Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: pr. dorin picioruș (Page 1 of 587)

Predică la praznicul transfigurării Domnului [6 august 2018]

Iubiții mei[1],

trebuie să urcăm într-un munte înalt [εἰς ὄρος ὑψηλὸν] [Mt. 17, 1, BYZ], adică în cer! Căci trebuie să vedem slava cea negrăită a lui Dumnezeu. În praznicul de azi trebuie să mergem în cer, în mod personal [κατ᾽ ἰδίαν] [Ibidem], pentru ca să vedem slava cea veșnică și necreată a Dumnezeului nostru treimic. Pentru că acolo, în cer, au intrat cu sufletele lor curățite de Dumnezeu, în vedere extatică, și cei 3 Sfinți Apostoli de azi, care, pe Tabor [Θαβώρ] [2], au văzut slava Lui, precum au putut [καθὼς ἠδυναντο][3].

Nu au văzut-o cu ochii trupești, pentru că slava Lui nu e materială, ci veșnică și necreată! Slava Lui izvorăște veșnic din ființa Lui. Și tocmai de aceea, prin slava Lui, El ne ridică la vederea Sa cea dumnezeiască. Căci numai coborându-Se la noi, El, Dumnezeul milostivirilor, ne ridică pe noi la Sine.

Sfinții Petros, Iacovos și Ioannis nu au văzut transfigurarea umanității Sale ca pe un film în aer liber, adică în afara lor, ci au văzut-o în lăuntrul lor, cu ochii inimii lor. Pentru că, cu duhul sufletului lor, cu ochii duhului lor, ei au văzut cum întreaga Sa umanitate s-a umplut de slava dumnezeirii Sale. Pentru ca să ne încredințeze în mod deplin că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, că El e Dumnezeul Care stăpânește toate și că, la fel, ne va face și pe noi, dacă vom împlini poruncile Sale. Pentru că El vrea nu pe unul sau pe o sută să ne transfigureze, ci vrea ca pe noi toți să ne transfigureze, să ne umple de slava Lui, pentru ca să avem în noi viața Lui cea veșnică.

La Mt. 17, 2 și la Mc. 9, 2 sunt singurele locuri scripturale în care se folosește forma verbală μετεμορφώθη [metemorfoti]. Un aorist pasiv. Pentru a se arăta transfigurarea, adică schimbarea ontologică a firii Sale umane. Pentru că umanitatea Domnului s-a făcut în această situație un mediu de iradiere personală a slavei Sale celei dumnezeiești.

Căci El „S-a transfigurat/ S-a schimbat la înfățișare înaintea lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]”, a celor 3 Apostoli, „și a strălucit fața Lui ca soarele [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ].

Pentru că slava dumnezeirii Sale s-a arătat prin trupul Său. Trupul Său s-a făcut pentru noi un mediu direct de împărtășire a slavei Sale. El a arătat umanitatea Sa plină de lumină Apostolilor Săi, pentru ca să pună în fața lor și a noastră adevărata icoană a oamenilor. Căci atunci când oamenii vor să știe cine sunt ei și ce trebuie ei să ajungă aici, pe pământ, să vadă atunci chipul Său cel transfigurat, umanitatea Lui cea plină de lumina Sa cea veșnică și să înțeleagă că la asta sunt chemați și ei: la îndumnezeirea lor. Că asta e adevărata împlinire a omului sau împlinirea sa iconică.

Pentru că acum, în luna a 8-a din an, în luna care ne vorbește despre ziua cea neînserată, veșnică, a Împărăției Sale, ni se spune că trebuie să ne nevoim pentru adevărata sabatizare, pentru adevărata odihnă duhovnicească și anume: vederea slavei Sale. Căci dacă scopul vieții noastre pământești e să ajungem ca El, ca umanitatea Lui cea plină de lumină, atunci vederea Lui întru slavă trebuie să fie cotidianitatea vieții noastre. Pentru că nu putem să ajungem ca El, Cel transfigurat, dacă nu vedem slava Lui. Căci vederea și simțirea slavei Lui sunt cele care ne fac și pe noi medii duhovnicești, persoane pline de slava Lui.

De aceea am spus că trebuie să mergem în cer! Trebuie să urcăm în cer și să fim cerești. Să fim cerești, deși suntem îmbrăcați în trup. Să fim mereu flămânzi și însetați nu după mese trecătoare, nu după titluri evanescente, nu după slava lumii, ci după masa Împărăției lui Dumnezeu, care este dreptate și adevăr și bucurie sfântă și curăție dumnezeiască.

Căci cei cerești ai Bisericii sunt de pe acum locașuri vii ale lui Dumnezeu. Ei de pe acum sunt lumini vii ale lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Pentru că nu eshatologia îi umple de lumină, ci prezentul Bisericii, care e prezentul Împărăției lui Dumnezeu! Când El va veni întru slava Lui ca să judece întreaga umanitate, atunci și ei vor fi plini de lumină. De ce vor fi și ei plini de lumina Lui? Pentru că s-au făcut vrednici de a fi umpluți de lumina Lui încă de acum, încă de aici, pe când mulți pierd timpul cu lucruri puerile…Dar nu și oamenii lui Dumnezeu!

Pentru că ei transformă orice zi într-un praznic, într-o convorbire reală cu Dumnezeu, într-o împlinire dumnezeiască.

Da, ei sabatizează continuu! Ei se odihnesc continuu în slava lui Dumnezeu și sunt învățați cele de taină ale Lui. Căci trebuie să urci mai presus de toate, să ieși din lume prin curăție dumnezeiască, pentru ca să te faci vedere a slavei Lui. Trebuie să urci în cer, să fii urcat în cer, să te urce slava Lui în cer, pentru ca să le vezi pe cele de taină ale lui Dumnezeu.

Așa cum Sfântul Isaias a urcat în cer [Is. 6, 1, LXX], așa cum Sfântul Pavlos a urcat în cer [F. Ap. 9, 3, BYZ], așa cum toți Sfinții au urcat în cer, încă fiind pe pământ, pentru ca să fie învățați de Dumnezeu cele ale Lui.

Căci, iubiții mei, simpla citire a cărților teologice nu ține de foame! Ele sunt dragostea și împlinirea altora cu Dumnezeu. Ele sunt despre experiența Sfinților cu Dumnezeu. Dar pentru ca să ai bucurii teologice personale, trebuie să ai experiențe mistice personale, dumnezeiești.

Pentru că trebuie să te curățești continuu de patimi, să te umpli de dorul de Dumnezeu până într-acolo încât Dumnezeu să te găsească vrednic de a te face intimul Lui, și, luminat de strălucirea slavei Sale, să te învețe zilnic să dorești tot mai mult curăția și sfințenia Lui și vederea și înțelegerea celor dumnezeiești ale Sale. Căci trebuie să ai fapte, împliniri, bucurii de la Dumnezeu. Trebuie ca El să îți certifice că ești credincios al Lui și că El te cunoaște și că El dorește să Se odihnească în tine prin slava Lui și, la propriu, să vină în tine cu toată slava Lui.

Căci dacă nu stau așa lucrurile, atunci ce înseamnă „relația” noastră cu Dumnezeu? O vorbă goală! Pentru că nu primim nimic real de la El. Dar când primim cele dumnezeiești de la Dumnezeul mântuirii noastre și când suntem făcuți dumnezeiești prin împreuna lucrare cu Dumnezeu, atunci nu avem vorbe mai întâi, ci fapte. Pentru că Îl avem pe El în noi și, dimpreună cu El, noi trăim și lucrăm toate.

Și această trăire nonstop cu Dumnezeu, fără întrerupere, interioară, e viața Bisericii. E viața divino-umană a Bisericii, cea care ne îndumnezeiește pe noi. Căci noi suntem umani, noi suntem creați de El, dar El locuiește în noi prin slava Lui. Și pe fiecare zi ne transfigurează sufletul și trupul nostru, pentru că ni le umple pe amândouă, ca pe o singură casă veșnică a noastră.

Fiindcă noi ne trăim propria noastră transfigurare personală în comunitatea Bisericii și în comuniunea reciprocă a slujirii lui Dumnezeu[4]. Slujirea Lui ne unește pe unii cu alții și ne descoperă pe unii în fața altora și pe unii în alții. Căci în măsura în care ne verificăm în comun viața și crezurile, pe măsură ce le trăim comunitar, pe atât începem să ne purtăm unii pe alții în mod interior, pentru că ne vedem foarte des unii pe alții.

