Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: pr. dorin picioruș (Page 1 of 570)

Lucas, cap. 8, 1-15, cf. BYZ

1. Și a fost după aceea, și El umbla prin cetate [cetăți] și [prin] sat [sate], propovăduind și bine-vestind Împărăția lui Dumnezeu [κηρύσσων καὶ εὐαγγελιζόμενος τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]! Și cei 12 [erau] împreună cu El,

2. și unele femei care erau [fuseseră] vindecate de duhurile cele rele și de boli: Maria [Μαρία], care se numește Magdalini [Μαγδαληνή], din care ieșiseră 7 demoni [ἀφ᾽ ἧς δαιμόνια ἑπτὰ ἐξεληλύθει],

3. și Ioanna [Ἰωάννα], femeia lui Huzas [Χουζᾶς], epitropul lui Irodis [ἐπιτρόπου Ἡρῴδου], și Susanna [Σουσάννα], și altele multe [καὶ ἕτεραι πολλαί], care slujeau lor din averile lor [αἵτινες διηκόνουν αὐτοῖς ἀπὸ τῶν ὑπαρχόντων αὐταῖς][1].

4. Și venind împreună mulțime multă și cei din cetate [cetăți] mergând către El, le-a zis [lor] prin parabolă [εἶπεν διὰ παραβολῆς]:

5. „A ieșit semănătorul să semene sămânța sa! Și când semăna el, una a căzut lângă cale și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o pe ea.

6. Și alta a căzut pe piatră și, crescând, s-a uscat, pentru [că] nu avea umezeală.

7. Și alta a căzut în mijlocul spinilor și, crescând spinii împreună cu [ea], au înăbușit-o pe ea.

8. Și alta a căzut întru pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit”. [Și] acestea zicând, [El] zicea cu glas tare: „Cel care are urechi de auzire, să audă!”.

9. Și Îl întrebau pe El Ucenicii Săi, zicând: „Care să fie parabola aceasta [Τίς εἴη ἡ παραβολὴ αὕτη]?”[2].

10. Iar El a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți [Ὑμῖν δέδοται γνῶναι] tainele Împărăției lui Dumnezeu [τὰ μυστήρια τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ]! Dar altora [li s-a dat] în parabole [τοῖς δὲ λοιποῖς ἐν παραβολαῖς], ca văzând să nu vadă [ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσιν] și auzind să nu înțeleagă [καὶ ἀκούοντες μὴ συνιῶσιν].

11. Și parabola este aceasta! Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.

12. Iar cei de lângă cale sunt cei care aud, apoi vine diavolul [ὁ διάβολος] și ia cuvântul din inima lor [καὶ αἴρει τὸν λόγον ἀπὸ τῆς καρδίας αὐτῶν], pentru ca nu [cumva], crezând, să se mântuie.

13. Iar cei de pe piatră [sunt cei] care, când [e] să audă, cu bucurie primesc cuvântul [μετὰ χαρᾶς δέχονται τὸν λόγον]. Și [dar] ei rădăcină nu au. Care după vreme cred [οἳ πρὸς καιρὸν πιστεύουσιν] și în vremea ispitirii cad [καὶ ἐν καιρῷ πειρασμοῦ ἀφίστανται].

14. Iar cea care a căzut între spini, aceștia sunt [cei] care, auzind, și de griji și de bogăție și de plăcerile vieții purtându-se, se înăbușă și nu aduc rod.

15. Iar cea [care cade] în pământ bun, aceia sunt care, în inimă frumoasă și bună [ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ], auzind cuvântul îl țin [ἀκούσαντες τὸν λόγον κατέχουσιν] și aduc rod în[tru] răbdare [καὶ καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ]”.


[1] Care slujeau Domnului și Sfinților Lui Apostoli.

[2] Ce înseamnă parabola aceasta?

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 18, cf. LXX

1. Cel care trăiește întru veac a zidit toate de obște.

2. Domnul singur Se va îndrepta.

3.

4. Nimănui [nu] a făcut să vestească lucrurile Sale. Și cine le va urmări pe cele mărețe ale Sale?

5. Tăria măreției Sale cine o va socoti? Și cine va adăuga să povestească milele Sale [τὰ ἐλέη Αὐτοῦ][1]?

6. Nu este [cine] să scadă și nici să adauge și nu este [om] să cerceteze cele minunate ale Domnului.

7. Când are să sfârșească omul [ὅταν συντελέσῃ ἄνθρωπος], [El] atunci începe [τότε ἄρχεται], și când [omul] are să înceteze [καὶ ὅταν παύσηται], atunci va fi uimit [τότε ἀπορηθήσεται][de către El].

8. Cine [este] omul și care [este] folosul său? Care [este] binele său și care [este] răul său?

9. Numărul zilelor omului: multe [sunt] 100 de ani [πολλὰ ἔτη ἑκατόν].

10. Ca o picătură de apă din mare și [ca] o boabă de nisip: așa [sunt] de puțini anii în ziua veacului.

11. Pentru aceea a fost îndelung răbdător Domnul asupra lor și a turnat peste ei mila Lui.

12. [El] a văzut și a cunoscut pieirea lor, că[ci este] rea. Pentru aceea a înmulțit ispășirea Lui [τὸν ἐξιλασμὸν Αὐτοῦ].

13. Mila omului [este] peste aproapele său, iar mila Domnului [este] peste tot trupul, mustrând și certând și învățând și întorcând ca păstorul turma sa.

14. Pe cei care așteaptă certarea, [El] îi miluiește și pe cei care stăruie în judecățile Sale.

15. Copile, în[tru] cele bune să nu dai prihană [τέκνον ἐν ἀγαθοῖς μὴ δῷς μῶμον] și în toată darea [să nu dai] mâhnirea cuvintelor [καὶ ἐν πάσῃ δόσει λύπην λόγων]!

