Daniil, cap. 11, 15-28, cf. LXX

15. Și va intra împăratul de miazănoapte și își va întoarce sulițele sale [καὶ ἐπιστρέψει τὰ δόρατα αὐτοῦ] și va lua cetatea cea tare. Dar brațele împăratului Egiptosului vor sta împreună cu ale stăpânitorilor săi și nu va fi tăria sa, pentru [ca] să i se împotrivească lui.

16. Și va face, cel care intră [va intra] împotriva lui, după voia sa, și nu va fi înaintea sa cel care [i] s-a împotrivit [lui]. Și [el] va sta în țară [καὶ στήσεται ἐν τῇ χώρᾳ] și va fi sfârșind toate cu mâinile sale [καὶ ἐπιτελεσθήσεται πάντα ἐν ταῖς χερσὶν αὐτοῦ].

17. Și își va da fața sa [ca] să intre [cu] tăria a toată lucrarea sa [καὶ δώσει τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ἐπελθεῖν βίᾳ πᾶν τὸ ἔργον αὐτοῦ] și înțelegerile cu el le va face. Iar pe fiica omului i-o va da lui [καὶ θυγατέρα ἀνθρώπου δώσει αὐτῷ], pentru [ca] să o strice pe ea [εἰς τὸ φθεῖραι αὐτήν][1], și nu [o] va convinge și nu va fi [καὶ οὐ πείσεται καὶ οὐκ ἔσται] [a lui].

18. Și își va da fața sa către mare și le va lua pe cele multe. Și va întoarce urgia ocării lor în[tru] jurământ spre ocara sa [καὶ ἐπιστρέψει ὀργὴν ὀνειδισμοῦ αὐτῶν ἐν ὅρκῳ κατὰ τὸν ὀνειδισμὸν αὐτοῦ].

19. [Și] își va întoarce fața sa pentru ca să biruie țara sa [ἐπιστρέψει τὸ πρόσωπον αὐτοῦ εἰς τὸ κατισχῦσαι τὴν χώραν αὐτοῦ], dar se va poticni și va cădea și nu va fi aflat [καὶ προσκόψει καὶ πεσεῖται καὶ οὐχ εὑρεθήσεται].

20. Și se va ridica din rădăcina sa planta împărăției întru înviere [καὶ ἀναστήσεται ἐκ τῆς ῥίζης αὐτοῦ φυτὸν βασιλείας εἰς ἀνάστασιν]: bărbatul lovind slava împăratului [ἀνὴρ τύπτων δόξαν βασιλέως]. Iar în zilele cele din urmă va fi zdrobit [καὶ ἐν ἡμέραις ἐσχάταις συντριβήσεται], dar nu cu urgie și nici cu război [καὶ οὐκ ἐν ὀργῇ οὐδὲ ἐν πολέμῳ].

21. Și se va ridica împotriva locului său cel bun de disprețuit [εὐκαταφρόνητος] și nu îi va fi dată pentru el slava împăratului. Și împăratul va veni [și] fără de veste va birui în[tru] moștenirea sa [ἐν κληροδοσίᾳ αὐτοῦ].

22. Iar brațele celor care au fost zdrobiți, le va zdrobi de la fața sa.

23. Și cu făgăduință, [dar] și [cu] mulțimea care a fost rânduită împreună cu el, va face minciună [ποιήσει ψεῦδος] și împotriva neamului celui tare [va merge] cu neamul cel puțin [καὶ ἐπὶ ἔθνος ἰσχυρὸν ἐν ὀλιγοστῷ ἔθνει].

24. [Și] fără de veste va pustii cetatea [ἐξάπινα ἐρημώσει πόλιν] și va face câte nu au făcut părinții săi [καὶ ποιήσει ὅσα οὐκ ἐποίησαν οἱ πατέρες αὐτοῦ] și nici părinții părinților săi [οὐδὲ οἱ πατέρες τῶν πατέρων αὐτοῦ]: jefuire și prăzi, iar bogățiile lor, [acesta] le va da [altora]. Și împotriva cetății celei tari va fi gândind [καὶ ἐπὶ τὴν πόλιν τὴν ἰσχυρὰν διανοηθήσεται], dar gândurile sale [vor fi] întru zadar [καὶ οἱ λογισμοὶ αὐτοῦ εἰς μάτην] [în zadar].

25. Și va fi ridicată tăria sa și inima sa [καὶ ἐγερθήσεται ἡ ἰσχὺς αὐτοῦ καὶ ἡ καρδία αὐτοῦ] împotriva împăratului Egiptosului cu mulțime multă, iar împăratul Egiptosului va fi întărâtat spre război [ἐρεθισθήσεται εἰς πόλεμον] cu mulțime foarte tare [și] mare. Și [el] nu va sta [καὶ οὐ στήσεται], că[ci cineva] va fi gândind împotriva lui [cu] mintea [ὅτι διανοηθήσεται ἐπ᾽ αὐτὸν διανοίᾳ] [sa].

26. Și îl vor mistui pe el grijile sale [καὶ καταναλώσουσιν[2] αὐτὸν μέριμναι αὐτοῦ]. Și se vor întoarce [către] el [καὶ ἀποστρέψουσιν αὐτόν], iar [el] va veni și [îi] va trage [după el] și vor cădea răniții cei mulți [καὶ παρελεύσεται καὶ κατασυριεῖ καὶ πεσοῦνται τραυματίαι πολλοί].

27. Iar cei doi împărați singuri vor cina împotriva sa [καὶ δύο βασιλεῖς μόνοι δειπνήσουσιν ἐπὶ τὸ αὐτὸ] și la o masă vor mânca [καὶ ἐπὶ μιᾶς τραπέζης φάγονται] și vor grăi cele mincinoase [καὶ ψευδολογήσουσι] și nu vor fi bine sporind [καὶ οὐκ εὐοδωθήσονται], căci sfârșitul [este] încă întru vreme [ἔτι γὰρ συντέλεια εἰς καιρόν] [la vremea sa].

28. Și se va întoarce întru țara sa cu bogățiile cele multe, iar inima sa spre făgăduința cea sfântă o va face [καὶ ἡ καρδία αὐτοῦ ἐπὶ τὴν διαθήκην τοῦ ἁγίου ποιήσει], și se va întoarce în[tru] țara sa.


[1] Ca să o dezvirgineze.

[2] Îl vor consuma, îl vor slăbi mult.

Predică la Înălțarea Domnului [2021]

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

Și El S-a înălțat acolo de unde nu S-a despărțit niciodată după ființa Sa, S-a înălțat în sânul Preasfintei Treimi, cu umanitatea Sa cea îndumnezeită, pentru ca să ne ridice pe noi, prin slava Sa, la comuniunea cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci El ne-a spus: „Iar acum Mă duc la Cel care M-a trimis pe Mine [Νῦν δὲ ὑπάγω πρὸς τὸν πέμψαντά Με]” [In. 16, 5, BYZ] în lume, la Tatăl Meu. Și „vă este de folos vouă ca Eu să Mă duc; căci dacă Eu nu am să Mă duc, Mângâietorul [ὁ Παράκλητος] nu va veni la voi; dar dacă am să Mă duc, Îl voi trimite pe El la voi” [In. 16, 7, BYZ].

Prepoziția πρὸς [pros] apare o dată în Ioannis 16, 5[2] și de două ori în 16, 7[3]. Și eu am tradus-o acum prin „la”, deși, adesea, o traduc prin „către”. Și am tradus-o astfel, pentru ca să subliniez destinația finală și nu mergerea spre aceasta, pe care o presupune „către”.

Fiul merge la Tatăl, pentru ca Mângâietorul să vină la noi. Fiul merge la Tatăl și la Duhul Sfânt, adică Se înalță în sânul Treimii cu umanitatea Sa, pentru ca, prin trimiterea Duhului Sfânt în Biserica Sa, slava Treimii să coboare și să rămână în noi.