Și cei care se văd foarte des, pentru că slujesc împreună aceluiași Dumnezeu, ajung să se aparțină unii altora și toți la un loc să fie ai comunității. Căci comunitatea crește tocmai din evlavia vie a slujirii aceluiași Dumnezeu. Comunitatea crește interior pe măsură ce strânge rândurile în jurul Bisericii.

Și vedem asta, în primul rând, la marile sărbători ale Bisericii. Când suntem mai mulți împreună și toți avem aceeași seriozitate în a reactualiza praznicul, atunci simțim că suntem cu adevărat împreună și că ne aparținem unii altora. Dacă am proceda la fel în fiecare zi a anului bisericesc, comunitatea bisericească ar fi o platformă vie a vieții tuturor, pentru că fiecare ar contribui, în mod activ, cu ceea ce știe și poate.

Dar îndepărtarea reciprocă a unora de alții, îndatoririle și grijile de tot felul, concentrarea pe familiile noastre în detrimentul Bisericii noastre, scad până la lentoare râvna Bisericii de a se ruga, de a cânta, de a sluji și de a munci împreună.  Și când râvna comunitară scade tot mai mult, cei care vin la Biserică nu se mai simt împreună.

Însă e o simțire reală asta? Da, e una care te întristează și te însingurează interior! Și pentru ca să scapi de marasmul neîmplinirii eclesiale trebuie să urci, la modul personal, pe munte. Trebuie să urci în cer, chiar dacă mediul eclesial nu te ajută!  Trebuie să urci împotriva tuturor obstacolelor reale sau fantasmagorice!

Pentru că, dacă nu urci, te pierzi! Dacă nu urci continuu, nu primești nicio bucurie dumnezeiască. Dacă te lași pradă tristeții, resentimentelor, autominimalizării, lenii, nu ai nicio împlinire în viața eclesială. Mersul la Biserică se transformă într-un chin, cei pe care îi vezi acolo te enervează cu toții, îi detești și te detești, dacă renunți la relația cu Dumnezeu. Pentru că, oricât de bine ne-am simțit cu oamenii la Biserică, dacă, în primul rând, nu trăim relația noastră cu Dumnezeu, niciodată nu ne vom simți împliniți doar pentru că ne întâlnim și slujim cu alții la Biserică.

Pe cine slujim, dacă nu Îl simțim pe Dumnezeu în noi și cu noi? Și ce fel de viață avem noi, zi de zi și ceas de ceas, dacă ea nu ne transfigurează? Pentru că în interiorul nostru noi nu ne putem bucura de tristețe. Nu ne putem simți împliniți, dacă nu facem faptele care ne fac împliniți. Orice am face, orice am presupune noi că facem, până nu facem ceea ce trebuie, până nu facem ceea ce vrea Dumnezeu, nu ne putem simți împliniți.

Și ceea ce vrea Dumnezeu e ceea ce trebuie să facem mai întâi de toate în noi înșine. În noi și cu noi înșine. Căci El ne cheamă să înțelegem că Dumnezeu e iubire veșnică și că Dumnezeu binevoiește numai în cei care Îl iubesc și se iubesc unii pe alții. Pentru că atunci când Tatăl a spus despre Fiul că El este Fiul Său Cel iubit [ὁ ἀγαπητός] și că întru El binevoiește [Mt. 17, 5, BYZ], a spus și despre noi că trebuie să ne iubim unii pe alții, pentru ca El să binevoiască mereu în noi. Pentru că El binevoiește acolo unde oamenii se iubesc unii pe alții în mod sfânt, în mod frățește, în mod creștinește.

El ajută și binecuvintează iubirea frățească, iubirea care ne face să creștem duhovnicește. Pentru că Sfinții Apostoli, care au fost martorii transfigurării Sale, au dăruit experiența lor întregii Biserici. Nu au ținut numai pentru ei experiențele lor cu Dumnezeu, ci le-au mărturisit întregii Biserici. Și mulți Sfinți au făcut la fel: au vorbit despre experiențele lor sfinte, pentru ca să îi folosească pe mulți. Pe când alții au tăcut despre experiențele lor sfinte, tocmai pentru ca să nu se vatăme pe ei înșiși. Adică au făcut ceea ce au fost luminați de Dumnezeu.

Și adesea trebuie să vorbim despre unele și să tăcem despre altele. Trebuie să așteptăm ziua, momentul, coacerea oamenilor, maturizarea lor. Căci praznicul de azi e sfințenie mare, e adânc de taină, e viața profundă a ortodocșilor, dar toți merită să știe despre el după puterea lor. Căci și Sfinții Apostoli au văzut slava Lui după puterea lor și nu în mod desăvârșit. L-au văzut pe Dătătorul de lumină și L-au slăvit[5]. Așa cum ne nevoim să Îl slăvim și noi.

– Dar cum ne nevoim noi să Îl slăvim pe El?

– Prin aceea că ne asumăm păcatele noastre și recunoaștem că toate cele bune sunt de la El. Recunoaștem că El e bun, pe când noi suntem răi, că El e preamilostiv, pe când noi suntem nerecunoscători, că El e atent cu fiecare dintre noi, pe când noi privim lucrurile în mod superficial. Și în această stare noi Îl lăudăm pe El pentru toate și Îi slujim Lui, socotindu-ne nevrednici pentru fiecare lucru primit de la El.

Pentru că, iubiții mei, urcarea în cer, la Dumnezeu, presupune coborârea mai întâi în noi înșine. Căci și El S-a urcat de-a dreapta Tatălui doar după ce a coborât în Iad. A coborât în Iad, pentru ca să îi ridice pe Sfinții Lui din Iad. Pe când noi trebuie să coborâm în iadul patimilor noastre, pentru ca să vedem de unde trebuie să urcăm în Rai.

Urcușul nostru interior nu pornește de oriunde, ci din iadul cel mai de jos al patimilor noastre! De acolo strigăm și Îl chemăm pe Dumnezeu la noi, în iadul nostru, ca să ne ridice la Sine. Căci Cel care i-a urcat pe ei pe Tabor, ne urcă și pe noi.

Dau slavă lui Dumnezeu acum, pentru că azi am împlinit al 28-lea an în credința Lui! 28 de ani de slujire conștientă a Lui. La praznicul transfigurării Domnului din anul 1990 începeam drumul meu eclesial. Plin de bucurii fără seamăn, dar și de tristeți cu anevoie de purtat.

Însă toate sunt cu putință împreună cu Cel care ne întărește pe noi! Toate sunt cu putință, atunci când vrem să ne schimbăm în mod desăvârșit viața. Nu există niciun munte, niciun obstacol, nicio prăpastie de netrecut în drumul credinței!

Pe fiecare zi trebuie să Îl cauți pe Dumnezeu și să rămâi cu El, dacă vrei să fie respirabilă viața ta eclesială și pământească. Trebuie să îți cauți folosul tău duhovnicesc și pe el să mizezi totul! Căci aici, în Biserica Lui, a fi cu Dumnezeu tot timpul înseamnă a avea totul. Amin!


[1] Începută la 17. 35, în zi de luni, pe 30 iulie 2018. Soare, 27 de grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html. [3] Ibidem.

[4] Paul M. Collins, Partaking in Divine Nature. Deification and Communion, Pub. T & T Clark International, London, 2010, p. 171.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html.

Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

Dumnezeul mântuirii noastre este imprevizibil, insondabil și cu totul paradoxal pentru noi. Lucrurile Sale nu le putem anticipa niciodată, pentru că nu putem înțelege modul în care El Se va raporta, în mod actual, față de noi și față de întreaga existență. Pentru că El nu Se manifestă niciodată în mod stereotip, nu Se manifestă așa cum a mai făcut-o în trecut, ci întotdeauna ținând cont de realitatea noastră interioară și într-un mod neașteptat, actual. Din acest motiv, toate manifestările lui Dumnezeu în viața lumii întrec orice așteptare a noastră. Ele sunt cu totul neașteptate pentru noi. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu S-a revelat și Se revelează pe Sine cum voiește și când voiește, iar noi trebuie să punem la un loc toate afirmațiile Sale despre Sine și toate înțelegerile cu privire la Sine, dacă vrem să întocmim o teologie a Bisericii.  Pentru că toate afirmațiile Sale despre Sine, deși paradoxale pentru noi, ne revelează cum este Dumnezeul nostru. Cum este Cel care a spus: „Eu sunt Cel care sunt [Ἐγώ εἰμι ὁ ὤν]” [Ieș. 3, 14, LXX]. Căci El e așa din veci și pentru veci, El, Dumnezeul nostru treimic, având întru Sine toate însușirile despre care El ne vorbește.

