Ioșca [2]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

IIona și-a urmat inima ei când a venit după Ioșca, p. 122. Mergea spre viitorul ei, p. 122. Și după ce a venit la Ioșca, ea a simțit „o liniște luminoasă și tăcută”, p. 123, care a scăpat-o de golul interior pe care îl trăise toată viața, p. 123.

În ochii Preotului era „o liniște care era dragoste de om. O bunătate tăcută”, p. 125. Ioșca era „mereu cu trecutul lui prezent”, p. 127-128. După 5-6 ani de la Revoluția Română, el vorbește la modul peiorativ despre libertate numind-o „așa-zisa libertate”, p. 128. Ceilalți, turiștii, desemnau libertatea ca absența fricii, p. 129. Căci „libertatea acelor oameni veniți de atât de departe însemna libertatea de a vorbi, de a spune orice și oricând, de a se mișca dintr‑o parte în alta, de a râde fără teama zilei de mâine”, p. 129.

Îl acuză pe Dumnezeu de moartea Ilonei, p. 130. „Popa și Ioșca erau de la o vreme expuși unui asalt al noului pe care, neînțelegând‑l pe deplin, îl luau peste picior și‑l combăteau în jurul laviței, stând amândoi în picioare cu paharele în mână și minunându‑se cu gesturi mari”, p. 132. Se cunoșteau de 50 de ani, p. 133. Pe vorbitorii la telefon i-au numit mai întâi urlătorii, pentru că păreau să vorbească singuri, iar când au ajuns să aibă telefoane performante, la care privesc, i-au numit holbații, p. 134.

Însă, la un moment dat, Preotul i-a numit posedați pe vorbitorii la telefon și i-a propus lui Ioșca să se roage pentru ei, p. 135. Căci autorul privește noua lume liberă, la modul comic, prin ochii celor doi însingurați.

Distracțiile celor veniți de departe n-au sens pentru cei doi, p. 135-136. Beția care îți ia mințile, p. 136. Și când cel beat și-a spart capul, autorul, din partea celor doi însingurați, subliniază: „Păcatele se plătesc, prietene al meu, uneori mai înainte de vreme, ca plata să fie învățătură celorlalți”, p. 136.

Timpul, pe valea celor doi însingurați, era ca „o bandă elastică întinsă dincolo de orice măsură, care refuza să se rupă și, parcă împotriva firii, continua să se întindă”, p. 137. Căci „era timpul celor singuri, celor izolați, celor care nu vorbesc și care, în felul ăsta, percep lucrurile altfel, într‑o tăcere numai de ei înțeleasă”, p. 137.

Însă, vizitatorii, îi considerau pe cei doi bătrâni „ca [pe] o curiozitate, ca rămășițe ale unei lumi pe care toți erau obligați prin consemn să o depășească și să o nege. Îi fotografiau vădit sau pe ascuns și le rețineau expresiile mai neaoșe, povestind despre ei ca despre niște exponate de muzeu și amuzându‑se nespus în birourile lor când făceau asta. Beau cu ei, insistau să îi invite și le ascultau poveștile, fiind foarte la modă ideea de a petrece alături de popor”, p. 137. Pentru că, în esență, cele două lumi se disprețuiau reciproc. Și se disprețuiau, pentru că nu comunicau în mod real și nu se cunoșteau una pe alta.

Vine a doua tânără la Ioșca pentru ca să se culce cu el, p. 140, și o vede și în aceasta pe Ilona, p. 141. Și după ce se culcă cu el, pleacă cum a plecat și prima: nezicând nimic, p. 142. Însă, acum era o femeie „gata să moară pentru plăcere”, p. 143. Și plăcerea aceasta este lesbiană, p. 144. Însă, în comparație cu relațiile sexuale de până acum din roman, care au fost între un bărbat și o femeie și prezentate la cote paroxistice, relația lesbiană din p. 144 e fadă, e necredibilă. Dar, în ciuda falsului romantism pe care cele două îl trăiesc, ele se duc și se culcă cu Ioșca, derularea evenimentelor fiind iarăși necredibilă, p. 145. După care urmează ideea că Ioșca, la 80 de ani, devine cel mai „viril” om al României. Pentru că „aceste povești aveau să aducă pe valea lui alte și alte tinere și mai puțin tinere femei, singure sau ale altora, fericite sau nespus de triste, amatoare de obișnuitele răzbunări în dragoste sau de plăceri gratuite”, p. 145-146.

Autorului îi place să blufeze, să exagereze, pentru că îi place să descrie acte sexuale în forță, care n-au nimic de-a face cu bătrânețea. Pune pe seama bătrânului ceea ce poate să facă numai un tânăr bine dotat sexual. Dar ideea de bază nu e veridicitatea, ci descrierea. Autorului îi place să descrie, să vorbească, să pună în scenă noi și noi lucruri care să te țină în așteptare.

Îmi displace noua iubire intrată în desfășurarea romanului. Ea ne depărtează de viața lui Ioșca. Revine la el în p. 172, la 2 ani și ceva de la venirea Ilonei pe vale, p. 172. Despre relația lui Ioșca și a Ilonei la acea dată: „Nu‑și spuneau mare lucru, niciodată vorbele între ei nu fuseseră de mare însemnătate, dar în privirile și în zâmbetele lor erau mai multe cuvinte decât s‑ar fi putut spune dacă niciodată toți oamenii din lume nu s‑ar fi oprit din vorbit”, p. 172. Uneori, exagerările autorului n-au efect.

Cateheza vieții duhovnicești la Sfântul Simeon Noul Teolog [1]

Pr. Dr. Ciprian Ionuț Joița, Cateheza vieții duhovnicești la Sfântul Simeon Noul Teolog, Teza Doctorală, Cluj-Napoca, 2019, 307 p. în format PDF.

*

Citesc PDFul oficial al tezei sale, pe care a făcut-o cu Părintele Vasile Gordon. L-am cunoscut la Craiova pe autor, ieșind în evidență cu punerea pe tapet a unei alte cronologii simeoniene, deși îl știam din Facultate, fiind student cu un an sau doi mai înaintea mea.