– Și de ce este trimis Duhul Sfânt la noi de către Fiul și de către Tatăl?

– Este trimis πρὸς ὑμᾶς [In. 16, 7, BYZ], către noi sau la noi, pentru ca noi, prin slava Duhului Sfânt, care e slava Treimii, să mergem veșnic către sau la Dumnezeul nostru treimic. Iar „când are să vină Acela, Duhul Adevărului [τὸ Πνεῦμα τῆς Ἀληθείας], [El] vă va călăuzi pe voi întru tot adevărul [ὁδηγήσει ὑμᾶς εἰς πᾶσαν τὴν ἀλήθειαν]; căci nu va vorbi dintru Sine, ci câte are să audă va vorbi și pe cele care vin vă va vesti vouă. Acela Mă va preaslăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti vouă” [In. 16, 13-14, BYZ].

Pentru că ce spune Fiul nu este contrazis de Duhul și de Tatăl, pentru că Cei trei grăiesc la fel. Și Duhul Sfânt ne va călăuzi pe noi întru tot adevărul pe care ni l-a descoperit Dumnezeul nostru treimic, pentru că El dorește ca noi să Îl cunoaștem în mod intim pe Dumnezeu și să fim plini de slava, de adevărul și de iubirea lui Dumnezeu.

Fiul Se înalță la cer nu pentru ca să uite de noi, ci pentru ca să coboare în noi, prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci Cincizecimea e coborârea slavei Treimii în noi și, totodată, urcarea noastră în cer, la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Dar Cincizecimea Bisericii nu este individualistă, ci comunională! Ea nu îi separă, ci îi unifică interior pe oameni și între ei. Pentru că Treimea e una și Ea dorește ca și noi să fim una: „Părinte Sfinte, păzește-i pe ei în numele Tău, pe [cei pe] care [Mi] i-ai dat Mie, ca [ei] să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς] [suntem una]!” [In. 17, 11, BYZ]. Căci Biserica este comuniunea sfântă a lui Dumnezeu cu toți cei credincioși Lui. Fiindcă El dorește „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]; precum Tu, Tată, în Mine și Eu în Tine, ca și ei în Noi să fie una [ἵνα καὶ αὐτοὶ ἐν Ἡμῖν ἓν ὦσιν]; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis [pe Mine]” [In. 17, 21, BYZ].

– Însă cum suntem noi, cei credincioși, una în Dumnezeul treimic?

– Prin viața cea dumnezeiască a Bisericii! Prin slava Treimii care e în noi de la Botez și prin credința mântuitoare și slujirea cea una a Bisericii lui Dumnezeu, pe care noi le acceptăm și le trăim ca pe propria noastră viață! Suntem în interiorul nostru uniți cu Dumnezeu prin slava Lui, dar tot slava Lui ne unește și ne ține la un loc, în Biserică, pe toți cei credincioși Lui. Și câți suntem uniți cu Dumnezeu și între noi, toți aceștia dăm mărturie întregii lumi că Iisus Hristos este Fiul Tatălui, că El a venit în lume ca să ne mântuie, iar, prin Înălțarea Sa la cer, El Se coboară neîncetat, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi, pentru ca noi să trăim viață dumnezeiască pe pământ, viață unită, prin slava Lui, cu Dumnezeul nostru treimic.

El S-a înălțat la cer, pentru ca să ne deschidă nouă cerul. El S-a înălțat la cer, pentru ca să ne facă pe noi cerești.

– Și ce înseamnă că cerul ne este deschis nouă și că noi putem fi cerești, deși trăim pe pământ?

– Ni s-a deschis cerul, pentru că ni s-a dat slava Treimii! „Iar Eu [Καὶ Ἐγὼ], slava pe care Mi-ai dat-o Mie [τὴν δόξαν ἣν δέδωκάς Μοι], le-am dat-o lor [δέδωκα αὐτοῖς], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” [In. 17, 22, BYZ]. Ne-a dăruit slava Sa începând de la Cincizecime, în Biserica Sa, pentru ca toți să ne putem sfinți pe pământ și să trăim de pe acum în Împărăția lui Dumnezeu. Căci, deși suntem pământești și trăim pe pământ, prin slava Lui, noi ne sfințim în fiecare zi. Noi devenim duhovnicești pe fiecare zi, dumnezeiești, pentru că El ne schimbă pe noi cu schimbare dumnezeiască prin slava Lui cea veșnică, pe care o primim prin toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Și de aceea noi, pe pământ, nu putem trăi decât bisericește, decât ca oameni uniți cu Dumnezeu în Biserica Sa și toți laolaltă între noi. Când ni se slăbește conștiința eclesială, adică dragostea și bucuria unora față de alții, atunci suferim cu toții de neiubire. Dar dacă înțelegem că am păcătuit față de Dumnezeu și față de semenii noștri și că trebuie să ne pocăim pentru toate păcatele noastre, atunci ne schimbăm dumnezeiește în Biserică, pentru că ne reumplem de iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Căci nu putem fi una în Biserica Sa, dacă nu ne dorim pe fiecare clipă pacea și bucuria dimpreună cu toți oamenii. Nu putem fi una fără rugăciunea pentru toți și fără întrajutorarea tuturor. Căci dacă îl ajutăm pe fratele nostru, ne ajutăm și pe noi. Dacă îl odihnim pe el cu atenție, ne odihnim și pe noi. Căci El, Dumnezeul nostru, văzând gândul și iubirea noastră pentru toți, ne dă după inima noastră, după iubirea noastră, după dorința noastră de a-i ajuta pe toți oamenii.

Fiindcă toți creștinii trebuie să tindem spre a fi „desăvârșiți întru un[imea Bisericii] [τετελειωμένοι εἰς ἕν]” [In. 17, 23, BYZ]. Trebuie să ne desăvârșim continuu în relația noastră interioară cu Dumnezeu și cu oamenii. Și ca minunea îndumnezeirii noastre să se petreacă cu noi zilnic, clipă de clipă, trebuie să ne asumăm toată voia lui Dumnezeu cu noi, dar și toate nevoile reale ale oamenilor. Trebuie să nu desconsiderăm nimic din revelarea lui Dumnezeu față de noi, dar nici din nevoile reale ale celor din Biserică și din lume. Pentru că oamenii au nevoie să cunoască și să fie cunoscuți cu adevărat, să iubească și să fie iubiți, să creeze, să admire, să contemple, să se umple de pace și de bucurie sfântă, să se sfințească în mod continuu. Și dacă acestea sunt nevoile oamenilor, nevoile reale ale oamenilor, ele sunt împlinite numai în ascultarea față de voia lui Dumnezeu cu noi.

Căci Dumnezeu dorește ca toți să ne mântuim, pentru ca toți să moștenim Împărăția Sa cea veșnică. Ca toți oamenii să intrăm în Biserica Lui prin Botez și să ne îndumnezeim pe fiecare zi. Iar ca să te mântui, trebuie să fii bisericesc pe fiecare zi, trăind în ritmul vieții liturgice a Bisericii.

De aceea, noi nu putem trăi fără Biserică, după cum nu pot trăi albinele fără flori și nici peștii fără apă. Orice comunitate umană trebuie să aibă mai întâi de toate Biserica ei, pentru ca toată viața ei să se desfășoare în jurul Bisericii. Și când regimurile ateiste au ascuns Bisericile în spatele blocurilor sau le-au distrus din temelii, ele au minimalizat sau au distrus centrul fundamental al comunității, adică poarta noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.