Însă, se pare, că nu suntem prea bucuroși de tot ceea ce ne-a revelat și ne revelează Dumnezeu despre Sine. Tocmai de aceea încercăm să „Îi facem” lui Dumnezeu un chip mai redus decât El Și l-a revelat.

Mi-am dat seama de acest lucru atunci când am început să scriu la Dogmatica mea și când am realizat, în mod faptic, că arealul dogmatic al Scripturii e mult mai vast decât arealul dogmatic cu care suntem noi învățați. Că Dumnezeu, adică, a spus despre Sine mai multe lucruri decât noi reținem și propovăduim în Biserică.

Și, printre multele lucruri pe care nu le propovăduim despre Dumnezeul mântuirii noastre, sunt și acelea că El Se mânie și Se urgisește atunci când vede păcatele noastre. Că El Se umple de mânie și de urgie față de ele, pentru că acestea nu au de-a face cu relația noastră veșnică cu El.

Iar „când Domnul Se mânie pe oameni, atunci vine necaz peste pământ și se cutremură pământul, iar temeliile cerului se tulbură [II Sam. 22, 8, LXX].  [Căci] «S-a înălțat fum în urgia Lui [ἀνέβη καπνὸς ἐν τῇ ὀργῇ Αὐτοῦ] și foc din gura Lui va mistui [καὶ πῦρ ἐκ στόματος Αὐτοῦ κατέδεται], cărbuni s-au aprins din El [ἄνθρακες ἐξεκαύθησαν ἀπ᾽ Αὐτοῦ]» [II Sam. 22, 9, LXX]. Text care vorbește despre pedeapsa Lui de acum, dar și despre cea veșnică”[2]. Și aici, în primul volum, cât și în al doilea, aflat în lucru, al Dogmaticii mele, există o pronunțată reliefare a mâniei și a urgiei lui Dumnezeu, potrivit Scripturii Dumnezeiești.

Paul L. Gavrilyuk, într-o carte recentă a sa, observa același lucru: „Dumnezeu nu devine mânios în mod arbitrar. Mânia dumnezeiască, în exprimările Scripturii, este judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și a răzvrătirii umane. Mânia dumnezeiască este inseparabilă de judecata dumnezeiască: dreapta indignare a lui Dumnezeu pe neascultarea umană”[3].

Însă, pe când noi dorim „să Îi facem o imagine bună” lui Dumnezeu, nevorbind despre tot chipul Său pe care El ni l-a revelat nouă, tocmai manifestările Lui de mânie și de urgie față de păcatele noastre vorbesc despre…iubirea Sa față de noi. Pentru că mânia și urgia Lui, care depășesc orice înțelegere umană, sunt o consecință a iubirii Lui față de noi, care iubire, și ea, întrece orice înțelegere umană. Căci atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos. Și caută întotdeauna, prin această asprime a Sa față de cel păcătos, o venire a aceluia la pocăință, o îndreptare a lui.

Pentru că El Se mânie și Se umple de urgie pentru un păcat anume, deși îngăduie păcatele, făcute cu duiumul, ale multora. El lasă în viață dictatori, criminali, violatori, hoți, perverși de tot felul, păcătoși notorii adică, dar îngăduie moartea unor copii înainte de naștere, moartea altora după naștere, boli și chinuri și necazuri și cataclisme de tot felul, pedepsindu-i cu asprime pe mulți care nu sunt un rău social evident.

Și te întrebi de ce? De ce Dumnezeu acționează atât de aspru în relație cu unii, pedepsindu-i imediat, de ce îngăduie boala sau moartea în viața altora, iar pe alții „îi lasă în pace” și ei păcătuiesc în neștire? Pentru că El acționează întotdeauna din interiorul relației cu aceștia, dorindu-le tuturor numai binele. Celor pe care îi mustră imediat, El le dorește îndreptarea imediată. La cei cărora le îngăduie o boală anume, le dă suferința ca pe o pedagogie zilnică, pentru ca, prin ea, să devină oameni mult mai profunzi. Celor cărora le îngăduie moartea în mod prematur, El le mărginește păcatele și îi face o lecție a milostivirii lui Dumnezeu față de noi. Căci viața e în mâna Lui, ca și moartea. După cum, tot o lecție vie pentru noi sunt și cei care trăiesc mult și păcătuiesc mult. Pentru că ei sunt dovada îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca ei să se îndrepte și să se mântuie.

De aceea, când încercăm „să corectăm” chipul revelat al lui Dumnezeu, adică modul în care El este și Se manifestă în viața noastră, ne arătăm niște luptători împotriva teologiei revelate a lui Dumnezeu. Pentru că exprimările Sale despre Sine sunt părut „contradictorii” sau „incorecte ideologic”, fiindcă ele ne depășesc înțelegerea. Însă El este și Se manifestă așa după cum El a descoperit Bisericii Sale.

De aceea, a sublinia faptul că o inundație, un incendiu, un accident, un cutremur, un masacru, un război sunt pedeapsa sau îngăduința lui Dumnezeu e o afirmație teologică adevărată. Pentru că Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca unul care Se mânie și Se umple de urgie pentru păcatele noastre, dar, în același timp, și că El este iubirea desăvârșită, că este mult-milostiv și atoateiertător.

Pentru că mânia Lui e una sfântă, e plină de iubire negrăită față de noi și nu e o mânie rea, demonică, așa cum o trăim și o cunoaștem noi. Urgia Lui față de noi e iubirea Lui înfocată pentru noi, pe care noi o tratăm cu indiferență și nesimțire. Tocmai de aceea, pedeapsa este legitimă, este îndreptățită pentru oricare dintre noi, atâta timp cât toți suntem păcătoși.

Și, cu toate acestea, Domnul ne-a spus despre cei uciși de Pilatos: „Vi se pare că galileienii aceștia au fost [mai] păcătoși decât toți galileienii, pentru că acestea au pătimit? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți [ἀλλ᾽ ἐὰν μὴ μετανοῆτε], toți asemenea veți pieri [πάντες ὡσαύτως ἀπολεῖσθε].  Sau cei 18, peste care a căzut turnul în Siloam și i-a omorât pe ei, vi se pare că aceștia erau [mai] păcătoși decât toți oamenii care locuiesc în Ierusalim? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți, toți asemenea veți pieri” [Lc. 13, 1-5, BYZ].

Pentru că El îngăduie ca unii să moară în chinuri groaznice…deși toți merităm să murim în chinuri, datorită păcatelor nerecunoștinței noastre față de El.

– De ce dorește El chinul pentru unii și nu și pentru ceilalți?

– Pentru că la unii le e de folos acest chin curățitor, pe când la alții le e de folos răbdarea Lui, care îi cheamă la pocăință. Pentru că, în definitiv, El cere de la noi toți pocăință și îndreptare, adică ceea ce ne este de folos nouă.

În Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23], ca Dumnezeu întrupat, Hristos Domnul știa de mai înainte suferința copilului celui demonizat [Mt. 17, 15, 18], după cum ne știe și nouă toate neputințele și problemele noastre. Și, deși o știa, și putea să o vindece oricând, nu doar întâlnindu-Se cu el – după cum ne poate vindeca și pe noi, pe toți, de toate bolile noastre –, Domnul îl lasă pe tatăl copilului să îl aducă la El, adică să existe un efort din partea amândurora, pentru ca să îl vindece.

– De ce vrea Dumnezeu să ne vadă ostenindu-ne, dacă tot poate să ne vindece într-o clipă? De ce nu Îi e milă de noi, fără ca noi să facem vreun efort?

– Pentru că noi avem nevoie de acest efort al căutării vindecării! Efortul nostru e activarea pocăinței noastre, adică începutul îndreptării noastre. Noi venim spre Dumnezeu, venim spre Biserică și căutăm vindecarea noastră, dar acest drum nu e unul exterior, ci, în primul rând, e unul interior.

Am venit spre Biserică și ne-am schimbat pe cale. Căutarea Lui înseamnă creșterea în credința față de El. Și vindecarea noastră de demonizare are nevoie de credință puternică [Mt. 17, 20], dar și de rugăciune și de post [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că nevoința interioară, cea care ne smerește cugetul, e cea care îi face pe demoni să iasă din noi [Ibidem].