Cuprinsul e între p. 2-4. Abrevierile, p. 5-6. Textul cărții începe în p. 7. „cateheza în Biserică este mai mult decât cateheză baptismală; ea nu era destinată numai candidaților la Botez, ci se arată ca o slujire esențială și constantă pentru viața creștină în toate veacurile”, p. 9.

Cateheza nu e doar pentru catehumeni, p. 11, ci e și pentru noi, cei credincioși. Sfântul Simeon Noul Teolog și-a scris catehezele sale pentru „instruirea în viața duhovnicească”, p. 12. Iar autorul dorește „redescoperirea în Sfântul Simeon Noul Teolog a unui model fundamental al catehezei specifice tradiției ortodoxe”, p. 13. Ceea ce e foarte adevărat.

Îi dau dreptate Părintelui Ciprian: Sfântul Simeon este „în primul rând Teolog al Bisericii în toată puterea acestui nume”, p. 14, iar „această calitate [a sa de Teolog al Bisericii] tinde să fie adesea devalorizată de către preocuparea insistentă și adesea exclusivă arătată trăirilor și exprimărilor sale mistice”, p. 14. Însă, Teologul e prin excelență un mistic, pentru că el vede în extaz conținutul teologiei Bisericii.

Autorul ne spune că trebuie să vedem catehizarea ca învățătura Bisericii, pe când predica să o vedem ca pe o evanghelizare, ca pe o punere în evidență a credinței, p. 17. Adică să vedem cateheza ca fundamentală.

„Obiectul central al catehezei evanghelice este dobândirea Împărăției Cerurilor, a vieții celei veșnice în Hristos, iar esența acestei învățături a mântuirii este cuprinsă în cuvintele: «Iată, Împărăția lui Dumnezeu înăuntrul vostru este!» (Luca 17, 21)”, p. 20.

Autorul subliniază cuprinsul duhovnicesc al catehezei apostolice, p. 21, și faptul că aceasta era o constantă în viața Bisericii, p. 22. Pentru că nu se urmărea doar instruirea omului pentru Botez, ci și formarea omului duhovnicesc, p. 22.

În p. 27, n. 90, îl folosește pe passim[1], întâlnit mai rar în scrierile de specialitate. Iar pe sic[2] îl folosește în p. 35. Și autorul duce o luptă continuă cu modul de înțelegere reducționist al manualelor teologice, dar și cu cercetătorii eterodocși care au scris despre Sfântul Simeon.

Părintele Ciprian Joița consideră că Sfântul Teodoros Studitul l-a influențat în modul său de a catehiza pe Sfântul Simeon Noul Teolog, p. 35. Eu n-am simțit niciodată această „influență”, pentru că nu cred că a existat. Catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog sunt foarte personalizate și intimiste, fiind un unicat în toată literatura teologică a Bisericii. Și la fel sunt și Imnele sale.

Din p. 43 începe Viața Sfântului Simeon. „Sf. Simeon Noul Teolog a fost…un promotor prin excelență al vieții creștine, înțeleasă drept comuniune personală, directă și conștientă cu Mântuitorul Hristos”, p. 46.

Cronologia vieții sale începe în p. 48. Și autorul consideră că Sfântul Simeon a trăit nu între 949- 12 martie 1022[3], ci între 959-1037, p. 48. Însă poziția sa în ceea ce privește cronologia vieții Sfântului Simeon e a lui Παναγιώτης Κ. Χρήστος, p. 48.

Autorul consideră că Sfântul Simeon a avut prima vedere extatică pe la vârsta de 20 de ani, p. 66. La 27 de ani a intrat novice la Studiu, p. 73. A fost hirotonit în 987, pe la 30 de ani, p. 80. În n. 355 din p. 83, autorul spune că Sfântul Simeon Evlaviosul avea probabil 80 de ani în 997. Sfântul Simeon se retrage după 25 de ani de stăreție, p. 87. Prăznuirea Sfântului Simeon Evlaviosul a durat 16 ani până la conflictul Sfântului Simeon Noul Teolog cu Stefanos, p. 88. Conflictul a durat 6 ani, între 1013-1019, p. 91.

Exilul Sfântului Simeon a avut loc pe 3 ianuarie, p. 91. A adormit după 48 de ani de Preoție, p. 92. A adormit pe 12 martie după 13 ani de exil, p. 93.

Și autorul ne propune ca ani ai vieții sale 959-1037, p. 94, adică 78 de ani în loc de 73, dar preaslăvirea sa tot în anul 1052, p. 94.

Referindu-se la Sfântul Simeon, autorul spune pe drept cuvânt: „viața sa este o experiență a învățăturii sale, iar învățătura este – în cel mai riguros înțeles tradițional, moștenit de la Sf. Grigorie Teologul – o dovadă a faptului că mai întâi a trăit, și abia apoi a învățat pe alții despre culmile creșterii spirituale în viața creștină”, p. 95.

În sec. al 18-lea, „Sfântul Simeon a fost redescoperit, reînțeles și readus în atenția și în cele din urmă în centrul teologiei ortodoxe”, p. 101.

Autorul a remarcat Teza mea Doctorală în p. 103, n. 476.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/passim.

[2] Idem: https://dexonline.ro/definitie/sic.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2912/sxsaintinfo.aspx.

Ioșca [1]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

E dedicat lui Radomir Șeremet. Nu știu cine este. „Ioșca era ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul care dintotdeauna…cursese pe acolo”, p. 8. Din p. 8 am învățat cuvântul deț, echivalentul țoiului[1]. Salutul respectuos învățat în copilărie, p. 8. A scris Sfântu Gheorghe în maghiară: Sepsiszentgyörgy, p. 10.