Căci fără Biserică, iubiții mei, suntem trupești și avem numai instituții umane, perisabile! Însă Biserica e divino-umană, pentru că Dumnezeu locuiește în și împreună cu cei credincioși Lui. Și de aceea nici „porțile Iadului nu o vor birui pe ea [πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]” [Mt. 16, 18, BYZ]: pentru că Dumnezeu e în noi și în mijlocul nostru, iar pe El nu Îl poate birui nimeni! Pentru că Cel care S-a înălțat de la noi la cer, Același coboară în noi dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și Dumnezeu e mereu Același, adică neschimbat, e Cel pe care L-au cunoscut toți Sfinții Lui, dar El ne schimbă pe noi continuu, cu schimbare dumnezeiască, prin slava Lui.

Iar continua mea vorbire despre slava Lui cea veșnică sau despre prezența Lui reală în noi și îndumnezeitoare, e pentru că slava Lui e cea prin care noi ne mântuim și ne sfințim continuu. Orice rugăciune, orice Slujbă, orice faptă bună trebuie să ne umple de slava Lui cea veșnică și necreată. Pentru că noi trebuie să ne îndumnezeim continuu ontologic, adică cu toată ființa noastră, și nu să devenim predicatori sau moraliști sau istorici ai Bisericii, dar plini de patimi și de neștiință crasă.

Dumnezeu ne cheamă să fim Sfinți mai întâi de toate, apoi oameni ai Bisericii și ai Statului și ai lumii noastre! Și dacă ne-ar interesa sfințenia lui Dumnezeu și cunoașterea Lui de mici, atunci nu am mai fugi după funcții, după diplome goale, după întâietăți care nu au de-a face cu noi, adică cu viața noastră reală, aceea pe care știm că o avem în sufletul și în trupul nostru.

Pentru că noi trebuie să fim Sfinții Lui, cei pe care El să îi ducă în Împărăția Lui cea veșnică. Și putem fi Sfinții Lui, numai dacă ne facem zilnic oameni credincioși, fii reali ai lui Dumnezeu și ai Bisericii Sale, care să vestim prin viața noastră minunile lui Dumnezeu cu noi.

Să aveți parte de multă sănătate și de pace și de bucurie sfântă în aceste zile ale praznicului Înălțării Domnului! Praznic care începe azi, 10 iunie, și se sfârșește pe 18 iunie 2021. Un praznic de 9 zile, câte sunt și ierarhiile Puterilor celor cerești. Cu care să ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, dimpreună cu toți Sfinții Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 14. 43, în zi de marți, pe 8 iunie 2021. Cer înnorat, după ce-a fost soare, 24 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] BYZ: Νῦν δὲ ὑπάγω πρὸς τὸν πέμψαντά Με, καὶ οὐδεὶς ἐξ ὑμῶν ἐρωτᾷ Με, Ποῦ ὑπάγεις;

[3] BYZ: Ἀλλ᾽ Ἐγὼ τὴν ἀλήθειαν λέγω ὑμῖν· συμφέρει ὑμῖν ἵνα Ἐγὼ ἀπέλθω· ἐὰν γὰρ Ἐγὼ μὴ ἀπέλθω, ὁ Παράκλητος οὐκ ἐλεύσεται πρὸς ὑμᾶς· ἐὰν δὲ πορευθῶ, πέμψω Αὐτὸν πρὸς ὑμᾶς.

Trecerea surâsului [1]

Adam Puslojić, Trecerea surâsului, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, primul volum din trilogia poetică  Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 142 p.

Cartea e de format mare, ca și celelalte două volume ale trilogiei. Și prima secțiune a cărții se numește Poeme bătute-n cuie, p. 5, adică răstignite. Volum în care autorul se întoarce la nichitianism, la modul de a scrie al lui Nichita, cel cu întrebări existențiale și esențializări ale unor fapte cotidiene.

Homerul din Adam „stă cuminte acasă” și „doarme”, p. 8, neavând timp să povestească.

Prima poezie din volum care îmi place e la p. 10, la adormirea mamei sale (10 iunie 2005). Și aceasta este de-o simplitate monumentală în primele ei 4 versuri:

 Exact azi

 Satul nostru începând
cu ziua de azi
mai bogat este
cu o înmormântare.

Pentru că cimitirul nu e o uitare a satului, ci o comoară a satului, dacă cel care a murit a fost omul lui Dumnezeu. Dacă a lăsat în urmă o viață de excepție. Și poemul lui Adam e ca o pictură naivă care pune problema, dar n-o dramatizează. A mai murit cineva azi, moartea e banală pentru mulți, dar satul nostru e bogat cu acest mort special, pe care astăzi l-am îngropat. Și mortul e aparte și ne pune și pe noi în lumină, pentru că el e omul lui Dumnezeu.

„A murit maică-mea”, iar el e omul care nu vrea să-și discute inima, p. 10. Pentru că plânge „aproape nevăzut” în mijlocul oamenilor, „ascuns ca o peșteră”, p. 10. Iar ultimele trei versuri sunt iarăși de o simplitate abisală: „Mamă, mamă,/ bine ai venit/ printre pământeni!”, p. 10. Căci din pământ suntem făcuți după trupul nostru și în pământ ne reîntoarcem. Însă sufletul nostru merge la Dreptul Judecător, la Cel care stabilește pentru noi Raiul sau Iadul, că al 3-lea loc veșnic nu există.

Poetul scrie în „sârbo-valahă”, p. 11, dar spune fantasmagoria că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, a fost „surdo-mut”, p. 11. Cerurile sale sunt „grele”, p. 11, pentru că sunt pline de taine dumnezeiești. Și el e păstorul oilor, scriindu-l pe păstor cu majusculă, care se preface „că nu aud niciun mut/ și niciun Dumnezeu”, p. 11. După care se roagă ca Dumnezeu să îl ia la Sine, „Acasă”, în Împărăția Lui, deși el se face că nu moare, p. 11. Pentru că vrea să aibă și postumitate literară.

E „o piatră rotitoare” și „o vâltoare de cuvinte și de aer” sau „un vânt”, dar nimeni nu-i dăruie un semn de viață, p. 12. Valoarea sa personală nu e recunoscută și apreciată de semenii săi. Și de ce nu sunt oamenii văzători de oameni? Pentru că sunt neatenți la viața lor și la cei din jurul lor. Sunt neatenți în ciuda morții din destul care e în jurul lor, p. 12.

El are conștiința valorii de sine, pentru că este „un trecător nemuritor”, p. 12, dar, în același timp, se consideră și un om curat, pentru că este „un simplu trecător nevinovat/ între cuțite și țipete”, p. 12. Am citat dintr-un poem scris pe 10 octombrie 2006.

În p. 13 îi dedică un poem sculptorului Florin Codre[1]. Cine e Dora? Probabil soția lui Florin Codre. Și memoria Dorei „a devenit o rază/ de stâlp luminos, aruncat în beznă”, p. 13. Poemul e scris la Bucur[ești], pe 12 decembrie 2006, cf. p. 13.

În Cu Eminescu…îi zice și el, așa cum trebuie, adică Mihail, p. 14. Și îi aude lacrima lui Mihail, considerându-l pe pictorul Mircia Dumitrescu[2] drept pictorul lui Eminescu, p. 14.

O altă nesimțire literară: „dumnezeul șopârlelor”, p. 18. Dar tristihul penultim al poemului Firavului fir este splendid: „am răsărit fulgerător de simplu/ pe această lume[,] ca un fel/ de fir de ființă neasemuită”, p. 18. Sunt un fir firav, dar creat unic, fără asemănare, de către Dumnezeu. Pentru ca tristihul final să fie o autocaracterizare: se simte orb uneori, nevăzător al lucrurilor profunde, pe când, „uneori[,] clarvăzător”. Se simte „adânc de surd, dar totauzitor”. Și nu vrea să moară „prea tânăr”, p. 18. Însă cum poemul e din 2008, pe atunci Adam avea 65 de ani. De unde deducem că tinerețea pe care și-o dorește începe spre 100 de ani și nu pe la 20 de ani.

Secțiunea La fântâna lui Arghezi începe cu un poem despre Brâncuși, p. 20. Tăcerea sa „lustruită”, p. 20, finisată îndelung. Pentru că operele lui Brâncuși sunt tăceri îndelung finisate.

Conștiința morții: „cerul, evident/ mă tot așteaptă/ cu o nerăbdare didactică”, p. 20. Pentru ca moartea lui să îi învețe și pe alții să fie ultra-responsabili cu viața, cu timpul acestei vieți.

Poemul Umbra tânără e pentru Tudor Arghezi, p. 22. Și psalmul lui e „împietrit”, p. 22, e durabil. În poemul următor, poetul discută cu un perete, dar cu unul plin de Icoane și de Cruci, p. 23. Pentru că răsăritul camerei noastre e unul iconic. Scris de acasă, de la Kobișnița, p. 23.

Nu, nu mori de câte ori vrei! Aluzie la versurile: „Mori/ de atâtea ori,/ de fapt[,]/ de câte ori vrei”, p. 24. Iar ochii iubitei „îi înlocuiesc” pe Sfinții Îngeri: „de la ochii iubitei/ care te veghează/ și supraveghează”, p. 24, deși acest lucru nu se petrece. Pentru că atenția iubitei față de tine nu exclude atenția Sfinților și a Sfinților Îngeri față de tine.

Cele 6 versuri penultime din La înapoiere sunt o mistificare a adevărului: „M-am săturat evident/ de viața curată, de casă/ și de un fel de moarte luminoasă,/ aproape oarbă și vie uneori,/ la anevoie și de sărbători/ mari și mici”, p. 24. Când împlinirea omului e tocmai viața curată și moartea luminoasă, împăcată cu Dumnezeu și cu oamenii.

Nu mai are cuvinte multe de spus, p. 25, pentru că are prea multe. Are „o noapte întreagă de șoapte/ ori de țipete”, p. 25. Iar moartea îi șoptește nu din afară, ci din el însuși: „moartea din mine/ tot mai des îmi șoptește/ verbe și proverbe,/ virgule și trei puncte”, p. 25. Dar, cu toate că vine moartea, cu trena ei plină de presimțiri, Adam are conștiința că „am îmbătrânit potrivit,/ pe măsura cerului senin”, p. 25. Și ne sugerează „să-mi citiți toate versurile/ din ultima mea viață”, p. 25.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_Codre. Un interviu al său: https://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/cauza-dezastrului-e-ca-nu-avem-barbati-adevarati-572380.html.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircia_Dumitrescu  și https://www.youtube.com/watch?v=Ff5gId9C-9I.

Daniil, cap. 11, 1-14, cf. LXX

1. Iar în anul cel dintâi al împăratului Chiros, [Gavriil] mi-a zis mie să mă întăresc și [pentru] a mă îmbărbăta.

2. «Iar acum am venit [ca] adevărul să-ți vestesc ție. Iată, trei împărați s-au împotrivit în Persis[1]/ Persia, iar cel de-al 4-lea se va îmbogăți [cu] bogăție mare mai mult decât toți, iar când are să biruie el în bogăția sa, [atunci] se va ridica împotriva [la] tot împăratul ellinilor!

3. Și va sta împăratul cel puternic și va domni domnia cea multă și [el] va face precum are să voiască.

4. Dar când are să se ridice el, [atunci] va fi zdrobită împărăția sa și va fi împărțită întru cele 4 vânturi ale cerului. [Și va fi] nu după tăria sa, nici după domnia sa, [cu] care [el] a domnit, că[ci] îi va fi luată împărăția sa și alții îi vor învăța pe ei.

5. Și se va întări împăratul Egiptosului, iar unul dintre stăpânitori îl va birui pe el și va stăpâni stăpânirea cea mare [peste] stăpânirea sa[2],

6. iar spre sfârșitul anilor îi va conduce pe ei. Și va intra împăratul Egiptosului întru împărăția cea de miazănoapte[, pentru ca] să facă înțelegeri [συνθήκας] [cu ea]. Dar nu are să biruie, că[ci] brațul său nu va sta tare, și [ci] brațul său va amorți și vin [vor veni] cei împreună cu el și [acesta] va rămâne spre ceasuri [καὶ μενεῖ εἰς ὥρας].

7. Și se va ridica planta din rădăcina sa după sine. Și va veni spre puterea sa, în[tru] tăria sa, împăratul de miazănoapte și va face tulburare și va birui.

8. Iar pe dumnezeii lor îi va răsturna, împreună cu cele topite ale lor. Iar mulțimile lor, împreună cu vasele poftelor lor, [cele] de argint și de aur, în[tru] robie vor fi duși, întru Egiptos, și va fi [un] an [cu] împăratul de miazănoapte.

9. Și va intra spre împărăția Egiptosului zile [la rând] și se va întoarce [apoi] în pământul său.

10. Iar fiul său, și [acesta] va fi întărâtat, și [el] va aduna adunarea mulțimii celei multe [καὶ συνάξει συναγωγὴν ὄχλου πολλοῦ], și va intra după ea. Și trăgându-i [după el] va veni și se va întoarce și va fi întărâtat în[tru] mult.

11. Și va fi urgisit împăratul Egiptosului și se va război cu împăratul de miazănoapte și va fi dată adunarea întru mâinile sale.

12. Și [acesta] va lua adunarea și va fi înălțată inima sa [καὶ ὑψωθήσεται ἡ καρδία αὐτου][3] și îi va tulbura pe mulți, dar nu are să se teamă.

13. Și se va întoarce împăratul de miazănoapte și va aduna adunarea cetății mai mare decât cea dintâi, [în] anul după împlinirea vremii, și va intra întru ea, spre el, cu mulțime multă și cu bogățiile cele multe.

14. Și, în vremurile acelea [ἐν τοῖς καιροῖς ἐκείνοις], mințile [lor] se vor ridica împotriva împăratului Egiptosului [διάνοιαι ἀναστήσονται ἐπὶ τὸν βασιλέα Αἰγύπτου]. Și [el] le va rezidi pe cele care au căzut ale poporului său și se va ridica spre [aceea ca] să se ridice profeția [καὶ ἀναστήσεται εἰς τὸ ἀναστῆσαι τὴν προφητείαν] și vor lovi împotriva [καὶ προσκόψουσι] [lor].


[1] De la N. Περσίς. Pentru că în text e forma de D. sg.

[2] Peste țara Egiptului.

[3] Va fi înălțată inima lui de către demoni. Pentru că el se va trufi în inima sa.

Daniil, cap. 10, 16-21, cf. LXX

16. Și, iată, ca asemănarea mâinii omului s-a atins de buzele mele [ὡς ὁμοίωσις χειρὸς ἀνθρώπου ἥψατό μου τῶν χειλέων]! Și am deschis gura mea și am grăit și am zis celui care a stat înaintea mea: «Doamne [Κύριε], și ca vedenia a fost întoarsă în coasta mea [καὶ ὡς ὅρασις ἀπεστράφη ἐπὶ τὸ πλευρόν μου][1], în mine [ἐπ᾽ ἐμέ], și nu [mai] era în mine tăria [καὶ οὐκ ἦν ἐν ἐμοὶ ἰσχύς] [mea][2]!

17. Și cum va putea slujitorul să grăiască cu Domnul său? Iar eu am slăbit și nu [mai] este în[tru] mine tăria [mea] și duhul [meu] nu a fost lăsat în[tru] mine [καὶ πνεῦμα οὐ κατελείφθη ἐν ἐμοι]».

18. Și [el] a adăugat și s-a atins de mine ca vedenia omului [καὶ ἥψατό μου ὡς ὅρασις ἀνθρώπου] și m-a copleșit pe mine.

19. Și mi-a zis mie: «Omul cel nefericit ești [ἄνθρωπος ἐλεεινὸς εἶ]. Nu te teme [μὴ φοβοῦ]! Însănătoșește-te [ὑγίαινε], îmbărbătează-te [ἀνδρίζου] și întărește-te [καὶ ἴσχυε]!». Iar când [a fost] să grăiască el împreună cu mine, m-am întărit și am zis: «Să grăiască Domnul meu [λαλησάτω ὁ Κύριός μου][3], că[ci] m-a întărit pe mine [ὅτι ἐνίσχυσέ με]!».

20. Și [el] a zis către mine: «Cunoști de ce am venit către tine? Și acum mă voi întoarce [νῦν ἐπιστρέψω], [pentru] a [mă] lupta fără de veste cu strategul[4] împăratului perșilor [διαμάχεσθαι μετὰ τοῦ στρατηγοῦ βασιλέως τῶν περσῶν]. Iar eu ieșeam, și, iată, strategul ellinilor [στρατηγὸς ἑλλήνων][5] intra!

21. Și [καὶ], în mod deosebit [μάλα], ți le voi arăta ție pe cele dintâi în înscrierea adevărului [ὑποδείξω σοι τὰ πρῶτα ἐν ἀπογραφῇ ἀληθείας]. Și [Căci] niciunul [nu] era care să ajute împreună cu mine pentru acestea [καὶ οὐθεὶς ἦν ὁ βοηθῶν μετ᾽ ἐμοῦ ὑπὲρ τούτων][6], fără numai Mihail [ἀλλ᾽ ἢ Μιχαηλ], Îngerul [ὁ Ἄγγελος][7]».


[1] Coastă în loc de inimă. Căci vedenia se vede duhovnicește, când ai ochii inimii curați, curățiți prin slava lui Dumnezeu.

[2] Am rămas fără tărie, fără putere, când am văzut vedenia Ta, Doamne!

[3] Să-mi grăiască Domnul prin tine, Arhanghelule al lui Dumnezeu!

[4] Îngerul păzitor al perșilor.

[5] Îngerul păzitor al ellinilor.

[6] Cel care i s-a arătat acum a fost tot Sfântul Arhanghel Gavriil.

[7] Sfântul Arhanghel Mihail. Căci toate Puterile cerești sunt denumite sub titulatura de Îngeri.

Predică la Duminica a VI-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Când nu ai văzut niciodată cu ochii tăi, pentru că te-ai născut orb, nu știi cum arată lumina, soarele, florile, lumea în ansamblul ei. Dar dacă nu ți-ai curățit ochii inimii tale și n-ai văzut niciodată slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui viu, tot orb ești, pentru că n-ai văzut lumina cea adevărată, cea care îl curățește, îl luminează și îl sfințește pe tot omul credincios, pe tot fiul Bisericii Sale.

Ești orb dacă nu te vezi pe tine, dacă nu îți vezi adâncul tău, dar ești orb și dacă nu vezi adâncul vieții celorlalți. Suntem orbi dacă nu ne iubim aproapele, dacă nu îl iertăm, dacă nu ne rugăm pentru el, dacă nu îi vrem același bine ca și nouă: mântuirea cea veșnică. Căci „dacă avem să zicem că păcat nu avem [ἐὰν εἴπωμεν ὅτι ἁμαρτίαν οὐκ ἔχομεν], ne înșelăm pe noi înșine [ἑαυτοὺς πλανῶμεν] și adevărul nu este în[tru] noi [καὶ ἡ ἀλήθεια οὐκ ἔστιν ἐν ἡμῖν]” [I In. 1, 8, BYZ]. Pentru că adevărul stă în noi numai dacă ne recunoaștem cu adevărat starea noastră de păcătoșenie interioară, de stricăciune interioară. Dar, „dacă avem să ne mărturisim păcatele noastre [ἐὰν ὁμολογῶμεν τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν], credincios este și drept [πιστός ἐστιν καὶ δίκαιος]”, El, Dumnezeul nostru, „ca să ne ierte nouă păcatele [ἵνα ἀφῇ ἡμῖν τὰς ἁμαρτίας] și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea [καὶ καθαρίσῃ ἡμᾶς ἀπὸ πάσης ἀδικίας]” [I In. 1, 9, BYZ].

De unde rezultă că El ne iartă pe noi de toată nedreptatea, de tot păcatul pe care noi l-am făcut și care nu ne lasă pe noi să fim Drepți și Sfinți înaintea lui Dumnezeu, dacă ne mărturisim Lui cu pocăință. Dacă ne mărturisim adevărul nostru cel mai brutal, cel mai sincer, adevărul nostru adevărat, și prin care adevărul Lui rămâne în noi.

Căci poate v-ați întrebat vreodată care e legătura interioară dintre sfințenia personală și adevărul lui Dumnezeu. De ce trebuie să fim Sfinți, pentru ca adevărul Lui să rămână în noi? Sau de ce au Sfinții în ei adevărul lui Dumnezeu și nu vor să se lepede de el niciodată? Pentru că, pe măsură ce ne sfințim viața, pe atât iubim adevărul lui Dumnezeu cu mai multă evlavie, cu mai multă acrivie, cu toată exactitatea lui.

Căci cel care nu cunoștea teologia lui Dumnezeu, dar nici nu se sfințește pentru ca să fie propriu teologiei sau adevărului lui Dumnezeu, nu ține la exactitatea credinței. E relativist, la el merge „și altfel”, pentru că el crede că „nu contează tot ce a zis Biserica” vreodată. Dar cel care crește zilnic în sfințenia lui Dumnezeu, acela înțelege că toate ale Bisericii au o legătură interioară desăvârșită. Pentru că textul Scripturii și textele Sfinților și dogmele și canoanele și Slujbele și istoria și viața Bisericii sunt un tot unitar. Dacă nu le vezi ca pe un tot care te mântuie, atunci ești orb. Și dacă ești orb, atunci nu poți să vezi subtilitățile abisale dintre toate cele ale Bisericii, dar nici relația incomprehensibilă a lui Dumnezeu cu Biserica Sa și cu întreaga Sa creație.

O traducere adulterină, infidelă a Dumnezeieștii Scripturi, o traducere neserioasă a Sfinților, o traducere falsificatoare a Slujbelor Bisericii, o predică ce nu are de-a face cu experiența interioară a sfințeniei, lipsa realilor Părinți și Duhovnici ai Bisericii te duc pe arătură…și nu la mântuirea ta. Pentru că mântuirea ta e formată din adevărul lui Dumnezeu. Și pentru ca să încapă adevărul lui Dumnezeu în tine, tu trebuie să vii la El și să te mărturisești Lui neîncetat, pentru ca adevărul Lui să fie bucuria și împlinirea ta.

Pentru că adevărul lui Dumnezeu nu încape în tine, dacă tu nu te recunoști drept păcătosul ce ai nevoie neîncetat de mila și de ajutorul lui Dumnezeu. Dar când nu ne mai mințim pe noi înșine, când în noi înșine spunem adevărului adevăr și minciunii minciună, și Îi mărturisim Lui toată minciuna din noi, atunci devenim tot mai încăpători pentru adevărul lui Dumnezeu, căci el vine la cei care nu se mai mint pe ei înșiși.

De aceea, dacă vrem să fim oameni adevărați, atunci trebuie să ne sfințim viața în fiecare zi. Și dacă ne sfințim viața în fiecare zi, atunci pe fiecare zi ne vindecăm de orbirea ontologică, de orbirea pe care patimile noastre au produs-o și o produc neîncetat în ființa noastră.

– Însă ce înseamnă a-ți sfinți viața?

– A te umple zilnic de slava lui Dumnezeu, de viața Lui cea veșnică! Pentru că faptele noastre evlavioase, făcute împreună cu Dumnezeu, sunt lumânarea vieții noastre, sunt capacitatea noastră de a fi aprinși de Dumnezeu, dar slava Lui este focul dumnezeiesc ce aprinde lumânarea ființei noastre. Prin tot ceea ce facem în credință în ființa noastră, noi ne pregătim pentru primirea și păstrarea slavei Lui în noi. Dar mântuirea noastră nu vine din faptele noastre, ci din aprinderea noastră dumnezeiască de slava Lui, din strălucirea slavei Lui în noi înșine. Căci mântuirea e divino-umană, e conlucrare cu Dumnezeu și nu o reușită pur umană. Iar cei care văd asceza Bisericii ca pe o performanță individualistă și nu ca pe o conlucrare tainică și preadumnezeiască dintre Dumnezeu și noi, nu știu nimic despre mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne cheamă dintru început la mântuire, e Cel care ne sprijină neîncetat în lucrarea mântuirii noastre și ne mântuie pe noi prin coborârea Sa în noi prin slava Lui și prin continua Lui locuire în noi și convorbire și învățare tainică a noastră. De aceea, robii Lui sunt cunoscuți de către El neîncetat și sprijiniți neîncetat de către El, pentru că El e mereu cu ei și ei cu El. Și cine vrea să îi cunoască pe robii Lui, aceia trebuie să Îl roage pe El ca El să i-i descopere. Și Dumnezeu îți descoperă pe Sfinții Lui – și pe cei care sunt cu totul în Împărăția Lui, dar și pe cei de lângă tine, care acum sunt în viața aceasta, cu noi –, dacă cu adevărat mergi pe calea mântuirii. Căci El dorește să te ajute neîncetat prin cei în care El locuiește. Pentru că numai ajutat de Sfinții lui din cer și de cei de pe pământ, tu poți să vezi, să vezi cu adevărat. Să te vezi pe tine, să îi vezi pe alții, dar, în primul rând, să Îl vezi pe Dumnezeu, pe Cel care este Lumina lumii [In 9, 5] și Cel care ne umple pe toți de reala vedere, de vederea cea duhovnicească.

Însă în Evanghelia de azi [In. 9, 1-38] – că tot am amintit de In. 9, 5 – Domnul spune acest lucru despre Sine la versetul la care am făcut referire: „Oricând în lume am să fiu [Ὅταν ἐν τῷ κόσμῳ ὦ], lumină sunt a lumii [φῶς εἰμι τοῦ κόσμου]” [In. 9, 5, BYZ].

– Însă când nu e Fiul Tatălui în lume, dacă „toate prin El s-a[u] făcut [πάντα δι᾽ Αὐτοῦ ἐγένετο]” [In. 1, 3, BYZ] și El le susține pe toate întru existență, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt?

– Da, El este întotdeauna în lume prin slava Lui, pentru că El susține lumea întru existență! Dar pentru ca să simți prezența Lui în lume trebuie să te faci locaș rațional al lui Dumnezeu. Trebuie să Îl lași pe El să Se odihnească în tine prin slava Lui. Trebuie să te umpli de slava Lui, de lumina Lui cea dumnezeiască, pentru ca să te faci și tu lumină. Și astfel, recitind spusa Domnului în următorii termeni, toate devin clare: „Oricând am să fiu în tine prin slava Mea, oricând am să fiu în tine, cel care acum ești în lume, Eu sunt lumina ta, Eu, Cel care sunt lumina întregii existențe”. De unde înțelegem că nu putem vedea niciodată cu adevărat, dacă nu suntem plini de slava Lui, adică de lumina Sa cea sfântă, care ne umple de vedere. De adevărata vedere a toate.

Și așa înțelegem neîncetata strigare a Sfântului Grigorios Palamas către Născătoarea de Dumnezeu, atunci când cerea de la ea să primească în el slava lui Dumnezeu: „Φώτισόν μου τὸ σκότος [Luminează întunericul meu!]”[2]. Căci el conștientiza că este în întuneric și că întunericul e în el, dacă nu simte și nu vede în el slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Întunericul nostru interior e nesimțirea și nevederea slavei Sale. Iar strigarea lui isihastă, neîncetată, e strigarea vie, neîncetată a tuturor Sfinților către Dumnezeu. Pentru că El este Lumina tuturor, adică Izvorul veșnic de viață și de cunoaștere și de sfințenie al tuturor făpturilor Sale raționale, adică al Îngerilor și al oamenilor.

Oricând [ὅταν] El e în noi, El este lumina noastră! Și dacă suntem plini de lumina Lui, atunci nu mergem prin întunericul necunoașterii de Dumnezeu, ci prin simțirea și vederea Lui, adică prin cunoașterea Lui cea neîncetată, veșnică. Și această cunoaștere dumnezeiască – pe care o dobândim prin simțirea slavei Sale, prin luminarea noastră de către slava Sa și prin vederea dumnezeiască a slavei Sale – e cunoașterea care ne mântuie pe noi sau e drumul îndumnezeirii noastre. Și despre această cunoaștere sfântă au scris Sfinții lui Dumnezeu din propria lor experiență, adică despre teologia cea dumnezeiască a Bisericii Sale. Și pentru ea s-au nevoit toată viața și au apărat-o cu prețul vieții lor, pentru că era teologia care îi sfințea pe ei neîncetat. Era iubirea, era viața și respirația lor clipă de clipă.

…Domnul l-a trimis pe orb la Siloam [Σιλωάμ], despre care Sfântul Ioannis Teologul ne spune că înseamnă Ἀπεσταλμένος/ Apestalmenos [Trimis] [In. 9, 7, BYZ]. De la verbul ἀποστέλλω [apostello], care înseamnă din sau prin trimitere[3], îl avem și pe Ἀπόστολος [Apostolos], pe Apostol. Și ἀπόστολος [apostolos] înseamnă trimis de Dumnezeu și vestitor[4] al voii lui Dumnezeu în lume. Trimis de El ca să vestească Evanghelia mântuirii la toată făptura.

De aceea, când vorbim despre vocația apostolică a Bisericii, despre chemarea ei sfântă de a propovădui aidoma Sfinților Apostoli ai Domnului, nu vorbim doar despre a lua în mână Scriptura și de a citi din ea. Pentru că vocația apostolică a Bisericii nu se reduce la păstrarea și citirea Scripturii în Biserică la Slujbe, ci este una harismatică. Pentru ca să fii apostolic în viața și în teologia ta trebuie să îți asumi întreaga teologie a Bisericii, pe care Dumnezeu să ți-o certifice interior prin simțirile, luminările și vederile dumnezeiești pe care El ți le dăruie în procesul continuu de sfințire al vieții tale.

Căci Sfântul Grigorios Palamas se nevoia să cunoască teologia Bisericii, să o cunoască din cărțile Bisericii, dar, în același timp, striga tot timpul după slava lui Dumnezeu. Nu se încredea doar în citirile sale, pentru că știa că Dumnezeu deschide neîncetat mintea omului și îl face să le înțeleagă. Căci citirea teologică și cuprinderea personală a Tradiției și a Istoriei Bisericii merg mână în mână cu curățirea ta de patimi, cu luminarea și cu sfințirea ta. Și când Dumnezeu coboară în tine prin slava Lui și când te umple de vederi și de înțelegeri dumnezeiești, când te face o bibliotecă vie, o gură vie, o gură vorbitoare a Bisericii, atunci te trimite apostolic spre toți, pentru că reprezinți gura apostolică a Bisericii.

Tocmai de aceea am spus că vocația apostolică a Bisericii e harismatică. Căci nu e de ajuns doar să fii Episcop sau Preot, adică nu e de ajuns doar hirotonia validă a Bisericii pentru ca să fii autoritativ în Biserică, ci trebuie să îți asumi toată viața și teologia Bisericii și, în același timp, să fii trimis mistic de către El, harismatic, ca unul plin de intimitatea cu Dumnezeu și de harismele Sale cele prea mari, ca să vorbești și să faci lucruri dumnezeiești, mântuitoare pentru oameni.

Din acest motiv, noi nu avem doar Sfinți Apostoli în istoria Bisericii, ci și Sfinți întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι] Domnului. Și cei întocmai cu Apostolii sau asemenea lor în viață, în sfințenie și în lucrarea lor bisericească, sunt în toate secolele, până azi. Căci dacă avem națiuni îmbisericite pe fața pământului, avem și altele care sunt în afara ei sau au ajuns din nou în afara ei. Și pentru acestea Dumnezeu Își va trimite Sfinții Lui Apostoli, pentru ca să le aducă în Biserică sau să le readucă în Biserica Lui.

Fiindcă, iubiții mei, Biserica este plenitudinea a tot adevărul, a toată harisma și a toată sfințenia lui Dumnezeu, atâta timp cât „în El [ἐν Αὐτῷ]”, în Hristos Dumnezeu, „locuiește toată plinătatea dumnezeirii în mod trupește [κατοικεῖ πᾶν τὸ πλήρωμα τῆς θεότητος σωματικῶς]” [Col. 2, 9, BYZ]. În Biserica Sa, care e trupul Lui mistic, locuiește tot adevărul și toată slava Treimii, pentru că slava Lui locuiește în noi, în cei răscumpărați de El din mâinile demonilor și înfiați de El în Botez prin slava Lui. Căci mai înainte ca să existe locașurile Bisericii, acestea atât de teologic și de frumos construite, au existat cei care au crezut în Dumnezeu și L-au urmat pe El și s-au umplut de adevărul Lui, iar mai apoi au fost umpluți de slava Lui la Cincizecime.

La început au fost Apostolii, cei trimiși de El în lume ca să facă o singură Biserică din întreaga lume, dar aceștia au fost umpluți mai întâi de harisma Preoției și de slava Treimii, pentru ca nu doar să propovăduiască, ci și să instituie Biserica în mod sacramental. Propovăduirea nu e un scop în sine, ci e o trimitere continuă spre îmbisericirea oamenilor și spre unirea sacramentală cu Hristos Dumnezeu. Auzi predica Bisericii nu doar pentru că e plăcută și te învață multe, ci în primul rând pentru că e plină de adevărurile mântuirii tale. Iar pe tine te interesează să învii din morți, să nu mai fii orb, ci văzător de Dumnezeu și de oameni, să îți sfințești viața ta.

Așa că interesul nostru bisericesc, interesul nostru sfânt, e acela de a ne mântui. Venim la Biserică pentru ca să ne mântuim și nu pentru ca să pierdem timpul. Dar mântuirea nu este întrecere sportivă orgolioasă, unde numai unul din mulți câștigă locul întâi, ci mântuirea este comunională. Pentru că noi ne mântuim împreună, aici, în Biserica slavei Sale, ajutându-ne unii pe alții în mod continuu. Iar sporirea fiecăruia în viața cu Dumnezeu e personală și interioară, dar ea este deschisă mereu spre ceilalți și trăită împreună cu ceilalți. Căci noi nu ne pregătim pentru o viață capitalistă, nu ne pregătim pentru: „să moară mulți, cât mai mulți, dar nouă să ne fie bine”, ci pentru o veșnică viață comunională în Împărăția lui Dumnezeu. Unde să trăim împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu, cei din toate secolele, și cu toate Sfintele Puteri cerești ale lui Dumnezeu.

De aceea, cei care nu ne înțeleg credința, nu ne înțeleg nici atitudinile profund creștine ca neam. Ospitalitatea noastră profundă, iubirea noastră de frumos și de curăție, împreuna locuire cu noi a celor de alte credințe și de alte neamuri, modul nostru pașnic de a trăi și continua noastră dăruire, care înseamnă masă împreună, prăznuire, răsar din credința noastră.

Miorița[5] nu e un elogiu adus defetismului și inacțiunii, ci o rafinare culturală a teologiei purtării de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când simți că voia lui Dumnezeu e să accepți boala, nereușita, moartea, a te lupta cu El înseamnă a fi infantil. După cum Meșterul Manole[6] nu este o pledoarie pentru imobiliare zidite peste Biserici și cimitire, ci o subliniere identitară de excepție. Pentru că românii își zidesc și își păstrează Bisericile cu multă trudă, dar și cu totală iubire față de ele. Se zidesc în Bisericile pe care le zidesc, pentru că le zidesc pe iubirea lor. Și rămân în memoria Bisericii lor, pentru că se îngrijesc de ele în mod activ.

Căci Bisericile se țin cu iubire în primul rând și nu cu bani! Dacă iubești pe Dumnezeu și Biserica Lui, atunci toată averea ta e averea Bisericii, pentru că o folosești spre binele Bisericii Sale. Dar dacă lași Bisericii doar o bancnotă modestă, când te duci pe la Paști sau când vine Preotul pe la tine cu Botezul, nu știi cum e cu iubirea. Pentru că iubirea de Dumnezeu vine în mod curent la Biserică, pentru că trăiește tot timpul bisericește. Dar dacă toată viața ta e viața Bisericii, atunci nu cumperi doar 3 lumânări sau nu dai doar 30 de lei la o colectă, ci îți dai toți banii pe cărți teologice, pe Sfinte Icoane, pe pelerinaje, pe întrajutorarea semenilor, pe întreținerea Bisericilor și a Mănăstirilor. Căci ceea ce contează pentru tine nu sunt banii, ci iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iar când iubești, nu te uiți la bani, ci la relație! Iar mântuirea e relație evlavioasă cu Dumnezeu și cu semenii tăi.

Joi, la praznicul Înălțării Domnului, îi vom pomeni în mod special pe cei care au murit pentru noi de-a lungul secolelor, pentru ca Biserica românească să rămână apostolică. Căci dacă strămoșii noștri nu ar fi rămas în Biserica Cincizecimii și a Apostolilor, astăzi ne-am fi închinat spre „Makkah al-Mukarramah”[7] sau spre Roma și nu spre „Răsăritul cel dintru înălțime [ἐξ ὕψους Ἀνατολήν]”[8]. Dar ei și noi am ales să Îl slujim pe Răsăritul nostru cel dintru înălțimea slavei Sale, acolo unde S-a înălțat ca să înalțe firea noastră pentru veșnicie în Dumnezeiasca Treime, pentru ca să fim și noi acolo unde este El. Și toți cei care ne-au ajutat și ne ajută să fim creștini sunt în rugăciunile noastre pururea, pentru că iubirea și jertfa lor sunt fundamentele păcii noastre.

Să ne reîntâlnim cu bine și să trăim ultimele zile pascale cu pace și cu bucurie dumnezeiască! Căci praznicul Învierii Domnului se termină miercuri, 9 iunie 2021. Adică nu ține 3 zile, ci 39 de zile, pentru ca să simțim din plin că prăznuim dumnezeiește. Amin!


[1] Începută la 8. 05, zi de vineri, pe 4 iunie 2021. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] PG 151, col. 566 C.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἀποστέλλω.

[4] Friberg Greek Lexicon, 3.299, apud BW 10.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Miorița și https://ro.wikisource.org/wiki/Miorița.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Meșterul_Manole și https://ro.wikisource.org/wiki/Mănăstirea_Argeșului.

[7] Idem:  https://en.wikipedia.org/wiki/Mecca.

[8] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/12/19/predica-la-duminica-anterioara-nasterii-domnului-2020/.

Daniil, cap. 10, 1-15, cf. LXX

1. În anul cel dintâi ai lui Chiros[1], al împăratului perșilor, porunca i-a fost arătată lui Daniil [πρόσταγμα ἐδείχθη τῷ Δανιηλ], al cărui nume a fost chemat Baltasar [Βαλτασαρ]. „Și adevărată [adevărate erau] vedenia și porunca [καὶ ἀληθὲς τὸ ὅραμα καὶ τὸ πρόσταγμα], iar mulțimea cea tare va fi văzut [va vedea] porunca [καὶ τὸ πλῆθος τὸ ἰσχυρὸν διανοηθήσεται τὸ πρόσταγμα] și [pe care] eu însumi am văzut-o în vedenie [καὶ διενοήθην αὐτὸ ἐν ὁράματι].

2. [Și] în zilele acelea, eu, Daniil, eram [am fost] plângând trei săptămâni [ἤμην πενθῶν τρεῖς ἑβδομάδας]

3. [și] pâinea poftelor nu am mâncat [ἄρτον ἐπιθυμιῶν οὐκ ἔφαγον][2], iar carnea și vinul nu a[u] intrat întru gura mea [καὶ κρέας καὶ οἶνος οὐκ εἰσῆλθεν εἰς τὸ στόμα μου] [și cu] ulei nu m-am uns, până ce [nu a fost] să se împlinească cu mine cele 3 săptămâni de zile [ἔλαιον οὐκ ἠλειψάμην, ἕως τοῦ συντελέσαι με τὰς τρεῖς ἑβδομάδας τῶν ἡμερῶν].

4. Și a fost [în] ziua a 24-a a lunii celei dintâi [καὶ ἐγένετο τῇ ἡμέρᾳ τῇ τετάρτῃ καὶ εἰκάδι τοῦ μηνὸς τοῦ πρώτου], iar eu eram la buza[3] râului celui mare [καὶ ἐγὼ ἤμην ἐπὶ τοῦ χείλους τοῦ ποταμοῦ τοῦ μεγάλου], care este Tigris[4]/ Tigrul[5].

5. Și am ridicat ochii mei și am văzut[6]. Și, iată, un om îmbrăcat [în veșminte] de in [ἄνθρωπος εἷς ἐνδεδυμένος βύσσινα] și șalele [sale] încinse [cu cingătoare] de in [καὶ τὴν ὀσφὺν περιεζωσμένος βυσσίνῳ], iar din mijlocul său [strălucind] lumină [καὶ ἐκ μέσου αὐτοῦ φῶς]!

6. Și trupul său [era] ca tarsisul[7] [καὶ τὸ σῶμα αὐτοῦ ὡσεὶ θαρσις] și fața sa ca vederea fulgerului [καὶ τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ὡσεὶ ὅρασις ἀστραπῆς] și ochii săi ca făcliile de foc [καὶ οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτοῦ ὡσεὶ λαμπάδες πυρός] și brațele sale și picioarele ca arama strălucind [βραχίονες αὐτοῦ καὶ οἱ πόδες ὡσεὶ χαλκὸς ἐξαστράπτων], iar glasul vorbirii sale [era] ca glasul mulțimii [καὶ φωνὴ λαλιᾶς αὐτοῦ ὡσεὶ φωνὴ θορύβου].

7. Și am văzut eu, Daniil, această mare vedenie, iar oamenii, cei fiind împreună cu mine, nu au văzut vedenia aceasta, dar frica cea tare a căzut pe[ste] ei [καὶ φόβος ἰσχυρὸς ἐπέπεσεν ἐπ᾽ αὐτούς] și au fugit în grabă [καὶ ἀπέδρασαν ἐν σπουδῇ].

8. Iar eu am rămas singur și am văzut această mare vedenie și nu a rămas în mine tăria [mea]. Și, iată, Duhul[8] a fost întors [S-a întors] în[tru] mine [Πνεῦμα ἐπεστράφη ἐπ᾽ ἐμὲ], întru stricăciune[a] [εἰς φθοράν][mea], și nu am biruit!

9. Și nu am auzit glasul vorbirii sale. [Iar] eu eram căzut pe fața mea la pământ [ἐγὼ ἤμην πεπτωκὼς ἐπὶ πρόσωπόν μου ἐπὶ τὴν γῆν].

10. Și, iată, [cu] mâna s-a apropiat de mine și m-a ridicat pe mine din genunchi [καὶ ἤγειρέ με ἐπὶ τῶν γονάτων], din urmele picioarelor mele [ἐπὶ τὰ ἴχνη τῶν ποδῶν μου]!

11. Și mi-a zis mie: «Daniil, omul cel nefericit ești [ἄνθρωπος ἐλεεινὸς εἶ]! Gândește asupra poruncilor cărora [pe care] eu le grăiesc către tine și stai la locul tău, căci acum am fost trimis către tine!». Și când [era] să grăiască el împreună cu mine porunca aceasta, [eu] am stat cutremurându-mă[9].

12. Și a zis către mine: «Nu te teme, Daniil! Că[ci] din ziua cea dintâi, [în] care ai dat fața ta să gândească [ἧς ἔδωκας τὸ πρόσωπόν σου διανοηθῆναι] și să se smerească înaintea Domnului [καὶ ταπεινωθῆναι ἐναντίον Κυρίου], Dumnezeului tău [τοῦ Θεοῦ σου], a fost auzit cuvântul tău [εἰσηκούσθη τὸ ῥῆμά σου][10] și eu am venit în[tru] cuvântul tău [καὶ ἐγὼ εἰσῆλθον ἐν τῷ ῥήματί σου][11].

13. Și strategul [ὁ στρατηγὸς][12] împăratului perșilor se împotrivise împotriva mea 21 de zi[le]. Și iată, Mihail [Μιχαήλ][13], unul [din] stăpânitorii cei dintâi [εἷς τῶν ἀρχόντων τῶν πρώτων], a venit să-mi ajute mie [ἐπῆλθε βοηθῆσαί μοι]! Și pe el[14] acolo l-am lăsat, împreună cu stategul împăratului perșilor».

14. Și mi-a zis mie: «Am venit să-ți arăt ție ce va întâmpina poporului [poporul] tău în zilele din urmă, căci vedenia [este] încă întru zile [ἔτι γὰρ ὅρασις εἰς ἡμέρας]».

15. Și când el [era] să grăiască împreună cu mine poruncile acestea, [eu] mi-am dat fața mea la pământ și am tăcut.


[1] De la N. Κῦρος.

[2] N-am mâncat pâine după pofta inimii mele.

[3] Substantivul χεῖλος (în text avem forma de G. sg.) înseamnă buză, margine, hotar. L-am preferat aici pe buză pentru expresivitate, înțelegând prin aceasta că Sfântul Daniil era pe malul râului.

[4] De la N. Τίγρης.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tigris și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigru_(râu).

[6] Am văzut în vedenie toate acestea.

[7] Berilul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Beril.

[8] Duhul Sfânt. Cu sensul de slava Duhului Sfânt.

[9] Cutremurându-mă în adâncul meu.

[10] De către Dumnezeu.

[11] Și eu am fost trimis și am venit spre împlinirea rugăciunii tale. Pentru că cel care i s-a arătat în vedenie a fost Sfântul Arhanghel Gavriil, cel care i se arătase și mai înainte.

[12] Se referă la o altă Putere cerească. La Îngerul păzitor al perșilor.

[13] Sfântul Arhanghel Mihail.

[14] Pe Sfântul Arhanghel Mihail.