Și această dezlipire continuă de demoni e o experiență cotidiană pentru un creștin ortodox care trăiește duhovnicește, adică în slava lui Dumnezeu. Pentru că demonii se lipesc de sufletul nostru, după cum se lipesc țânțarii de trupul nostru, și trăiesc parazitându-ne interior. Și ca să scapi de ei, de prezența lor constrângătoare, agasantă, enervantă, de lipirea lor de tine trebuie să te rogi continuu, să te smerești continuu, să te curățești continuu de patimi.

Și când demonii se dezlipesc de tine, cu harul lui Dumnezeu, atunci te simți ușurat, în largul tău. Și înțelegi că a trăi în smerenie și în curăție și în rugăciune și în postire interioară înseamnă a trăi în libertatea lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, e nevoie de rămânerea continuă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fim plăcuți Lui! În mod interior trebuie să avem și să simțim slava Lui, pentru ca să înțelegem praznicul în care noi am intrat de azi. Căci transfigurarea Domnului, a umanității Sale, ca o consecință a unirii personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Sa, este fundamentul îndumnezeirii noastre.

Pentru că El Și-a transfigurat umanitatea Sa, îndumnezeind-o deplin și ridicând-o în sânul Treimii, pentru ca să ne umple pe noi de slava Lui, care ne face asemenea Lui, asemenea umanității Sale îndumnezeite. Adică slava Lui cea necreată și veșnică, pe care au văzut-o în mod extatic Sfinții Apostoli pe Tabor, o simțim și o vedem și noi, câți ne curățim și ne luminăm și ne sfințim întru El. Slava Lui a devenit iarăși podoaba noastră cea dumnezeiască, cea întru care am fost creați de Dumnezeu, pentru că Fiul ne-a împăcat cu Tatăl prin moartea Lui pentru noi și ne-a umplut de frumusețea slavei Sale.

Și omul, omul real, e omul plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că omul nu poate trăi duhovnicește decât în relația cu Dumnezeu. Și de aceea, orice mâniere sau umplere de urgie a lui Dumnezeu față de păcatele noastre e părintească, e din iubire enormă față de noi, pentru că păcatul n-are nimic de-a face cu firea omului.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca o făptură rațională plină de slava Lui, așa cum L-au văzut Sfinții Apostoli pe Domnul pe Tabor, și din această stare de odihnire în Dumnezeu și de vorbire cu Dumnezeu au căzut Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Tocmai de aceea, când Domnul ne cheamă acum să fim duhovnicești, când ne umple de slava Lui și ne cere o intimitate continuă cu Sine, El ne ajută să ne trăim cu adevărat viața de creaturi ale Sale, adică de oameni duhovnicești.

Căci dacă, prin păcat, noi ne urâțim continuu, ne destructurăm interior, prin slava lui Dumnezeu noi ne zidim duhovnicește în mod continuu și ne înfrumusețăm duhovnicește. Căci înfrumusețarea noastră ontologică a început odată cu Botezul nostru și ea va continua toată veșnicia, dacă vom rămâne în relația de mare intimitate cu Dumnezeu.

Așa că mâine vom continua praznicul început azi, în zi de duminică, învățând de la Domnul viața cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 7. 43, luni, 30 iulie 2018.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 266. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[3] Paul L. Gavrilyuk, The Suffering of the Impassible God. The Dialectics of Patristic Thought, Pub. Oxford University Press, New York, 2005, p. 37.

Lucas, cap. 17, 11-37, cf. BYZ

11. Și a fost când să meargă El întru Ierusalim și El trecea prin mijlocul Samariei și al Galileii.

12. Și intrând El într-un sat oarecare, L-au întâmpinat Lui [pe El] 10 bărbați leproși [δέκα λεπροὶ ἄνδρες], care au stat la depărtare.

13. Și ei au ridicat glasul, zicând: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!”.

14. Și, văzându-i, le-a zis lor: „Mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!”. Și a fost, când a merge [au mers] ei, [că] s-au curățit.

15. Iar unul dintre ei [Εἷς δὲ ἐξ αὐτῶν], văzând că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν].

16. Și a căzut cu fața la picioarele Sale [καὶ ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]. Și acela era samaritis [σαμαρείτης].

17. Și Iisus, răspunzând, a zis: „Nu zece au fost curățiți [Οὐχὶ οἱ δέκα ἐκαθαρίσθησαν]? Dar cei nouă unde [Οἱ δὲ ἐννέα ποῦ][sunt]?!

18. Nu au fost aflați [niciunul] întorcându-se [Οὐχ εὑρέθησαν ὑποστρέψαντες], [ca] să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ], afară de străinul acesta [εἰ μὴ ὁ ἀλλογενὴς οὗτος]?!!”.

19. Și [Iisus] i-a zis lui[1]: „Ridicându-te [Ἀναστὰς], mergi [πορεύου]! Credința ta te-a mântuit [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]”.

20. Și întrebat [fiind], de către farisei, când vine Împărăția lui Dumnezeu [πότε ἔρχεται ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ], le-a răspuns lor și a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine [Οὐκ ἔρχεται ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ] cu scrutare [μετὰ παρατηρήσεως]!

21. Și nici [nu] vor zice: «Iată aici!» sau «Iată acolo!». Căci [Ἰδοὺ], iată [γάρ], Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]!”.

22. Și a zis către Ucenicii [Săi]: „Vor veni zile [Ἐλεύσονται ἡμέραι], când veți pofti să vedeți una [dintre] zilele Fiului omului [ὅτε ἐπιθυμήσετε μίαν τῶν ἡμερῶν τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἰδεῖν], și nu o veți vedea [καὶ οὐκ ὄψεσθε].

23. Și vă vor zice vouă: «Iată aici!» sau «Iată acolo!». Să nu mergeți [cu ei], nici să-i urmați.

24. Căci precum fulgerul [Ὥσπερ γὰρ ἡ ἀστραπὴ], fulgerând [ἡ ἀστράπτουσα], din cel de sub cer întru cel de sub cer strălucește [ἐκ τῆς ὑπ᾽ οὐρανὸν εἰς τὴν ὑπ᾽ οὐρανὸν λάμπει], așa va fi [și] Fiul omului în ziua Sa [οὕτως ἔσται ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ ἡμέρᾳ Αὐτοῦ].

25. Dar [δὲ], mai întâi [πρῶτον], este de trebuință [ca] El să pătimească multe [δεῖ Αὐτὸν πολλὰ παθεῖν] și să fie aruncat afară de neamul acesta [καὶ ἀποδοκιμασθῆναι ἀπὸ τῆς γενεᾶς ταύτης].

26. Și precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și în zilele Fiului omului.

27. Mâncau, beau, se însurau, se măritau, până [în] ce zi a intrat Noe întru arcă și a venit potopul și au pierit toți.

28. La fel și precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau case.

29. Dar, [în] ce zi a ieșit Lot din Sodome [ἀπὸ Σοδόμων], a plouat foc și pucioasă din cer [ἔβρεξεν πῦρ καὶ θεῖον ἀπ᾽ οὐρανοῦ] și au pierit toți.

30. [Iar] ca acestea va [vor] fi [κατὰ ταῦτα ἔσται] [și în] ce zi Fiul omului Se descoperă [ᾗ ἡμέρᾳ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἀποκαλύπτεται] [Se va descoperi pe Sine].

31. În ziua aceea, care va fi pe acoperiș și vasele lui [vor fi] în casă, să nu coboare să le ia pe ele! Și, la fel, cel [care este] în câmp, să nu se întoarcă înapoi!

32. Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot!

33. Care are să caute să-și mântuie sufletul său [Ὃς ἐὰν ζητήσῃ τὴν ψυχὴν αὐτοῦ σῶσαι], [acela] îl va pierde pe el [ἀπολέσει αὐτήν], iar care are să-l piardă pe el [καὶ ὃς ἐὰν ἀπολέσῃ αὐτὴν], [acela] îl va ține viu pe el [ζῳογονήσει αὐτήν].

34. Vă zic vouă, [în] acea noapte vor fi doi într-un pat: unul va fi luat și celălalt va fi lăsat.

35. Două vor fi măcinând împreună: una va fi luată și cealaltă va fi lăsată”.

36.

37. Și, răspunzând, [Ucenicii] Îi zic Lui: „Unde [va fi aceasta], Doamne?”. Iar El le-a zis lor: „Unde [va fi] trupul [Ὅπου τὸ σῶμα], acolo vor fi adunați [și] vulturii [ἐκεῖ συναχθήσονται οἱ ἀετοί]”.


[1] Samaritisului vindecat de lepră.

