Psalmul al 39-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-36)

Așteptând pe Domnul vreme lungă,
în grele răbdări mi-a dat de rugă[1].
Din groapă m-a scos, făcându-Și milă,
din tină de chin, din multă silă.
Și scoțându-mă din pâcl-adâncă,
grijă să nu duc, m-a pus pe stâncă.
Și mi-a dat picioarelor vârtute,
să nu bag de seamă-n vifor iute.
Și în gura mea mi-a pus nou cântec,
spre lauda Domnului, din suflet.
Văzându-mă, pe mulți îi va cuprinde frică
și vor lăsa lumea-ntr-o nimică,
întinzându-și mintea către Domnul:
cu nădejde către El tot omul.
Ferice va fi de acel suflet
unde nu va lipsi Domnul din cuget,
nici nu va privi unde se fac glume,
lucruri nebune și-i deșertăciune.
Minuni ce-ai făcut, Doamne, vestite,
fără număr sunt, Dumnezeu[le] Sfinte!
Nimeni nu-Ți este întocmai cu gândul,
să Te-ajungă și să-Ți știe rândul,
nici nu-Ți este nimeni deopotrivă
în firea Ta cea milostivă.
Spus-am și-am grăit peste măsură,
dar Tu jertfă nu dorești de-arsură[2],
c-ai venit cu trup, de-ai oprit jertfirea
din lume, dăruindu-ne mila.
De demult Ți-ai dat, Doamne, cuvântul,
în lume că vii să-ți vezi pământul.
Și Sfintele Cărți ele scriu toate:
a se tăgădui nu se poate.
Iar eu voia Ta, Doamne Sfinte,
voi sluji cu gândul cel fierbinte,
căci legea Ta în pântece-mi zace
și-Ți voi împlini porunca cu pace!


[1] În situații dificile, pe care cu greu le-am suportat, mi-a dat prilejuri de rugăciune fierbinte.

[2] Ardere de tot.

Ieremias, cap. 12, 14-17; 13, 1-11, cf. LXX

14. Că acestea zice Domnul pentru toți vecinii cei răi: „Pe cei care se ating de moștenirea Mea, pe care am împărțit-o poporului Meu, Israil, iată, Eu îi smulg pe ei din pământul lor, iar pe Iudas îl voi scoate din mijlocul lor!

15. Și va fi, după [ce] pe Mine [Eu] am să-i scot pe ei, [că] Mă voi întoarce [la ei] și îi voi milui pe ei. Și îi voi locui pe ei, pe fiecare, întru moștenirea sa și pe fiecare întru pământul său.

16. Și va fi, învățându-se [aceștia], dacă or să învețe calea poporului Meu [de] a se jura numelui Meu: «Domnul trăiește [ζῇ Κύριος]», precum au învățat pe poporul Meu a se jura lui Baal, și vor fi zidiți în mijlocul poporului Meu.

17. Iar dacă nu or să se întoarcă, de aceea voi îndepărta neamul acela [cu] ridicare și [cu] pieire”.

Capitolul 13

1. Acestea zice Domnul: „Mergi și câștigă-ți ție cingătoarea cea de in [περίζωμα λινοῦν] și pune-o în jurul șalelor tale! Iar prin apă nu va trece”.

2. Și am dobândit cingătoarea, după cuvântul Domnului, și am pus-o în jurul șalelor mele.

3. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

4. „Ia cingătoarea cea dimprejurul șalelor tale și ridică-te și mergi către Eufratis [Εὐφράτης[1]]/ Eufrat și ascunde-o pe ea acolo, în gaura pietrei [ἐν τῇ τρυμαλιᾷ τῆς πέτρας]!”.

5. Și am mers și am ascuns-o pe ea în Eufratis, precum mi-a poruncit mie Domnul.

6. Și a fost, după multe zile, și [că] a zis Domnul către mine: „Ridică-te [și] mergi către Eufratis și ia de acolo cingătoarea, pe care ți-am poruncit ție [ca] să o ascunzi acolo!”.

7. Și am mers către râul Eufratis și am săpat și am luat cingătoarea din locul [în] care am îngropat-o pe ea acolo. Și, iată, [ea] era stricată cu totul, care [ca] să nu folosească întru [la] nimic!

8. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

9. „Acestea zice Domnul: Așa voi strica semeția Iudasului și semeția Ierusalimului.

10. [Voi strica] semeția cetății acesteia, pe cei care nu voiesc a auzi cuvintele Mele și [care] au mers după dumnezeii cei străini [pentru] a le sluji lor și a li se închina lor, și [ei] vor fi precum brâul acesta, care nu va fi folosit întru [la] nimic.

11. Că[ci], precum se lipește cingătoarea împrejurul șalelor omului, așa am lipit către Mine casa lui Israil și toată casa Iudasului, [ca] să Îmi fie Mie întru popor numit și spre laudă și spre slavă. Dar [ei] nu au ascultat de Mine.


[1] Forma de N., pentru că în text e forma de Ac. τὸν Εὐφράτην.

Ieremias, cap. 12, 1-13, cf. LXX

1. Drept ești, Doamne, că[ci] mă voi apăra către Tine, dar judecățile le voi grăi [tot] către Tine. Că[ci] de ce calea celor neevlavioși sporește [și] au înflorit toți cei care leapădă călcările de lege?

2. I-ai sădit pe ei și au fost înrădăcinați, au făcut copii și au făcut rod. Aproape ești Tu de gura lor [ἐγγὺς εἶ Σὺ τοῦ στόματος αὐτῶν], dar departe de mințile lor [καὶ πόρρω ἀπὸ τῶν νεφρῶν αὐτῶν][1].

3. Și, tu, Doamne, mă cunoști pe mine, [căci] ai ispitit inima mea [δεδοκίμακας τὴν καρδίαν μου]. Înaintea Ta, curățește-i pe ei spre ziua înjunghierii lor!

4. Până când va plânge pământul [ἕως πότε πενθήσει ἡ γῆ] și toată iarba pământului va fi uscată de răutatea celor care locuiesc în[tru] el [καὶ πᾶς ὁ χόρτος τοῦ ἀγροῦ ξηρανθήσεται ἀπὸ κακίας τῶν κατοικούντων ἐν αὐτῇ]? Au fost nimicite dobitoacele și păsările, că[ci ei] au zis: „Nu va vedea Dumnezeu căile noastre [οὐκ ὄψεται ὁ Θεὸς ὁδοὺς ἡμῶν]”.

5. „Picioarele tale aleargă și te istovesc pe tine. Cum te vei pregăti pe[ntru] cai? Iar în pământul păcii tu ai nădăjduit [καὶ ἐν γῇ εἰρήνης σὺ πέποιθας]. Cum vei face [față] la nechezarea Iordanisului [πῶς ποιήσεις ἐν φρυάγματι τοῦ Ιορδάνου]?

6. Căci și frații tăi, dar [și] casa tatălui tău, și aceștia s-au lepădat de tine. Și ei au strigat, [căci] din cele dindărătul tău au fost adunați. Să nu te încrezi în ei, că[ci] vor grăi către tine cele bune.

7. Părăsit-am casa Mea, lepădat-am moștenirea Mea, dat-am pe cea care a fost iubită de sufletul Meu întru mâinile vrăjmașilor ei [ἔδωκα τὴν ἠγαπημένην ψυχήν Μου εἰς χεῖρας ἐχθρῶν αὐτῆς].

8. [Căci] Mi s-a făcut Mie moștenirea Mea ca leul în dumbravă, [pentru că] și-a dat asupra Mea glasul ei. [Iar] pentru aceasta am urât-o pe ea.

9. Oare peștera hienei [σπήλαιον ὑαίνης] Îmi [este] Mie moștenirea Mea sau peștera [este] împrejurul ei? Mergeți [și] adunați toate fiarele câmpului și să vină să o mănânce pe ea!

10. Păstorii cei mulți au nimicit cu totul via Mea [ποιμένες πολλοὶ διέφθειραν τὸν ἀμπελῶνά Μου], au spurcat partea Mea, au dat partea cea poftită a Mea întru pustiul ce neumblat.

11. A fost pus întru stingerea pieirii prin Mine. [Cu] stingere a fost nimicit tot pământul, că[ci] nu este om punând în inima [sa][2].

12. Peste toată trecerea au ieșit în pustiu ticăloșindu-se [ἐπὶ πᾶσαν διεκβολὴν ἐν τῇ ἐρήμῳ ἦλθον ταλαιπωροῦντες], că[ci] sabia Domnului va mânca de la marginea pământului [și] până la marginea pământului [ὅτι μάχαιρα τοῦ Κυρίου καταφάγεται ἀπ᾽ ἄκρου τῆς γῆς ἕως ἄκρου τῆς γῆς], [pentru că] nu este pacea [în] tot trupul [οὐκ ἔστιν εἰρήνη πάσῃ σαρκί].

13. Semănați grâuri și secerați spini! Părțile lor[3] nu le vor folosi lor. Rușinați-vă de lăudăroșenia voastră, de ocara dinaintea Domnului!”.


[1] Vorbesc despre Tine tot timpul, dar Tu ești departe de mințile lor, de gândurile lor. Am folosit aici sensul figurat pentru a-l traduce pe τῶν νεφρῶν, pentru că, în mod literal, trebuia să spun „rinichii”.

[2] Care să pună în inima sa cuvintele Domnului.

[3] Părțile lor de moștenire, de avere.

Predică la Duminica a VIII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu înmulțește pâinea cuvântului Său, acolo unde e foame mare după a asculta voia Lui. Dumnezeu ne umple de înțelegerile Lui cele minunate și de vederile Sale cele dumnezeiești și de toate binefacerile Sale cele prea mari, când Îl dorim pe El cu toată ființa noastră. Dumnezeu vindecă slăbiciunile noastre, când noi știm să atragem mila Lui asupra noastră [Mt. 14, 14, BYZ]. Și atragem mila Lui asupra noastră atunci când ne mărturisim Lui cu toată sinceritatea și când Îl căutăm pe El în toate zilele vieții noastre.

Pentru că Dumnezeu nu dorește nimic altceva de la noi, decât ca noi să ne facem locașuri vii ale Sale. Locașuri smerite, iubitoare, pline de dor pentru El, care Îl odihnim pe El, pe Domnul și Stăpânul a toate în ființa noastră, lucrând zilnic poruncile Sale. Și El locuiește în noi și cu noi în fiecare zi, oriunde mergem noi și orice facem slujindu-I Lui, pentru că El Se bucură nespus să ne umple pe noi de viața Lui și de toată pacea și de toată cunoașterea cea dumnezeiască.

De aceea, El nu e departe de noi! El nu e sus, în cer și noi jos, pe pământ! Pentru că, Cel ce locuiește în cer, prin slava Lui, e în fiecare dintre noi, cei care credem în El, Domnul fiind în cer, pe pământ, peste tot, ținând toate și depășind toate cele create de El. Iar dacă El e în noi prin slava Lui, prin aceasta ne ridică și pe noi în cer, care, deși trăim pe pământ, suntem în cer, în Împărăția lui Dumnezeu, în veșnicie, dar și în istorie în același timp.

– Și de ce suntem și în cer, cât și pe pământ în același timp, prin slava Lui?

– Pentru că sensul istoriei e transfigurarea întregii creații. Istoria și umanitatea nu se îndreaptă spre pieire, ci spre transfigurarea lor, spre Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Domnul va veni, întru slava Lui, și va transfigura întreaga existență. Pentru ca noi și întreaga creație să fim duhovnicești, să fim în slava lui Dumnezeu în mod deplin, ca El să fie toate în toți [τὰ πάντα ἐν πᾶσιν] [I Cor. 15, 28, BYZ], ca El să fie toată desăvârșirea tuturor.

Însă, ca să ne umplem de El și de slava Lui, trebuie să ne umplem de toate cuvintele Sale și de toate lucrurile Sale și de toate minunile Sale. Trebuie să înțelegem cuvintele revelate de El tuturor Sfinților Lui ca masă, ca împlinire, ca școală duhovnicească a noastră. Pentru că adevărul Lui e masa sufletului nostru. Și dacă mâncăm adevărurile lui Dumnezeu prin înțelegerea lor, dacă le mâncăm cu mintea noastră cea iubitoare de Dumnezeu, atunci suntem plini cu totul de voia Lui. Și cei care se ocupă zilnic cu cunoașterea voii lui Dumnezeu, aceia învață la școala de duhovnicie a Bisericii, la școala în care oamenii se sfințesc neîncetat. Pentru că noi creștem în viața sfântă numai prin cuvintele lui Dumnezeu, numai prin luminările și vederile Lui cele preasfinte, ca unele care sunt rădăcinile tuturor faptelor noastre celor evlavioase.

Căci trebuie să fie mai întâi cuvântul lui Dumnezeu în noi, trebuie să fie mai întâi rădăcina Lui în sufletul nostru, ca din ea să rodească toată fapta cea bună. Iar cuvintele Lui se înrădăcinează în noi, dacă ne umplem de slava Lui. Pentru că toate cuvintele Lui sunt pline de adevărul și de slava Lui și de toată sfințenia Sa. Și noi, cei care ne umplem de slava Lui în Biserica slavei Sale și de toate cuvintele Sale, considerându-le pe toate adevărate și mântuitoare pentru orice om, le punem în lucrare în faptele noastre cele bune. Și vedem prin faptă, prin fapta care ne zidește interior, că orice cuvânt al Lui e dătător de viață, pentru că orice cuvânt al Lui naște în noi virtute dumnezeiască.

– De ce Domnul a înmulțit pâinile și peștii?

– Pentru că El poate face toate, ca Cel ce este Dumnezeul tuturor și Făcătorul tuturor! El le-a înmulțit în fața lor, pentru ca toți să mănânce aceeași mâncare. Ca toți să vadă, în mâna lor și în ei înșiși, aceeași mâncare a lui Dumnezeu. Și să se socotească cu toții împreună-frați și împreună-slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că masa aceasta era o prefigurare a Dumnezeieștii Euharistii. Și ei au fost învățați să mănânce aceeași mâncare și să se sature duhovnicește împreună, pentru că El e adevărata mâncare și adevărata băutură a întregii Biserici.

„Și au mâncat toți și au fost săturați [Καὶ ἔφαγον πάντες καὶ ἐχορτάσθησαν]” [Mt. 14, 20, BYZ] de Dumnezeu în mod dumnezeiește! Dumnezeu i-a săturat înmulțind pâinea și peștii, pești care, probabil, erau fripți, pentru ca să arate că Dumnezeu le înmulțește și pe cele pe care le fac oamenii. Sau El le înmulțește pe cele pe care le fac oamenii, adăugând osteneala lor la cele ale Sale, la cele primite de la El. Căci El ne dă grâul câmpului, dar noi îl transformăm în pâine. De la El sunt peștii apelor, dar noi trebuie să îi prindem și să îi pregătim pentru mâncare.

Pentru că, prin pregătirea mâncării, El ne-a vorbit nouă tainic despre eforturile noastre ascetice. Despre osteneala noastră de zi cu zi în cele ale evlaviei. Pentru că nu e de ajuns să ai, ci trebuie să lucrezi zilnic. Pentru că virtuțile tale trebuie mereu actualizate în faptele tale. Și faptele noastre îi hrănesc pe mulți alții, dacă ele sunt spre folosul tuturor. Faptele noastre bune sunt mereu un suport, un imbold, o întărire continuă pentru cei care le înțeleg și care au nevoie de prieteni în fapta cea bună.

Căci, pentru rele, avem mulți prieteni, iar relele se fac adesea în mod explicit, dar, pentru cele bune, avem prieteni mai puțini, pentru că cele bune se fac și tainic, dincolo de vederea oamenilor. Dar dacă vedem faptele credinței, dacă vedem ceea ce ne zidește, atunci acelea sunt faptele care trebuie urmate, care trebuie însușite, care trebuie întrupate. Pentru că atunci când întrupezi fapta cea bună, ea devine un izvor de cunoaștere duhovnicească pentru tine. Când cunoști cu fapta ce e rugăciunea, ce e postul, ce e privegherea, ce e adevărul, ce e slujirea lui Dumnezeu, atunci ai experiență vie, duhovnicească în tine, pentru că virtutea își revarsă izvorul ei în ființa ta.

Diferența dintre citirea teologică, dintre citirea Cărților Sfinte și viața ascetică sau întruparea cu fapta a poruncilor lui Dumnezeu este diferența dintre fotografia unui peisaj și ajungerea reală în acel loc. Avem peisajul în fotografie, el e identic cu ceea ce găsim la fața locului, dar nu știm asta în mod real până nu ajungem acolo. Ceea ce se spune în Cărțile Sfinte ale Bisericii despre rugăciune, despre post, despre sfințenie sunt lucruri foarte adevărate, dar pentru noi sunt doar niște cuvinte, atunci când le citim pentru prima oară. Dar când începem să ne rugăm așa cum ne învață Biserica și să postim și să priveghem și să Îi slujim Lui așa cum ne învață Sfinții Bisericii, cuvintele se transformă în noi în realități personale, în virtuți reale, în experiență reală, despre care putem vorbi și altora. Pentru că acum dăruim din ceea ce avem și nu din ceea ce am citit.

Tocmai de aceea, doar citirile sfinte nu ne hrănesc cu adevărat. Pentru că ceea ce citim trebuie să și experimentăm, să trăim în mod real. Acumulările noastre teologice prin citire trebuie să se îmbine în noi cu înțelegerile noastre din trăirea personală. Biblioteca Bisericii naște în noi virtuți, dacă le punem în practică, iar noi ne verificăm credința și viața pe baza Tradiției Bisericii. Pentru că virtuțile reale sunt cele despre care ne vorbesc Sfinții lui Dumnezeu în scrierile lor. Și pentru ca să ne ostenim cu virtuțile, trebuie să ne ostenim în același timp și cu stârpirea viciilor în noi înșine, vicii pe care le aflăm pictate în mod concret în cărțile Sfinților lui Dumnezeu.

De aceea, nu poți să te nevoiești duhovnicește până ce nu înveți nevoința de la Sfinții Bisericii. Trebuie să știi care sunt păcatele și patimile, dar și care sunt virtuțile dumnezeiești, pentru ca de unele să te ferești, iar pe celelalte să le trăiești. Și așa se explică de ce mulți nu știu să se spovedească, de ce mulți vin și nu știu ce păcate să spună sau cred că „n-au păcate”: pentru că nu citesc cărțile ascetico-mistice ale Bisericii, cele despre viața duhovnicească a creștinilor ortodocși.

Dacă ai carte de rugăciune și te rogi cu atenție, vei vedea specificate multe păcate în rugăciunile de seară și de dimineață. În Ceaslovul de rugăciune și în toate cărțile de cult ale Bisericii sunt prezentate și păcatele care ne omoară, dar și virtuțile care ne îndumnezeiesc. Pe când în cărțile duhovnicești, cele de genul Filocaliei, aflăm detaliate virtuțile și patimile, le găsim explicitate, pentru ca să știm cum să ne nevoim duhovnicește. Și fără această știință ascetică, pe care ne-o învață Sfinții Bisericii, noi nu facem niciun progres real în viața noastră duhovnicească. Pentru că virtuțile sunt reale și cresc în mod real în noi, și nu imaginar, dar și patimile sunt reale și ele cresc în noi cu toată stricăciunea lor. Și dacă suntem sinceri cu noi înșine, putem vedea și moartea din noi înșine, adică lumea patimilor, dar și viața izvorâtă din cuvintele lui Dumnezeu transformate în viața noastră.

Mulțimile, la porunca Domnului, au stat pe ierburi [ἐπὶ τοὺς χόρτους] [Mt. 14, 19, BYZ], căci ca iarba trece viața omului. Ne trecem repede precum ierburile și florile pământului. Și au stat jos, pe pământ, pentru ca să nu spună vreunul că a lucrat cumva la minunea Domnului. Și când erau cu toții pe iarbă, El, „luând cele 5 pâini și cei doi pești [λαβὼν τοὺς πέντε ἄρτους καὶ τοὺς δύο ἰχθύας], privind întru cer [ἀναβλέψας εἰς τὸν οὐρανόν], a binecuvântat [εὐλόγησεν] și [καὶ], frângând [κλάσας], le-a dat Ucenicilor pâinile [ἔδωκεν τοῖς Μαθηταῖς τοὺς ἄρτους], iar Ucenicii mulțimilor [οἱ δὲ Μαθηταὶ τοῖς ὄχλοις]” [Mt. 14, 19, BYZ] de oameni.

Pentru că El privește mereu spre Tatăl și spre Duhul Sfânt, dimpreună cu Care lucrează toate. Fiul ia materia în mâna Sa, ia materia cea creată de El și la care și-a adus contribuția și omul, care a făcut pâinile și a fript peștii, Se roagă pentru ea și o binecuvântează și o înmulțește, trecând-o prin mâinile Ucenicilor și ale mulțimilor. Pentru ca toți să se minuneze de înmulțirea mâncării în mâinile lor. Pentru ca toți să fie martori ai minunii și ai săturării celei minunate.

Căci și noi punem Mielul lui Dumnezeu pe Disc ca o pâine mică, pătrată, ca să se facă pâine a mântuirii noastre, iar ea devine hrana tuturor, cea dumnezeiască, după ce e transfigurată de Dumnezeu. Cel care pare mic e, de fapt, incomensurabil. Pentru că Agnețul nostru, cu care noi ne împărtășim duhovnicește, e Hristos Cel răstignit și înviat pentru viața lumii. Și din El ne hrănim toți dumnezeiește, mâncând Trupul Lui și bând Sângele Lui cele preadumnezeiești, pentru că El este viața noastră. Și împărțim Agnețul în zeci și sute de fărâme, când îl păstrăm peste an, pentru împărtășire, dar în fiecare fărâmă e Hristos întreg. Și cu fiecare fărâmă putem împărtăși un om, pentru ca toți să mănânce din aceeași masă a Stăpânului nostru.

Căci Domnul a trecut mâncarea cea minunată prin mâna Sfinților Apostoli, pentru ca să le vorbească tainic despre masa aceasta cea tainică, despre Euharistia Lui. Pentru că toți urmașii Apostolilor, toți membrii ierarhiei sacramentale slujesc împreună Liturghia mântuirii noastre, pentru ca toți să se împărtășească cu Domnul din același Potir. Ne adunăm cu toții în jurul Domnului, pentru ca să ne împărtășim cu El. Și mărturisim aceeași iubire față de cuvintele Sale și față de aproapele nostru, venind astfel, prin credință și iubire, la unirea sacramentală cu El Însuși. Pentru că Hristos Își hrănește Biserica din aceeași Evanghelie și din același Potir. Căci aceeași credință apostolică a ajuns până la noi, cei care ne împărtășim din același Potir.

Și Potirul Bisericii e nesecat! Pentru că din el se hrănește continuu, dumnezeiește, întreaga Biserică. Iar nouă ni se reamintește acest lucru acum, înainte de Transfigurarea Domnului pe Tabor, pentru că fără slava Lui nu avem nimic sfânt pe pământ. Biserica stă întru slava Dumnezeului nostru treimic, pentru că orice Euharistie se transfigurează prin slava Lui. Nu putem sfinți, nu putem binecuvânta, nu putem tămădui oameni, nu putem să îi izgonim pe demoni din oameni fără slava lui Dumnezeu în noi.

Biserica e plină de slava lui Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt Se odihnește din veci în Fiul. Și dacă Biserica e Trupul Lui cel dumnezeiesc, noi nu putem „să schimbăm” niciodată Biserica, pentru că noi nu putem „să schimbăm” ceea ce face Dumnezeu. Ceea ce El face, face o dată pentru totdeauna. Și unde e Dumnezeu, unde El e capul Bisericii, nimeni nu poate să schimbe nimic, pentru că El e Cel care întărește toate cele poruncite de Sine.

Au mâncați mulți din masa cea minunată [Mt. 14, 21, BYZ], pentru că toți trebuie să ne împărtășim cu Domnul. Dar, îndată după mâncare, Domnul S-a îndepărtat de Ucenici și de mulțimi, urcându-Se în munte pentru rugăciune [Mt. 14, 23, BYZ]. De unde înțelegem că împărtășirea cu Domnul este pentru dinamizarea vieții noastre duhovnicești, pentru umplerea noastră de noi și noi nevoințe, și ea nu reprezintă „sfârșitul” lucrurilor noastre.

Pentru că unii doresc să se împărtășească doar pe patul morții. Pe când Domnul, dimpotrivă, vrea să ne împărtășim cu El mereu, în tot timpul, pentru ca să ne învăpăiem și mai mult în iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci noi trebuie să fim o văpaie vie a lui Dumnezeu, o iubire vie care Îi slujește Lui și oamenilor. Pentru că cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, le slujesc în același timp și oamenilor. Slujesc la mântuirea oamenilor. Căci cu toții trebuie să ne mântuim, cu toții trebuie să moștenim Împărăția lui Dumnezeu, ca unii ce am mâncat la aceeași masă duhovnicească.

Să ne umplem de slava lui Dumnezeu tot mai mult în postirea și în rugăciunea noastră! Să ne curățim mereu prin pocăință și prin mărturisire, ca să ne împărtășim cu Domnul slavei! Căci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, ne cheamă pe toți la Sine, ca să ne bucurăm veșnic împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Începută la 8. 31, în zi de miercuri, pe 29 iulie 2020. Soare, 24 de grade, vânt de un km pe oră.

Ieremias, cap. 11, 18-23, cf. LXX

18. Doamne, arată-mi mie și voi cunoaște! [Și] atunci am văzut obiceiurile lor.

19. Dar eu, ca mielul cel fără de răutate, [ca cel] aducându-se a se jertfi, nu am cunoscut [că] asupra mea au socotit gândul cel rău, zicând: „Veniți și să aruncăm lemn[1] întru pâinea sa și să-l nimicim pe el din pământul celor vii și numele său nu are să [mai] fie încă pomenit!”.

20. Doamne, judecând cele drepte, ispitind rinichii și inimile [δοκιμάζων νεφροὺς καὶ καρδίας], [dă-mi] să văd de la Tine răzbunarea între ei! Că[ci] către Tine am descoperit îndreptarea mea [ὅτι πρὸς Σὲ ἀπεκάλυψα τὸ δικαίωμά μου].

21. Pentru aceasta, acestea zice Domnul asupra oamenilor Anatotului [Αναθωθ], [asupra] celor care caută sufletul meu, [asupra] celor care zic: „Nu ai să profețești în[tru] numele Domnului! Iar de nu [faci asta], vei muri în mâinile noastre”:

22. „Iată, Eu voi cerceta asupra lor! [De aceea,] tinerii lor în sabie vor muri, iar fiii lor și fiicele lor vor muri în foamete.

23. Și rămășița nu va fi a lor. Că[ci] voi aduce cele rele, în anul cercetării lor, peste cei care locuiesc în Anatot”.


[1] Crucea Domnului. Pentru că e o profeție despre planul lor de a-L omorî pe Domnul.

Ieremias, cap. 11, 11-17, cf. LXX

11. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: „Iată, Eu aduc asupra poporului acestuia cele rele, din care nu vor putea să iasă din ele și vor striga către Mine și nu îi voi asculta pe ei!

12. Și vor merge cetățile Iudasului și cei care locuiesc Ierusalimul și vor striga către dumnezei, cărora ei le tămâiază lor [și care] nu îi vor mântui pe ei în vremea celor rele ale lor.

13. Că după numărul cetăților tale erau dumnezeii tăi, Iuda, și după numărul ieșirilor Ierusalimului au rânduit altare [pentru] a tămâia lui Baal.

14. Iar tu[1] nu te ruga pentru poporul acesta și nu te învrednici pentru ei în ruga și [în] rugăciunea [ta]! Că nu îi voi asculta în vremea în care Mă cheamă pe Mine, în vremea chinuirii lor.

15. De ce cea iubită [de Mine] a făcut urâciune în casa Mea? Oare rugăciunile și cărnurile cele sfinte [κρέα ἅγια][2] vor înlătura de la tine răutățile tale sau acestora [de acestea] vei scăpa?

16. «Măslin frumos [la] înfățișare, bine umbrit», a chemat Domnul numele tău întru glasul tăierii tale împrejur. A fost aprins focul în ea, necazul cel mare în[tru] tine [și] au fost făcute netrebnice ramurile ei.

17. Și Domnul, Cel care te-a sădit pe tine, a grăit asupra ta cele rele, pentru răutatea casei lui Israil și a casei lui Iudas. Că[ci] și-au făcut lor înșiși a Mă urgisi pe Mine [ὅτι ἐποίησαν ἑαυτοῖς τοῦ παροργίσαι Με], [prin] a tămâia ei lui Baal [ἐν τῷ θυμιᾶν αὐτοὺς τῇ Βααλ]”.


[1] Cu adresă la Sfântul Profet Ieremias.

[2] Cărnurile aduse jertfă lui Dumnezeu.

Ieremias, cap. 11, 1-10, cf. LXX

1. Cuvântul de la Domnul, care a fost către Ieremias, zicându-i:

2. „Auzi cuvintele făgăduinței acesteia și vei grăi către oamenii Iudasului și către cei care locuiesc [în] Ierusalim!

3. Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul, Dumnezeul lui Israil: <Blestemat [este] omul care nu va asculta cuvintele făgăduinței acesteia,

4. pe care am poruncit-o părinților voștri în ziua [în] care i-am scos pe ei din pământul Egiptosului, din cuptorul cel de fier [ἐκ καμίνου τῆς σιδηρᾶς], zicându-le [lor]: {Ascultați glasul Meu și faceți toate câte am să vă poruncesc vouă și Îmi veți fi Mie întru popor și Eu vă voi fi vouă întru Dumnezeu!}!

5. Pentru ca să stea jurământul Meu pe care l-am jurat părinților voștri, [ca] să le dau lor pământul curgând lapte și miere, deoarece [acum este] ziua aceasta>»”. Și [eu] [I-]am răspuns și am zis: „Să se facă [voia Ta], Doamne!”.

6. Și a zis Domnul către mine: „Citește cuvintele acestea în cetățile Iudasului și [în cele] din afara Ierusalimului, zicând: «Ascultați cuvintele făgăduinței acesteia și le faceți pe ele!»”.

7.

8. Dar [ei] nu le-au făcut.

9. Și a zis Domnul către mine: „A fost aflată legătura [σύνδεσμος][1] în bărbații Iudasului și în cei care locuiesc [în] Ierusalim.

10. Au fost întorși [s-au întors] la nedreptățile cele de altădată ale părinților lor [ἐπὶ τὰς ἀδικίας τῶν πατέρων αὐτῶν τῶν πρότερον], care nu voiau să asculte cuvintele Mele și, iată, ei umblă [acum] după dumnezeii cei străini [pentru] a le sluji lor! Și [astfel] casa lui Israil și casa lui Iudas au risipit făgăduința Mea, pe care am dat-o către părinții lor”.


[1] Alipirea lor de cele rele.