16. [Oare] nu roua [este întru] încetarea arșiței? Așa [și] cuvântul [este] mai bun decât darul.

17. Iată! [Oare] nu cuvântul [este] mai bun decât darul și amândouă [nu sunt] împreună cu omul cel plin de har?

18. Cel nebun cu nemulțumire va ocărî și darul va topi ochii celui invidios [καὶ δόσις βασκάνου ἐκτήκει ὀφθαλμούς].

19. Mai înainte ca să vorbești [πρὶν ἢ λαλῆσαι], învață [μάνθανε]! Și mai înainte de boală [καὶ πρὸ ἀρρωστίας], vindecă-te [θεραπεύου]!

20. Mai înainte de judecată [πρὸ κρίσεως], cercetează-te pe tine însuți [ἐξέταζε σεαυτόν]! Și în ceasul cercetării vei afla ispășire [καὶ ἐν ὥρᾳ ἐπισκοπῆς εὑρήσεις ἐξιλασμόν].

21. Mai înainte [ca] să bolești [πρὶν ἀρρωστῆσαί], smerește-te [σε ταπεινώθητι]! Și în vremea păcatelor arată întoarcere[2] [καὶ ἐν καιρῷ ἁμαρτημάτων δεῖξον ἐπιστροφήν]!

22. Să nu te împiedici să dai rugăciune [la] vreme bună și să nu aștepți până la moarte să te îndrepți.

23. Mai înainte [ca] să te rogi [πρὶν εὔξασθαι], pregătește-te pe tine însuți [ἑτοίμασον σεαυτὸν]! Și nu fi ca omul ispitind pe Domnul!

24. Adu-ți aminte de mânie în zilele sfârșitului [tău][3] și de vremea răzbunării în întoarcerea feței[4]!

25. Adu-ți aminte de ziua foametei în vremea săturării [și] de sărăcie și de nevoie în zilele bogăției!

26. De dimineața [și] până seara se schimbă vremea și toate este [sunt] grabnice înaintea Domnului.

27. Omul cel înțelept în to[a]t[e] va fi evlavios și în zilele păcatelor [el] se va feri de greșeli.

28. Tot cel înțelegător a cunoscut înțelepciunea și celui care a aflat-o pe ea va da mărturisire.

29. Cei înțelepți în cuvinte, și ei s-au înțelepțit și au revărsat parimiele cele precise [καὶ ἀνώμβρησαν παροιμίας ἀκριβεῖς].

30. După poftele tale nu merge [ὀπίσω τῶν ἐπιθυμιῶν σου μὴ πορεύου] și de la dorurile tale oprește-te [καὶ ἀπὸ τῶν ὀρέξεών σου κωλύου]!

31. Dacă ai să-i dai sufletului tău bunăvoirea poftei, te vei face bucurie vrăjmașilor tăi.

32. Nu te veseli în multă desfătare [și] nici să [nu] ai nevoie [cu] întâlnirea ei!

33. Nu te fă sărac, împărțind masa din împrumutare, și [căci] nimic [nu] îți este ție în sac!


[1] Faptele Sale de milă, de milostivire față de oameni.

[2] Arată convertire, pocăință, întoarcere de la cele rele!

[3] Amintește-ți de mânia lui Dumnezeu înaintea morții tale!

[4] Amintește-ți de răzbunarea lui Dumnezeu, atunci când îți întorci fața de la El!

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 15, cf. LXX

1. Cel care se teme de Domnul va face la fel și cel înfrânat al legii o va apuca pe ea[1].

2. Și o va întâmpina lui ca maică [a sa] [καὶ ὑπαντήσεται αὐτῷ ὡς μήτηρ] și ca femeia fecioriei îl va primi pe el [καὶ ὡς γυνὴ παρθενίας προσδέξεται αὐτόν].

3. Îl va hrăni pe el [cu] pâinea înțelegerii [ψωμιεῖ αὐτὸν ἄρτον συνέσεως] și [cu] apa înțelepciunii îl va adăpa pe el [καὶ ὕδωρ σοφίας ποτίσει αὐτόν].

4. Se va întări pe ea și nu are să se aplece și pe ea va sta și nu are să se rușineze.

5. Și îl va înălța pe el mai mult decât pe cei de aproape ai săi și în mijlocul adunării va deschide gura sa.

6. Veselie și cununa bucuriei va afla și nume veșnic va moșteni.

7. Nu o vor cuprinde pe ea oamenii cei fără de înțelegere și bărbații cei păcătoși nu au să o vadă pe ea.

8. Departe este de trufie și bărbații cei mincinoși nu își vor aduce aminte de ea.

9. Nu [este] frumoasă lauda[2] în gura celui păcătos [οὐχ ὡραῖος αἶνος ἐν στόματι ἁμαρτωλοῦ], că[ci] nu a fost trimisă de la Domnul [ὅτι οὐ παρὰ Κυρίου ἀπεστάλη][3].

10. Căci în[tru] înțelepciune se va grăi lauda [ἐν γὰρ σοφίᾳ ῥηθήσεται αἶνος] și Domnul îl va bine-călători pe el [καὶ ὁ Κύριος εὐοδώσει αὐτόν].

11. Să nu zici că: „Pentru Domnul m-am depărtat”. Căci, pe care [El] le-a urât, [tu] nu vei face.

12. Să nu zici că: „El m-a înșelat”. Căci [El] nu are nevoie de omul cel păcătos.

13. Toată urâciunea a urât-o Domnul și ea nu este iubită celor care se tem de El.

14. El dintru început l-a făcut pe om și l-a lăsat pe el în mâna sfatului său [καὶ ἀφῆκεν αὐτὸν ἐν χειρὶ διαβουλίου αὐτοῦ][4].