Lucas, cap. 17, 1-10, cf. BYZ

1. Și a zis către Ucenicii [Săi]: „[Cu] neputință este să nu vină poticnirile [Ἀνένδεκτόν ἐστιν τοῦ μὴ ἐλθεῖν τὰ σκάνδαλα], dar vai [aceluia] prin care [ele] vine [οὐαὶ δὲ δι᾽ οὗ ἔρχεται] [vin]!

2. Mai bine îi este [i-ar fi] lui [Λυσιτελεῖ αὐτῷ], dacă piatra de moară cea măgărească[1] [εἰ μύλος ὀνικὸς] zace [ar zăcea] împrejurul gâtului său [περίκειται περὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ] și a fost [ar fi] aruncat întru mare [καὶ ἔρριπται εἰς τὴν θάλασσαν], decât ca să poticnească pe unul [dintre] cei mici ai acestora [ἢ ἵνα σκανδαλίσῃ ἕνα τῶν μικρῶν τούτων].

3. Luați aminte [la] voi înșivă [Προσέχετε ἑαυτοῖς]! Iar dacă fratele tău are să păcătuiască față de tine [Ἐὰν δὲ ἁμάρτῃ εἰς σὲ ὁ ἀδελφός σου], mustră-l lui [ἐπιτίμησον αὐτῷ][pe el]! Și dacă are să se pocăiască [καὶ ἐὰν μετανοήσῃ], iartă-i lui [ἄφες αὐτῷ]!

4. Iar dacă de șapte ori pe zi are să păcătuiască față de tine și [tot] de șapte ori pe zi are să se întoarcă, zicând: «Mă pocăiesc [Μετανοῶ] [pentru ce ți-am făcut][!]», îi vei ierta lui”.

5. Și Apostolii I-au zis Domnului: „Adaugă-ne nouă credință [Πρόσθες ἡμῖν πίστιν]!”.

6. Iar Domnul a zis: „Dacă aveți [ați fi avut] credință ca un grăunte de muștar [Εἰ ἔχετε πίστιν ὡς κόκκον σινάπεως], ziceați [ați fi zis] dudului acestuia [ἐλέγετε ἂν τῇ συκαμίνῳ ταύτη]: «Dezrădăcinează-te [Ἐκριζώθητι] și sădește-te în mare [καὶ φυτεύθητι ἐν τῇ θαλάσσῃ]!», și a ascultat vouă [καὶ ὑπήκουσεν ἂν ὑμῖν] [și v-ar fi ascultat pe voi].

7. Și cine dintre voi, având un rob arând sau păscând, care, venind [el] din câmp, îi va zice numaidecât: «Venind, șezi [la masă]!»?

8. Ci [oare] nu îi va zice lui: «Gătește-mi ce [trebuie] să mănânc și, încingându-te, slujește-mi mie, până am să mănânc și să beau! Și după acestea vei mânca și vei bea [și] tu»?

9. Nu are [dă] har robului aceluia [Μὴ χάριν ἔχει τῷ δούλῳ ἐκείνῳ], că a făcut cele pe care i le-a poruncit [ὅτι ἐποίησεν τὰ διαταχθέντα]? Nu Mi se pare [că va face aceasta][!]

10. Așa și voi [Οὕτως καὶ ὑμεῖς], când aveți să faceți toate [cele] pe care vi le-am poruncit vouă [ὅταν ποιήσητε πάντα τὰ διαταχθέντα ὑμῖν], ziceți că: «Robi netrebnici suntem [Δοῦλοι ἀχρεῖοί ἐσμεν]! Că[ci], pe care suntem [eram] datori să le facem, le-am făcut [ὅτι ὃ ὀφείλομεν ποιῆσαι πεποιήκαμεν]»”.


[1] Piatra de moară cea măgărească [μύλος ὀνικὸς], adică cea acționată de puterea unui măgar. Căci măgarul era cel care învârtea roata pentru a măcina.

Lucas, cap. 16, 19-31, cf. BYZ

19. Și era un oarecare om bogat și se îmbrăca [în] porfiră [πορφύραν][1] și [în] visson [βύσσον][2], veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς].

20. Și era un oarecare sărac, [cu] numele Lazaros [Λάζαρος], care zăcea la ușa lui, fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος],

21. și poftind să se sature din fărâmiturile care cad [cădeau] de la masa celui bogat. Dar și câinii [ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες], venind [ἐρχόμενοι], lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ].

22. Și a fost să moară saracul [Ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχόν][3] și să fie dus el de către Îngeri [καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν Ἀγγέλων] întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]. Și a murit și cel bogat și a fost îngropat.

23. Și în[tru] Iad [Καὶ ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii săi [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ][4], fiind în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], l-a văzut pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile sale [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ].

24. Și el, strigând, a zis: „Părinte Avraam [Πάτερ Ἀβραάμ], miluiește-mă [ἐλέησόν με], și trimite pe Lazaros [καὶ πέμψον Λάζαρον] ca să înmoaie vârful degetului său [în] apă [ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος] și să răcorească limba mea [καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου]! Că[ci] sunt chinuit în văpaia aceasta [ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ]”.

25. Și a zis Avraam: „Copile [Τέκνον], adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta [μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου] și Lazaros, de asemenea, pe cele rele [καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά]! Iar acum, aici, [el] este mângâiat [νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται], iar tu ești chinuit [σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι].

26. Și peste toate acestea [Καὶ ἐπὶ πᾶσιν τούτοις], între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]”.

27. Și a zis: „Atunci te rog, Părinte, ca să-l trimiți pe el[5] întru casa tatălui meu!

28. Căci am 5 frați. Ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei întru locul acesta de chin [εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου]”.

29. [Și] Avraam îi zice lui: „Au [Ἔχουσιν] pe Mosis[6] [Μωσῆς[7]] și pe Profeți [καὶ τοὺς Προφήτας]! Să asculte de ei [ἀκουσάτωσαν αὐτῶν]!”.

30. Dar el a zis: „Nu, Părinte Avraam [Οὐχί, Πάτερ Ἀβραάμ]! Ci [ἀλλ᾽], dacă cineva dintre cei morți are să se ducă la ei [ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς], se vor pocăi [μετανοήσουσιν]”.

31. Iar [Avraam] i-a zis lui: „Dacă pe Mosis și pe Profeți nu îi ascultă [Εἰ Μωσέως[8] καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nici dacă cineva are să învie din morți [nu] vor crede [οὐδέ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται]”.


[1] În purpură. În veșminte de culoare roșie-închisă care bate în violet, cf. http://www.dex.ro/porfiră.

[2] Veșminte din pânză fină de in, cf. Friberg Greek Lexicon, 5.104, apud BW 10.

[3] Cu sensul: și el a murit.

[4] Ochii sufletului său.

[5] Pe Sfântul Lazaros.

[6] Variantă a lui Moisis.

[7] Forma de N. Pentru că în text era forma de Ac. Μωσέα. Și am prezentat forma de nominativ pentru ca să arăt că nu avem de-a face cu varianta Moisis [Μωϋσῆς], ci cu varianta Mosis [Μωσῆς].

[8] Forma de G a lui Mosis.

Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Hrisostomos vorbește despre motivația interioară a Sfântului Petros, ne spune că „numai din dragoste [δι’ ἀγάπην μόνον]”[2] a cerut Sfântul Petros să meargă spre Domnul pe ape. Că dragostea pentru El a fost motivația interioară a cererii lui. După care ne spune că dragostea Sfântului Petros pentru Domnul era plină și de credința în El[3], „căci nu numai a crezut, că El poate merge pe mare, ci și că pe alții [poate] a-i aduce” [4] să meargă pe mare.

De aceea, cerând să meargă spre Domnul pe mare [Mt. 14, 28], Sfântul Petros se încredințează și ne încredințează și pe noi, că El este Cel care a mers pe mare, dar, în același timp, s-a și putut înțelege pe sine în relația cu El. Căci și noi ne putem înțelege pe noi înșine numai în relația interioară cu Domnul.

Pentru că numai în fața Lui noi ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și, văzându-ne pe noi înșine cu adevărat, cerem ajutorul Său pentru mântuirea noastră. Căci Sfântul Petros a cerut Domnului ca să-i poruncească să vină către El pe ape [Mt. 14, 28, BYZ]. Și El i-a poruncit, spunându-i: „Vino [Ἐλθέ]!” [Mt. 14, 29, BYZ]. Pentru că Domnul la toți ne poruncește acest lucru: „Veniți către Mine oricât de imensă și de grea vi se pare marea acestei vieți! Veniți către Mine, pentru că Eu sunt cu voi întotdeauna!”.