„oamenii din trupă s‑au simțit ca vitele la abator”, p. 11; 10 ani într-un lagăr din Rusia, p. 14; prima femeie din lume, care s-a uitat la el mai atent, a fost blondă, p. 15-16. Era Ilona. Și când aceasta și-a lipit trupul de al lui, atunci și-a dat seama care e rostul sexului său, p. 16. Primul act sexual, p. 19-20. Pe Ioșca îl cheamă, de fapt, Molnar Iozsef, p. 23.

„privirea ei încă ținea în brațe privirea lui”, p. 27; dar femeia nu îl urmează în vale, p. 28; pădurea a fost tăiată sau s-a ridicat la ceruri, p. 36; când s-a dus la masa de seară: „Era în ochii lui o melancolie, o vecinătate cu nebunia”, p. 38.

„un zărghit de muncitor”, p. 42, un smintit[2]; „aburul cleios al întrebărilor și ceața cea tulbure a neștiinței”, p. 42; îl abordează securistul, p. 48; toată activitatea securiștilor era „învăluit[ă] într‑un secret greu de deslușit”, p. 48. Sta lângă oameni, îi asculta, dar nu dorea să vorbească cu ei, p. 48.

Ioșca „se simțea singur și bătrân și părăsit de toți, ultimul om al altor vremuri, un om uitat de toți pe o vale care nu urca nicăieri și nu cobora nicăieri, doar un coridor de trecere printre niște munți”, p. 49. Constată că se pierde tot mai mult omenia, p. 51. Bistoș, p. 51, pentru desigur. Un cuvânt preluat din limba maghiară[3]. Zăltat, p. 51, smintit[4]. Discuția în jurul unei sticle, p. 52. Adică la băutură. Între bărbați.

„domnul Dorin” apare în p. 52; aruncarea Sfintei Cruci din casă, p. 54; „ne‑a chemat pe toți la obișnuitul pahar de seară”, p. 54; când se îmbăta, pleca în chiloți pe stradă, pentru ca să dirijeze circulația, p. 55; „amintirile îi luminau ziua”, p. 58; minimalizarea femeii: „un cap cu țâțe”, p. 60.

Se duce la mormântul „frumos îngrijit” al Ilonei, p. 66; „și tăcea așa cum tac toate lucrurile cele bune ale lumii”, p. 67; „meșterind o jucărie pentru dracul de copil care nu mai contenea cu alergatul și țipetele pe râu”, p. 72; oamenii de omenie opresc în drum și vorbesc cu tine, p. 72; „au făcut sfat fără băutură. Lucru nemaiîntâlnit, au stat toți trei treji, fără să se certe”, p. 73.

Izbucnirea de omenie din doctorul necredincios, p. 77; nevasta maistrului există, pentru că el exista în viața lor, p. 78. Autorul nu termină anumite fraze, dar pune punct. Lăsând să se înțeleagă anumite lucruri. E un procedeu interesant, prin renunțarea la cele 3 puncte.

„o înțelegere atotcuprinzătoare a aproapelui”, p. 81; „să taci și să‑l lași pe celălalt să fie el, fără să încerci în vreun fel a‑l schimba”, p. 81; taful forestier, p. 82; pe când trăiau „un timp încetinit”, oamenii erau „mogâldețe întunecate și subțiratice”, p. 83; apare femeia care vrea să meargă în vale, p. 84, care nu era nimeni alta decât iubita lui Ioșca, p. 84; în p. 86 își regăsește bărbatul. „Și pe fața lui s‑a așternut zâmbetul liniștit al celui care nu mai trebuia să aștepte”, p. 86. Și s-au privit îndelung, vorbindu-și prin priviri și nu prin cuvinte, p. 87-88.

Cum arată femeia lui goală, p. 88, apoi cum arăta el gol, p. 89. „Erau doi oameni, goi, în liniștea de început de lume a unei camere”, p. 89; mi-ar fi plăcut să spună trup și nu corp în p. 89.

Ioșca i-a sorbit lacrima femeii sale, p. 91. Și s-au iubit în timp ce afară era viscol, p. 91; vârstat, p. 92, dungat[5]; Ilona face prima mâncare, p. 93; cele două mari „atuuri” ale muncii socialiste: băutura și statul degeaba ridicat la rangul de artă, p. 95. Tocmai de aceea, când au ajuns în capitalism, au crezut că e „la fel” și de aceea n-au putut să se adapteze. Pentru că le plăcea foarte mult statul degeaba la muncă.

Chipul tovarășului cu literă mare, p. 96; a anunțat tovarășul că vine la ei, p. 97; munca cu forța pentru vizita lui, p. 98; vizita e pe „o lumină aproape lăptoasă”, p. 99; Ioșca și Ilona au deja un copil, p. 99; maistrul se gândea la sticla de pălincă „așa cum un îndrăgostit se gândește la îmbrățișarea iubitei”, p. 99-100. Securiștii erau băieții cu privirile fixe, p. 100. Și când a venit tovarășul cu literă mare „în privirea lui era o lumină neștiută și rece”, p. 100, iar tovarășa lui „zâmbea înghețat, s‑ar fi zis că avea o mască pe față”, p. 100.

Și după ce coloana oficială pleacă în uralele tuturor, maistrul „a smuls sticla de pălincă din fișetul unde stătea ascunsă și a băut din ea cu setea celui care tocmai s‑a întors de pe drumul condamnatului la moarte”, p. 101. Telefonul așteptat a fost de bine, p. 103-104. Iarăși mormântul Ilonei, p. 104. Cuplul dictatorial a murit „într-o zi de mare sărbătoare”, p. 105. Și atunci, „la radio, au început să se audă lucruri nemaiauzite, se spuneau cuvinte mari și de spaimă, crainici emoționați aminteau libertatea, melodii emoționante proslăveau orașe de pe lumea cealaltă, despre care mulți dintre cei de pe vale nici nu știau dacă existau sau nu”, p. 105.

Întrecerea în băutură cu tânăra petrecăreață, p. 107, cu care face sex, p. 110-111. Însă bătrânul o vedea în tânără pe Ilona, p. 111-112. Fata îl sună pe prietenul ei și îi spune cum s-a culcat cu un bătrân de 80 de ani, p. 112-113.