15. Dacă ai să vrei, vei păzi poruncile [Sale] și credința să facă de bunăvoie.

16. Ți-a pus înainte[5] ție foc și apă. Pe care ai să vrei, vei întinde mâna ta.

17. Înaintea oamenilor [este] viața și moartea și, care are să-i bine placă [omului], [aceea] i se va da lui.

18. Că multă [este] înțelepciunea Domnului [ὅτι πολλὴ ἡ σοφία τοῦ Κυρίου], [El fiind] Cel tare în[tru] stăpânire [ἰσχυρὸς ἐν δυναστείᾳ] și văzând toate [καὶ βλέπων τὰ πάντα].

19. Și ochii Lui [sunt] peste cei care se tem de El [καὶ οἱ ὀφθαλμοὶ Αὐτοῦ ἐπὶ τοὺς φοβουμένους Αὐτόν] și El va cunoaște tot lucrul omului [καὶ Αὐτὸς ἐπιγνώσεται πᾶν ἔργον ἀνθρώπου].

20. [Și El] nu a poruncit nimănui a fi neevlavios [οὐκ ἐνετείλατο οὐδενὶ ἀσεβεῖν] și nu a dat nimănui dezlegare a păcătui [καὶ οὐκ ἔδωκεν ἄνεσιν οὐδενὶ ἁμαρτάνειν].


[1] Se referă la înțelepciunea dumnezeiască, ca și în finalul capitolului anterior.

[2] Se referă la lauda adusă lui Dumnezeu.

[3] Pentru că nu El l-a luminat să o rostească.

[4] L-a lăsat pe om să aleagă de unul singur.

[5] Cu referire la Dumnezeu.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi, când lăsăm sec pentru Postul cel Mare, noi pomenim izgonirea [ἐξορίαν] Protopărinților noștri Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα] din Paradisul desfătării [ἀπὸ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς][2]. Căci ei au fost izgoniți de Domnul Dumnezeu din Paradis [Fac. 3, 23, LXX], din Paradisul [Παράδεισον] sădit de Dumnezeu în Edem [Εδεμ] [Fac. 2, 8, LXX], atunci când au încălcat porunca lui Dumnezeu, Care instituise pentru om postul, adică nemâncarea dintr-un anumit pom [Fac. 2, 17]. Și când oamenii, la îndemnul Satanei, au mâncat din acel pom, încălcând porunca lui Dumnezeu, porunca postului, atunci oamenii au cunoscut consecințele amare ale păcatului, pentru că au cunoscut moartea sufletească și apoi și pe cea trupească.

Pentru că atunci când Domnul Dumnezeu le-a spus Protopărinților noștri: „și [în] care zi aveți să mâncați din el [cu] moarte veți muri [ᾗ δ᾽ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 2, 17, LXX], le-a arătat că neascultarea de Dumnezeu sau păcatul înseamnă moarte și că moartea este o realitate ce nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu neascultarea noastră. Căci atunci când păcătuim, noi murim sufletește, pentru ca, la un moment dat, să murim și trupește și să fim îngropați. Dar până murim noi și trupește, dacă trăim în păcatele noastre, dacă trăim fără să ne spovedim păcatele și fără să primim iertarea lui Dumnezeu prin Duhovnicul nostru, noi trăim ca niște morți ambulanți, ca niște morți care ne plimbăm pe pământ, pentru că sufletul nostru nu simte slava lui Dumnezeu. Și dacă nu simți slava lui Dumnezeu, dacă nu simți iertarea și iubirea Lui, nu ești în relație cu Dumnezeu, și de aceea ești mort cu sufletul. Pentru că sufletul care e viu duhovnicește, Îl simte pe Dumnezeu pretutindeni și în orice clipă, căci este cu El și trăiește din plin bucuriile Sale, pe când cel care e mort sufletește, acela nu Îl vede pe Dumnezeu nicăieri și nu Îl simte nici în el însuși, pentru că nu simte slava Lui cu sufletul său.

Și aceasta e marea dramă pe care a adus-o păcatul în întreaga umanitate: că el a produs o falsă viață, o falsă simțire, un mod de a gândi anormal, nefiresc, dar pe care omul păcătos îl simte ca fiind „firesc”, ca fiind „normal”! Și din punctul de vedere al celui păcătos e „normală” viața „la întâmplare”, e „normal” păcatul, e „normală” moartea, când păcatul și moartea, ca urmări ale neascultării de Dumnezeu, sunt anormale și produc anormalitate în om. Dar pentru ca să îți dai seama că păcatul înseamnă moarte, că orice păcat pe care îl faci e cea mai mare poluare a ta și a lumii în general, trebuie să fii înviat din păcat, ridicat și iertat de Dumnezeu, umplut iarăși de slava Lui, ca să poți face diferența în tine însuți între viața păcătoasă, care e moarte sufletească, și viața cu Dumnezeu, care e transfigurare duhovnicească zilnică a ta.

Adică, pentru a trăi și a simți și a gândi normal în această viață trebuie să trăiești duhovnicește. Trebuie să trăiești ca un Sfânt al lui Dumnezeu.

Pentru că Protopărinții noștri Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu ca ființe duhovnicești, ca ființe văzătoare de Dumnezeu și în comuniune intimă cu Dumnezeu, și nu ca ființe pătimașe. Omul a devenit pătimaș, căzut, corupt tocmai prin păcat, tocmai prin neascultarea de Dumnezeu a celor doi, tocmai prin ieșirea lor din postire. De aceea, „din pricina desfătării și a neascultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile”[3]. Iar Sfinții Apostoli au stabilit Postul cel Mare al Bisericii, cel de 40 de zile, „pentru ca noi, prin paza poruncii [lui Dumnezeu], să dobândim cu ajutorul postului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca”[4] lui Dumnezeu.

