei că s-a gândit tot timpul la banii lor, dar nu și la sufletul lor, p. 68.

Mimi îi ia apărarea florăresei, p. 71, după ce a vizitat-o la închisoare, p. 69. Lina este eliberată, p. 72.

Predică la Întâmpinarea Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

întâmpinarea duhovnicească e adevăratul test al vieții creștine. Pentru că atunci, la 40 de zile după nașterea Sa[2], Domnul nostru Iisus Hristos a fost văzut și înțeles duhovnicește doar de două persoane: de Sfântul Simeon [Συμεὼν] Primitorul de Dumnezeu [ὁ Θεοδόχος][3] și de Sfânta Anna [Ἄννα] Profetesa [Ἡ Προφήτιδα][4]. Doar ei, dintre toți cei din Ierusalim, au avut ochi dumnezeiești. Și au avut, pentru că s-au sfințit pe ei înșiși și s-au lăsat povățuiți de Dumnezeu. Luminați de El, pentru ca să Îl vadă și să Îl înțeleagă pe Domnul.

Iar dacă vezi duhovnicește, atunci știi cine sunt cei din fața ta. Și când îl primești pe cel duhovnicesc, când îl primești pentru că îl vezi în profunzimea sa, îl vezi abisal, îl vezi prin luminarea lui Dumnezeu, atunci îl întâmpini după voia lui Dumnezeu, pentru că el are nevoie de tine.

Ai ochi să-i vezi pe oamenii lui Dumnezeu? Înțelegi, atunci când citești pe cineva, cine este el? Când pui mâna pe cartea lui, a celui duhovnicesc, îl receptezi imediat și te umpli de bucurie sfântă pentru viața sa, văzând cât har a coborât Dumnezeu în el sau, dimpotrivă, te tulburi și te enervezi, pentru că te umpli de invidie demonică?

Am văzut foarte rar oameni care știu să întâmpine, care știu să se bucure de oameni, de oamenii lui Dumnezeu. Și știu să se bucure de ei, pentru că sunt smeriți și buni la inimă, deschiși, primitori, iubitori de oameni și avizi de voia lui Dumnezeu. Și aceștia sunt oamenii pe care mi-i doresc, pe care îi caut, de care mi-e dor…

Când eram mai tânăr și vedeam un om cu potențe pentru viața teologică sau literară, imediat îl lăudam și îl publicitam peste tot. Obișnuiam să îi scriu imediat sau să vorbesc imediat cu el și să îl încurajez să scrie, să se nevoiască, să facă lucruri mari pentru Biserică și pentru țară. Pentru că eu credeam și cred și voi crede faptul că omul trebuie să facă lucruri pe măsura sa. Nici mai mult și nici mai puțin: pe măsura sa, pe cât poate el. Iar dacă e mare, să facă lucruri mari, să facă lucruri pe măsura puterii sale interioare și să nu se prostitueze. Să nu facă lucruri vandabile, ușurele, de doi lei, cu puțin efort, când el poate mult, foarte mult.

Dar, cu timpul, după un șir lung de decepții în ceea ce îi privește pe oamenii cu potențe, cu multe daruri de la Dumnezeu, am înțeles că nu poți să convingi pe cineva că poate să facă lucruri mari, dacă el nu vrea să se ia în serios. El are potențe, el poate, tu vrei ca el să poată, îl ajuți să poată, dar el nu vrea să poată! Căci eu credeam, ca un om cu bun simț, că dacă îi dărui unui om spațiul infinit al prieteniei și tot sprijinul tău și îl susții în toate demersurile lui lăudabile, el poate fi el însuși. Da, dar omul nu vrea să facă lucruri mari, chiar dacă poate să facă lucruri mari și folositoare pentru mulți! Și de ce nu vrea să facă? Pentru că el, deși mare, nu vrea să asculte de nimeni și nici să se înfrățească cu cineva ca să facă lucruri mari. Dar nu vrea să asculte de nimeni și nici să aibă o prietenie sfântă cu cineva, pentru că el merge pe premisa falsă că nimeni nu îl vede, nimeni nu îl știe, nimeni nu vede de ce poate fi în stare și nimeni nu știe să îl ajute să fie el însuși.

Însă, de ce m-aș fi zbătut pentru acești oameni, ca să îi fac prietenii mei și să îi ajut cum pot, dacă nu i-aș fi văzut în adâncul lor? De ce aș fi vrut ca ei să se realizeze la modul plenar și de ce m-aș fi pus la dispoziția lor, dacă nu i-aș fi înțeles și dacă nu aș fi înțeles cât de importante erau darurile lor pentru Biserică și pentru lume? Dimpotrivă, mentalitatea capitalistă, cea rapace, e asta: să profiți de neștiința, de sărăcia, de bolile, de patimile oamenilor și să faci bani pe seama lor, să parvii necontenit, fără să îți pese de cineva și nu să îi ajuți pe oameni să fie geniali și Sfinți.

Însă eu practicam mentalitatea duhovnicească, cea mântuitoare, care, din respect și din multă înțelegere față de oameni, dorește ca oamenii să se realizeze interior la modul plenar. Numai că oamenii pe care eu îi vedeam cu potențe de eroi, de genii, de Sfinți, în marea lor majoritate, nu m-au ascultat spre binele lor și spre binele tuturor, pentru că n-au vrut să fie ei înșiși. Și ratarea lor, pe care o văd mereu, care îmi stă în față, e o durere imensă pentru mine. Căci mă doare pentru cei care nu sunt și nu vor să fie niciodată. Și aceasta, pentru că ei nu sunt interesați de ce vrea Dumnezeu de la ei. Trăiesc în orb, trăiesc fără luminarea Lui și de aceea își îngroapă darurile pe fiecare zi.

Însă, când Dumnezeu umple pe cineva de multe daruri, de mic, de la naștere, e pentru ca el să se smerească și să Îi slujească lui Dumnezeu. Și ca să Îi slujești Lui, trebuie să te lași mereu luminat de Dumnezeu. Dacă ești plin de vigoare, de multă iubire, de multă minte, de mult entuziasm, dacă ai capacitatea de a face multe lucruri, toate acestea sunt pentru ca să asculți de Dumnezeu. Pentru ca să asculți voia Lui cu tine. Și smerirea ta continuă în fața Lui, pocăința ta, rugăciunea ta, privegherea ta, deschiderea ta față de oameni trebuie să te facă să vezi ce te împlinește. Și când vrei să vezi cine ești, când vrei să vezi adâncul tău, când vrei să știi darurile tale, când vrei să știi ce poți să faci și cât poți să faci, trebuie să te lași luminat de Dumnezeu spre drumul tău, spre împlinirea ta.