Și noi, ca și Sfântul Petros, putem merge pe mare, pe deasupra mării, fără ca să cădem în valurile păcatelor. Întăriți de El și privind către El, putem merge către El. Căci și Sfântul Petros, „coborându-se din corabie [καταβὰς ἀπὸ τοῦ πλοίου]…a mers pe ape [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα], [ca] să vină către Iisus [ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Și mergem pe ape, adică pe deasupra necazurilor și a grijilor, întăriți de Dumnezeu într-o viață evlavioasă, atâta timp cât lucrăm cele bune împreună cu El.

Căci atunci când a privit către El, Sfântul Petros nu s-a înspăimântat. Cât a privit către Domnul nu a simțit frică în inima sa, pentru că Domnul era nădejdea lui. „Dar văzând vântul cel tare, [Sfântul Petros] s-a înfricoșat [Βλέπων δὲ τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν ἐφοβήθη]” [Mt. 14, 30, BYZ]. S-a înfricoșat, pentru că și-a luat ochii de la Domnul, și primejdiile vieții, deodată, i s-au părut colosale.

Însă trăim o înțelegere hiperbolizată a răului din lume, a potențialelor catastrofe pentru viața noastră, atâta timp cât nu mai suntem absorbiți de vederea Lui, de pașnica și plina de veselie vedere a feței Sale. Vedem răul în amplitudinea lui, pentru că nu mai vedem binele în profunzimea sa absolută.

Căci răul din oameni și din demoni, pe cât îl contemplăm, pe atât ne coboară în frică, în dezamăgire, în tristețe profundă. Contemplarea răului ne ține în închisoarea tristeții. Dar, când simțim că păcatele, oricare dintre ele, ne afundă în rău, atunci e momentul să strigăm către Domnul.

Căci, „începând să se scufunde [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι], [Sfântul Petros] a strigat [ἔκραξεν], zicând [λέγων]: «Doamne, mântuiește-mă [Κύριε, σῶσόν με]!»” [Mt. 14, 30, BYZ]. A început să strige, pentru că s-a văzut pe sine! S-a văzut pe sine așa cum este și a strigat către Domnul, căci ajutorul Lui în viața noastră este mântuirea noastră.

Pentru că mântuirea e nevoia noastră fundamentală de Dumnezeu. Mântuirea este prezența Lui activă în viața noastră de zi cu zi. Nu doar la începutul credinței noastre, nu doar o zi, nu doar un an, ci tot timpul! Pentru că mântuirea e viața noastră zilnică cu Domnul, în care El este făcător de bine continuu în viața noastră și ne învață și pe noi să fim întotdeauna lucrători ai binelui împreună cu El.

Domnul i-a dat mână de ajutor Sfântului Petros, cum ne dă și nouă, în fiecare zi. Căci „numaidecât [εὐθέως]…Iisus [ὁ Ἰησοῦς], întinzând mâna [ἐκτείνας τὴν χεῖρα], l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ], și îi zice lui [καὶ λέγει αὐτῷ]: «Puțin-credinciosule [Ὀλιγόπιστε], pentru ce te-ai îndoit  [εἰς τί ἐδίστασας]?» [Mt. 14, 31, BYZ].

„De ce te-ai îndoit că poți să mergi până la Mine, dacă ai văzut că poți să mergi pe ape?”, l-a întrebat pe Sfântul Petros. Iar pe noi ne întreabă: „De ce vă îndoiți pentru viața voastră, dacă vedeți pe fiecare zi ajutorul Meu? De ce vă faceți o mulțime de griji, o mulțime de frici în inima voastră, dacă Eu sunt cu voi în fiecare clipă?”.

Căci frica e necredință. Frica pentru ziua de mâine e necredință, atâta timp cât suntem cu Domnul. Frica pentru ziua de azi, pentru ce trebuie să facem noi azi, e tot necredință, pentru că noi suntem cu Domnul.

Pentru că toată atenția noastră trebuie să fie spre Domnul. Atenția noastră trebuie să fie contemplarea Lui. Și ne dăm seama că privirea noastră a alunecat, a început să privească spre cele pământești și spre griji deșarte, când în fața minții noastre nu mai e El, ci un lucru, o plăcere sau o frică.

Căci, iubiții mei, când altcineva sau ceva Îi i-a locul Domnului din sufletul nostru, el devine un idol pentru noi! Noi suntem un idol al nostru, când ne iubim pe noi înșine. Un om devine idolul nostru când începem să păcătuim din cauza lui. Un lucru devine idolul nostru când e prilej pentru păcătuire pentru noi. Căci noi înșine, femeia iubită, banii noștri, cariera noastră, familia noastră, prietenii noștri, țara noastră devin niște idoli pentru noi, când începem să păcătuim din cauza lor.

Iar ca să mergi pe ape, trebuie să privești spre Domnul și nu spre idoli! Idolii te afundă în minciună, în frică, în plăcere deșartă, în risipire de sine. Idolii te fac mut și nesimțitor ca și ei, te fac rece, insensibil pentru nevoile altora. Nu mai vezi pe nimeni, pentru că nu mai te vezi nici pe tine. Ești singur cu tine, ești singur și ți-e greu, pentru că te afunzi în rău.

Însă ieșirea din moarte o găsești tocmai în spovedirea păcatelor tale. Păcatele, care te afundă ca plumbul în apă, trebuie spovedite imediat! Căci odată spovedite și iertate, tu ești unealta de fier [τὸ σιδήριον] ieșită din apă [II Împ. 6, 6, LXX]. Ești fierul care iese la suprafața apei și plutește în mod minunat, pentru că lemnul Crucii Domnului a fost aruncat în apa vieții noastre și ne mântuie pe noi [Ibidem].

Pentru că Domnul, „murind pentru noi [τοῦ ἀποθανόντος ὑπὲρ ἡμῶν]”, ne-a dat nouă „ca [ἵνα], fie că avem să priveghem [εἴτε γρηγορῶμεν], fie că avem să dormim [εἴτε καθεύδωμεν], împreună cu El să trăim [ἅμα σὺν Αὐτῷ ζήσωμεν]” [I Tes. 5, 10, BYZ]. Căci viața creștină sau viața cu Dumnezeu e viața de zi și de noapte cu El, e viața continuă.

De aceea, când vorbim despre viața noastră religioasă, nu ne referim doar la ceea ce facem noi la Biserică, ci la viața noastră integrală. Viața noastră eclesială e viața noastră ca oameni ai credinței, viața noastră clipă de clipă. Pentru că noi, la Biserică și oriunde, trăim eclesial, bisericește, trăim cu Dumnezeu și nu oricum, nu indiferent din punct de vedere religios.

Și din acest motiv oricând putem striga către Domnul, oricând și oriunde putem striga către El, și El, numaidecât, ne dă mână de ajutor. Mână de ajutor care ne scapă din durerea, din neștiința, din rătăcirea, din căderea noastră.

Pentru că oricând putem cădea în păcat! Slăbiciunea noastră e mare. Nu trebuie să ne credem viteji în fața patimilor! Oricând și oriunde putem greși imens înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar tot imediat ne putem pocăi de păcatul nostru, asumându-ni-l în mod integral.

Căci atunci când Sfântul David spune „că fărădelegea mea eu o cunosc [ὅτι τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] [Ps. 50, 5, LXX], el ne vorbește despre conștientizarea ei, despre faptul că ea este răul făcut de el însuși. El știa, ca și noi de altfel, care sunt fărădelegile sale. De aceea și le-a asumat ca rele făcute înaintea lui Dumnezeu și împotriva Lui. Iar când spune: „și păcatul meu înaintea mea este pururea/ întotdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ibidem], el ne vorbește despre pocăința sa continuă, despre conștiința păcătoșeniei personale. Căci atunci când îți uiți păcatele pentru care Dumnezeu te-a iertat pe tine, tinzi să te crezi altul, un justițiar, unul care ceri osândirea fără milă a altor păcătoși, uitând că și tu ești păcătos. Dar când ai tot timpul conștiința că ești păcătos, când nu uiți cine ești, când nu te crezi altul decât ești, chiar dacă trăiești din plin iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele tale, atunci ai milă și înțelegere față de cei păcătoși, pentru că și tu ești păcătos.

Și de aici se cunoaște omul! Omul credincios se cunoaște după mila lui, după smerenia lui, după dragostea lui. Pentru că toate acestea se transpun în cuvinte și în fapte, în manifestări totale ale omului. Și din modul cum îți vorbește, cum se raportează la tine, cum îți înțelege viața și aspirațiile tale, tu înțelegi cine este omul din fața ta, cine este cel cu care tu vorbești.