– Însă ce înseamnă să dobândim nestricăciunea pierdută de Protopărintele nostru?

– Înseamnă să dobândim starea de nepăcătuire, aceea în care suntem oameni duhovnicești, plini de virtuți și de slava lui Dumnezeu. Căci, dacă începând de acum, noi ne umplem de slava lui Dumnezeu și de virtuți dumnezeiești, atunci și trupul nostru se va umple de slava lui Dumnezeu și de nestricăciunea Lui cea dumnezeiască. Pentru că, după moartea noastră, trupul nostru nu va deveni un hoit, un cadavru în descompunere, ci Sfinte Moaște.

Căci Sfintele Moaște sunt rezultatul firesc al vieții cu Dumnezeu, al vieții în slava lui Dumnezeu. Dacă ai fost al Lui cu adevărat, dacă El a locuit în tine, prin slava Lui,  în toată viața ta, atunci și trupul tău, după moarte, va mărturisi tuturor viața ta cu Dumnezeu. Dimpotrivă, nefirescul care nouă ni se pare „firesc” îl formează tocmai cadavrele în descompunere. Pentru că, cadavrul înseamnă stricăciune, și stricăciunea e consecința vieții păcătoase. Dar noi suntem chemați la nestricăciune, adică la viața sfântă. Și viața sfântă înseamnă că sufletul nostru, după moarte, va merge în Împărăția lui Dumnezeu, pe când trupul nostru, în pământ, va rămâne nestricat și duhovnicesc și făcător de minuni, pentru că am trăit cu Dumnezeu viața noastră și nu la întâmplare.

…În Sfânta Scriptură avem zidirea Protopărinților noștri Adam și Eva [Fac. 1, 26-30; 2, 7-8, 21-24, LXX], viața lor în Paradis [Fac. 2, 15-20, 25; 3, 1-5, LXX], păcătuirea lor [Fac. 3, 6-22, LXX] și izgonirea/ exilarea lor din el [Fac. 3, 23-24, LXX], date despre 3 dintre copiii lor: Abel, Cain și Sit [Fac. 4, 1-17, 25-26, LXX], pentru ca în Fac. 5, 5, LXX să ni se spună că Adam a murit la vârsta de 930 de ani. Și dacă citești doar Sfânta Scriptura, fără să cunoști datele Sfintei Tradiții, rămâi cu ideea falsă că Adam și Eva sunt „între cei păcătoși” și nu între cei Sfinți.

Însă Biserica îi cinstește ca Sfinți pe Protopărinții noștri Adam și Eva! Pentru că, după izgonirea lor din Paradis, ei s-au pocăit și au trăit în multă asceză, în multă sfințenie. De aceea, când vom ajunge noi la Paști, vom auzi cântându-se în noaptea cea preaslăvită a Învierii Domnului, luminânda praznicului. Care ne spune: „[Cu] trupul adormind ca un un muritor, Împăratul și Domnul [Σαρκὶ ὑπνώσας ὡς θνητός, ὁ Βασιλεὺς καὶ Κύριος], a treia zi a înviat [τριήμερος ἐξανέστης], pe Adam din stricăciune ridicând [Ἀδὰμ ἐγείρας ἐκ φθορᾶς], și moartea stricând-o, Paștiul nestricăciunii, a lumii mântuire [καὶ καταργήσας θάνατον, Πάσχα τῆς ἀφθαρσίας, τοῦ κόσμου σωτήριον]”[5]. Iar stricăciunea de aici este Iadul, care e consecința ultimă a păcătuirii.

Căci Domnul i-a scos pe Sfinții Adam și Eva din Iad în ziua învierii Sale din morți, lucru pe care ni-l mărturisește în mod tradițional Sfânta Icoană a Învierii Domnului, care este Icoana coborârii Lui la Iad, pentru ca să îi scoată din Iad pe Sfinții Vechiului Testament.

De aceea, când vorbim despre Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva, nu trebuie să insistăm, în mod protestant, doar asupra căderii lor în păcat, ci și asupra pocăinței lor și a sfințeniei lor și a faptului că ei sunt între Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că în Slujba de azi se insistă, în mod pedagogic, asupra căderii lor, pentru ca să ni se arate cât de rea e neascultarea de Dumnezeu. Însă nu suntem învățați prin aceasta că ei nu sunt Sfinți ai lui Dumnezeu. Căci și ei, ca și alți Sfinți ai lui Dumnezeu, au căzut în diverse păcate, dar s-au ridicat din ele și s-au pocăit și s-au mântuit. Iar noi trebuie să cunoaștem toată viața lor, ce mărturisește Biserica despre viața lor, ca să ne pronunțăm vizavi de ei pe cale de consecință.

De aceea, avem nevoie de o cunoaștere aprofundată a Vieților Sfinților, adică a ceea ce spune Biserica despre viețile Sfinților ei. Pentru că faptele și învățăturile relatate în viețile lor sunt experiență vie pentru noi, experiență de viață, o teologie trăită și afirmată în mod existențial, care trebuie asumată și de către noi.

Căci Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21], spre exemplu, ne vorbește despre iertare, post și milostenie. Dar ca să știm cum să iertăm, cum să postim și cum să fim milostivi și cum ne schimbă toate aceste fapte ale evlaviei creștine, noi trebuie să citim viețile Sfinților, ca să aflăm cum au lucrat aceștia aceste virtuți dumnezeiești și evanghelice. Pentru că fiecare virtute în parte trebuie înțeleasă potrivit Sfinților lui Dumnezeu și lucrată la fel ca ei, pentru ca să aibă consecințe mântuitoare în viața noastră. Altfel riscăm să credem că „ne nevoim ortodox”, dar noi, în fapt, ne nevoim altfel decât Biserica.