Viața de curvă a Ilonei din adolescență, p. 115-116, dar se simțea neîmplinită interior, p. 115. Ilona s-a culcat și cu tineri seminariști, în timp ce trăia în concubinaj cu învățătorul ei, p. 117-118. După ce seminaristul se culcă cu Ilona îi citește din Sfânta Evanghelie despre femeia prinsă în adulter, p. 118, în timp ce „pe fața ei se așeza o lumină mare, lumina înțelegerii”, p. 118. Sunt prinși de învățător în timpul sexului, p. 119, după care o dă pe Ilona afară din casa lui, p. 119. Se mută la căminul de muncitoare unde începe să se culce cu bărbații tovarășelor sale de muncă, p. 119. Și în această stare l-a cunoscut pe Ioșca în tinerețe, p. 120.

Și după ce s-a culcat cu Ioșca, Ilona „și‑a schimbat obiceiurile, s‑a făcut cuvioasă și pustnică și niciun bărbat nu i‑a mai călcat pragul și nici ea nu a mai călcat pragul vreunui bărbat de atunci”, p. 120. Se ducea la Biserică și se ruga pentru Ioșca al ei, deși nu a vrut să îl urmeze, p. 121. Și femeia a început să trăiască „o stare feciorelnică ascunsă până atunci sufletului ei, o stare dintre acelea care modelează mersul și privirea unei femei și o fac inaccesibilă celorlalți pentru că, într‑un fel niciodată explicat, ceilalți știu că e a altuia și se feresc să se apropie de acea singurătate strălucitoare a celei care iubește pe de‑a‑ntregul”, p. 121.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/deț.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/zărghit.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/bistoș.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/zăltat.

[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/vârstat.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2024]

Iubiții mei[1],

mâncarea are de-a face cu iertarea. Căci, prin mâncare, diavolul l-a biruit pe om în Paradis[2], iar noi, de mâine, îl vom birui pe el prin postire și prin împărtășirea cu Domnul. Pentru că El este adevărata mâncare și adevărata băutură a fiilor lui Dumnezeu. Și vom posti pentru ca să Îl mâncăm pe El, Cel care este Viața noastră, ca să primim, prin mâncarea Lui, iertarea păcatelor noastre și multă curăție și sfințenie dumnezeiască. Și dacă primim iertarea Lui cea preasfântă, prin aceea învățăm și noi să iertăm toate aproapelui nostru. Căci așa cum El ne iartă nouă toate și ne ridică din Iadul păcatelor noastre, așa ne dă putere sfântă să iertăm păcatele tuturor. Pentru că El ne dă să vedem în adâncul omului nevoia lui de a fi iertat…

Fiul nestatornic a înțeles că are nevoie de iertarea lui Dumnezeu pe când se afla în mocirla porcilor, adică în patimile sale. Vameșul a înțeles că e păcătos și că are nevoie de mila Lui, când a stat în fața lui Dumnezeu la rugăciune. Evanghelia Judecății Sale ne-a vorbit la modul categoric despre milă, despre mila față de orice om, despre ajutorarea oricui. Dar pentru ca să ajuți pe oricine trebuie să treci dincolo de ideologiile lumii tale, dincolo de aversiunile tale, dincolo de lucrurile care sunt „greu de făcut” pentru oameni. Și de ce sunt „greu de făcut”? Pentru că nu îi iertăm pe oameni! Căci atunci când ierți și când iubești pe tot omul, e ușor să îl ajuți. Dar când ești în luptă interioară cu el, atunci ți se pare „imposibil” să-l ierți, să-l iubești și să-l ajuți, deși oamenii se pot iubi unii pe alții foarte ușor, fără multă greutate.

Ce înseamnă, de fapt, a ierta pe cineva? Înseamnă a trece peste lucrurile care ne despart. Care ne-au despărțit…și a ne împăca cu el. A trece spre el, spre comuniunea cu el și spre înțelegerea lui. Dar ca să te împaci cu cineva nu înseamnă doar să îl ierți și apoi să fii indiferent față de el, ci să continui să te întâlnești cu el și să îl redescoperi și mai bine. Pentru că a ierta înseamnă a recupera relația cu acela. A-l readuce în viața ta și a construi împreună cu el o relație de prietenie, de iubire.

Iertarea, așadar, e un continuum și nu un fapt izolat. E ceea ce facem împreună după ce ne împăcăm, după ce lăsăm tot răul în spate, după ce lăsăm toată nevorbirea în urma noastră. Și ca să lași totul în urmă înseamnă să începi să postești. Să te lepezi de ceea ce îi enervează pe alții și, în primul rând, pe Dumnezeu. Și postirea noastră cea duhovnicească e renunțarea la orice păcat, la orice patimă, la orice fărădelege. Pentru că păcatul enervează în mod real. Păcatul e nefirescul vieții noastre. Când ne-am supărat cu cineva, ne-am supărat pentru un păcat al nostru, pe care eu sau acela l-a făcut. Păcatele noastre ne fac să ne distanțăm unii de alții, să nu ne mai dorim unii pe alții, pentru că păcatele sunt cele care ne prostesc, care ne scot din dreapta judecată, care ne urâțesc, care ne îmbolnăvesc de moarte.

Dacă am ierta aproapelui nostru, atunci am și posti, pentru că a posti înseamnă a ierta. Când postesc, eu mă lepăd de tot ceea ce îmi face rău. Iar neiertarea e un mare rău. Și când iert, eu învăț să fiu milostiv, pentru că mă uit mai întâi la nevoia de iertare a aproapelui meu. Și a ierta pe cineva înseamnă a-l odihni, înseamnă a-l calma, înseamnă a-l mântui. Și când iert, eu învăț că am nevoie de iertarea tuturor și de rugăciunea tuturor, pentru că noi, oamenii, suntem una. Suntem o umanitate, o lume, o familie mare, pentru că ne tragem dintr-o singură familie: din familia Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva. Și dacă trăim cu perspectiva familiei lărgite, cu faptul că întreaga umanitate e familia noastră, atunci nu mai putem să ajungem la ideea războiului, a răzbunării, a crimei. Căci tot ceea ce ne desparte, ne înstrăinează, pe când noi suntem una, o singură umanitate și suntem chemați să fim o singură Biserică a lui Dumnezeu.

Și cine dorește cu adevărat mântuirea, acela caută Biserica lui Dumnezeu, cea una, cea dintru început. Nu rămâne la diviziuni, la separații, la structuri teologice eretice, ci vine în Biserica de la început, în Biserica Cincizecimii, pentru ca să trăiască reala viață cu Dumnezeu. Să o trăiască în mod plenar.

Pentru că aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi nu ne întrebăm dacă Liturghia e bună sau dacă postul e bun, dacă e bine să iertăm sau dacă e bine să ne iubim aproapele, ci noi le trăim pe toate acestea ca pe propria noastră viață. Pentru că nu avem dubii asupra a niciunui lucru din Biserică, ci știm că toate sunt bune, drepte și sfinte pentru viața noastră. Și, știind acest lucru, noi ne bucurăm în fiecare zi, noi ne curățim în fiecare zi, noi înaintăm în cunoaștere și în comuniune sfântă în fiecare zi, pentru că toate sunt bune și mântuitoare pentru noi în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, ne este străină ideea de „a îndrepta” Biserica, de „a o aduce în prezent”, de „a o reforma”, pentru că noi trăim pentru a ne schimba interior pe fiecare zi. Reactualizarea noastră continuă înseamnă transfigurarea noastră cea duhovnicească. Și noi ne transfigurăm continuu în Biserica lui Dumnezeu, în relația noastră vie, continuă, cu Dumnezeul Cel viu. Și Biserica Lui e mereu vie, actuală, sfântă, una, apostolică și catolică, preafrumoasă și preabună, pentru că El, Dumnezeul nostru, e Dumnezeul tuturor, vorbește pe înțelesul tuturor și ne răspunde la nevoile noastre, ale tuturor. În Biserica Lui, El revarsă tot harul și toată cunoașterea și toată virtutea prin care noi ne putem mântui și sfinți neîncetat. De aceea, Biserica Lui e mereu actuală și mereu aceeași, pentru că El, Cel neschimbat, vorbește pentru toți, din toate generațiile, pe înțelesul tuturor. Și ca să auzi glasul Lui trebuie să te umpli de slava Lui, pe care El o revarsă prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și slava Lui nu se învechește niciodată, pentru că e veșnică și mereu actuală pentru noi. Și noi suntem în mod continuu actuali, sunt în mod continuu oamenii Bisericii și ai luminii noastre, pentru că ne înduhovnicim continuu în Biserica Lui. Și ne înduhovnicim prin slava Lui cea veșnică, cea prin care putem să iertăm, putem să postim, putem să facem milostenie, pentru că putem să ne curățim neîncetat de păcatele noastre.

– Unde e comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră?

– Unde este și inima [ἡ καρδία][Ibidem] noastră! Și inima noastră e înăuntrul nostru. Comoara noastră de har și de gânduri și fapte bune e în inima noastră. Și inima despre care ne vorbește aici Domnul e sufletul nostru. Căci dacă s-ar fi referit la inima de carne, trupească, atunci ar fi însemnat că tot binele nostru ar fi murit odată cu moartea noastră, cu despărțirea sufletului nostru de trupul nostru. Dar nu e așa! Ci cardia/ inima, despre care Domnul ne vorbește la Mt. 6, 21, e sufletul nostru. Pentru că în sufletul nostru, cel nemuritor, rămâne comoara noastră cea veșnică. Și comoara noastră supraviețuiește, așadar, morții trupești. Și comoara noastră, vistieria noastră cea veșnică, e slava lui Dumnezeu și toate faptele mântuirii și ale sfințirii noastre. Pentru că tot binele pe care l-am făcut împreună cu Dumnezeu ne-a reactualizat, ne-a sfințit în mod continuu și ne-a făcut proprii Împărăției Sale. De aceea, fiecare dintre noi mergem cu comoara noastră personalizată în Împărăția lui Dumnezeu, adică cu un mod de a fi unic, cu o viață unică. Pentru că, prin tot ceea ce am făcut, ne-am sculptat duhovnicește pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Capul și fața noastră, din Mt. 6, 17, sunt tot sufletul nostru. Pentru că atunci când postim, noi ne ungem capul nostru, adică mintea noastră, și ne spălăm fața noastră, adică întreaga noastră persoană. Slava lui Dumnezeu e ungerea cea duhovnicească a minții noastre și spălarea noastră e formată din toată virtutea prin care ne curățim duhovnicește. Pentru că orice faptă bună ne spală interior, pentru că ne spală slava lui Dumnezeu din orice bine pe care îl facem. Căci esența binelui e slava lui Dumnezeu. Pentru că orice bine al nostru, care ne mântuie, îl facem cu Dumnezeu, prin umplerea noastră de slava Lui.

Însă, dacă te prefaci că faci bine oamenilor, dacă te prefaci că te bucuri de oameni și că îi iubești, plata [τὸν μισθὸν] ta [Mt. 6, 16, BYZ] e lauda oamenilor. Oamenii, necunoscând inima ta cu adevărat, te laudă ca pe un om „bun”. Dar tu nu ești „bun”, ci doar un prefăcut! Și tu îți iei plata ta de la oameni, dar nu și de la Dumnezeu. Pentru că plata de la Dumnezeu e slava Lui. Și ca să fi luat plata Lui, ar fi trebuit să îi iubești cu adevărat și să dai cu toată inima, ca să te umpli de plata Lui, adică de slava Lui. Dar tu, fățărnicind bunătatea, prefăcându-te că ești „bun”, nu primești iertarea Lui, ci pedeapsa Lui, pentru că n-ai făcut bine oamenilor.