Dar, pe acest drum al înțelegerii de sine, El, Dumnezeul milei, îți trimite diverși oameni, diverse guri ale Sale, ca să îți vorbească de aproape. Dacă tu nu le asculți, dacă nu le asculți pe toate, dacă nu analizezi toate cu profunzime, nu știi voia Lui. Pentru că El ți Se descoperă direct, în vedenii și luminări dumnezeiești, dar ți Se descoperă în mod tainic și în oameni, în lucruri, în diverse evenimente. Și ce citești, ce auzi, ce trăiești, cu cine te întâlnești, ce îți spun cei cu care te întâlnești fac parte din vorbirea Lui către tine. Și dacă pui la un loc toate experiențele tale mistice, pe cele directe și pe cele indirecte, atunci afli de ce te-ai născut unde te-ai născut, de ce ești cine ești, ce trebuie să faci, câte poți să faci, cu cine trebuie să te însoțești, cine te liniștește și te ajută și, dimpotrivă, cine te învață la rele și cine îți stă împotrivă.

Dar când nu îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu, pe cei pe care El i-a trimis la tine, și îi confunzi pe ei cu unii oarecare, atunci nu ieși în întâmpinarea lui Dumnezeu și nici nu vezi ce te împlinește. Pentru că ești orb pentru cei din fața ta și pentru viitorul tău.

Însă, Sfântul Simeon „era…înștiințat de către Duhul Sfânt [ἦν κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]” [Lc. 2, 26, BYZ]”, dar, în același timp, „[era] Drept și evlavios [Δίκαιος καὶ εὐλαβής], așteptând Mângâierea lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ], și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lcv. 2, 25, BYZ]. Nu trăia doar cu profeția, cu ce primise în trecut, ci era un om care vedea în prezent. Care vedea dumnezeiește. Pentru că profețiile primite în trecut nu știi când se vor împlini, dacă, în prezent, acum, nu ești plin de slava lui Dumnezeu. Căci nu vei ști când se va împlini profeția, dacă nu ești plin de slava Lui. Pentru că El te va lumina când se va petrece împlinirea profeției, dacă tu ești cu El, dacă tu ești plin de slava Lui cea veșnică.

Iar atunci când Domnul a fost adus la templul din Ierusalim, Sfântul Simeon „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]” [Lc. 2, 27, BYZ]. A venit în slava Duhului Sfânt, având în el slava Lui. Și pentru că era plin de slava lui Dumnezeu, așa cum era și Sfânta Anna, doar ei L-au văzut pe Domnul. Doar ei au văzut că acel Prunc, adus atunci la templu, era Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar dacă ar fi fost mai mulți văzători de Dumnezeu în clipa aceea, în afară de cei doi, de Născătoarea de Dumnezeu, de Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu și de Sfântul Arhiereu și Profet Zaharias, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul[5], Dumnezeiasca Tradiție ne-ar fi spus acest lucru. Dar n-au fost!…Și n-au fost, pentru că vederea duhovnicească e a celor care trăiesc tot timpul în sfințenie. Care sunt tot timpul cu Dumnezeu.

Și testul sfințeniei e vederea duhovnicească! Vezi, pentru că înțelegi și înțelegi, pentru că ești plin de slava lui Dumnezeu. Și când te luminează Dumnezeu ca să vezi în oameni, te luminează spre binele lor: pentru ca să îi ajuți. Dar dacă ei nu te cred, pentru că nu au nevoie să se vadă pe ei înșiși și să se pocăiască, de aceea dau cu piciorul luminării de la Dumnezeu, nu iau în seamă darurile lor, nu iau aminte la vocația lor, pentru că nu le pasă de mântuirea lor.

Și de aceea nu L-au văzut și nici nu Îl vedem pe El: pentru că nu ne pasă de mântuirea noastră! Nu ne ocupăm cu mântuirea toată ziua, ci cu pierderea noastră. Și pentru că ne ocupăm cu pierderea noastră, ni se pare că orbirea duhovnicească e „o virtute” și că neștiința voii lui Dumnezeu e „sfințenia” noastră. Însă orbirea duhovnicească și neștiința voii lui Dumnezeu sunt două mari calamități în viața noastră. Căci atunci când ești orb, nu vezi pe nimeni la modul profund și când nu știi voia lui Dumnezeu cu tine, nu ai nicio traiectorie. Bănănăi peste tot, colinzi în toate părțile și nu faci nimic fundamental cu viața ta. Și nu faci, pentru că nu îți dezvolți darurile tale. Nu îți împlinești vocația ta, pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o ca să te împlinești în ea.

Părinții duhovnicești sunt cei care îi văd pe oameni și îi pot conduce spre împlinirea lor. Numai că ei nu au un ecuson în piept în care să se specifice acest lucru…Trebuie să îi vezi, pentru ca ei să te vadă și să te îndrume. Și ca să îi vezi, trebuie să ai mare nevoie de ei, iar ca să ai mare nevoie, trebuie să te pocăiești mult, din destul. Și să fii gata să renunți la tine, la perspectiva ta mică, pentru perspectiva lor mare, abisală, veșnică, pentru perspectiva lui Dumnezeu pentru tine.

Acum, ca și în trecut, mă entuziasmez la fel pentru orice om mare pe care mi-l aduce Dumnezeu în cale, dar nu mai încerc să grăbesc lucrurile, nu mai încerc să îl conving că văd cine e și că știu ce îi trebuie ca să fie el însuși. Doar mă las la îndemâna lui, a întrebărilor sale, îl duc spre opera mea ca să îi vorbească, îl las ca tăcerea, bucuria, ochii mei, sufletul și trupul meu să-i vorbească. Pentru că omul mare, care caută cu întreaga lui ființă peste tot, înțelege când dă de o operă mare, de un om pe măsura așteptării sale. Și fac asta pentru ca să mă protejez și pentru ca să-l protejez. Pentru ca lucrurile să se înțeleagă de la sine, în mod organic, dacă e deschis mereu spre slava lui Dumnezeu.

…Acad. Adam Puslojić e unul dintre marii oameni din viața mea, care și-a presimțit sfârșitul și care a premeditat întâlnirea cu mine. M-a lăsat pe mine să fac primul pas, dar el mi-a trimis multe semnale că mă dorește în viața lui. De aceea, înțelegând dorința lui tainică, am deschis imediat cartea cu el, din prima clipă, și am pus bucuria în titlu[6]. Pentru că știam că dorința lui era plină de bucurie. Căci mă citise, știa cine sunt – pentru că sunt prezent cu totul în online prin cărțile mele –, știa că sunt un poet pe inima lui, că sunt un gânditor și artist mare, ca și el, și știa că se poate lăsa în inima mea ca pe un pat de odihnă. M-a trimis la diverse cărți ale sale, la diverse texte, dar n-a vrut să se confeseze cu totul mie. Pentru că știa că îl înțeleg, că îl văd, că știu cine este…După cum nu mi-a spus niciodată că m-a citit cu atenție. Dar el știa că eu știu, din fiecare detaliu al său, că un om e tare bucuros pentru altul numai dacă îl împlinește, dacă îl înțelege.