– Ce înseamnă să ierți ceva grav cuiva?

– Înseamnă să treci peste greșeala care te-a îndurerat, care ți-a făcut mult rău, atunci când vezi că omului îi pare rău pentru ce ți-a făcut, și să te împaci cu el! Să nu te opui schimbării bune din celălalt, pentru că ea e vindecătoare pentru amândoi. Și chiar dacă omul nu își cere iertare și stă în aversiune față de tine, a-l ierta în inima ta înseamnă a nu-l ține de neprieten, de om rău, a nu-l vorbi de rău și a nu te arăta că îi vrei răul, ci a te ruga pentru iertarea lui. Căci Dumnezeu se uită la mișcările minții și ale inimii noastre, la ce dorim noi altora, și acolo El vrea să vadă că ne raportăm bine, iubitor, iertător față de oameni.

–  Ce înseamnă să postești?

– Să trăiești cu inimă bună și smerită în ritmul privațiunilor zilnice pe care ți le cer zilele de post. Căci trebuie să ne abținem de la anumite mâncăruri și băuturi, de la confortul exagerat, de la plăcerile sexuale ale căsătoriei și de la distracții, acestea fiind privațiunile zilnice pe care ni le cere postul, dar, în toate aceste zile trebuie să căutăm pacea interioară, facerea de bine, rugăciunea, citirile teologice, scrisul și cercetarea teologică, slujirea la Biserică. Căci toate aceste abțineri/ înfrânări ale postului, alături de toate virtuțile pe care le putem lucra, trebuie să nască în noi pocăința și umilința, vederea de sine, atenția la mișcările inimii noastre, plângerea păcatelor noastre, pacea duhovnicească, bucuria sfântă, veselia dumnezeiască, simțiri și vederi dumnezeiești. Pentru că postul cel adevărat are urmări sfinte în noi, ne schimbă în mod direct, în mod real, și aceste schimbări sfinte ne arată cât de folositor e postul în viața noastră. Căci postul e o stare duhovnicească cuprinzătoare, după cum sunt și rugăciunea și milostenia.

Pentru că rugăciunea nu înseamnă doar să-I ceri ceva lui Dumnezeu, ci și să Îl lauzi pe Dumnezeu și să Îi mulțumești pentru toate binefacerile din viața ta și din viața întregii lumi. Rugăciunea pleacă de la nevoile noastre, dar îmbrățișează până la urmă nevoile tuturor oamenilor. După cum și postul pleacă de la înfrânarea personală de la mâncare și ajunge la contemplarea lui Dumnezeu în creația Sa și la simțirea păcii și a iubirii și a frumuseții lui Dumnezeu în noi înșine.

Și când postul și rugăciunea și iertarea aproapelui se unesc în noi înșine, ele nasc o stare minunată de înțelegere și de iubire a oamenilor, fapt pentru care milostenia este înțelegere profundă a oamenilor. Pentru că îl ajuți trupește pe om, dar îl îmbrățișezi cu toată inima ta, în același timp, în rugăciunea pentru el.

Și când mai mulți oameni se roagă pentru cineva, el simte iubirea lui Dumnezeu intrând în inima lui ca o stare de bine. Simte că îi este bine, dar binele acesta e iubirea altora revărsată asupra lui și a lui Dumnezeu în același timp. Pentru că Dumnezeu e împreună cu toți cei care I se roagă Lui și El ne odihnește pe toți.

De aceea, postul Bisericii care începe mâine schimbă din interiorul ei lumea. Așa după cum fiecare slujire liturgică a Bisericii, ca cea de acum, sfințește din interiorul ei lumea. Și cum ne schimbă postul și Slujbele Bisericii? Prin aceea că ne lăsăm pătrunși de slava lui Dumnezeu, conduși de ea, atâta timp cât recunoaștem că avem nevoie de postire în lupta noastră cu patimile din noi.

Postim și învățăm tot mai subtil să postim. Ne rugăm și învățăm tot mai atent să ne rugăm. Dăruim și învățăm continuu să dăruim, cu o inimă tot mai bună, tot mai delicată, tot mai atentă față de oameni. Pentru că binele virtuților e o continuă școală a evlaviei, după cum cărțile de teologie ale Bisericii sunt o continuă luminare a noastră în înțelegerile cele dumnezeiești. Și avem nevoie și de teologia citită și văzută în viața altora, cât și de trăirea ei în mod practic, de fiecare dintre noi, pentru ca să ne împlinim duhovnicește. Pentru că scopul vieții și al cunoașterii duhovnicești nu e acela de a copia în mod impropriu ceea ce au făcut alții, ci de a armoniza totul în noi, ca, la rândul nostru, și noi să fim niște persoane duhovnicești.

Pentru că Domnul vrea să avem comoara noastră duhovnicească, acolo unde ne este și inima [Mt. 6, 21, BYZ]. Dar comoara lui Dumnezeu stă în inima noastră, adică în sufletul nostru! Și comoara noastră e binele făcut de noi, e viața noastră în sfințenie, e viața noastră plină de slava lui Dumnezeu. Căci comoara noastră e comoara Lui. E slava Lui și împlinirea prin tot binele dumnezeiesc, pe care El îl cere de la noi.