Și așa înțelegem mai bine de ce sunt blestemați [οἱ κατηραμένοι] cei nemilostivi [Mt. 25, 41, BYZ]: pentru că nu au dragoste întru ei. Și dacă n-ai dragoste, n-ai nici iertare și nici postire și nici nu mai ești om. Căci om ești când iubești, când ierți, când ajuți, când te pătrunzi de nevoile oamenilor, când nu ești insensibil. Dar când ajungi rău și răzbunător și nemilostiv și im- pasibil, atunci te demonizezi continuu, pentru că le slujești demonilor și nu lui Dumnezeu.

Femeia hananea și-a țipat durerea ei și I-a mărturisit Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Mt. 15, 22, BYZ]. Și pe cine avem noi ca pe un copil al nostru, la care ne uităm ca la ochii din cap, dacă nu pe sufletul nostru? Sufletul nostru e fiica noastră care rău se demonizează, atunci când începem să devenim pătimași. Și când vedem că Iadul se prăvălește în noi prin tot răul pe care îl facem, atunci strigăm ca din gură de șarpe, strigăm din toată inima noastră spre Dumnezeu. Și strigăm, pentru că știm că numai de la El ne vine mântuirea, ajutorul, scăparea noastră.

Când te simți îndepărtat de Dumnezeu, uitat de El, chinuit de El, nu trebuie să te lupți cu El, ci să îți recunoști păcatele înaintea Lui. Căci recunoașterea lor e o recunoaștere de sine. Și prin asta nu faci altceva decât să te apropii de El, să te rogi Lui pentru iertarea ta. Pentru că vrei din nou în Paradis, vrei să fii cu El, vrei să îți fie bine cu adevărat.

Pentru că toți vrem binele lui Dumnezeu în viața noastră, dar mai puțin vrem să Îi slujim Lui. Dar binele Lui vine din slujirea Lui! Pe cât Îi slujim lui Dumnezeu, pe atât suntem plini de binele Lui. Toată asceza mântuirii e binele Lui. Dar trebuie să ascultăm de El ca să ne umplem de binele Său.

Dumnezeu să ne întărească pe toți în postirea Sa și în umplerea de tot binele Său! Căci binele Lui e binele nostru cel veșnic. Amin!


[1] Începută la 10. 47, în zi de miercuri, pe 13 martie 2024. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Slujbei zilei: https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

Mărturii despre Sfântul Porfirios Cavsocalivitul [6]

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, trad. din lb. gr. și note de Protopresbiter Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia/ Metafraze, București, 2019, 391 p.

*

Sfântul Porfirios cunoștea de mai înainte schimbarea vremii, p. 261. I-a sărutat mâna unui Monah aghiorit pentru că i-a văzut curăția inimii sale, p. 262. A făcut mașina în care călătorea să fie invizibilă, p. 265. O vindecă pe o femeie de cancer, p. 268. Un tânăr și o tânără au fost martorii faptului că Sfântul Porfirios a vorbit cu cineva într-o engleză impecabilă la telefon, cu altcineva într-o italiană impecabilă, p. 273. Cunoștea însă și dialecte grecești, p. 274.

A vindecat-o pe o femeie de o tumoare prin însemnarea ei cu semnul Sfintei Cruci, p. 277. O păzea pe o tânără ca să ajungă cu bine acasă, p. 278. L-a vindecat cu mere fierte pe cineva care avea diaree, p. 280. „Îmi zâmbea cu atâta dulceață, încât mă umpleam de bucurie. Vedeam pe chipul său o seninătate nemăsurată”, p. 289.

Sfântul Porfirios nu era de acord cu pusul medicamentelor în vin, p. 295. I-a interzis unui bărbat să ia hormoni, pentru că sunt cancerigeni, p. 298. Sfântul Porfirios știa calea pe care fusese Sfântul Pavlos în Corint, p. 300. I-a spus unei femei: „Soțul tău o să ajungă la sfințenie și în preajma lui o să te sfințești și tu!”, p. 301.

Unei alte femei i-a mărturisit că soțul ei s-a mântuit și că ea o să se facă mai bună, p. 303. A dat mărturie despre sfințenia Părintelui Evmenios Saridachis [Ευμένιος Σαριδάκης][1]. Spunând despre el că e un Sfânt ascuns, p. 313. I-a profețit unei tinere că va fi operată cu laserul la ochi, p. 316-317.

A convins pe cineva de faptul că yoga este magie și satanism, p. 321. O învață pe o femeie să se roage pentru potrivnica ei, p. 324-325.

Din p. 329 încep minunile sale de după adormirea sa. Petros, papagalul Sfântului, cânta bisericește și după adormirea sa, p. 329-330. Un prunc a fost vindecat de o boală la esofag, când i s-a pus în gură Aghiasmă sfințită de Sfântul Porfirios cu 23 de ani în urmă, p. 332. Sfântul Porfirios îi aduce jucării lui Iannis, p. 333.

Papagalul său, cel de culoare gri, a dat mărturia că Sfântul Porfirios îi iubea pe toți ucenicii săi, p. 337. Și tot papagalul le-a spus că Sfântul Porfirios le-a ascultat rugăciunile, p. 337. Îl vindecă pe un bărbat de insuficiență venoasă, p. 340-341. Sfântul a bătut clopotele 5 minute pentru copiii din satul său, p. 342-343.

Îl vindecă pe un copil de surditate profundă, p. 346. Și când copilul a fost întrebat cum s-a vindecat, el a spus: „Bunicul mi-a suflat în ureche și m-a făcut bine!”, p. 347. Îl vindecă pe un copil de otită cronică, p. 348. I s-a arătat în vis cuiva, p. 354. Altcineva, în iulie 2013, în vis, l-a văzut strălucind și răspândind raze de lumină. Alături de Sfântul Ierarh Nectarios, p. 358.

În vis, unei femei, i-a vestit moartea mamei sale, p. 377. Și acea femeie, cu câteva zile înainte să moară, a mărturisit: „Îl văd, copila mea, îl văd! E aici! Stă acolo, în față, lângă coloană! E un Bunicuț zâmbitor, în rasă neagră”, p. 378.

Sfaturile despre mâncare ale Sfântului Porfirios încep în p. 381. Ne sfătuiește să nu mâncăm fructe uscate, pentru că sunt o hrană moartă, dar să mâncăm fistic, dovleac, floarea soarelui, migdale și alune de pădure crude, fără sare, p. 381. Să bem ceai de munte, de mușețel și de tei. Salvia crește tensiunea, p. 381. Morcovul și pătrunjelul sunt medicamente împotriva cancerului, p. 382. Pătrunjelul scade zahărul din sânge și tensiunea, p. 382. Să punem uleiul la sfârșit, înainte de a lua mâncarea de pe foc. Să evităm mâncărurile prăjite, p. 382. Să nu spălăm cu mult detergent de vase, p. 382.

Sfaturile sale medicale: să consultați trei medici pentru aceeași problemă medicală, p. 383; să îndurați durerea și să nu luați multe medicamente; să nu deranjați abcesele și umflăturile, p. 383; mere fierte pentru intestine; lichidele acide ucid spermatozoizii; e nevoie de post, abstinență și rugăciune pentru a rămâne gravidă, p. 383.


[1] A se vedea aici: https://doxologia.ro/viata-sfantului-evmenie-saridakis și aici: https://www.pemptousia.gr/2023/05/patir-evmenios-o-krifos-agios-tis-epo/.

Pe-o margine de pat

Soțul și soția lui, pe marginea patului, uitându-se fiecare pe telefonul său.

El: Comedia continuă și azi, pentru că n-a venit curierul Costeluș, pe motiv de suspans, dar am primit cărțile…

Ea: Bune și alea! Pentru că de ele aveam nevoie. Cum unii au nevoie de lapte pentru bebeluși, noi avem nevoie de cărți. Că studiile se fac pe bază de cărți și nu de nori…

El: Unii zic că avem un script și cărțile noastre se scriu în timp ce dormim…

Ea: Unii, care cască gura…Dar la noi ele se fac toată ziua, cu trudă…Și Costeluș nu poate aduce un amărât de telefon?! Chiar așa?!!…

El: Nu poate, Doamnă, că noi i-am învățat hoți. I-am învățat cu năravul de a ne ruga de ei și, după ce ne rugăm, le mai dăm ceva de buzunar că au pierdut timpul în stil mare…Dar, până atunci, bilet la teatru online! Ca să nu ne mai obosim. 50 și ceva de lei…

Ea: Cine?…

El: Fi-so al lui ta-so! F. jr., plus câteva femei mai tinere sau mai trecute…

Ea: E palid, săracu, lipsit de entuziasm, cu o față care te adoarme…

El: La fel e și în scris, dar editurile merg la compromis. Numele e mai important decât textul, în aparență, dar niciun text nu rămâne după nume, ci după conținut.

Ea: Atât poate!…Studentul vrea note mari, nu vrea să fie corectat, le știe pe toate, vrea salariu mare din prima, dar nu îl recomandă nimic. Pentru că dincolo de a ști să vorbești e ce viață ai. Dar ce viață are Costeluș, care nu poate aduce un pachet, din cauză că avem lift?

El: Îl va aduce el și va fi bine, pentru că tot ce aduce Costeluș nu se mai strică niciodată. E ca energia electrică obținută de la magneți: funcționează nonstop. Ba, mai mult, am văzut pe unul care a pus doua diode într-un pom și becul s-a aprins!

Ea: Da, mi l-ați trimis și mie…Și experiența diversă a oamenilor îmi face foarte bine.

El: Da, la fel mă simt și eu: e ca și când aș fi acolo, aș sta de vorbă cu el. Ca și când ar fi prietenii mei…

Ea: De fapt, toți sunt prietenii noștri!…Învățăm de la fiecare câte ceva și acest ceva devine o parte din noi…

El: Democratizarea prezenței online ne-a dus la o altfel de intimitate. Multe intimități sunt publice prin confesarea lor. Și ne plac tot mai mult aceste confesiuni pentru că ele sunt o intrare tot mai mare în adevărul oamenilor…

Ea: Ați plătit întreținerea?

El: Da, Doamnă! Ieri, online!

Ea: Da, Madam mi-a confirmat pe Yahoo…Atunci, toate sunt plătite și pe luna asta!…

El: Toate!…Și intimitățile noastre vor fi tot mai insinuante. Pentru că pe baza lor vei fi recunoscut, dar și promovat.

Ea: Nu s-au legat toate, întotdeuna, de ceea ce știm despre ceilalți?! Șușotelile sunt mai importante decât dosarul de candidare. Pilele mai importante decât studiile. Chiar și acolo unde se mimează corectitudinea…

El: Această mască ce ne ține la distanță!…Spunem una în discursuri și toți știm cum merge treaba. Corupția e borcanul cu miere. Și făloșeniile noastre țin până la chiorăitul mațelor…

Ea: Bagă în ei ca sparții! Zici că au văzut masă pentru prima oară. Dar asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru lacomi: să nu își vadă necuviința. Sunt pierduți în faptul de-a înfuleca.

El: Iar literatura e adevărul oamenilor! Teatrul nu teatralizează, ci trezește conștiința omului. Și dacă își dă seama ce face, se rușinează…

Ea: Se rușinează, dar îi și trece repede!…Îi trece când răul e la modă, când îl fac mulți. Dacă toți bagă mâna în buzunarul altora, de ce să nu fac și eu?, își zice el. Larghețea morală e marea problemă! Și perversitatea publică e monstruoasă tocmai pentru că e formată de o larghețe morală la care toți contribuie cu răul lor. Și nu se mai căiesc de răul lor  pentru că e un rău consimțit de toți.

El: Costeluș s-a anunțat prin SMS!

Ea: Bravo lui! A ieșit din hibernare direct în primăvară.

El: Vine peste 10 minute!