La fel, Dr. Marin Ciobanu[7], pe care astăzi l-am pomenit la Parastas, a premeditat întâlnirea cu mine, pentru că m-a citit mai întâi. Mi-a dăruit cărțile sale, apoi l-am spovedit pentru prima oară în viață și l-am împărtășit înainte de Paști, dar, ca și Adam, a vorbit cu mine mai mult prin tăcerile lui elocvente și prin puținele lui cuvinte și prin opera lui decât față către față. Pentru că, aidoma mie, și-au ales să nu forțeze lucrurile, dar au dorit să rămână în mine. Pentru că amândoi au știut că eu am nevoie de astfel de unici, de oameni care să rămână în mine și să îi port mai departe.

Însă cum și-au dat seama că eu sunt deschis dialogului și prieteniei? Cum și-au dat seama că îi pot înțelege și că îi pot iubi? Cum și-au dat seama că discuțiile lor cu mine și gesturile lor față de mine vor rămâne și că eu voi vorbi întotdeauna despre ele cu recunoștință și cu prietenie? Prin aceea că m-au citit! Nu știu cât m-au citit, nu știu ce au citit de la mine, pentru că niciodată nu s-au confesat, dar ceva e cert: că amândoi au avut încredere în mine, că au vorbit cu toată deschiderea, că mi-au vorbit ca unui vechi prieten, adică au vorbit în siguranță. Pentru că s-au știut înțeleși, apreciați și iubiți.

Dar ca să simți toate acestea trebuie să crezi în oameni și în dialogul real cu oamenii. Dacă crezi că oamenii nu se pot schimba, de ce să mai scrii, de ce să le mai scrii?! Scrisul e plin de speranță, de iubire, de adevăr. Scrii pentru că știi că poți schimba oameni. Ești sigur de asta. Nu scrii ca să te afli în treabă, ci pentru că scrisul e adevărat, e ca sufletul tău, e plin de tine. Și dacă îți pui sufletul în cărți, ți-l pui și în oameni, prin aceea că adevărurile tale intră și rămân în oameni.

De aceea, iubiții mei, când Îl întâmpini în mod real pe Dumnezeu, îi întâmpini în mod real și pe oameni. Căci oamenii au valoare abisală, numai când Dumnezeu e cea mai mare abisalitate, abisalitatea cu totul abisală a vieții tale. Îi găsești mari, îi găsești importanți, îi găsești plini de adevăruri pe oameni, pentru că Dumnezeu e în tine prin slava Lui. Pentru că El e în tine și pe ei îi poți lua în tine. Și îi poți lua, pentru că Dumnezeu te-a făcut mare, încăpător, foarte încăpător. Și Lui Îi mulțumim mereu pentru darurile Sale cele mari, dar mai ales pentru marii oameni pe care ni i-a dăruit. Pe care ni i-a adus în viață.

Multă pace, bucurie și împlinire! Și fie ca Dumnezeul mântuirii noastre să ne dea ochi să vedem și brațe cu care să îmbrățișăm tot timpul! Amin!


[1] Începută la 14. 28, în zi de sâmbătă, pe 28 ianuarie 2023. Cer înnorat, burnițează, două grade, vânt de 6 km/ h. Ieri și azi a nins pentru prima oară pe 2023.

[2] Mineiul pe februarie, ed. BOR 1929, p. 29.

[3] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2000/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://doxologia.ro/viata-sfant/intampinarea-domnului.

[6] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Bucuria de a fi cu Adam, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

[7] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/07/darul-de-carte-de-la-dr-marin-ciobanu-7-ianuarie-2021/.

Facerea, cap. 42, cf. LXX

1. Și a văzut Iacov că este vânzare[1] în Egiptos și le-a zis fiilor săi: „Pentru ce leneviți?

2. Iată, am auzit că este grâu în Egiptos! Coborâți acolo și cumpărați-ne nouă puține mâncăruri, ca să trăim și să nu murim [ἵνα ζῶμεν καὶ μὴ ἀποθάνωμεν]!”.

3. Și au coborât frații lui Iosif, cei 10, [ca] să cumpere grâu din Egiptos.

4. Dar pe Veniamin, pe fratele lui Iosif, nu l-a trimis împreună cu frații săi[2], căci a zis: „Ca nu cumva să i se întâmple lui slăbiciune [μήποτε συμβῇ αὐτῷ μαλακία]”.

5. Și au venit fiii lui Israil [pentru] a cumpăra, împreună cu cei care vin [veneau să cumpere], căci era foamete în pământul Hanaanului.

6. Iar Iosif era stăpânitorul pământului[3][și] el vindea [la] tot poporul pământului. Și au venit frații lui Iosif [și] i s-au închinat lui, pe fața [lor, până] la pământ [προσεκύνησαν αὐτῷ, ἐπὶ πρόσωπον, ἐπὶ τὴν γῆν].

7. Și i-a văzut Iosif pe frații săi [și] i-a cunoscut. Și se înstrăina de ei [καὶ ἠλλοτριοῦτο ἀπ᾽ αὐτῶν][4] și le-a grăit lor [cu cuvinte] aspre [καὶ ἐλάλησεν αὐτοῖς σκληρα] și le-a zis lor: „De unde ați venit?”. Iar ei i-au zis: „Din pământul Hanaan, [ca] să cumpărăm mâncăruri!”.

8. Și i-a recunoscut Iosif pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut pe el.

9. Și Iosif a fost aducându-și aminte de visele pe care le-a văzut el și le-a zis lor: „Iscoade [κατάσκοποί][5] sunteți [și] ați venit să vedeți căile țării [τὰ ἴχνη τῆς χώρας]!”.

10. Dar ei i-au zis: „Nu, doamne! Slujitorii tăi [suntem și] am venit să cumpărăm mâncăruri.

11. Toți suntem fiii unui om, pașnici suntem [și] nu suntem iscoade, [ci] slujitorii tăi”.

12. Dar [el] le-a zis lor: „Nu, ci căile pământului [τὰ ἴχνη τῆς γῆς] ați venit să vedeți!”.

13. Iar ei i-au zis: „Doisprezece suntem, slujitorii tăi, frați în pământul Hanaan. Și, iată, cel mai tânăr [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, iar celălalt[6] nu [mai] este [ὁ δὲ ἕτερος οὐχ ὑπάρχει]!

14. Și Iosif le-a zis lor: „Aceasta este, pe care v-am zis-o vouă, zicând că iscoade sunteți.

15. [Și] în[tru] aceasta veți arăta, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [căci] nu aveți să ieșiți de aici, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să vină aici.

16. Trimiteți dintre voi pe unul și luați-l pe fratele vostru! Iar voi veți fi legați până or să fie vădite cuvintele voastre, dacă grăiți adevărul sau nu [εἰ ἀληθεύετε ἢ οὔ]! Iar dacă nu, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [se va arăta], cu adevărat, [că] iscoade sunteți”.

17. Și i-a pus pe ei în temniță [pentru] trei zile.

18. Și le-a zis lor [în] a treia zi: „Aceasta faceți și veți trăi, căci de Dumnezeu eu mă tem [τὸν Θεὸν γὰρ ἐγὼ φοβοῦμαι]!

19. Dacă sunteți pașnici, un frate al vostru să fie ținut sub pază, iar ceilalți mergeți și duceți cumpărarea dării de grâu a voastră!

20. Iar pe fratele vostru cel mai tânăr aduceți-l către mine și vor fi crezute cuvintele voastre [καὶ πιστευθήσονται τὰ ῥήματα ὑμῶν]! Iar dacă nu, [atunci] veți muri”. Și așa au făcut!

21. Și a zis fiecare către fratele său: „Da, în păcat [suntem], căci suntem pentru fratele nostru! Căci am trecut cu vederea necazul sufletului său [ὑπερείδομεν τὴν θλῖψιν τῆς ψυχῆς αὐτοῦ], când îl legam noi și nu l-am ascultat pe el. Pentru aceasta a venit pe[ste] noi necazul acesta [ἕνεκεν τούτου ἐπῆλθεν ἐφ᾽ ἡμᾶς ἡ θλῖψις αὕτη]”.

22. Și a fost răspunzându-le Rubin [și] le-a zis lor: „Nu v-am grăit vouă, zicându-vă: «Să nu faceți nedreptate copilașului!» și nu m-ați ascultat pe mine? Și, iată, sângele său este căutat [τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκζητεῖται]!”.

23. Dar ei nu știuseră [știau] că Iosif aude, căci traducătorul era în mijlocul lor.

24. Și a fost întorcându-se de la ei [și] Iosif a plâns. Și iar a venit către ei și le-a grăit lor. Și l-a luat pe Simeon de la ei și l-a legat pe el înaintea lor.

25. Și a poruncit Iosif să le umple vasele lor de grâu și să le dea înapoi argintul fiecăruia întru sacul său și să le dea lor de mâncare întru cale. Și a fost făcându-li-se lor așa!

26. Și au pus grâul pe măgarii lor [și] au plecat de acolo.

27. Și a dezlegat unul sacul său, [ca] să dea hrane măgarilor săi, [acolo] unde au poposit, [și] a văzut legătura argintului său și [ea] era la gura sacului.

28. Și [el] a zis fraților săi: „Mi-a fost dat înapoi argintul meu și, iată, acesta [este] în sacul meu!”. Și s-a uimit inima lor [καὶ ἐξέστη ἡ καρδία αὐτῶν] și au fost tulburându-se între ei [și] zicând: „Ce [este] aceasta [τί τοῦτο], [pe care] ne-a făcut-o nouă Dumnezeu [ἐποίησεν ὁ Θεὸς ἡμῖν]?”.

29. Și au venit către Iacov, tatăl lor, întru pământul Hanaan și i-au vestit lui toate cele care li s-au întâmplat lor, zicându-i:

30. „A grăit omul, domnul pământului, către noi cele aspre și ne-a pus pe noi sub pază, cum [că] iscodim pământul.

31. Dar i-am zis lui: «Pașnici suntem, nu suntem iscoade!

32. Doisprezece frați suntem, fiii tatălui nostru. Unu nu [mai] este, dar cel mai mic [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, în pământul Hanaan».

33. Și ne-a zis nouă omul, domnul pământului: «În[tru] aceasta voi cunoaște că pașnici sunteți: un frate lăsați-l aici împreună cu mine și cumpărarea dării de grâu a casei voastre ați luat [luând], plecați!

34. Și aduceți către mine pe fratele vostru cel mai tânăr și voi cunoaște că nu sunteți iscoade, ci că pașnici sunteți! Și pe fratele vostru vi-l voi da înapoi vouă și în[tru] pământ să negustoriți».

35. Și a fost, când [a fost] a-și goli ei sacii lor, și [că] era legătura de argint a fiecăruia în sacul lor [său]. Și au văzut legăturile de argint ale lor, ei și tatăl lor, și au fost înfricoșându-se.

36. Și le-a zis lor Iacov, tatăl lor: „Pe mine m-ați făcut fără copii! Iosif nu [mai] este, Simeon nu [mai] este! Și pe Veniamin mi-l veți lua? Asupra mea a[u] fost toate acestea”.

37. Și a zis Rubin tatălui său, zicându-i: „Pe cei doi fii ai mei omoară-i, dacă nu am să-l aduc pe el către tine! Dă-l pe el întru mâna mea și eu îl voi aduce pe el către tine!”.

38. Și el[7] a zis: „Nu va coborî fiul meu împreună cu voi, căci fratele său a murit și el singur a fost rămas! Și [dacă] se va întâmpla [ca] el să fie slăbind pe calea pe care are să meargă, și [atunci] îmi veți coborî bătrânețea mea cu întristare întru Iad”.


[1] Vânzare de grâu.

[2] Se referă la Sfântul Iacov.

[3] În Egipt.

[4] Se înstrăina de ei interior, vorbindu-le distant, ca și când nu i-ar cunoaște.

[5] Spioni.

[6] Cu referire la Sfântul Iosif.

[7] Sfântul Iacov.

Eugen Barbu, Groapa [13]

Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.

Aveau „sămânță de vorbă”, p. 273, chef de vorbă. Râsul veninos, p. 273. Superstiția că pisica ce trece pe sub dric poate lua sufletul mortului și să-l facă strigoi, p. 275. Dumnezeu îi strânge p-ăia buni, p. 275. Țuluc, p. 275; „o noapte slută”, p. 278; femeia, după ce făcuse dragoste, avea „chipul răvășit și ațâțat”, p. 278; cel bătrân aude cum s-au înțeles să îl înșele sexual, p. 278.

Pitaci[1], p. 280; husăn, p. 280, un fraier[2]; „cel tânăr mușca dintr-un hartan [bucată[3]] de pasăre”, p. 285; și după ce îl străpunge pe ucenicul infidel, p. 287, Bozoncea o scoate pe Didina afară în pielea goală, pe timp de iarnă și o bate în văzul tuturor, p. 288.

„o scăim la fas”, p. 290, ne-o luăm la cap[4]; ecsivă, p. 290[5]; Paraschiv vine să fure mireasa, p. 293, și îl lovește în inimă pe Bozoncea, p. 294. După care o dă pe Didina tuturor ca să o batjocorească, crezând că ea l-a vândut, p. 294.

Încliftați, p. 295, dichisiți[6]; Oacă, p. 296; „Peste Cuțarida se lăsa o ceață ca scama de păpădie”, p. 297; mamele, după ce își spălau copiii, îi punea „să se închine și să pupe icoanele cu margini de lemn în care mișunau cariile”, p. 297; Tilică era frizer, p. 298; după multă ploaie, autorul observă că „ploaia ostenise”, p. 301.

Mucegaiul de după ploaie, p. 302; vrăjitoarea care făcea toate relele, p. 303; datul în cărți, p. 305-306; Pandele i-a spus lui Stere: „Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ți-l faci ție”, p. 310; numele total: Stere Drăgănoiu, p. 310.

Mitică Ciolan, p. 312, era „dărâmat de osteneală”, p. 313; „Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare”, p. 314; lăutarii, speriați, încep să cânte pentru ca să alunge lupii, p. 316; și autorul subliniază: „Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului”, p. 316.

Erau 9 lupi în jurul lăutarilor, p. 316. Haita de lupi îl mănâncă prima oară pe Neacșu, p. 318; doar Anghel mai rămâne în viață, p. 320. Marghioala lui Mială, p. 321. Ieșirea din iarnă, p. 322, e totuna cu mai trăim. Încă mai trăim. Și lumea venea la Marghioala pentru morcovi, p. 323. Căci morcovii erau „verzitură de împrospătat sângele”, p. 323.

Primarul se ocupa cu adusul nisipului, p. 324; primarul Rigo promite că va pava străzile, p. 325; primarul era liberal, p. 325; dar, de fapt, era vorba despre „viitorul” primar, pentru că nu era ales, p. 325. Numai că babele știau că politicienii sunt mincinoși, p. 326. Însă, l-au ales pe primar, dar acela și-a uitat promisiunile, p. 326.

Hoții erau mână în mână cu comisarii, p. 329. A lihoti, p. 329, a chihoti[7]. Și romanul acesta plin de realism și de suspans se termină într-o noapte de primăvară, rece și înaltă, pe când creștea iarba, p. 337.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/pitaci.

[2] Idem: https://dexonline.ro/definitie/husăn.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hartan.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/scăi.

[5] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/ecsivă.

[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/încliftat.

[7] Cf. https://dexonline.ro/definitie/lihoti.

Predică la pomenirea Sfinților Ierarhi [2023]

Iubiții mei[1],

mai înainte de a vedea un Ierarh în carne și oase, care slujește în Biserică, m-am împrietenit cu câțiva Sfinți Ierarhi care au scris pentru posteritate. Asta pe la 14-16 ani…Și, citind cărțile lor cele dumnezeiești, am considerat că Ierarhii Bisericii sunt niște oameni foarte învățați, foarte sfinți, foarte prietenoși cu oamenii, care au timp să îți răspundă la întrebări, pentru că văd adâncul din oameni și nevoile lor reale.

Însă, mai apoi, mi-am dat seama că sunt Ierarhi și Ierarhi, că nu trebuie să îi idealizez, cum nu trebuie să idealizez pe nimeni, că nu trebuie să cer de la ei ce nu pot fi sau ce nu vor să fie, dar că cei pe care i-am cunoscut prima oară sunt cei autentici, cei de care am nevoie și are nevoie tot omul credincios. Pentru că nu pot admite ca Episcopul să fie un om distant, indiferent, neatent la nevoile reale ale oamenilor, căci el, pentru mine, e însăși personificarea comunicării și a comuniunii în Biserică și în lumea de azi.

În lumea onlineului, Episcopul ar trebui să fie primul comunicator, comunicatorul de top al lumii noastre. Mai presus de toate televiziunile și trusturile de presă și inițiativele personale ale tuturor, Episcopul ar trebui să fie discursul cel mai clar și mai întăritor al lumii noastre, omul de încredere, cel care deschide calea pentru toți, cel care ne prezintă viitorul în termenii bucuriei și ai împlinirii personale. Căci el, trăind plinătatea harului lui Dumnezeu în ființa sa, și având contacte cu toate sferele sociale, poate să vorbească pe înțelesul tuturor despre problemele mari și mici ale lumii noastre. Dar, mai presus de toate, poate fi nevoia noastră de echilibru, nevoia noastră de verticalitate, nevoia noastră de dialog real, impunător, copleșitor, întăritor, convertitor.

Și pentru că sunt rari Episcopii Bisericii care își asumă să fie prezențe online cotidiene, tocmai de aceea Biserica, de aici și de pretutindeni, nu e reprezentată în online. E mai mult o absență inexplicabilă decât o prezență copleșitoare. Pentru că nu sunt de ajuns doar dările de seamă periodice sau anuale despre activitatea Bisericii, nu sunt de ajuns doar fotografiile de la Slujbe, nu sunt de ajuns doar Slujbele în transmisie directă, ci e nevoie și de glasul continuu al Episcopilor în mediul online. De munca lor zilnică pentru întreaga Biserică.

Pentru că munca zilnică în online arată prezența ta, implicarea ta vie în viața tuturor. Onlineul explică viața ta de după Biserică, viața ta interioară, cine ești tu cu adevărat. Studiile, cărțile, predicile, conferințele tale, muncite și dăruite online, arată ce faci tu când nu ești văzut de public. Sau când publicul crede că faci altceva, dar tu muncești pentru binele Bisericii și al întregii lumi.

Un Episcop prezent în fiecare zi în online, în ciuda oboselii și a fragilității sale, care scrie și comunică cât poate, e un om credibil. Nu e un om distant, ci un om care se dăruie. E un om care se dăruie în mod evident, care se dăruie și impresionează, care comunică și luminează, care se bucură să vorbească cu oamenii și îi întâlnește în mod real dincolo de ecranele prin care îl privesc.

Căci, la Biserică, fiecare privește cu ochii lui și înțelege și judecă lucrurile și trage concluziile. Dacă asculți predica Episcopului sau mergi la o conferință a sa faci la fel. Numai că la Biserică sau undeva îl auzi și îl vezi pentru puțin timp. Dar dacă l-ai asculta și l-ai vedea și l-ai citi pe Episcop în fiecare zi pe pagina sa online și a-i vedea cine e ca om și câte eforturi face pentru tine, ca cititor, și pentru toți cei cu care comunică, atunci l-ai întâlni cu adevărat pe Episcopul tău sau din altă regiune sau din altă țară a Bisericii.

Pentru că prietenia înseamnă prezență (Nichita Stănescu). Și nu te poți împrieteni în mod real cu cineva decât atunci când îl vezi mereu, când îl vezi continuu, când îl revezi cu bucurie. Așa se explică de ce au succes azi cei care scriu, care comunică, care fac sesiuni live în fiecare zi: pentru că oamenii se obișnuiesc, se împrietenesc, se îndrăgostesc de ei. Află și bunele și relele lor, află ce le place și ce nu le place, își dau seama că au lucruri în comun cu ei și asta îi face să fie umani.

Însă Episcopul ar fi profund uman în ochii oamenilor credincioși și nu numai, dacă ar comunica, dacă s-ar dărui continuu pe pagina sa online, pentru că el ar comunica duhovnicește, ar comunica esențial, ar comunica cu toată ființa lui despre viața, istoria și experiența Bisericii. Experiența Bisericii ar fi înțeleasă din interior, dacă Episcopul, cu autoritatea sa deplină, ar explica-o pe fiecare zi, iar oamenii și-ar înțelege credința în mod pragmatic, ca o cotidianitate și nu doar legată de spațiul strict liturgic. Căci mulți cred că trebuie să își exprime credința doar la Biserică și nu clipă de clipă. Iar dacă Episcopul le-ar dovedi că credința se poate trăi și manifesta clipă de clipă, că ea e o îndrăgostire continuă de Dumnezeu și de oameni, că ea e o manifestare deplină a omului, atunci nu s-ar mai pune problema apostaziilor de tot felul. Pentru că oamenii ar înțelege că credința e totuna cu sufletul tău, cu sănătatea ta, cu mântuirea ta, cu împlinirea ta veșnică.

De aceea, absența cotidiană din online a Episcopilor, a Stareților, a Preoților pune sub semnul întrebării Biserica, pentru că Biserica pare că se ascunde, pare că nu vrea să răspundă la întrebări, pare că are numai afaceri dubioase. Însă Biserica cea vie a lui Dumnezeu face mereu Slujbe, întreține Bisericile și Mănăstirile, se implică cum poate în viața societății, trăiește în mod real, aici și în orice țară ortodoxă. Biserica nu are nimic de ascuns, pentru că ea e viața cu Dumnezeu în mijlocul oamenilor de tot felul și de orice credință. Ci, dimpotrivă, Biserica vrea să fie auzită de către toți, iubită de către toți, să se extindă la toate popoarele lumii, pe tot pământul, pentru că misiunea ei e universală și nu zonală, nu lăturalnică.

În 17 ani de online, munca noastră zilnică, a mea și a soției mele, s-a dovedit o prezență benefică, prietenoasă, luminătoare, inspiratoare pentru mulți. Cât putem scrie, cât putem edita, cât putem comunica, fără să ieșim din ritmul cotidian al profesiilor noastre, este evident pentru toți. Iar dacă Episcopii, Stareții, Profesorii de Teologie, Preoții ar fi făcut și ei la fel, dacă ar fi început de la începutul onlineului de masă în România, din 2004 încoace, am fi avut mult mai multe evidențe notabile asemănătoare platformei Teologie pentru azi. Pentru că a fi prezent mereu, a dovedi pe fiecare zi că ai profunzime și știința continuității, echilibru și dialog, bucurie și nădejde, înseamnă a fi om bun, slujitor al lui Dumnezeu și prieten al oamenilor.

Sfântul Apostol Pavlos, azi, în lumea noastră, ar fi fost prezent online tot timpul, pentru că ar fi scris cu bucurie tuturor. Când și-ar fi terminat propovăduirile publice și slujirile sale, cu toată oboseala lui, ar fi venit acasă și ar fi scris toate ale inimii sale, tot ceea ce ar fi trăit și ar fi simțit și ar fi înțeles. Pentru că el era avid să comunice, să spună, să învețe binele pe toți oamenii.

Sfântul Ioannis Hrisostomos s-ar fi bucurat enorm de arhiva de manuscrise patristice și de scrieri teologice a vremii noastre. Ar fi scris mult și bine despre tot ce ar fi înmagazinat și luminările sale ar fi fost mântuitoare pentru toată Biserica și toată lumea.

Sfântul Fotios cel Mare ar fi avut o bibliotecă copleșitoare în lumea noastră, în zeci și sute de terabaiți, una care nu i-ar mai fi fost distrusă, pentru că el prețuia în mod real informația, cunoașterea, știința. Iar toată informația și știința lumii noastre trebuie tezaurizată, pentru că din toate, un om al Bisericii, poate să scoată aur. Și scoți aur din toate, atunci când scrii spre folosul oamenilor, făcând tot felul de conexiuni între științele lumii noastre.

Însă, când citesc Viețile lor, ale Sfinților Ierarhi, îmi dau seama că ei au scos aur din piatră seacă. Că datele avute de ei la îndemână au fost infime pe lângă ceea ce noi, azi, numim informație. Pentru că azi, informația teologică e o imensitate pe lângă ceea ce aveau ei la îndemână. Însă ei au valorificat puținul lor la maximum, luminați fiind de Dumnezeu, pentru că au crezut cu totul în Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și nu s-au îndoit niciodată de experiența sfântă a contemporanilor și a înaintașilor lor.

Însă, la ce asistăm azi, adesea, în mediile teologice? La teologi care neagă Tradiția Bisericii, care o rescriu după cum vor, care o vând la târg pe 3 lei și care nu reușesc decât să umple de durere și de necredință pe oameni. Să-i ducă la îndoieli, la hule, la râsete prostești.

E foarte greu să mai găsești azi teologi serioși, care să scrie pe sursele Tradiției și care să vorbească în termenii adevărului. Pentru că, fiind neluminați de Dumnezeu în scrisul lor și nebazându-se pe o experiență teologică și mistică autentică, scriu amestecând adevărul cu minciuna sau se ocupă de tot felul de speculații și îndoieli, care nu folosesc pe nimeni. Și citesc aceste cărți cu penseta, luând de colo și de colo câteva date, pentru că restul e pierdere de timp. Și când o carte teologică e o pierdere de timp? Când minte cu nerușinare, când neagă adevărul Bisericii, când îi iluzionează pe oameni.

Ce pot scrie Episcopii astăzi? Despre cărțile pe care le citesc, despre oamenii pe care îi cunosc, despre ei înșiși, despre experiența lor reală de viață, despre orice problemă pe care o consideră importantă și vitală pentru oameni. O judecată dreaptă și profundă despre diverse teme teologice, filosofice, culturale, științifice și despre diverși oameni e gura de aer de care fiecare om credincios are nevoie. Pentru că o astfel de mărturisire continuă a Episcopului este chipul său oglindit în noi înșine. E modul în care el se sădește abisal în noi, pentru a ne fi prieten real. Căci prietenul real e cel care te învață adevărul și evlavia, care te învață verticalitatea.

Așadar, iubiții mei, și Episcopul și Starețul și Profesorul de Teologie și Preotul și credinciosul, oricare ar fi el, trebuie să fie transparenți pentru toți. Căci toți suntem chemați să fim lumină a lumii și nu întuneric al lumii. Ce înseamnă a fi întuneric? A fi plin de păcate, de toate păcatele, încât prin tine să nu se propovăduiască deloc voia lui Dumnezeu cu oamenii. Dar când ești lumină a lumii, atunci ești adevărul lumii, ești experiența mântuitoare a lumii, ești omul care îi duce pe oameni la Dumnezeu. Și îi ducem pe alții la Dumnezeu, când dovedim tuturor că noi suntem clipă de clipă cu Dumnezeu și mărturisim tuturor bucuria și împlinirea noastră în viața cu Dumnezeu.

De aceea, a fi online și a te exprima normal, firesc, așa cum ești tu e totuna cu a fi firesc la locul de muncă, la Biserică, pe stradă, în vizită la cineva, oriunde ai fi. Eu nu trebuie să vorbesc altfel cu oamenii, atunci când mă întâlnesc cu ei, pentru că așa vorbesc cu toți oamenii. Sunt firesc aici, sunt firesc și când mă întâlnește tot omul. Pentru că nu am o mască, nu mă ascund de nimeni, nu sunt distant față de nimeni.

La fel ar trebui să percepem și cărțile Dumnezeieștilor Părinți când le citim: că e firescul lor, e modul lor de a fi, că așa s-au comportat ei cu toți și că ele, cărțile lor, conțin experiența lor genuină de viață, experiență cu care trebuie să ne îmbogățim și noi. Pentru că citim cărți pentru ca să devenim o carte pentru alții. Citim cărți pentru ca să le chintesențiem în noi înșine, să le facem una cu noi. Dar devenim cărți vii, așa cum sunt și cărțile Sfinților, pentru că ne umplem de experiența Sfinților ca unii care o retrăim în noi înșine.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne lumineze mereu, ca să înțelegem care e scopul vieții noastre de zi cu zi! Mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 9. 15, în zi de joi, pe 26 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 11 km/ h.

Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

ca să auzim, trebuie să ne liniștim interior și, ca să ne liniștim, trebuie să ne pocăim tot timpul. Pentru că pocăința face inima miloasă, atentă, duioasă, ascultătoare la nevoile oamenilor. Fiindcă auzi pe altul, dacă îți asculți inima. Și îți asculți inima, dacă îți recunoști păcatele tale tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Și, ca să-l auzi pe altul la modul fundamental, la modul adânc, trebuie să-L auzi neîncetat pe Dumnezeu, Care îți vorbește în inima ta. Care te îndrumă pe fiecare zi ce să faci.

Dar când mergi tot timpul cu căștile în urechi și când asculți muzică dincolo de suportabilitatea urechilor tale și când faci abstracție de toți ceilalți, atunci nu te asculți nici pe tine, nici pe altul și nici pe Dumnezeu. Pentru că El, tu și altul aveți nevoie de liniștea inimii…

Femeia hananea [γυνὴ χαναναία][Mt. 15, 22, BYZ], adică din Hanaan [Χανάαν], a strigat din adâncul inimii sale [Ibidem]. Dar nu pentru nevoile sale, ci pentru sănătatea fiicei sale! Pentru că ea a conștientizat starea acesteia, a fiicei sale, și pentru ea era rănită de durere. De aceea, a strigat către Domnul și I-a zis: „Miluiește-mă, Doamne, fiule al lui David! Fiica mea rău se demonizează [Ἐλέησόν με, Κύριε, υἱὲ Δαυίδ· ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]” [Ibidem].

Dar ca să înțelegi că cineva se demonizează din ce în ce mai mult trebuie să vezi sufletul omului. Căci astăzi, mulți, deși se demonizează pe fiecare zi, nu înțeleg acest lucru. Iar părinții lor stau în casă cu copiii lor demonizați, cu copiii lor plini de demoni, și consideră că au probleme psihice și de comportament. De aceea, le dau pastile și nu se roagă pentru ei. Nu îi duc la Biserică. Nu cer ajutorul lui Dumnezeu. Și nu îi duc la Biserică și nici nu se roagă pentru ei, pentru că nu văd boala sufletească din ei. Nu văd că ei sunt plini de demoni și nu de vreo boală somatică.

Însă această femeie, deși păgână, e admirabilă pentru noi. Căci ea a văzut adevărata boală a fiicei sale: demonizarea ei. Și a strigat către Domnul în mod profund teologic, pentru că L-a văzut ca fiul lui David, ca Mașiah cel venit din descendența lui David.

A folosit substantivul fiul la vocativ (υἱὲ), așa cum este și în rugăciunea lui Iisus: Κύριε Ιησού Χριστέ [Doamne Iisuse Hristoase], Υιέ του Θεού [Fiule al lui Dumnezeu], ελέησόν με [miluiește-mă pe mine], τον αμαρτωλόν [păcătosul]!”[2]. Pentru că ea s-a rugat isihast Domnului, s-a rugat din adâncul inimii sale. Și s-a rugat, pentru că a văzut, a simțit, s-a pătruns, s-a îndurerat cu totul de situația ei jalnică. Ceea ce trebuie să facă părinții întotdeauna pentru copiii lor.

Căci dacă tu, ca părinte, zici că ești trecut prin viață, că ai experiență de viață, tu nu trebuie să te comporți cu copilul tău așa cum se comportă el, care poate fi iresponsabil la un moment dat. Dacă vezi că el greșește cu ceva, dacă vezi că nu știe ceva anume, dacă vezi că s-a înhăitat la rele cu alții, dacă vezi că el e indolent într-o anume privință, tu nu trebuie să stai nepăsător. Căci, dacă stai nepăsător, asiști la distrugerea interioară a copilului tău, lucru care, uneori, e ireparabil. Și, dacă ai inimă de mamă, de tată, de bunic, de bunică, de frate, de soră, de prieten, de prietenă, atunci îl ajuți pe cel pe care îl iubești. Nu te uiți la el cum moare, ci te pui în locul lui și îl ajuți.

Și femeia a cerut mila Domnului pentru fiica ei! Pentru că numai Domnul îi aruncă pe demoni din noi înșine. Și demonii vin și se lipesc mereu de noi și, adesea, nu le simțim prezența, nu le simțim gândurile, nu le simțim răutatea lor care ne omoară interior. Dar când ne rugăm și ne smerim înaintea Domnului, când ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și simțim că ei s-au dezlipit de noi, atunci înțelegem ce înseamnă să fii parazitat continuu de demoni. De prezența lor spirituală nefastă. Căci, ca niște paraziți, ei se lipesc de sufletul și de trupul nostru și ne furnizează gânduri demonice, sentimente demonice, intenții demonice, mișcări interioare păcătoase, pe care, dacă nu le înțelegi, crezi că sunt ale tale, că așa ești tu, că așa simți, că așa gândești.

Când demonii îi învață pe tineri să se masturbeze, să își piardă virginitatea, să trăiască promiscuu, ei le prezintă toate acestea ca pe „o eliberare interioară”, ca pe „o emancipare” a lor. Fiindcă le spun că „numai” trăind în păcat vor fi „stăpâni pe ei înșiși”. Însă, neștiind ce să facă cu schimbările lor fiziologice și fiind curioși să ardă etapele, să aibă „experiențe” cu tot dinadinsul, tinerii nu devin stăpâni pe ei înșiși, ci robii patimilor lor. Căci atunci când încep să se umple de plăcere sexuală, de plăcerea băuturii, a fumatului, a drogurilor, a extravaganțelor de tot felul, ei devin robii demonilor și nu stăpâni pe ei înșiși. Devin sclavi, când „experiențele” considerau că o să le aducă „eliberarea interioară”…

Și fiica femeii din Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28], fără doar și poate, a făcut și ea experiențe rele pe sănătatea și tinerețea ei. Că d-aia ajungem să ne demonizăm: pentru că păcătuim în neștire, fără mustrări de conștiință, fără să ne pocăim pentru păcatele noastre. Și când nu te pocăiești, te îndrăcești, te demonizezi continuu, chiar dacă nu înțelegi acest lucru sau chiar dacă nu îl admiți. Că o boală nu e boală doar când o admiți în tine însuți, ci ea e de atunci, de când începe să existe în tine însuți.

De aceea, mulți trăiesc cu demonii în ei, fără să știe de ce nu se simt bine, de ce nu se simt împliniți, de ce nu le merge bine în viață. Și astfel trăiește majoritatea lumii de azi. Căci doar cei care se luptă interior cu demonii în fiecare clipă nu lasă înrâuririle demonilor să îi sufoce. În rest, înfrățirea cu demonii, coabitarea cu ei, e viața lor de zi cu zi. Pentru că nu își pun problema că sunt parazitați de ființe spirituale nevăzute de ei, dar foarte reale și foarte rele. Și nu își pun această problemă fundamentală a luptei duhovnicești cu demonii, pentru că nu au cunoscut teologia mistică, duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu. Nu cunosc cum și-au sfințit viața Sfinții lui Dumnezeu, nu cunosc câte ispite, necazuri, dureri și pericole au avut de suferit din partea demonilor și a oamenilor păcătoși, pentru ca să își sfințească viața lor.

Și când Sfântul Pavlos ne spune că viața noastră este ascunsă [κέκρυπται], împreună cu Hristos, în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ], că e ascunsă în slava Dumnezeului nostru treimic, el ne spune că tot drumul interior al mântuirii noastre e tainic pentru oameni, pentru că îl știe numai Dumnezeu și noi înșine. Iar când Sfinții se confesează, când își mărturisesc experiențele lor cele îndumnezeitoare, atunci ei vorbesc explicit despre această mare taină a vieții lor, pentru ca să ne folosească duhovnicește. Căci Sfinții lui Dumnezeu nu pierd niciodată timpul când scriu pentru noi, când ne predică, când ne slujesc, când ne povățuiesc, fiindcă ei urmăresc binele nostru real. Și binele nostru real nu e să mâncăm și să bem și să ne fie bine aici, acum, pe pământ, ci să ne fie bine și aici, dar și veșnic. Și acest bine real e viața noastră cu Dumnezeu, care ne umple de tot binele cel dumnezeiesc.

Femeia a văzut cauza reală a bolilor noastre: demonizarea interioară. Și ea a cerut ajutorul lui Dumnezeu și l-a și primit. Pentru că Domnul i-a zis ei: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Și Dumnezeu ascultă voia omului numai atunci când omul e plin de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu e cu omul întru toate și îl ascultă pe el, când omul e cu totul lipit de Dumnezeu și Îl ascultă pe El întru toate. Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea plină de iubire pentru altul, pentru că aceasta e ieșire din noi înșine spre alții.

Când suntem plini de noi înșine și ne vedem numai pe noi, n-avem timp să ne rugăm, să vorbim, să îl ajutăm pe un altul. Considerăm că pierdem timpul degeaba dacă vorbim cu el, dacă îl ajutăm, dacă ne rugăm pentru el. Și asta se petrece, pentru că suntem singuri, orbi și robiți de interese mărunte. Căci dacă ne-ar interesa aproapele nostru, ne-ar interesa și sufletul nostru. Pentru că suntem vii doar cât suntem comunicativi, doar cât suntem buni, doar cât sun- tem milostivi, doar cât suntem plini de pocăință.

„Și a fost vindecată fiica ei din ceasul acela [Καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ], ne spune Sfântul Matteos. Pentru că Dumnezeu a vindecat-o pe fiica ei în ceasul acela, atunci când a lăudat credința vie, iubitoare, milostivă a mamei sale. De unde înțelegem că Dumnezeu nu face făgăduințe în van, ci făgăduințele Lui sunt reale, pentru că se împlinesc în viața noastră. Și toate poruncile Lui sunt făgăduințe reale, care se împlinesc în viața noastră imediat, dacă începem să le împlinim.

Dacă ne facem săraci de gânduri rele în sufletul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 3, BYZ]. Dacă ne plângem păcatele noastre, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 4]. Dacă ne umplem de blândețea cea duhovnicească [Mt. 5, 5], dacă flămânzim și însetăm mereu după voia lui Dumnezeu [Mt. 5, 6], dacă ne umplem mereu de milă [Mt. 5, 7] pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație, dacă ne curățim mereu inima noastră [Mt. 5, 8], adică tot sufletul și trupul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu. Căci fericiți sunt cei care fac pace în ei și în oameni și între oameni și între popoare [Mt. 5, 9]! Fericiți sunt cei care suferă în mod nedrept și sunt prigoniți pentru Domnul [Mt. 5, 10-11]! Iar toți cei care se umplu de fericirea lui Dumnezeu în multele feluri ale virtuților dumnezeiești, se bucură și se veselesc dumnezeiește [Mt. 5, 12, BYZ], pentru că sunt împreună cu Dumnezeu și vor să fie veșnic împreună cu El.

Că de demonizare poți scăpa, dar te poți îmbolnăvi la loc! Și de ce te redemonizezi? Pentru că nu alegi, o dată pentru totdeauna, să trăiești numai cu Dumnezeu și pentru El. Viața cu Dumnezeu e reala viață a omului, e firescul omului, e modul de a fi al omului. Tocmai de aceea, orice păcat n-are de-a face cu normalitatea omului. Și noi spovedim tot păcatul, pentru că tot păcatul e anormalitate. Și e anormalitate, pentru că vedem în mod pragmatic în ființa noastră, că atunci când îl eliminăm din ființa noastră, noi începem să ne manifestăm normal, să ne manifestăm firesc și să ne umplem de cuviința vieții duhovnicești.

Căci dacă iubești păcatele, nu suporți firescul omului. Dar când începi să urăști păcatele, tot păcatul, atunci începi să iubești firescul omului, așa cum începi să iubești mâncarea bună, apa bună, aerul bun, liniștea, vorbirea folositoare, Slujbele Bisericii, rugăciunea, postul, privegherea, metaniile, închinăciunile, smerenia…Te umpli de pocăință, de citiri sfinte, de traduceri sfinte, de luminări și vederi dumnezeiești, pentru că ești avid de viața reală, de viața cu Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu e viața în care demonii au fost scoși afară din noi de El Însuși, pentru că a venit El, prin slava Lui, ca să împărățească în noi pentru totdeauna.

Vă doresc multă pace, înțelepciune și împlinire dumnezeiască! Amin!


[1] Începută la 7. 39, în zi de miercuri, pe 25 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.

1 2 3 729