Iubiții mei[1],
mâncarea are de-a face cu iertarea. Căci, prin mâncare, diavolul l-a biruit pe om în Paradis[2], iar noi, de mâine, îl vom birui pe el prin postire și prin împărtășirea cu Domnul. Pentru că El este adevărata mâncare și adevărata băutură a fiilor lui Dumnezeu. Și vom posti pentru ca să Îl mâncăm pe El, Cel care este Viața noastră, ca să primim, prin mâncarea Lui, iertarea păcatelor noastre și multă curăție și sfințenie dumnezeiască. Și dacă primim iertarea Lui cea preasfântă, prin aceea învățăm și noi să iertăm toate aproapelui nostru. Căci așa cum El ne iartă nouă toate și ne ridică din Iadul păcatelor noastre, așa ne dă putere sfântă să iertăm păcatele tuturor. Pentru că El ne dă să vedem în adâncul omului nevoia lui de a fi iertat…
Fiul nestatornic a înțeles că are nevoie de iertarea lui Dumnezeu pe când se afla în mocirla porcilor, adică în patimile sale. Vameșul a înțeles că e păcătos și că are nevoie de mila Lui, când a stat în fața lui Dumnezeu la rugăciune. Evanghelia Judecății Sale ne-a vorbit la modul categoric despre milă, despre mila față de orice om, despre ajutorarea oricui. Dar pentru ca să ajuți pe oricine trebuie să treci dincolo de ideologiile lumii tale, dincolo de aversiunile tale, dincolo de lucrurile care sunt „greu de făcut” pentru oameni. Și de ce sunt „greu de făcut”? Pentru că nu îi iertăm pe oameni! Căci atunci când ierți și când iubești pe tot omul, e ușor să îl ajuți. Dar când ești în luptă interioară cu el, atunci ți se pare „imposibil” să-l ierți, să-l iubești și să-l ajuți, deși oamenii se pot iubi unii pe alții foarte ușor, fără multă greutate.
Ce înseamnă, de fapt, a ierta pe cineva? Înseamnă a trece peste lucrurile care ne despart. Care ne-au despărțit…și a ne împăca cu el. A trece spre el, spre comuniunea cu el și spre înțelegerea lui. Dar ca să te împaci cu cineva nu înseamnă doar să îl ierți și apoi să fii indiferent față de el, ci să continui să te întâlnești cu el și să îl redescoperi și mai bine. Pentru că a ierta înseamnă a recupera relația cu acela. A-l readuce în viața ta și a construi împreună cu el o relație de prietenie, de iubire.
Iertarea, așadar, e un continuum și nu un fapt izolat. E ceea ce facem împreună după ce ne împăcăm, după ce lăsăm tot răul în spate, după ce lăsăm toată nevorbirea în urma noastră. Și ca să lași totul în urmă înseamnă să începi să postești. Să te lepezi de ceea ce îi enervează pe alții și, în primul rând, pe Dumnezeu. Și postirea noastră cea duhovnicească e renunțarea la orice păcat, la orice patimă, la orice fărădelege. Pentru că păcatul enervează în mod real. Păcatul e nefirescul vieții noastre. Când ne-am supărat cu cineva, ne-am supărat pentru un păcat al nostru, pe care eu sau acela l-a făcut. Păcatele noastre ne fac să ne distanțăm unii de alții, să nu ne mai dorim unii pe alții, pentru că păcatele sunt cele care ne prostesc, care ne scot din dreapta judecată, care ne urâțesc, care ne îmbolnăvesc de moarte.
Dacă am ierta aproapelui nostru, atunci am și posti, pentru că a posti înseamnă a ierta. Când postesc, eu mă lepăd de tot ceea ce îmi face rău. Iar neiertarea e un mare rău. Și când iert, eu învăț să fiu milostiv, pentru că mă uit mai întâi la nevoia de iertare a aproapelui meu. Și a ierta pe cineva înseamnă a-l odihni, înseamnă a-l calma, înseamnă a-l mântui. Și când iert, eu învăț că am nevoie de iertarea tuturor și de rugăciunea tuturor, pentru că noi, oamenii, suntem una. Suntem o umanitate, o lume, o familie mare, pentru că ne tragem dintr-o singură familie: din familia Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva. Și dacă trăim cu perspectiva familiei lărgite, cu faptul că întreaga umanitate e familia noastră, atunci nu mai putem să ajungem la ideea războiului, a răzbunării, a crimei. Căci tot ceea ce ne desparte, ne înstrăinează, pe când noi suntem una, o singură umanitate și suntem chemați să fim o singură Biserică a lui Dumnezeu.
Și cine dorește cu adevărat mântuirea, acela caută Biserica lui Dumnezeu, cea una, cea dintru început. Nu rămâne la diviziuni, la separații, la structuri teologice eretice, ci vine în Biserica de la început, în Biserica Cincizecimii, pentru ca să trăiască reala viață cu Dumnezeu. Să o trăiască în mod plenar.
Pentru că aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi nu ne întrebăm dacă Liturghia e bună sau dacă postul e bun, dacă e bine să iertăm sau dacă e bine să ne iubim aproapele, ci noi le trăim pe toate acestea ca pe propria noastră viață. Pentru că nu avem dubii asupra a niciunui lucru din Biserică, ci știm că toate sunt bune, drepte și sfinte pentru viața noastră. Și, știind acest lucru, noi ne bucurăm în fiecare zi, noi ne curățim în fiecare zi, noi înaintăm în cunoaștere și în comuniune sfântă în fiecare zi, pentru că toate sunt bune și mântuitoare pentru noi în Biserica lui Dumnezeu.
De aceea, ne este străină ideea de „a îndrepta” Biserica, de „a o aduce în prezent”, de „a o reforma”, pentru că noi trăim pentru a ne schimba interior pe fiecare zi. Reactualizarea noastră continuă înseamnă transfigurarea noastră cea duhovnicească. Și noi ne transfigurăm continuu în Biserica lui Dumnezeu, în relația noastră vie, continuă, cu Dumnezeul Cel viu. Și Biserica Lui e mereu vie, actuală, sfântă, una, apostolică și catolică, preafrumoasă și preabună, pentru că El, Dumnezeul nostru, e Dumnezeul tuturor, vorbește pe înțelesul tuturor și ne răspunde la nevoile noastre, ale tuturor. În Biserica Lui, El revarsă tot harul și toată cunoașterea și toată virtutea prin care noi ne putem mântui și sfinți neîncetat. De aceea, Biserica Lui e mereu actuală și mereu aceeași, pentru că El, Cel neschimbat, vorbește pentru toți, din toate generațiile, pe înțelesul tuturor. Și ca să auzi glasul Lui trebuie să te umpli de slava Lui, pe care El o revarsă prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și slava Lui nu se învechește niciodată, pentru că e veșnică și mereu actuală pentru noi. Și noi suntem în mod continuu actuali, sunt în mod continuu oamenii Bisericii și ai luminii noastre, pentru că ne înduhovnicim continuu în Biserica Lui. Și ne înduhovnicim prin slava Lui cea veșnică, cea prin care putem să iertăm, putem să postim, putem să facem milostenie, pentru că putem să ne curățim neîncetat de păcatele noastre.
– Unde e comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră?
– Unde este și inima [ἡ καρδία][Ibidem] noastră! Și inima noastră e înăuntrul nostru. Comoara noastră de har și de gânduri și fapte bune e în inima noastră. Și inima despre care ne vorbește aici Domnul e sufletul nostru. Căci dacă s-ar fi referit la inima de carne, trupească, atunci ar fi însemnat că tot binele nostru ar fi murit odată cu moartea noastră, cu despărțirea sufletului nostru de trupul nostru. Dar nu e așa! Ci cardia/ inima, despre care Domnul ne vorbește la Mt. 6, 21, e sufletul nostru. Pentru că în sufletul nostru, cel nemuritor, rămâne comoara noastră cea veșnică. Și comoara noastră supraviețuiește, așadar, morții trupești. Și comoara noastră, vistieria noastră cea veșnică, e slava lui Dumnezeu și toate faptele mântuirii și ale sfințirii noastre. Pentru că tot binele pe care l-am făcut împreună cu Dumnezeu ne-a reactualizat, ne-a sfințit în mod continuu și ne-a făcut proprii Împărăției Sale. De aceea, fiecare dintre noi mergem cu comoara noastră personalizată în Împărăția lui Dumnezeu, adică cu un mod de a fi unic, cu o viață unică. Pentru că, prin tot ceea ce am făcut, ne-am sculptat duhovnicește pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Capul și fața noastră, din Mt. 6, 17, sunt tot sufletul nostru. Pentru că atunci când postim, noi ne ungem capul nostru, adică mintea noastră, și ne spălăm fața noastră, adică întreaga noastră persoană. Slava lui Dumnezeu e ungerea cea duhovnicească a minții noastre și spălarea noastră e formată din toată virtutea prin care ne curățim duhovnicește. Pentru că orice faptă bună ne spală interior, pentru că ne spală slava lui Dumnezeu din orice bine pe care îl facem. Căci esența binelui e slava lui Dumnezeu. Pentru că orice bine al nostru, care ne mântuie, îl facem cu Dumnezeu, prin umplerea noastră de slava Lui.
Însă, dacă te prefaci că faci bine oamenilor, dacă te prefaci că te bucuri de oameni și că îi iubești, plata [τὸν μισθὸν] ta [Mt. 6, 16, BYZ] e lauda oamenilor. Oamenii, necunoscând inima ta cu adevărat, te laudă ca pe un om „bun”. Dar tu nu ești „bun”, ci doar un prefăcut! Și tu îți iei plata ta de la oameni, dar nu și de la Dumnezeu. Pentru că plata de la Dumnezeu e slava Lui. Și ca să fi luat plata Lui, ar fi trebuit să îi iubești cu adevărat și să dai cu toată inima, ca să te umpli de plata Lui, adică de slava Lui. Dar tu, fățărnicind bunătatea, prefăcându-te că ești „bun”, nu primești iertarea Lui, ci pedeapsa Lui, pentru că n-ai făcut bine oamenilor.
Și așa înțelegem mai bine de ce sunt blestemați [οἱ κατηραμένοι] cei nemilostivi [Mt. 25, 41, BYZ]: pentru că nu au dragoste întru ei. Și dacă n-ai dragoste, n-ai nici iertare și nici postire și nici nu mai ești om. Căci om ești când iubești, când ierți, când ajuți, când te pătrunzi de nevoile oamenilor, când nu ești insensibil. Dar când ajungi rău și răzbunător și nemilostiv și im- pasibil, atunci te demonizezi continuu, pentru că le slujești demonilor și nu lui Dumnezeu.
Femeia hananea și-a țipat durerea ei și I-a mărturisit Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Mt. 15, 22, BYZ]. Și pe cine avem noi ca pe un copil al nostru, la care ne uităm ca la ochii din cap, dacă nu pe sufletul nostru? Sufletul nostru e fiica noastră care rău se demonizează, atunci când începem să devenim pătimași. Și când vedem că Iadul se prăvălește în noi prin tot răul pe care îl facem, atunci strigăm ca din gură de șarpe, strigăm din toată inima noastră spre Dumnezeu. Și strigăm, pentru că știm că numai de la El ne vine mântuirea, ajutorul, scăparea noastră.
Când te simți îndepărtat de Dumnezeu, uitat de El, chinuit de El, nu trebuie să te lupți cu El, ci să îți recunoști păcatele înaintea Lui. Căci recunoașterea lor e o recunoaștere de sine. Și prin asta nu faci altceva decât să te apropii de El, să te rogi Lui pentru iertarea ta. Pentru că vrei din nou în Paradis, vrei să fii cu El, vrei să îți fie bine cu adevărat.
Pentru că toți vrem binele lui Dumnezeu în viața noastră, dar mai puțin vrem să Îi slujim Lui. Dar binele Lui vine din slujirea Lui! Pe cât Îi slujim lui Dumnezeu, pe atât suntem plini de binele Lui. Toată asceza mântuirii e binele Lui. Dar trebuie să ascultăm de El ca să ne umplem de binele Său.
Dumnezeu să ne întărească pe toți în postirea Sa și în umplerea de tot binele Său! Căci binele Lui e binele nostru cel veșnic. Amin!
[1] Începută la 10. 47, în zi de miercuri, pe 13 martie 2024. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 10 km/ h.
[2] Cf. Slujbei zilei: https://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.