Ea: Vine, ca să ne apucăm și noi de treabă!

El: Vă ajut eu cu telefonul. O să fie bine!

Ea: Da, sper și eu! Vă mulțumesc frumos!

El: După care mă ocup mai departe cu editarea cărții dumneavoastră. A ieșit foarte bine și sunt foarte împlinit pentru ea.

Costeluș fictivul a venit, am primit coletul și a lăsat tăcere în urma lui. Dar din așteptare și tăcere se poate face o piesă de teatru. Adică un dialog cu noi și între noi.

Liniștea grabei

Graba face parte din lumea noastră, pentru că trăim în lumea vitezei accelerate. Suntem nevoiți să ne grăbim, pentru ca să nu pierdem ritmul vieții cotidiene. Dar graba exterioară n-are nimic de-a face cu viața duhovnicească, cu viața noastră intimă, unde tăcerea, liniștea, atenția, lipsa de grabă înseamnă odihna noastră continuă. Pentru că, dacă te grăbești trupește și mental, dar nu și duhovnicește, le faci pe toate rapid, cu profesionalism, dar fără a te împrăștia interior.

Și am să vă spun cum se face acest lucru! Știu că mâine trebuie să slujesc Dumnezeiasca Liturghie și apoi am o Înmormântare sau o Nuntă. Dacă știu că până la ora 14 sau 16 sunt plecat la Biserică, nu îmi impun alt program interior, ci sunt cu totul acolo. Și mă odihnesc duhovnicește în slujire, în cântare, în rugăciune. Dacă am momente de respiro, mai discut, mai citesc, mai scriu, mai sfătuiesc pe cineva, pentru că am timp pentru asta. Dar eu pot să stau la Slujbă sau să aștept o Slujbă, pentru că nu mă agit interior, nu îmi cer să fac interior altceva decât fac. Pentru că știu că atunci când termin cu statul la Biserică, eu trebuie să mă întorc acasă, unde am munca mea de scriitor și treburi casnice. Și trebuie să ajung întărit duhovnicește, adunat în mine însumi, pentru ca să le fac și pe cele de acasă.

Căci oboseala noastră multă nu vine din muncă în primul rând, ci din împrăștierea minții și din lipsa de odihnă duhovnicească. Dacă la muncă ne-am vedea de ceea ce muncim, dar și de odihna noastră interioară, rugându-ne când și când, cugetând la cele dumnezeiești, n-am veni acasă moleșiți, ci întăriți. Pentru că pacea, iubirea, iertarea, recunoștința, mulțumirea adusă lui Dumnezeu sunt aripile cu care zburăm peste toate grijile și necazurile.

Da, demonii ne învăluie cu griji și frici deșarte, cu lucruri imaginare! Ne fac să ne ocupăm mintea cu probleme care nu țin de noi, cu lucruri care nu se vor petrece în viața noastră. Visările noastre păcătoase și certurile interioare cu alții sunt oboseala noastră propriu-zisă. De aceea, rugăciunea e secera care taie visările și luptele interioare, pentru că ea ne oprește gândurile. Și când te rogi lui Dumnezeu cum poți și cum simți, atunci ieși din lumea paralelă a gândurilor și stai înaintea Lui. Stai cu tot ceea ce ești. Și în marea chemare a Lui și smerire în fața Sa, noi primim toată pacea Lui, toată bunătatea, toată încrederea, pentru că El e cu noi.

Și pacea interioară e împreuna noastră viață cu Dumnezeu, care nu ne oprește din obligațiile noaste cotidiene, ci ne susține din interior. Ea e taina noastră, e puterea muncii noastre, e atenția noastră la toate detaliile vieții. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu, cu Stăpânul vieții noastre, de aceea toate au rost, au legătură interioară, au coerență.

Ca să muncești bine trebuie să mănânci bine. Și când mănânci bine, sănătos, calitativ, atunci înțelegi logica interioară a creației. Pentru că marea creație are nevoie de un aport sporit de mâncare bună. Dar, când postești, atunci înțelegi logica dumnezeiască a ascezei: simplificarea interioară. Căci, pe lângă slăbirea trupească și întinerirea interioară, postul ne simplifică mental și duhovnicește, umplându-ne de slava lui Dumnezeu. Postul e tasarea duhovnicească a sufletului, așa cum se tasează asfaltul ca să fie lin, să fie o șosea de viteză. Și când simți că ești tot mai slăbit trupește din cauza postului și mintea ți se aprinde de rugăciune, atunci simți duhovnicește cât de mic, cât de neputincios, cât de infim ești. Și toată greutatea ascezei se prăbușește peste tine ca un camion peste un gândac și te umple de umilință, de smerenie, de abisala conștiință a păcătoșeniei tale.

Căci, la urma urmei, asceza nu e pentru ca să te îngrași interior cu bune păreri despre tine însuți, ci să te strivești interior, să te cobori în adâncul tău, să recunoști cine nu ești tu. Și în adâncul recunoașterii de sine Se coboară Dumnezeu întru slava Lui, ca să fie în noi și cu noi. Și El, marea noastră taină și împlinire, e odihna și lipsa noastră de grabă, deși, în aparență, și noi ne grăbim ca toți ceilalți. Dar graba noastră e o adâncă afundare în pace. Graba noastră e o eficiență enormă bazată pe o întărire dumnezeiască enormă. Căci noi ne grăbim ca lumea, ca lumea noastră, dar stăm pe loc, cu Dumnezeul nostru, Cel care ține toate și mișcă toate. Nu ne grăbim interior, adică nu ne pierdem în gânduri, în visări, în lupte interioare cu alții, ci omorâm orice grabă în noi, ca să fim mereu cu El. Și mintea noastră zbârnâie, mâinile noastre sunt agile, ne mișcăm repede, dar nu ieșim din odihna noastră. Ci în ea trăim clipă de clipă, dimpreună cu Dumnezeul nostru, Care e rădăcina întregii noastre vieți duhovnicești.

1 2 3 4 787