Dar dacă am sta de vorbă tot mai mult cu Dumnezeu, dacă ne-am ruga Lui despre toți și toate, despre toți oamenii și despre toate nevoile lor, am înțelege tot mai mult ce Dumnezeu avem. Cât de bun și de frumos și de milostiv și de drept e Dumnezeul mântuirii noastre, cu Care noi începem să stăm tot mai mult de vorbă. Pentru că Lui îi place să stea de vorbă cu noi în rugăciune, atâta timp cât El Se urca în munte de unul singur ca să Se roage [προσεύξασθαι] [Mt. 14, 23, BYZ].

Rugăciunea de seară a Domnului, cea făcută în singurătate: „și făcându-se seară [ὀψίας δὲ γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκει]” [Ibidem]. Și El ne așteaptă pe noi ca în singurătate, în retragere față de zgomotul lumii, să ne rugăm Lui. Pentru ca să înțelegem și să ținem minte ceea ce spunem și ceea ce El ne spune. Pentru ca să ne adâncim în pacea rugăciunii și în bucuria înțelegerii Lui.

Căci corabia este în mijlocul mării [Mt. 14, 24]. Biserica este în mijlocul lumii. Noi suntem în mijlocul lumii, a lumii care nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu la modul personal, existențial, mântuitor. Pentru că poți să te raportezi la Dumnezeu în mod filosofic, în mod artistic, în mod istoric, poți să negi sau să afirmi existența Lui, poți să te poziționezi după cum vrei față de El și față de Biserica Lui, în mareea de pseudo-biserici câte există.

Sincretismul religios și indiferentismul religios sunt două extreme ale aceleiași lumi distante față de Dumnezeu. Cei care amestecă toate religiile pentru ca să-și facă una a lor sau cei care neagă orice religie, pentru ca să se simtă „ei înșiși” sunt în aceeași barcă: a celor care se situează în afara Bisericii. Pentru că a fi în Biserică înseamnă a trăi în mod smerit și bucuros în ritmul vieții divino-umane a Bisericii.

Tocmai de aceea, a fi în mijlocul lumii, ca creștin ortodox, azi, în secolul al 21-lea după Hristos, înseamnă a pluti pe o mare aflată mai întotdeauna în furtună. Căci lumea noastră e lumea războaielor orgolioase, a conflictelor interetnice surde, a intereselor economice meschine, a știrilor false, a șomajului excesiv, a foamei delirante în țările sărace…E  o lume plină de capricii, de mediocritate și de promiscuitate.

Fugim de durere, pentru a îmbrățișa cu toată ființa noastră plăcerea. Dar „în plăcere e amestecat chinul durerii”[5]. Plăcerea are în ea durerea, durerile viitoare. Și de aceea, dacă ne mărim plăcerile, ne mărim, de fapt, durerile. Durerile care or să ne doboare tot mai mult pe timp ce îmbătrânim, dar și veșnic, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Trăim într-o lume care plutește pe marea nesiguranței. Care nu vede niciun sens în viață, care nu așteaptă nimic de la viitor, pentru că se consumă pe deplin în prezent.

Prezenteismul postmodernității noastre nu are eshatologie, căci nu are nici soteriologie. Pentru că nu își mai caută Mântuitorul și nu mai vrea să Îl urmeze, ci a pus în locul Său…nimicul. Căci oamenii trăiesc azi pentru nimicuri, nu vor nimic fundamental, nu vor să asculte de nimeni transcendent lor.

Tocmai de aceea, a fi creștin ortodox azi înseamnă a trăi printre surzi și muți axiologici, printre libertini de tot felul, printre negaționiști, printre pierde vară. A fi creștin ortodox azi înseamnă a trece în ochii lor drept căzut din cer, pentru că oamenii contemporani nouă nu au prea mult cer în inimă. Și de aceea se miră că faci lucruri bune fără vreun scop meschin, că ierți fără să îți iasă ceva, că ai încredere în oameni, când ei nu au încredere nici în ei înșiși. Îi enervezi prin crezurile tale, îi scandalizezi prin iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni, îi faci să moară de invidie pentru orice realizare a ta, care pune în inferioritate faptică persoana lor.

Corabia Sfinților Apostoli era și este „lovită de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. De valuri eretice, de valuri dictatoriale, de valuri persecutoriale. Pentru că trebuie să te lupți și cu cei care vor să schimbe crezul, dar și modul de a fi al Bisericii. Trebuie să te lupți cu cei care vor să ghetoizeze Biserica, dar și cu cei care vor să o desființeze. Fapt pentru care, mereu, Biserica este sub asalt, „căci vântul era [și este] împotrivă [ἦν γὰρ ἐναντίος ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 24, BYZ].

Căci vântul sau duhul epocii suflă mereu, mai mult sau mai puțin, împotriva Bisericii. Statul intră mai mereu cu bocancii în treburile Bisericii. Persecuțiile religioase prin care a trecut Biserica au fost directive ale Statului și în Imperiul roman și în Imperiul musulman și în Imperiul comunist. S-a dictat de sus „ce e bine” pentru Biserică sau „ce trebuie să se facă” cu Biserica.

În atare situație, tu, ca creștin, trebuie să îți interiorizezi Biserica, să îți faci crezurile Bisericii una cu tine însuți, pentru ca să trăiești creștinește în mijlocul acestei lumi. Dacă nu faci așa, vei trăi la întâmplare, ca ceilalți. Dar dacă vei trăi cu Dumnezeu, nu vei fi un fiu al veacului, ci al Împărăției lui Dumnezeu. Și în Împărăția lui Dumnezeu intră cei care au intrat în Biserică prin Botez și se umplu zilnic de toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Venirea Domnului la Sfinții Apostoli, mergând pe mare, ne vorbește despre a doua venire a Lui, întru slava Sa, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui: „[În] a 4-a strajă a nopții [Τετάρτῃ…φυλακῇ τῆς νυκτὸς], Iisus a venit către ei [ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς], umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Cel care a fost luat de la voi întru cer [ὁ ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

– Și cum va veni El întru slava Sa?

– Va veni când „se va arăta semnul Fiului omului în cer [φανήσεται τὸ σημεῖον τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῷ οὐρανῷ]” [Mt. 24, 30, BYZ], adică Dumnezeiasca Lui Cruce, care s-a arătat în istorie, spre pocăința noastră, de mai multe ori pe cer până azi. Și „atunci vor plânge toate semințiile pământului [καὶ τότε κόψονται πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς], și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului [καὶ ὄψονται τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐρχόμενον ἐπὶ τῶν νεφελῶν τοῦ οὐρανου], cu putere și slavă multă [μετὰ δυνάμεως καὶ δόξης πολλῆς]” [Ibidem].

Căci Cel care a mers pe mare, atunci va veni pe norii cerului, pe norii slavei Sale, pentru ca să îi atragă la Sine pe cei care au mers pe deasupra patimilor și a poftelor acestui veac. Pentru că de aceea va plânge toată lumea la venirea Lui: pentru că nimeni nu se va considera vrednic de slava Dumnezeului nostru.

Însă Domnul ne spune nouă, celor îngroziți din cauza conștiinței păcatelor noastre: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Ne spune să îndrăznim la mila Lui, să nu ne temem de ce am făcut și de cine suntem, de cine am ajuns, pentru că El este Domnul mântuirii noastre. Pentru că El ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, din cea mai mare cădere a noastră, dacă noi strigăm către El, pentru ca să ne întindă mână de ajutor. Și mâna milostivirii Sale ajunge până la fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm, pentru ca să ne aline și să ne lege rănile, să ne tămăduiască în mod desăvârșit.

De aceea, iubiții mei, ultima duminică din luna lui iulie, înainte de Postul Născătoarei de Dumnezeu, ne încredințează de faptul că fiecare dintre noi putem merge pe ape, dacă mergem cu Dumnezeu! Căci El le face cu putință pe cele părut imposibile. Căci El le face ușoare pe cele care păreau grele în ochii noștri. Căci El, dacă ne captează atenția cu totul, ne face să nu mai vedem pericolele de tot felul din jurul nostru și să ne aflăm liniștea.

Dumnezeu să ne liniștească pe toți! El să ne facă plini de încredere în mila Lui! Ca noi, îndrăznind în mila Sa fără de margini față de noi, să ne ridicăm din păcatele noastre și să mergem, împreună cu El, întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.


[1] Începută în zi de marți, pe 24 iulie 2018, la 8. 49. Soare și nori, 23 de grade.

[2] PG 58, col. 505/ Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioaru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 580.

[3] PG 58, col. 506/ Ibidem.

[4] PG 58, col. 506.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diverse locuri grele din Dumnezeiasca Scriptură, în Filocalia românească, vol. 3, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1994, p. 33.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 43, cf. LXX

1. Bucuria înălțimii [este] întărirea curăției [γαυρίαμα ὕψους στερέωμα καθαριότητος], [iar] vederea cerului [este] în vedenia slavei [εἶδος οὐρανοῦ ἐν ὁράματι δόξης].

2. Soarele, în vedere vestind [ἥλιος ἐν ὀπτασίᾳ διαγγέλλων], în ieșirea [lui este] vasul cel minunat [ἐν ἐξόδῳ σκεῦος θαυμαστόν] [și] lucrul Celui Preaînalt [ἔργον Ὑψίστου].

3. În amiaza lui usucă țara și, înaintea arșiței lui, cine va răbda?

4. Cuptorul suflând în lucrurile arșiței, [dar] soarele de trei ori mai mult [este] aprinzând munții. Aburii cei de foc suflând și, strălucind razele, întunecă ochii.

5. Mare [este] Domnul, Cel care l-a făcut pe el[1] și, în cuvintele Sale [καὶ ἐν λόγοις Αὐτοῦ], a grăbit mergerea [κατέσπευσεν πορείαν][lui[2]][!]

6. Iar luna [καὶ ἡ σελήνη], în toate întru vremea ei [ἐν πᾶσιν εἰς καιρὸν αὐτῆς], [este] arătarea vremurilor și semnul veacului [ἀνάδειξιν χρόνων καὶ σημεῖον αἰῶνος].

7. De la lună [este] semnul sărbătorii [ἀπὸ σελήνης σημεῖον ἑορτῆς], luminătorul împuținându-se spre sfârșit [φωστὴρ μειούμενος ἐπὶ συντελείας].

8. Luna este după numele ei [μὴν κατὰ τὸ ὄνομα αὐτῆς ἐστιν], crescând minunat în[tru] schimbare [αὐξανόμενος θαυμαστῶς ἐν ἀλλοιώσει], [fiind] vasul taberelor în[tru] înălțime [σκεῦος παρεμβολῶν ἐν ὕψει] [și] în tăria cerului strălucind [ἐν στερεώματι οὐρανοῦ ἐκλάμπων].

9. Frumusețea cerului [este] slava stelelor [κάλλος οὐρανοῦ δόξα ἄστρων], [iar] lumea [este] luminând în[tru] cele prea înalte ale Domnului [κόσμος φωτίζων ἐν ὑψίστοις Κυρίου].

10. În cuvintele Celui Sfânt vor sta pentru judecată [ἐν λόγοις Ἁγίου στήσονται κατὰ κρίμα] și nu or să se dezlege în pazele lor [καὶ οὐ μὴ ἐκλυθῶσιν ἐν φυλακαῖς αὐτῶν].

11. Vezi curcubeul [τόξον] și binecuvintează-L pe Cel care l-a făcut pe el foarte frumos în[tru] strălucirea sa!

12. [Dumnezeu] a încercuit cerul în înconjurarea slavei [ἐγύρωσεν οὐρανὸν ἐν κυκλώσει δόξης][Sale]. Mâinile Celui Preaînalt l-au întins pe el [χεῖρες Ὑψίστου ἐτάνυσαν αὐτό][3].

13. [Cu] porunca Lui a grăbit zăpada [προστάγματι Αὐτοῦ κατέσπευσεν χιόνα] și [El] grăbește fulgerele judecății Sale [καὶ ταχύνει ἀστραπὰς κρίματος Αὐτοῦ].

14. Pentru aceasta comorile s-au deschis [διὰ τοῦτο ἠνεῴχθησαν θησαυροί] și norii au zburat ca păsările [καὶ ἐξέπτησαν νεφέλαι ὡς πετεινά].

15. În măreția Lui a întărit norii [ἐν μεγαλείῳ Αὐτοῦ ἴσχυσεν νεφέλας] și au fost zdrobite pietrele grindinei [καὶ διεθρύβησαν λίθοι χαλάζης].

16. Și în[tru] vederea Sa vor fi clătinați munții [καὶ ἐν ὀπτασίᾳ Αὐτοῦ σαλευθήσεται ὄρη, [iar] în[tru] voia Sa va sufla austrul [ἐν θελήματι Αὐτοῦ πνεύσεται νότος].

17. Glasul tunetului Său a certat pământul [φωνὴ βροντῆς Αὐτοῦ ὠνείδισεν γῆν] și viforul crivățului și neorânduiala vântului.

18. Ca păsări zburând presară zăpada [ὡς πετεινὰ καθιπτάμενα πάσσει χιόνα] și ca lăcusta nimicind [este] coborârea ei [καὶ ὡς ἀκρὶς καταλύουσα ἡ κατάβασις αὐτῆς]. De frumusețea albeței ei se va minuna ochiul [κάλλος λευκότητος αὐτῆς ἐκθαυμάσει ὀφθαλμός] și de ploaia ei se va uimi inima [καὶ ἐπὶ τοῦ ὑετοῦ αὐτῆς ἐκστήσεται καρδία].

19. Și [El] bruma ca sarea o varsă pe pământ [καὶ πάχνην ὡς ἅλα ἐπὶ γῆς χέει] și [ea], întărindu-se [καὶ παγεῖσα], se face capul țepușei [γίνεται σκολόπων ἄκρα].

20. Crivățul va sufla vântul cel rece și va întări gheața din apă. Peste toată adunarea apei [va fi cu] ninsoare mare și apa se va îmbrăca precum o platoșă.

21. Va mânca munții [καταφάγεται ὄρη] și pustiul va aprinde [καὶ ἔρημον ἐκκαύσει] și va stinge verdeața ca focul [καὶ ἀποσβέσει χλόην ὡς πῦρ].

22. Vindecarea degrabă a tuturor [este] negura [ἴασις πάντων κατὰ σπουδὴν ὁμίχλη], [pe când] roua, întâmpinând, va răcori de zăduf [δρόσος ἀπαντῶσα ἀπὸ καύσωνος ἱλαρώσει].

23. [Cu] gândul Său a încetat abisul [λογισμῷ Αὐτοῦ ἐκόπασεν ἄβυσσον] și a sădit în el insule [καὶ ἐφύτευσεν ἐν αὐτῇ νήσους].

24. Cei care plutesc pe mare povestesc primejdia ei și [cu] auzurile urechilor noastre ne minunăm.

25. Și acolo [sunt] lucrurile cele neobișnuite și cele minunate, felurimea a toată vietatea [și] zidirea chiților.

26. Pentru El bine-călăuzește Îngerul Său [δι᾽ Αὐτὸν εὐοδοῖ Ἄγγελος Αὐτοῦ] și în[tru] cuvântul Său toate împreună se sprijină [καὶ ἐν λόγῳ Αὐτοῦ σύγκειται τὰ πάντα].

27. Multe vom zice și nu avem să ajungem [πολλὰ ἐροῦμεν καὶ οὐ μὴ ἀφικώμεθα] [la sfârșitul lor], iar El, [peste] tot, este sfârșirea cuvintelor.

28. Slăvindu-L, unde [în altă parte] ne vom întări? Căci El [este] Cel mare față de toate lucrurile Sale [Αὐτὸς γὰρ ὁ μέγας παρὰ πάντα τὰ ἔργα Αὐτοῦ].

29. Înfricoșător [este] Domnul și foarte mare și minunată este stăpânirea Sa.

30. Slăvindu-L pe Domnul, înălțați-L cu cât aveți să puteți! Căci va prisosi și încă [va mai fi loc]. Și înălțându-L pe El, înmulțiți în[tru] tărie! Nu osteniți, căci nu aveți să ajungeți [la capăt]!

31. Cine L-a văzut pe El și va povesti? Și cine Îl mărește pe El [așa] precum este [El]?

32. Multe [din] cele ascunse este [sunt] mai mari [decât] acestea. Căci puține am văzut [din] lucrurile Sale.

33. Căci pe toate le-a făcut Domnul și celor evlavioși le-a dat înțelepciune.


[1] Care a făcut soarele.

[2] A soarelui.

[3] Cerul.

Page 1 of 587

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort