Despre nebunie şi demoni

De câtva timp ne rugăm pentru o persoană care are o stare avansată de schizofrenie şi accente puternice de revoltă. Mă doare inima pentru ea, pentru că este un om la care ţinem, pe care îl cunoaştem de multă vreme. Boala ei mintală e una, însă pe lângă aceasta, are puternice înrâuriri satanice care se regăsesc şi la alte persoane căzute în înşelare demonică. Asta m-a făcut să detectez aceeaşi prezenţă satanică şi aceleaşi idei la două persoane care nu s-au întâlnit niciodată.

Avem aşadar două cazuri de oameni dezechilibraţi care cred aceleaşi lucruri, care spun lucruri asemănătoare şi aceasta din cauză că au ispite din partea aceloraşi fel de demoni. Demonii care se apropie de oamenii bolnavi mintal le sugerează obsesii, stări de spirit care nu au nimic de-a face cu ei, tocmai pentru ca boala să se acutizeze.

Am vorbit la telefon cu această persoană şi ascultam uimit lucrurile pe care mi le spunea. Cuvintele ei le-am regăsit în gura altor oameni, care nu se cunosc între ei, dar care trăiesc stări asemănătoare. Ceea ce îi leagă sunt ispitele care îi asaltează. Îmi închide telefonul din senin. Sun o altă persoană ca să îmi dea detalii despre gradul de tulburare a celei cu care vorbisem şi îmi spune lucruri cutremurătoare despre ea.

Destăinuirile despre acest caz sunt identice cu cazuri celebre de posesie şi înşelare demonică. Boala e una, însă manifestările care le au aceste persoane sunt de esenţă demonică, pentru că au în comun detalii religioase, închipuri care ţin de cei care se cred sporiţi în duhovnicie, dar ei sunt devastaţi de boală şi de înrâurire demonică.

Cum ajungi să înnebuneşti? Ce te face să crezi în obsesiile pe care demonii ţi le pun înainte? Din observaţiile noastre rezultă faptul că nebunia, ca deteriorare pronunţată a creierului, este secundată de o puternică încredere în sine şi de o stranie fantezie. La nivel material, pe măsură ce conexiunile creierului şi energia mintală scad datorită multiplelor excese, creşte încrederea în fantezie, în irealitate. Dubla personalitate a celor bolnavi mintal, excesele şi afectarea lor sunt amestecate cu o stranie ataşare egoistă de anumite detalii.

Detaliile disparate, anumite evenimente din trecut sunt potenţate de către demoni şi ele devin obiectul central al minţii. Ruperea de realitate, de nevoile imediate se petrece însă voit, asta mi se pare cel mai dramatic, pentru că nu mai vor să suporte stresul zilei, stresul continuu pe care îl cere o viaţă activă. Intromersiunea în trecut, scufundarea în visare şi în obsesii ia forma unei continue interogaţii fără răspuns.

Însă boala psihică e numai mediul prielnic unde se dezvoltă obsesiile aduse de către demoni. Aceste obsesii nu sunt gândite, nu sunt fapte de viaţă, nu sunt lucruri care te-au cutremurat la un moment dat ci sunt realităţi care apar din senin sau care sunt inoculate în mod participativ, prin citirea unei cărţi, printr-un film, printr-un joc pe computer…

Persoana pentru care ne rugăm şi pentru care suferim crede că e manipulată de un fachir indian şi că faptele pe care ea le face nu îi aparţin. Deşi are uzul raţiunii foarte acut în unele momente se reîntoarce mereu la o idee pe care a citit-o într-o carte şi care, pe care o presupune a fi reală, pe care o presupune că se petrece şi în cazul ei. În timp ce se crede manipulată de la distanţă, crede în acelaşi timp că este un om ales şi că are o mare misiune, pentru că lumea se va dezintegra în curând.

Cele două obsesii majore ale ei se bat cap în cap. Ambele sunt influenţe demonice, ambele sunt idei inoculate pe fondul baricadării ei în neacceptarea realităţii. A suferit două mari traume, pentru că ambii părinţi i-au murit de curând şi se simte foarte singură. Iar pentru că nu poate să suporte realitatea, acceptă faptul că are un destin implacabil.

Nu suportă sfaturi, nu mai merge la Biserică, nu mai ia medicamente, dar aşteaptă sfârşitul lumii şi se crede o aleasă a lui Hristos. Toate exagerările şi înşelarea ei vin din aceea că nu poate să accepte viaţa pe care o are. Nu vrea să accepte că viaţa pe care o are este a ei şi că şi-a făcut-o într-un anume fel şi că tot ce se petrece cu ea este o iluzie, pentru că nu acestea sunt adevăratele ei sentimente.

Adevăratele sentimente ale acestor oameni intră undeva în ei, intră la fundul sufletului şi demonii proiectează în ei frici, obsesii, care nu au nicio concreteţe, tocmai pentru ca să nu iasă de sub impresia că sunt persecutaţi, că sunt nedoriţi, că sunt proscrişi. Dacă ar accepta ceea ce le spui, că tot ce cred ei este un miraj, o fabulaţie şi că vindecarea vine din aceea de a nu se mai lăsa furaţi de imaginaţiile şi obsesiile aduse în ei de către demoni, atunci situaţia lor s-ar schimba imediat, ar fi bucuroşi, chiar dacă boala ar continua să îi devore.

Dar ei îşi sporesc starea de depresie tocmai pentru că iau de bune tot ceea ce li se proiectează în minte în momentele când ei sunt slăbiţi mintal, când sunt fără energie, fără putere în ei. Stau şi analizez gândurile lor şi mă înfior. Dacă încep să cred ceea ce cred ei imediat las loc demonilor în mine şi se instaurează o stare de pseudo-boală, pe care numai eu o sesizez. Însă dacă începi să te rogi vezi că toată această lume fabuloasă din mintea ta se destramă, că mintea se unifică, că harul te umple şi că ceea ce părea o adevărată boală, o problemă, era de fapt o stare indusă de demoni, o iluzie.

În concluzie, dacă afecţiunile mintale deteriorează creierul şi oferă o stare de detaşare de realitate, demonii vin şi duc la extrem această neputinţă fizică, iluzionând creierul să se scufunde în filmele cu monştri închipuiţi.

Între informare şi zidire duhovnicească

Sunt extrem de multe informaţiile la care accedem foarte uşor, dar sunt puţine cuvintele care ne zidesc. Şi ne zidesc interior, duhovniceşte, cuvintele care au puterea să ne educe, să ne schimbe, pentru că mai întâi ne-au iluminat, ne-au făcut să înţelegem, prin har, adevărul lor. Eu preţuiesc ambele forme de agonisire interioară, chiar dacă am cel mai mare folos de la cuvintele ziditoare. Însă cuvintele care zidesc, cele pline de Duh trebuie să se altoiască pe un schelet realist, pe o informare bogată a noastră despre tot ce se petrece în lumea în care trăim.

Nu sunt de acord că trebuie să ne punem mâna la ochi şi că nu trebuie să cunoaştem abjecţia şi murdăria lumii în care trăim. Dimpotrivă trebuie s-o cunoaştem în măsura în care nu ne facem rău prea mult, pentru ca să înţelegem cât de greu şi cât e de frumos binele pe care îl fac creştinii lumii noastre. Trebuie să avem termeni de comparaţie. Şi în cărţile pe care le scriem am mizat şi mizăm pe faptul de a arăta, de a scoate la lumină aspectele tenebroase ale lumii pentru a le discuta în lumina adevărului credinţei şi a curăţiei sfinte care se cere de la noi.

Într-o carte pe care am dori să o publicăm cât mai repede şi pe care o considerăm o ierminie dură, realistă a undergroundului mondial dar iluminatoare, am discutat despre trei racile ale postmodernităţii, ca consecinţe directe ale ideologiei postmoderne: satanismul, pornografia şi terorismul, faţă în faţă cu teologia ortodoxă a Sfântului Simeon Noul Teolog şi cu vederea lui Dumnezeu. Am dat exemple, am dat citaţii extinse, am făcut conexiuni care nu sunt pe placul oricui dar care reprezintă o radiografie corectă a realităţii. În plan avem o altă carte care recenzează publicitarismul şi imagologia postmodernă sub ample aspecte.

De ce amintesc despre aceste lucruri? Nu pentru a-mi face reclamă, ci pentru a exprima un adevăr important: nu poţi să îţi asumi lumea în care trăieşti şi pentru care te rogi dacă nu îi cunoşti decăderea deopotrivă cu sublimul ei. Dacă vrem să vedem numai Sfinţii lumii noastre, dacă ne îndreptăm privirea numai spre ei şi nu observăm că ei s-au depărtat voit de răul lumii lor şi că puteau fi foarte bine alţii dacă nu era credinţa şi încrederea în lucrul cel bun, nu înţelegem că sfinţenia e o luptă reală, continuă cu abjecţia care ne asaltează din noi şi din afara noastră.

Murdăria trebuie pusă cu calm în faţa sfinţeniei şi privită cu atenţie. Trebuie să o prezinţi fără patimă ca să înţelegi mersul lumii de astăzi şi să înţelegi cum te poţi dezlipi interior de răul care te agresează. Demersul meu pare scandalos sau impropriu la prima vedere, pentru un preot şi un teolog. Pe de o parte ni se cere să ţinem pasul cu lumea, nouă, oamenilor Bisericii şi să înţelegem schimbările ei, dar când le observăm prea bine şi când arătăm interesele financiare şi politice din spatele satanismului, al pornografiei, al terorismului mondializat, al traficului de persoane, al consumului de droguri, al prostituţiei, al sclavajului de copii, al avortului şi al comerţului ilegal cu arme, atunci oamenii ne cam duşi la Biserică, văzând că noi catalogăm atât de corect, de tranşant, de atent adevărul lumii în care trăim şi ne dezicem de tot ce e înţelepciune nebună a acestei lumi, intră în panică. Se aşteaptă ca oamenii Bisericii să nu aibă ochi şi nici minte ca să judece nepărtinitor virtuţile de doi bani ale lumii decăzute în care trăim.

Însă erezia, păcatul, afacerile tenebroase trebuie discutate tranşant dacă vrei să te luminezi în privinţa lor. Dacă vrei să te informezi despre ceva, atunci trebuie să sapi în adâncime şi nu să te mulţumeşti cu informaţii tabloidizate, cu informaţii epurate de orice conotaţie benefică. Dacă vrem o anliză a lumii, o scanare a lumii în care trăim atunci acest lucru îl face cel mai bine un om duhovnicesc, un om al Bisericii, care poate analiza cu atenţie, cu har, informaţii venite din diverse surse. Dar pentru acest lucru noi înşine trebuie să ne specializăm continuu în domeniile şi realităţile pe care le discutăm.

Folosul personal a acestor investigaţii a fost enorm pentru noi. Eu şi soţia mea nu scriem pentru ca să fim neapărat publicaţi, ci pentru a ne lumina în privinţa anumitor lucruri, pentru a pune cap la cap nişte adevăruri, pentru a decela direcţia absconsă spre care se îndreaptă societatea noastră. De aceea cartea pentru noi este o muncă de luminare, care se formează pentru că vrem să ştim ceva şi nu pentru că ar trebui, sau trebuie să dăm cuiva o dare de seamă sau să ne propunem ca mentori generali. Dacă toate cărţile noastre vor fi publicate, nu pierdem şi nu cârştigăm nimic în domeniul cercetării. Nu noi mai căştigăm ceva după ce terminăm o carte de scris, ci un eventual public cititor!

Şi consider că e un mod onest de a vedea cartea, folosul ei, folosul scrierii unei cărţi: acela de a dezbate, de a cerceta, de a constata şi de a conciziona unele lucruri disparate din mintea noastră şi pentru a înţelege un aspect al existenţei într-o anume măsură. La fel cred că trebuie să receptăm şi cărţilea atunci când le citim: ca adevăruri care se îmbină. Informaţia dintr-o carte trebuie să se armonizeze în inima noastră cu informaţia din altă carte. O carte citită sau un număr de articole citite trebuie să creeze o anumită atmosferă în fiinţa noastră, o stare, o luminare anume.

Dacă urmăreşti să te foloseşti poţi înţelege lucruri sfinte dintr-o carte perversă, deducând anumite cute ale existenţei şi te poţi umple de dizgraţie la cititul unei cărţi care a fost scrisă numai pentru a epata. Folosul nu ţine neapărat de textul citit ci de modul cum tu priveşti cartea. Folosul ţine de felul inimii tale. Dacă cineva m-ar întreba dacă am citit cărţi proaste i-aş spune că nu am citit nicio carte proastă, pentru că nicio carte nu e proastă.

Cum aşa?!, m-ar întreba el. Pentru că eu nu caut neapărat perfecţiunea în orice carte pe care o citesc, nici subiecte extraordinare, nici date pe care nu le ştiam deloc sau vieţi incandescente, fabuloase, ci eu mă uit la detaliile personale ale cărţii şi ale autorului. Eu citesc autori, oameni şi nu cărţi. Pentru că autorii sunt incomparabil mai mult decât cărţile lor. Iar când citeşti numai cartea sau numai fraze te uiţi la greşeli de tipar, la stângăcii de limbaj, la anacronisme, la greşeli din oboseală, la cât de prost e autorul în comparaţie cu tine şi pierzi din vedere esenţialul: că dacă ai citit o carte şi nu te-ai folosit de ea ţi-ai pierdut ziua, zilele vieţii tale cu citirea ei.

La ce folos să recenzezi greşeli şi să pierzi din vedere omul, profilul scriitorului? Scriitorul e dincolo de text, e cel din inima căruia şi din capul căruia a ieşit cartea. Cartea e o parte din viaţa lui, din curăţia sau abjecţia lui iar dacă ne interesează adevărul atunci nu ne uităm la artefactul scrisului, la carte, la grafia ei în primul rând ci la duhul cărţii. Asta cred că trebuie să ştie un om care vrea să citească bine: să privească la adâncimile textului şi, prin ele, la omul care l-a scris.

Orice ştire e bună şi pe ea trebuie să o înmagazinăm în noi şi să o folosim la timpul oportun. Orice idee valoroasă trebuie stocată în noi şi lăsată să germineze. Pentru că orice banalitate, clişeu, prostioară, excentricitate sau lucru abominabil poate fi convertit în bine şi din acest bine putem să ne creăm liniştea inimii.

Şi închei acest articol cu o constatare din viaţa Părintelui nostru duhovnicesc, unul din marii Sfinţi necunoscuţi ai României recente (despre care avem în lucru o carte în sute de pagini) despre cum privea el realitatea imediată. Treceam în discuţiile noastre de la subiecte de teologie şi cultură la politică sau economie şi Sfinţia sa îmi dovedea din trei fraze cât de bine a înţeles mutările politicii româneşti şi internaţionale, duhul vremurilor. El îmi explica subtextul informaţiilor primite prin mass-media. Îngloba orice detaliu auzit în rugăciunile sale, în viaţa sa de rugăciune neîncetată şi când îl enerva ceva, când îl durea ceva din cele pe care le auzea în lume, când dorea să se schimbe lumea se ruga aprins, schimbându-se mai întâi pe sine.

De aceea am spus, şi o repet acum, că nu răul aflat şi văzut ne perverteşte, ci abdicarea noastră în faţa lui, pactizarea cu el, pentru că e mai confortabil. Cunoaşterea nu e confortabilă. Scrisul de cărţi nu e confortabil pentru că e asceză. Şi nici cititul nu este şi nu trebuie să fie confortabil, ci ascetic, pentru că trebuie să ne îndemne la o reconsiderare continuă a noastră. Informarea trebuie să ducă inevitabil la formare. Dar ca să te formezi duhovniceşte trebuie să reconfigurezi tot ce înţelegi şi citeşti în bine, în binele care te îndumnezeieşte.

Cine sunt Sfintele Femei Mironosiţe? Femeia în Biserică

biserica-ortodoxa-greaca.jpg

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Potrivit sinaxarului zilei de astăzi (Penticostar, Ed. IBMBOR, ed. 1999, p. 100-101) din grupul Sfintelor Femei care au venit cu miruri ca să ungă trupul Domnului în ziua Învierii, duminica, fac parte: Sfânta Maria Magdalena [adoarme la Efes şi e înmormântată de Sf. Ioan Evanghelistul], Sf. Salomeea [fiica Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei], Sfânta Ioana [femeia lui Huza, ispravnicul şi iconomul împăratului Irod], Sfintele Marta şi Maria [surorile Sfântului Lazăr cel a patra zi înviat din morţi], Sf. Maria lui Cleopa şi Sfânta Suzana.

Dar, continuă sinaxarul: „au mai fost încă şi mai multe altele, care, după cum istoriseşte dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos şi Ucenicilor Lui, din avutul lor” (Idem, p. 101). Sfintele Mironosiţe sunt deci reperabile în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi ele reprezintă monumente de dragoste, de devotament faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

Expresiile batjocoritoare la adresa Sfintelor Femei Mironosiţe nu sunt venite, este evident, din partea Bisericii. Dacă eşti o mironosiţă nu eşti o prefăcută, o perversă acoperită de vălul fals al unei religiozităţi îndoielnice ci eşti o purtătoare de miruri, de miresme.

Bunicii şi părinţii noştri şi noi, cei care mergem la cei adormiţi ai noştri la cimitir şi aprindem o lumânare, îngrijim de morminte, punem flori, venim şi ne rugăm şi plângem pentru ei suntem nişte mironosiţe, nişte purtători de rugăciune şi de milostenii pentru iertarea celor adormiţi din familia noastră.

Recunoştinţa faţă de cei adormiţi nu e un lucru de râs, de ruşine. A-ţi manifesta dragostea prin faptă şi cuvânt pentru cei adormiţi e lucrul cel mai demn şi mai generos cu putinţă. Cine nu are recunoştinţă faţă de înaintaşi e un om care va fi uitat când va muri.

Duminica de astăzi, închinată Sfintelor Femei Mironosiţe este o laudă şi o apreciere adusă tuturor femeilor. Sfintele Femei Mironosiţe sunt primele vestitoare ale Învierii. Ele duc mesajul Învierii Apostolilor şi sunt primele care văd pe Domnul. Şi prin aceasta, tuşează sinaxarul, femeia care fusese blestemată la început pentru păcatul ei, ca să simtă dureri când naşte şi să fie plecată către bărbatul ei, e îndemnată acum de Domnul să se bucure.

Mesajul acestei duminici e mesajul pascal al bucuriei. Bucuria primează. Şi bucuria nu exclude pe femeie, pe copil, pe bărbat, pe bătrân, nu exclude pe nimeni. Bucuria este a tuturor.

De ce este femeia preţuită în Biserică? Sau, de ce nu suportă lumea seculară preţuirea femeii pe care o mărturiseşte Biserica? Pentru că în Biserică femeia nu e o sclavă, ci o parteneră evlavioasă şi supusă bărbatului, pe care bărbatul o iubeşte şi o cinsteşte pentru virtuţile ei; ea este pruncă, fecioară, mamă sau văduvă care e plină de dor pentru Sfintele Slujbe, pentru râvna Casei Domnului;ea nu e subapreciată ca în ideologia pornografică şi nici supraevaluată ca în ideologia feministă; ea e parteneră în credinţă şi viaţă, sprijin şi întărire pentru bărbat sau slujitoare a Domnului zi şi noapte ca mirificile noastre maici din mănăstiri.

Femeia în Biserică nu e nici obiect şi nici idol. Ea are locul ei, bine stabilit, pe care fiecare îl învaţă şi îl preţuieşte în smerenie şi dragoste, şi într-o comunitate ortodoxă autentică, echilibrată, nu se pune niciodată problema emancipării, a revoluţiei sexuale sau a ierarhizării drepturilor şi obligaţiilor familiale.

Femeia creştină este femeia iubită în mod sfânt, curat, de bărbatul ei, care naşte prunci cu dragoste şi îi creşte în frică de Dumnezeu, care nu stă spectator la durerile şi ispitele lui ci este împreună luptătoare şi rugătoare pe calea mântuirii. Familia ortodoxă autentică e o mănăstire în lume, e o torţă de foc, de dăruire, de muncă, de nădejde, de dragoste pentru cei care o văd şi se minunează de ea.

Numai acolo unde dragostea şi smerenia sunt un lux inexistent se pune problema falsă a conducerii. Cei care se iubesc şi sunt creştini nu au cap decât pe Domnul iar iubirea e întotdeauna o soluţie şi nu o dilemă. Când iubirea se gândeşte şi se răzgândeşte de trei ori într-o zi vizavi de un anumit lucru e semn că în iubire a intrat, ca un vierme în măr, orgolii meschine şi s-a denaturat. Familiile se despart dintr-o dragoste viciată, denaturată.

Am cunoscut multe cazuri de oameni care s-au despărţit iubindu-se sau care s-au despărţit pentru că nu mai ştiau cum să vorbească de dragoste, despre dragostea lor. Au ajuns la divorţ, s-au recăsătorit şi se gândeau şi cugetau la iubirea lor primă şi la bărbatul lor prim fără să o recunoască prea des. Pentru că iubirea are nevoie de ascultare reciprocă, de smerenie reciprocă, de cuviinţă ca să se dezvolte şi nu de desfrâu şi de umilire meschină reciprocă.

Dacă ne iubim familia şi vrem ca împreună cu ea şi cu întreaga lume să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu atunci duminica de astăzi e o certitudine, o certificare a faptului că iubirea e binecuvântată şi ea este bucurie. Dacă iubeşti frumos, sfânt, atunci te bucuri. Şi dacă te bucuri frumos nu eşti nicidecum în afara Împărăţiei ci înăuntrul ei.

Dorim tuturor în această zi să se bucure şi să binecuvinteze pe Dumnezeu că sunt iubiţi şi că iubesc, că cunosc iubirea sau să se roage ca harul iubirii să coboare în inima lor. Cred că rugăciunea pentru iubire este întotdeauna ascultată. Pentru că Domnul nu vrea nimic altceva, decât ca noi, fiii Săi în har să ne iubim unii pe alţii cu atâta putere şi sfinţenie cum şi El ne-a iubit pe noi. Amin!

Schimb de replici

Cel mai mult mă enervează omul care nu ştie unde se termină gluma şi începe lucrul serios şi unde se termină seriosul şi începe foarte seriosul. Cred că a nu simţi ridicolul unei situaţii şi a nu percepe mişcările interioare din ceilalţi cu care discuţi, care te văd, arată că nu ai nicio fineţe sufletească, nu ai ochi format pentru a ieşi în societate.

Ca să ştii să răspunzi trebuie să ai simţul replicii. Cel care îşi învaţă sau îşi regizează un răspuns nu are prezenţă de spirit, nu are supleţe duhovnicească. Întotdeauna răspunsul, replica se face atunci, între cuvântul care nu s-a termint încă şi care te vizează şi ochii care îţi stau înainte şi te aşteaptă să zici ceva. Mi-a fost dat să văd extrem de rar oameni care ştiu să răspundă frumos unor atacuri mizere şi am văzut cel mai adesea replici arogante, deplasate sau bădărane.

Cei care ştiu să răspundă ştiu forţa cuvintelor, o ţin în frâu, o au în palmă. Cel mai adesea văd însă replici puerile, de-a dreptul comice, enervarea fiind lăsată să arunce afară tot ceea ce eşti tu cu adevărat.

Mizeria enervării e teribil de urâtă. În înţelepciunea Părinţilor, cei care ştiu să dea replici sunt ori cei cu inimă curată dar care răspund cu înţelepciune dreasă cu sare ori cei care au suferit şi au ajuns la simţul perversităţii de a răspunde frumos când au sentimente urâte şi invers, de a răspunde urât când au sentimente frumoase şi vor să şi le ascundă.

Nu ştiu cum se face dar eu am parte numai de observaţii penibile în cele mai multe dintre situaţiile în care cineva vrea să îmi dea o lecţie, adică replica. Şi pentru că sunt preot, vehemenţa la adresa mea e dublă pentru ca să îmi arate, cu lux de amănunte cum stă treaba. Numai că eu mă comport foarte calm la replici penibile şi asta enervează triplu. Riscul meseriei de a fi replicat în public!

Mă uit în ochii agresorului verbal şi dacă văd că ar prinde un cuvânt de ţinere de minte îl spun, dacă nu, îl gratulez doar cu un zâmbet. Şi zâmbetul doare…Am observat de multe ori acest lucru. Când un domn în vârstă mi-a replicat că nu am aruncat gunoiul unde dorea el, ci l-am lăsat unde am vrut eu, l-am privit fix, fără insolenţă dar cu multă sobrietate, şi când mai m-am întâlnit cu omul în cauză avea un sentiment de teamă. Probabil nimeni nu îi răspunsese la sudalmele lui paşnic. Probabil se aştepta să ne luăm la drăcuituri reciproc şi la harţă.

Replica este o marcă personală, care trebuie să vină din înţelepciune şi nu din parşivenie, din inimă înţeleaptă şi nu din aroganţă.

Îmi aduc aminte de puţinii oameni din viaţa mea pe care i-am văzut replicând genial şi am în minte faţa lor din acel moment. Replica era însoţită de un cumul enorm de personalitate. Faţa lor era în acel moment o fotografie extrem de explicită despre interiorul lor.

Cred că acest lucru contează cel mai mult: să ştii să rămâi prin personalitatea gesturilor, a vorbelor şi a actelor tale publice sau intime.

Maica Benedicta despre Maica Alexandra (un articol edificator al celei care a fost acad. Bușulenga)

Redăm o rememoratio extraordinar de interesantă, despre viața a două femei celebre care devin în cele din urmă monahii ortodoxe: Prof Acad. Zoe Bușulenga și principesa Ileana a României.

Articol cf. sursa.

O intalnire cu Maica Alexandra

In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, Anina Radulescu Pogoneanu, mult iubita mea profesoara, si de a face altele noi, ca aceea cu regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu.

Profesorul Paul Miron de la Freiburg im Breisgau, care s-a luptat ca nimeni altul pentru întretinerea de legaturi între universitatile germane si romane, în vremea aceea atat de grea, era si el la Paris. Si Ion si el m-au dus sa cunosc oameni si locuri vrednice de vazut, de admirat, pentru a trezi în mintea mea, obnubilata de peste un sfert de secol de ceturi apasatoare, amintiri si reactii normale.

Plimbari lungi, discutii nesfarsite despre ce era, despre ce fusese si în special despre ce avea sa fie (!)… Traiam ca în transa.

Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa.

Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa.

Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: „Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra”. Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise.

M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: „Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!”. Si am suit în chilia „maicii”, care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa.

Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului „Domnita Ileana” si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate altele.

Dar la un moment dat, întelegand totusi nedumerirea mea despre noua stare în care o gaseam, a început sa-mi povesteasca toate cate i se întamplasera de la plecarea din tara, cu sinceritatea dintotdeauna. A pomenit, în treacat, si de a doua ei casatorie. S-a oprit însa pe soarta copiilor pe care-i adora. Mai întai a vorbit de Minola, fata cea mai frumoasa, care se casatorise cu un tanar american de foarte buna familie si avusesera doi copii. Si cum într-o zi, cei doi tineri plecau într-o calatorie, Domnita si cei doi copilasi i-au însotit la aeroport, si-au luat ramas bun si asteptau sa decoleze avionul. Dar îndata dupa decolare, o explozie teribila a facut farame si avion si pasageri. „Sub ochii mei a spus Domnita, stapanindu-si cu greu lacrimile si ai copiilor lor”.

Fara nici un alt comentar a trecut la Stefan, baiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg. „Iar Stefan, a continuat ea, a cazut de pe cal, s-a lovit la cap si de doi ani e în coma”. Si fara întrerupere, a trecut la hotararea ei. „M-am gandit, a spus, ca Dumnezeu ma cheama în felul acesta si m-am decis sa ma calugaresc”. A intrat în monahism si cum manastire ortodoxa romaneasca de maici nu se afla în Occident, a ramas la Bussy, manastire ortodoxa de maici ruse.

Dar visul Maicii Alexandra era acum, a continuat ea, sa întemeieze în America, în Pennsylvania, o manastire romaneasca de maici. Pentru moment tinea secret proiectul si strangea fonduri pentru a-l putea realiza chiar în conditii destul de modeste. Se înviorase din nou expunandu-mi nobilul sau plan, desi nu ignora nici una din marile greutati ale viitoarei întreprinderi duhovnicesti. Era vadit ca se simtea chemata spre acea cale pe care a si urmat-o pana la sfarsit.

Am stat de vorba pana s-a-nserat si m-am despartit de „Maica Alexandra” greu, stiind ca de-acum n-o s-o mai întalnesc niciodata.

Dar caile Domnului sunt necunoscute si legaturile între oameni se fac si ele dupa voia Lui. Dupa cativa ani, pe cand îmi petreceam vacantele la manastirea Varatec ca invitata a dragei mele prietene, Valeria Sadoveanu, în casa maicutei Benedicta Braga, vine un ordin cu totul surprinzator de la Patriarhia Romana. La cererea Maicii Alexandra, care ajunsese în Pennsylvania si dorea sa întemeieze mica sa manastire, pe care a numit-o (ce coincidenta minunata!) Noul Varatec, Patriarhia a desemnat pe maica Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Varatecului, posesoare a doua titluri universitare, specialista în muzica psaltica, spre a-i fi de ajutor Maicii Alexandra.

Si maicuta noastra a plecat, însotita de doua ucenice, Apolinaria si Gabriela, îndurerata de a-si parasi chinovia, dar purtata si de noua misiune duhovniceasca ce o astepta. Pe deasupra, avea sa-si întalneasca si fratele, parintele Roman Braga, o personalitate extraordinara, care trecuse prin închisori, prin ororile Pitestilor, fusese torturat incredibil, dar îsi pastrase neatinse credinta si bunatatea. Fusese trimis pe continentul american de Patriarhul Justinian, care dorea sa-l fereasca de alte suferinte posibile. Si iata ca cei doi frati aveau sa se revada dupa anii grei prin initiativa Maicii Alexandra, care nici nu stia povestea vietii lor, dar fusese instrumentul vointei divine.

A trecut timp de atunci. Draga noastra Valeria Sadoveanu nu mai este, am ramas eu în locul ei în casa maicutei Benedicta, condusa acum de maica Eufrosina Jescu, fosta sa ucenica. „Maica Alexandra” a trecut la cele vesnice, dupa ce a avut bucuria de a-si vedea fiul, pe Stefan, revenit la sanatate. Iar maica Benedicta si parintele Roman au întemeiat si o alta manastire ortodoxa, la Rives Junction, în Michigan.

Am stat neîntrerupt în legatura cu dansii, ba parintele Roman ne-a si vizitat, facandu-ne, regretatului meu sot si mie, o impresie de nesters. Avem de altfel o fagaduinta ca va trece pe acasa (la Varatec) si în primavara aceasta, prilej de mare bucurie duhovniceasca pentru noi.

Sa fi fost oare întalnirea cu „Maica Alexandra” la originea acestor legaturi si fapte de viata? Cine stie! Caile Domnului raman ascunse mintilor noastre neputincioase.

Fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria, printesa Ileana, viitoarea Maica Alexandra, s-a nascut în 1909. In 1931 s-a casatorit, la Palatul Pelisor, cu Anton de Habsburg, arhiduce de Austria. Cei doi au avut sase copii si au locuit mult timp într-un castel din afara Vienei. 23 august 1944 i-a gasit la Bran, unde printesa ca si mama ei, în primul razboi mondial îi ajuta pe raniti, într-un spital, cu un personal extrem de redus si de devotat.

Craciunul anului 1947 avea sa-i schimbe total viata, Chemata, de regele Mihai, la Bucuresti, a aflat dupa cateva zile ca trebuie sa-si împacheteze totul si sa paraseasca tara.

In 1950, dupa o perioada în care a locuit în Elvetia, s-a stabilit, împreuna cu sotul si copiii, în Statele Unite. Arhiducele s-a întors în Austria si curand cei doi au divortat. Printesa si-a crescut apoi singura copiii, tinand prelegeri si conferinte si scriind carti (I live again Traiesc din nou; Hospital of the Queen’s Heart Spitalul Inimii Reginei). Avea sa se recasatoreasca cu Stefan Issarescu.

Anul 1959 i-a adus o mare nenorocire. Fiica ei cea mare si sotul acesteia, un american, au murit într-un accident de avion. Dupa doi ani, printesa s-a mutat în Franta si la 52 de ani, a devenit novice la o manastire din Bussy-en-Othe. A petrecut sase ani în acea manastire, apoi s-a întors în America, pentru a zidi o manastire ortodoxa.

In 1967 a revenit în Franta, la aceeasi manastire din Bussy, unde va fi unsa monahie. Atunci a devenit Maica Alexandra. A plecat din nou spre New York, iar în septembrie 1968 lacasul ortodox, ridicat din colectele stranse de ea si din banii ei proprii, a fost sfintit.

In primavara lui 1990, dorind mult sa ajute copiii orfani din Romania, a venit în tara în ciuda varstei, 81 de ani, si a sanatatii subrede , însotita de una din fiice. Dupa întoarcerea în Statele Unite, s-a îmbolnavit si, suferind un atac de cord, a murit la 21 ianuarie 1991. Se odihneste în Pennsylvania, cu o cruce simpla romaneasca din lemn la cap si cu o cutiuta de tarana romaneasca alaturi, cum a lasat scris în testament.

Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga

…………………

Considerăm acest gest al nostru un omagiu adus Maicii Benedicta a României, care după ce a fost expertă în poezia eminesciană a devenit una dintre frumoasele și rarele rugătoare academiciene ale Bisericii Ortodoxe Române.

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul

Dupa obișnuitul început, se zic:
CONDACELE SI ICOASELE

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:

Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;
Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;
Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;
Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;
Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;
Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;
Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 2-lea:

Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:

Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;
Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;
Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;
Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească;
Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine;
Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos;
Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată;
Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;
Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 3-lea:

După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:

Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;
Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;
Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;
Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi;
Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată;
Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea;
Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;
Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;
Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 4-lea:

În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:

Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;
Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească;
Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;
Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;
Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;
Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău;
Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său;
Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 5-lea:

Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:

Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;
Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;
Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;
Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;
Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;
Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire;
Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 6-lea:

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa:

Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;
Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei;
Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă;
Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii;
Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;
Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;
Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte;
Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău;
Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 7-lea:

Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”, a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând:

Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;
Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;
Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;
Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;
Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;
Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;
Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;
Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 8-lea:

Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

„Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”, a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând:

Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;
Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet;
Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace;
Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;
Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi;
Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 9-lea:

Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând:

Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;
Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;
Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;
Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului;
Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;
Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre;
Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale;
Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 10-lea:

Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:

Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre;
Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;
Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;
Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean;
Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;
Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;
Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire;
Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: ”Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 11-lea:

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:

Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;
Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;
Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru;
Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei;
Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;
Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului;
Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;
Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire;
Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 12-lea:

Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:

Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;
Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;
Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;
Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;
Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;
Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 13-lea:

„Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori.
Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit… şi Condacul 1: Să-l lăudăm…

Apoi această

Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.
Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.

Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.

Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.

Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

L-am preluat din locația de aici.