Însă există comori bune și comori rele în oameni. Căci „omul cel bun din comoara cea bună a inimii sale scoate binele [ὁ ἀγαθὸς ἄνθρωπος ἐκ τοῦ ἀγαθοῦ θησαυροῦ τῆς καρδίας αὐτοῦ προφέρει τὸ ἀγαθόν], iar omul cel rău din comoara cea rea a inimii sale scoate răul [καὶ ὁ πονηρὸς ἄνθρωπος ἐκ τοῦ πονηροῦ θησαυροῦ τῆς καρδίας αὐτοῦ προφέρει τὸ πονηρόν]” [Lc. 6, 45, BYZ]. Și tocmai de aceea, unii  trăiesc firescul ca pe firesc, adică cei care sunt o comoară bună a lui Dumnezeu, pe când cei care sunt o comoară rea, socotesc firescul ca „nefiresc”, pentru că trăiesc păcatul ca fiind „firescul” lor.

Și când trăiești în ritmul păcatului, atunci trăiești paralel cu viața lui Dumnezeu, paralel cu viața reală a omului, paralel cu firescul. Ești un mort zâmbăreț, încrezut, lipsit de valori, de scrupule, care crezi că „le știi” pe toate, care crezi că „ai dreptul” să faci tot ce vrei, care nu asculți decât de propriile tale patimi înguste, și de aceea poluezi totul în tine și în jurul tău. Ești un mort sufletește, care îți împrăștii duhoarea morții pretutindeni, și căruia nu îți place decât stricăciunea. Adică tot ce e păcătos, decadent, fals, impropriu omului.

De aceea, viața seculară, viața care tezaurizează patimile, păcatele, superstițiile, ereziile, hulele și le predă de la o generație la alta este în raport de continuă luptă cu viața duhovnicească a Bisericii. Pentru că viața lumească e în luptă continuă cu viața dumnezeiască a omului. Biserica vrea ca omul să fie curat, să fie duhovnicesc, să fie Sfânt, trăind în poruncile lui Dumnezeu, pe când lumea din afara Bisericii sau care nu mai trăiește în ritmul ei dorește să se bucure pătimaș de viață, pentru că nu mai crede într-o alta după ea. Pentru noi, creștinii, viața de acum e pregătirea noastră pentru veșnicie, e singura noastră existență temporală, cea în urma căreia Dumnezeu decide veșnicia noastră.

De aceea, noi nu putem trăi oricum, noi nu putem să facem abstracție de păcatele noastre, ci pentru noi păcatul e adevăratul nostru dușman, e adevărata noastră boală, e moartea noastră, și de el scăpăm imediat prin spovedirea păcatelor noastre. Iar postul care mâine începe e vreme de primenire interioară, de schimbare duhovnicească, de adânci bucurii duhovnicești, fapt pentru care îl socotim o mare binecuvântare în viața noastră. Căci, deși ne e greu la început cu reținerea de la mâncare, băutură, distracții de tot felul, totuși în ritmul lui învățăm că binele nostru vine tocmai din privarea de lucrurile în exces și din stăpânirea de sine. Dacă ne stăpânim pe noi înșine, atunci postim, iar dacă ne luptăm pentru a ne stăpâni pe noi înșine, atunci suntem pe drumul adevărat al postirii. Căci postul e și luptă cu patimile, dar e și odihnă duhovnicească, după cum rugăciunea e și strigăt către Dumnezeu, dar și luminare și bucurie din partea Sa.

Așadar, iubiții mei, începem să postim pentru ca să ne înduhovnicim și mai mult! Începem să postim pentru ca să ne stăpânim interior. Începem să postim pentru ca să-l vedem și mai bine pe aproapele nostru și, în ochii lui, ca într-0 oglindă, să ne vedem și pe noi înșine. Căci avem nevoie să ne vedem continuu în alții, pentru ca să știm ce să schimbăm în noi înșine. Și oricât de grea și de dureroasă ar fi schimbarea, ea trebuie făcută în noi înșine, dacă am înțeles că ea e necesară.

Fiindcă în viața noastră duhovnicească noi nu ne schimbăm în raport cu un alt om, ci cu Dumnezeu Însuși. El ne cheamă la o continuă depășire de sine și ne și învață interior cum să facem această continuă depășire de sine. Și depășirea de sine se face prin continua împlinire a voii Sale, potrivit luminărilor Lui din viața noastră. Căci El ne învață, pe măsura noastră duhovnicească, care e următorul pas de făcut în relația cu Sine. Și dacă ascultăm luminările Sale interioare, atunci mergem împreună cu El spre o continuă depășire de sine, care e totuna cu mântui- rea și sfințirea noastră.

Postul ne apropie totodată de mâncarea simplă și consistentă, de fructe și de semințe, de ceaiuri și de sucuri. Redescoperim darurile lui Dumnezeu în fiecare fruct și în fiecare sămânță care ne întărește în timpul postirii. Căci substanța lor concentrată ne ajută să ne nevoim, dar și să ne înduhovnicim. Pentru că ne învață cu simplitatea, cu smerenia și cu firescul lui Dumnezeu, acelea în care slavei Lui îi place să locuiască.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă întărească în postirea dumneavoastră! Dumnezeu să ne poarte pe noi toți, cu bucurie și cu pace, spre praznicul cel mare al Învierii Domnului, pentru ca împreună să mărturisim marea Lui milă cu noi toți! Amin.


[1] Începută la ora 9. 58, în zi de luni, pe 12 februarie 2018. Afară sunt două grade și cer înnorat.

[2] Cf. Sinaxarului grecesc: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

[3] Triodul, ed. BOR 2000, p. 104-105. [4] Idem, p. 105.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 14, cf. LXX

1. Fericit [este] bărbatul care nu a alunecat cu gura sa și nu s-a străpuns în mâhnirea păcatelor [καὶ οὐ κατενύγη ἐν λύπῃ ἁμαρτιῶν].

2. Fericit [este] care nu a osândit sufletul său și care nu a căzut din nădejdea sa.

3. Bărbatului celui zgârcit nu îi [este] bună bogăția. Și omului celui invidios, pentru ce îi [sunt] averile?

4. Cel care adună de la sufletul său adună altora și în cele bune ale sale se va [vor] desfăta alții.

5. Cel rău lui însuși, cui va fi bun? Și [acesta] nu se va veseli în[tru] averile sale.

6. [Decât] cel care se vatămă pe sine însuși nu este [om] mai rău și aceasta [este] răsplata răutății sale.

7. [Iar] dacă are să facă bine, din uitare face și în cele de apoi își arată răutatea sa.

8. Rău [este] cel care vatămă [cu] ochiul, întorcând fața și trecând cu vederea suflete.

9. Ochiul lacomului nu se satură [cu] partea și nedreptatea celui rău usucă sufletul [καὶ ἀδικία πονηρὰ ἀναξηραίνει ψυχήν].

10. Ochiul cel rău [este] invidios pe pâine[1] și lipsit peste masa sa.

11. Copile, precum ai să poți, fă[-ți] bine pe tine însuți [ție însuți] și Domnului apropie cu vrednicie aduceri înainte!

12. Adu-ți aminte că moartea nu va întârzia și făgăduința Iadului nu ți s-a arătat ție!

13. Mai înainte [ca] tu să mori, fă bine prietenului [tău] și, după puterea ta, întinde și dă lui!

14. Să nu te oprești de la ziua cea bună și partea poftei celei bune să nu te treacă!

15. [Oare] nu altuia vei lăsa trudele tale și ostenelile tale întru împărțirea de sorț?

16. Dă și ia și înșală sufletul tău [δὸς καὶ λαβὲ καὶ ἀπάτησον τὴν ψυχήν σου]! Că nu este în Iad să cauți desfătare [ὅτι οὐκ ἔστιν ἐν ᾍδου ζητῆσαι τρυφήν].

17. Tot trupul ca veșmântul se învechește [πᾶσα σὰρξ ὡς ἱμάτιον παλαιοῦται]. Căci făgăduința [este] din veac: [cu] moarte vei muri[2].

18. Ca frunza crescând pe pomul cel des: unele coboară, iar altele cresc. Așa [este și] neamul trupului și al sângelui: una moare, iar alta se naște.

19. Tot lucrul putrezind se sfârșește și cel care îl lucrează pe el împreună cu el se va duce.

20. Fericit [este] bărbatul care în înțelepciune va cugeta și care în înțelegerea sa va gândi.

21. Cel care gândește căile ei în inima sa și în cele ascunse ale ei va fi socotit.

22. Ieși după ea ca vânătorul și în[tru] căile ei pândește!

23. Cel care se apleacă prin ferestrele ei și la intrările ei va asculta,

24. cel care locuiește aproape de casa ei și va înfige țăruș în pereții ei,

25. va sta cortul lui după mâinile ei și va locui în locuința celor buni,

26. va pune pe copiii lui în umbra ei și sub ramurile ei va locui,

27. va fi acoperit de ea de zăduf și în[tru] slava ei va locui.


[1] Este invidios până și pe pâinea altora.

[2] Aluzie la Fac. 2, 17, LXX.

Lucas 7, 31-50, cf. BYZ

31. „Așadar, [cu] cine voi asemăna oamenii neamului acestuia și [cu] cine sunt asemenea?

32. Asemenea sunt pruncilor cărora [care] șed în piață și strigând unii către alții, și zicând: «V-am cântat vouă din flaut și n-ați jucat! V-am cântat vouă de jale și n-ați plâns».

33. Căci a venit Ioannis Botezătorul, nici pâine mâncând, nici vin bând, și ziceți: «Demon are [Δαιμόνιον ἔχει]!».

34. A venit Fiul omului mâncând și bând, și ziceți: «Iată, om mâncăcios și băutor de vin [Ἰδού, ἄνθρωπος φάγος καὶ οἰνοπότης], prietenul vameșilor și al celor păcătoși [φίλος τελωνῶν καὶ ἁμαρτωλῶν]!».

35. Și înțelepciunea s-a îndreptat de la toți copiii ei”.

36. Și Îl ruga pe El unul [dintre] farisei ca să mănânce cu el! Și, intrând întru casa fariseului, S-a așezat.

37. Și iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă, știind că [El] șade în casa fariseului, luând un alabastru de mir [ἀλάβαστρον μύρου],

38. și, stând alături de picioarele Sale, înapoia [Sa], plângând, a început a uda picioarele Lui [cu] lacrimi [ἤρξατο βρέχειν τοὺς πόδας Αὐτοῦ τοῖς δάκρυσιν] și [cu] perii capului ei le ștergea [καὶ ταῖς θριξὶν τῆς κεφαλῆς αὐτῆς ἐξέμασσεν] și săruta picioarele Lui [καὶ κατεφίλει τοὺς πόδας Αὐτοῦ] și le ungea [cu] mir [καὶ ἤλειφεν τῷ μύρῳ]!

39. Dar, văzând [aceasta] fariseul, care L-a chemat pe El, a zis în[tru] sine, zicând: „Acesta, dacă era Profet, cunoștea cine și ce fel de [femeie este] femeia, care se atinge de El, [și anume] că este păcătoasă”.

40. Și Iisus, răspunzând, a zis către el: „Simone, am ție ceva să-ți zic!”. Și [Simon] zice: „Învățătorule, zi!”.

41. „Doi datornici erau [datori] unui împrumutător! Unul datora 500 de dinari, iar celălalt 50.

42. Și neavând ei să plătească, amândurora le-a iertat[1]. Așadar, zi care [dintre] ei îl va iubi mai mult pe el?”.

43. Și Simon, răspunzând, a zis: „Cred că celui [cel care] mai mult i-a iertat”. Și [Iisus] i-a zis lui: „Drept ai judecat”.

44. Și întorcându-se către femeie, îi zicea [i-a zis] lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat întru casa ta [și] apă pe picioarele Mele nu Mi-ai dat! Dar aceasta [cu] lacrimi a udat picioarele Mele și [cu] perii capului ei le-a șters.

45. Sărutare Mie nu Mi-ai dat! Dar aceasta, de când am intrat, nu a încetat sărutând picioarele Mele.

46. [Cu] ulei capul Meu nu Mi-ai uns! Dar aceasta [cu] mir a uns picioarele Mele.

47. De aceea, îți zic ție: Au fost iertate păcatele ei cele multe [ἀφέωνται αἱ ἁμαρτίαι αὐτῆς αἱ πολλαί], că a iubit mult [ὅτι ἠγάπησεν πολύ][2]. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește [ᾧ δὲ ὀλίγον ἀφίεται, ὀλίγον ἀγαπᾷ]”.

48. Și [Iisus] a zis ei: „Au fost iertate păcatele tale [Ἀφέωνταί σου αἱ ἁμαρτίαι]”.

49. Și au început, cei care șed [ședeau] împreună [cu El], a zice în ei înșiși: „Cine este Acesta, Care și păcatele le iartă?”.

50. Iar [Iisus] a zis către femeie: „Credința ta te-a mântuit [Ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]! Mergi întru pace [πορεύου εἰς εἰρήνην]!”.


[1] Le-a iertat/ le-a șters datoria.

[2] Pentru că Mă iubește pe Mine mult și a făcut din mare iubire pentru Mine toate aceste gesturi de pocăință și de iubire față de Mine.

Lucas 7, 18-30, cf. BYZ

18. Și ucenicii săi i-au vestit lui Ioannis despre toate acestea.

19. Și chemând vreo doi [dintre] ucenicii săi, Ioannis i-a trimis către Iisus, zicând: „Tu ești Cel care vine sau așteptăm pe altul?”.

20. Și venind către El, bărbații I-au zis: „Ioannis Botezătorul [Ἰωάννης ὁ Βαπτιστὴς] ne-a trimis pe noi către Tine, zicând: «Tu ești Cel care vine sau așteptăm pe altul?»”.

21. Și în ceasul acela, [Iisus] a vindecat pe mulți de boli și de chinuri și de duhuri rele, iar multor orbi le-a dăruit a vedea.

22. Și Iisus, răspunzând, le-a zis lor: „Mergând, vestiți lui Ioannis [cele] pe care le-ați văzut și le-ați auzit! Că cei orbi văd, cei șchiopi umblă, cei leproși se curățesc, cei surzi aud, cei morți înviază, cei săraci binevestesc [πτωχοὶ εὐαγγελίζονται]!

23. Și fericit este [cel] care nu are să se poticnească în[tru] Mine [καὶ μακάριός ἐστιν, ὃς ἐὰν μὴ σκανδαλισθῇ ἐν Ἐμοί]!”.

24. Și, plecând vestitorii lui Ioannis [τῶν ἀγγέλων Ἰωάννου], [Iisus] a început a zice mulțimilor despre Ioannis: „Pe cine ați ieșit să vedeți întru pustie? O trestie clătinându-se de vânt [Κάλαμον ὑπὸ ἀνέμου σαλευόμενον]?

25. Dar pe cine ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în veșminte moi [Ἄνθρωπον ἐν μαλακοῖς ἱματίοις ἠμφιεσμένον]? Iată, cei în veșmânt slăvit și [întru] viață îmbelșugată fiind [Ἰδού, οἱ ἐν ἱματισμῷ ἐνδόξῳ καὶ τρυφῇ ὑπάρχοντες], în[tru] cele împărătești sunt [ἐν τοῖς βασιλείοις εἰσίν]!

26. Dar ce ați ieșit să vedeți? Un Profet [Προφήτην]? Adevărat vă zic vouă, [el este] și mai mult [decât] un Profet [καὶ περισσότερον Προφήτου]!

27. Acesta este despre care s-a scris: «Iată, Eu trimit pe vestitorul Meu către fața Ta [Ἰδού, Ἐγὼ ἀποστέλλω τὸν ἄγγελόν Μου πρὸ προσώπου Σου], care va pregăti calea Ta înaintea Ta [ὃς κατασκευάσει τὴν ὁδόν Σου ἔμπροσθέν Σου]![1]».

28. Căci vă zic vouă, în[tre] cei născuți [din] femei nimeni [nu] este mai mare Profet [decât] Ioannis Botezătorul! Dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare [decât] el [ὁ δὲ μικρότερος ἐν τῇ Βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ μείζων αὐτοῦ ἐστιν]”.

29. Și tot poporul auzind, [chiar] și vameșii s-au îndreptat [pentru] Dumnezeu [καὶ οἱ τελῶναι ἐδικαίωσαν τὸν Θεόν], botezându-se [cu] botezul lui Ioannis.

30. Dar fariseii și legiuitorii sfatului lui Dumnezeu [καὶ οἱ νομικοὶ τὴν βουλὴν τοῦ Θεοῦ] s-au lepădat întru ei înșiși [ἠθέτησαν εἰς ἑαυτούς], nebotezându-se de către el[2].


[1] Aluzie la Mal. 3, 1, LXX.

[2] De către Sfântul Ioannis Botezătorul.

Page 1 of 570

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén