Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 73-128)

Leului gura să i se despice,
inorogilor coarnele să le pice,
să li se usuce semeția,
să-și cunoască și blestemăția.
Iar eu voi mărturisi sfântul Tău nume
fraților mei și-n mijloc de lume.
Cei ce aveți către Domnul teamă
lăudați-L și-L slăviți fără seamăn!
Și Iacov cu toată sămânța[1]
către Domnul să-și țină credința
și toată seminția[2] să se teamă,
a lui Israil, de El, fără seamăn.
Că [El] rugă de sărman nu defaimă,
ci-l primește cu drag când Îl cheamă.
Și de mine a Sa sfântă față
nu-și ascunde cu ură sau greață
și mi-aude [ruga] când Îi strig cu jale,
de mă scoate din nevoi amare.
Că eu, Doamne, pe Tine Te am fală
Și Te laud fără de sfială!
În mijloc de Biserică mare
Îți voi mulțumi, și-n adunare[3].
Prinoase încă Îți voi aduce,
jertfe grase și colivă dulce.
Cei ce slujesc Ție-n frică multă,
cu sărmanii și cei ce Te-ascultă
bine vor mânca, cu sațiu mare,
mulțumind cu laudă-n cântare.
Și inima le va fi-n dulceață,
petrecând în veci de veci în viață.
Marginile lumii ca să simtă,
să se-ntoarcă toate cu credință
și să Ți se-nchine-ntru dreptate
păgânii toți și limbi[4] de departe.
Și ei își vor părăsi păgânia,
căci a Ta e, Doamne,-mpărăția.
Și vei împărăți peste limbi păgâne,
îmblânzind, cu a Ta pâine[5],
pe boierii lumii, fără gâlceavă,
[ca] să se roage,-n sațiu să mănânce [cu zăbavă].
Și când Te vei arăta degrabă,
pe cei din țărână să-i ridici în slavă,
dinaintea Ta, să Ți se-nchine,
când le vei da plata cum se cuvine.
Și atunci, Doamne, în primejdie,
sufletul meu să Te aibă nădejde,
că pe Tine, Doamne, Te am viață,
sufletului meu trai cu dulceață,
și celor pe care i-ai dat în lume sămânță[6]
[ca] să-Ți slujească cu multă credință.
Și neamul care pe urmă vine
să dea veste, Doamne, de la Tine,
să-ți mărturisească dreptatea
neamul[7] ce se naște-n toată partea,
să mărturisească despre ce-a făcut Domnul,
[despre] bunătatea Sa peste tot omul.


[1] Cu toată seminția, cu tot neamul său.

[2] Seminția lui Israil.

[3] De oameni credincioși.

[4] Neamuri.

[5] Cu mila Ta și cu sfintele dogme creștinești.

[6] Seminție sfântă, popor sfânt.

[7] Neamul creștin.

Ultimul poem din vol. Rămâne să ne vedem

Ce-am învățat
din treaba asta?
Că micul terorist,
cu tot spălatul nostru pe mâini,
a carantinat
pământul.
Că Statul ne terorizează și el,
prin cei puși în frunte,
dacă îi periclităm
proiecțiile de viitor.
Că Biserica, în ochii Statului,
se confundă cu ierarhia ei.
Tocmai de aceea
credincioșii stau acasă,
chiar și aceia care ar fi putut veni
la Biserică pe propria lor răspundere.
Pentru Piață sau Spital
poți completa hârtie,
dar nu și pentru
a veni la Biserică.
Pentru că Statul
nu recunoaște nevoile sufletului,
ci doar pe ale stomacului.
Că statul în casă e ascetic
și creator, iar postul e necesar
ca bunul simț.
Că fiecare trebuie
să aibă cont în bancă,
racordare la online,
casă personală,
familie echilibrată,
mașină și multă sănătate,
ca să n-ai nevoie de spital.
Că drepturile personale
sunt volatile,
fără să ți se dea explicații.
Că a merge pe jos,
când vrei și cum vrei,
e un lux.
Că nu îți poți permite
să fii bolnav, bătrân și sărac,
pentru că încurci mersul lumii.
Că a comunica
înseamnă a trăi,
pentru că întâlnirea
cu alții înseamnă
întâlnirea cu tine.
Iar cei care s-au dat la fund
pentru a scăpa,
erau cei care profitau din plin
de încrederea noastră.

Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.

Omilii la Evanghelia după Ioan [PSB 18]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. al II-lea, trad. din lb. gr. de Maria-Iuliana Rizeanu și Mihai Grigoraș, note de Mihai Grigoraș, în col. PSB, serie nouă, vol. 18, Ed. Basilica, București, 2019, 480 p.

*

„singurătatea este necesară pentru filosofie”, p. 12, pentru viața ascetică.

„simplitatea mesei”, p. 15, a mâncării pe care o mâncăm.

„să cerem de la Dumnezeu [pe] cele care se cuvin a fi cerute de la El”, p. 32.

„Nimic nu este mai rău decât lăcomia pântecelui, nimic mai rușinos. Aceasta face mintea greoaie, aceasta face sufletul trupesc, aceasta orbește și nu ne lasă să vedem” cele bune, p. 34.

Domnul Și-a vărsat sângele Său și prin aceasta ne-a deschis nouă cerul, p. 51.

„Acum noi hrănim câini. Mulți hrănesc catâri, urși și felurite fiare, dar pe un om care se topește de foame îl trecem cu vederea”, p. 64.

Trebuie să învățăm de la Domnul „bunăvoința și blândețea”, p. 70. Pentru că „mânia este o fiară, o fiară aprigă și înverșunată”, p. 71.

Focul cel veșnic al Iadului, p. 80.

„În Dumnezeieștile Scripturi nimic nu este pus fără rost. Căci sunt grăite în Duhul Sfânt”, p. 81.

„Când noi Îl trecem cu vederea pe Hristos înfometat, ne va trece și El cu vederea când Îi cerem milă”, p. 88.

Trebuie să ne apropiem cu sete de cuvintele cele dumnezeiești, p. 89.

Domnul numește inima „pântec” în In. 7. 38, p. 90. Iar preaslăvirea Lui de la In. 7, 39 este răstignirea Sa, p. 92.

„Nimeni nu vindecă răul cu rău, ci răul cu bine”, p. 95.

„să lepădăm toată iuțimea, mânia și furia”, p. 95.

„Nimic nu este mai sigur decât adevărul”, p. 96.

„când Îl vezi pe El așezat în iesle, nu vei căuta să-i pui copilului tău podoabe de aur, nici soției tale nu-i vei face pat de argint”, p. 111.

„răbdarea se dobândește atunci când dogmele sunt adânc înrădăcinate”, p. 112, în viața noastră. Când adevărurile lui Dumnezeu sunt adevărurile vieții noastre. Când ele sunt adevărurile în care noi credem și după care trăim.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac sufletul nostru să fie josnic, p. 119.

„lucru nerușinat și obraznic este răutatea”, p. 121.

Să miluim necazurile oamenilor, p. 176, să-i miluim pe oamenii care sunt în necazuri.

„nimic nu-i mai puternic decât o femeie evlavioasă și înțeleaptă în a-l pune în rânduială pe bărbat și a-i modela sufletul în cele câte ar voi”, p. 186.

Domnul îi fericește pe cei care își plâng păcatele lor, p. 199. De aceea, cea mai mare filosofie și plângerea cea bună e plângerea păcatelor noastre, p. 201.

Despre Iad: „nu este aici plăcerea la fel de mare pe cât va fi dincolo chinul”, p. 211.

Publicul răutăcios al Domnului: „ascultătorii Îl priveau cu ochi vicleni și cu o dispoziție rea împotriva Lui”, p. 214.

„El a îndurat să fie spuse despre Sine multe lucruri umile, pentru mântuirea ascultătorilor” Săi, p. 216.

Hristos Domnul a vorbit îndelung despre relația Lui cu Tatăl pentru ca să îi convingă pe oameni că El și Tatăl au aceeași voință, p. 218.

Iubirea de argint a corupt dreptatea în societate, p. 222.

„Să nu-l plângem pe cel deja adormit, ci să-l plângem pe cel răpitor, pe cel lacom, pe cel iubitor de arginți, pe cel nesătul”, p. 223. Să îi plângem pe cei împătimiți și care nu dau semne de pocăință.

Dumnezeu poate profeți și prin oameni nevrednici, p. 225. Căci „harul doar s-a folosit de gura lui, dar de inima lui murdară nu s-a atins”, p. 225.

Iubirea de bani îi face pe oameni să fie mai cruzi decât o fiară sălbatică, p. 230.

Binele trebuie făcut cu toată sârguința, p. 267.

Când Iudas a ieșit de la Cină „nu mai era seară, ci noapte”, p. 286.

Când mergem la Biserică, ne spălăm mâinile, dar mai puțin inimile, p. 298.

„tirania tristeții”, p. 337.

Duhul Sfânt a venit atunci când Domnul ne-a ridicat blestemul și ne-a dezlegat păcatul, p. 342.

Dumnezeul nostru treimic este invocat la Botez, p. 343.

„Duhul [Sfânt] lucrează minunile și aduce cunoașterea [cea] desăvârșită”, p. 344.

„dovedirea prin fapte aparține celui nobil și măreț” la suflet, p. 359.

„dogmele drepte spuse despre Dumnezeu sfințesc sufletul” nostru, p. 376.

„moartea este o plecare în alt loc”, în veșnicie, p. 385.

Îndelunga-răbdare ne „așază sufletul ca într-un țărm liniștit”, p. 400.

„nimic nu-L face pe Dumnezeu atât de milostiv ca iubirea [noastră față] de vrăjmași și [ca] binefacerea [noastră] față de ocărâtorii noștri”, p. 406.

„bătăile de joc [la adresa oamenilor] nu sunt [proprii] creștinilor”, p. 406.

„dăruirea și puterea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt sunt una. Căci cele care par a fi proprii Tatălui, acestea se arată a fi și ale Fiului, [cât] și ale Sfântului Duh”, p. 430. Pentru că „împărțirea darurilor [celor dumnezeiești] erau ale Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh”, p. 430.

„Cel care iubește banii nu va putea vreodată să se folosească de ei, ci le va fi un rob și un paznic [al lor], [dar] nu un stăpân”, p. 440.

„greu și împovărător este păcatul și mai apăsător decât orice plumb”, p. 448.

Isaias, cap. 43, cf. LXX

1. Și acum așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care te-a făcut pe tine, Iacov[e], Cel care te-a zidit pe tine, Israil[e]: „Nu te teme, că[ci] te-am răscumpărat pe tine! Te-am chemat pe tine, [am chemat] numele tău, [căci] al Meu ești tu.

2. Și dacă ai să treci prin apă, cu tine sunt, iar râurile nu se vor revărsa [peste] tine. Și dacă ai să treci prin foc, văpaia nu are să te ardă, [ea] nu te va arde pe tine.

3. Că[ci] Eu [sunt] Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel care te mântuie pe tine. Am făcut prețul tău [ἐποίησά σου ἄλλαγμα]: pe Egiptos și pe Etiopia și pe Soini [Σοήνη][1] pentru tine [ὑπὲρ σοῦ].

4. [Și] de când te-ai făcut cinstit înaintea Mea, ai fost slăvit, iar Eu te-am iubit pe tine. Și voi da oameni mulți pentru tine și stăpânitori pentru capul tău.

5. Nu te teme, că[ci] cu tine sunt! De la răsărituri voi aduce sămânța ta și de la apusuri te voi aduna pe tine.

6. Voi zice crivățului: «Adu!» și livei [τῷ λιβί][2]: «Nu te opri!». Adu pe fiii Mei din pământul de departe și pe fiicele Mele de la marginile pământului,

7. pe toți câți au fost chemați [cu] numele Meu! Căci în[tru] slava Mea l-am pregătit pe el și l-am zidit și l-am făcut pe el.

8. Și am scos pe poporul cel orb[3], iar ochii [lor] sunt de asemenea orbi și surde având urechile [lor][4].

9. Toate neamurile au fost adunate împreună, iar stăpânitorii vor fi adunați dintre ei. Cine va vesti acestea? Sau, pe cele dintru început, cine vi le va vesti vouă? Să aducă mărturiile lor și să îndrepte și să le zică pe cele adevărate!”.

10. „Fiți Mie martorii [γένεσθέ Μοι μάρτυρες], iar Eu [vouă] martorul [κἀγὼ μάρτυς]!”, zice Domnul Dumnezeu. „Și Slujitorul[5] pe Care L-am ales [este] pentru ca să cunoașteți și să credeți și să înțelegeți că Eu sunt [și] înaintea Mea nu a fost alt Dumnezeu și [nici] după Mine nu va fi.

11. Eu [sunt] Dumnezeu și nu este afară de Mine mântuind.

12. Am vestit și am mântuit [și] am certat și nu era în[tre] voi cel străin. Voi Îmi sunteți Mie martorii, iar Eu [vouă] martorul”, zice Domnul Dumnezeu.

13. „[Eu sunt] încă dintru început și nu este cel care scoate din mâinile Mele. [Eu] voi face și cine va întoarce aceasta?”.

14. Așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care vă răscumpără pe voi, Sfântul lui Israil: „Voi trimite pentru voi în Babilon și îi voi stârni pe toți fugind și haldeii în corăbii vor fi legați.

15. [Căci] Eu [sunt] Domnul Dumnezeu, Sfântul vostru, Cel care l-a făcut cunoscut pe Israil, pe împăratul vostru”.

16. Așa zice Domnul, Cel care dă cale în[tru] mare și cărare în[tru] apa cea tare [ὁ διδοὺς ὁδὸν ἐν θαλάσσῃ καὶ ἐν ὕδατι ἰσχυρῷ τρίβον],

17. Cel care a scos care și cal [cai] și mulțimea cea tare – dar au fost adormiți [au adormit] și nu se vor ridica, au fost stinși [s-au stins] ca fitilul care a fost stins – :

18. „Nu le pomeniți pe cele dintâi și pe cele vechi nu le socotiți!

19. Iată [ἰδοὺ], [Eu] le fac pe cele noi [ποιῶ καινὰ], care acum se va ridica [ἃ νῦν ἀνατελεῖ][se vor ridica] și le veți cunoaște pe acestea [καὶ γνώσεσθε αὐτά][6]! Și voi face cale în pustiu și râuri în cel fără de apă[7].

20. Mă va binecuvânta [vor binecuvânta] pe Mine fiarele câmpului, sirenele [σειρῆνες] și fiicele vrăbiilor, [pentru] că am dat apă în pustiu și râuri în cel fără de apă, [ca] să adap pe neamul Meu cel ales,

21. pe poporul Meu, pe care l-am dobândit [cu] virtuțile Mele, [pentru] a povesti [el acestea].

22. Nu acum te-am chemat pe tine, Iacov[e], nici [nu] te-am făcut pe tine să te ostenești, Israil[e].

23. Nu [Mi-ai adus] Mie oile arderii tale de tot, nici în[tru] jertfele tale [nu] M-ai slăvit pe Mine, nici [nu] te-am făcut pe tine ostenit în [jertfele de] tămâie,

24. nici [nu] Mi-ai câștigat Mie tămâie [fără de] argint, nici grăsimea jertfelor tale [nu] am poftit, ci, în[tru] păcatele tale și în[tru] nedreptățile tale, Eu sunt [Cel care] te-am pus pe tine

25. înaintea Mea. Eu sunt Cel care șterg fărădelegile tale și nu le voi fi pomenit [nu le voi pomeni].

26. Dar tu adu-ți aminte [σὺ δὲ μνήσθητι][8] și să ne judecăm [καὶ κριθῶμεν]! Zi tu fărădelegile tale [mai] întâi [λέγε σὺ τὰς ἀνομίας σου πρῶτος], pentru ca să te îndrepți [ἵνα δικαιωθῇς]!

27. Părinții voștri [au fost] cei dintâi[9], iar stăpânitorii voștri au nelegiuit întru Mine.

28. Și stăpânitorii au pângărit cele sfinte ale Mele. Și am dat să-l pierd pe Iacov și pe Israil [l-am dat] spre ocară”.


[1] Forma de N. În text era forma de Ac. Σοήνην.

[2] Vântul de sud-vest.

[3] L-am scos din robia demonilor, l-am răscumpărat cu preț de sânge.

[4] Pentru a vedea și a auzi cele duhovnicești.

[5] Hristos Domnul.

[6] Pe cele făcute de Hristos Domnul pe pământ.

[7] În pustiu.

[8] Păcatele tale.

[9] Care au păcătuit.

Isaias, cap. 42, cf. LXX

1. Iacov [este] copilul Meu [și] îl voi ajuta pe el. Israil [este] cel ales al Meu [și] l-a primit pe el sufletul Meu. Am dat Duhul Meu în[tru] el[1] [și] judecata neamurilor o va scoate.

2. Nu va striga, nici [nu] va părăsi, nici [nu] va fi auzit afară glasul Său.

3. Trestia frântă nu o va rupe și fitilul fumegând nu îl va stinge, ci întru adevăr va scoate judecată [ἀλλὰ εἰς ἀλήθειαν ἐξοίσει κρίσιν].

4. Se va aprinde [ἀναλάμψει] și nu va fi asuprit până are să pună pe pământ judecată [καὶ οὐ θραυσθήσεται ἕως ἂν θῇ ἐπὶ τῆς γῆς κρίσιν], iar în[tru] numele Său neamurile vor nădăjdui [καὶ ἐπὶ τῷ ὀνόματι Αὐτοῦ ἔθνη ἐλπιοῦσιν]”.

5. Așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care a făcut cerul și l-a întărit pe el, Cel care a întărit pământul și cele din el și dând suflare[2] poporului celui de pe el și Duh[3] celor care calcă pe el:

6. „Eu[4], Domnul Dumnezeu, Te-am chemat pe Tine în[tru] dreptate și voi întări mâna Ta și Te voi întări pe Tine și Te voi da pe Tine întru făgăduința neamului[5], întru lumina neamurilor[6],

7. [ca] să deschizi ochii celor orbi, să-i scoți din legături pe cei care au fost legați și din casa temniței [ἐξ οἴκου φυλακῆς][7] pe cei care șed în[tru] întuneric [καθημένους ἐν σκότει].

8. Eu [sunt] Domnul Dumnezeu. Acesta este numele Meu [și] slava Mea altuia nu i-o voi da, nici virtuțile Mele celor cioplite.

9. Cele dintru început [τὰ ἀπ᾽ ἀρχῆς], iată, au venit! Și cele noi [καὶ καινὰ], pe care Eu le voi vesti [ἃ Ἐγὼ ἀναγγελῶ], și mai înainte să apară vi s-a[u] vestit vouă [καὶ πρὸ τοῦ ἀνατεῖλαι ἐδηλώθη ὑμῖν]”[8].

10. Cântați Domnului cântare nouă, [căci acesta este] începutul Său! Slăviți numele Său de la marginea pământului, cei care se coboară [coborâți] întru mare și care plutesc [plutiți] pe ea, insulele și cei care locuiesc [în] ele!

11. Veselește-te, pustiul[e] și satele lui [tale], locașurile și cei care locuiesc [locuiți] [în] Chidar! Vor fi veseliți [se vor veseli] cei care locuiesc în Piatră [εὐφρανθήσονται οἱ κατοικοῦντες Πέτραν] [și] de la marginile munților vor striga [ἀπ᾽ ἄκρων τῶν ὀρέων βοήσουσιν].

12. Îi vor da lui Dumnezeu slavă [și] virtuțile Sale în insule le vor vesti.

13. Domnul, Dumnezeul Puterilor[9], va ieși și va zdrobi războiul, va stârni râvna [Sa] și va striga împotriva vrăjmașilor Săi cu tărie:

14. „Nu am tăcut? Și [atunci] pururea voi tăcea și voi răbda? Am răbdat ca cea care naște. Voi uimi și voi usca în același timp [ἐκστήσω καὶ ξηρανῶ ἅμα][10].

15. Și voi pune râurile înspre insule și luncile de mlaștini le voi seca.

16. Și îi voi aduce pe cei orbi în calea pe care nu au cunoscut-o și cărările pe care nu au știut să le calce le voi face [pentru] ei. [Căci] le voi face lor întunericul înspre lumină și pe cele strâmbe spre cea dreaptă. Aceste cuvinte le voi face și nu îi voi părăsi pe ei”.

17. Dar ei s-au întors spre cele dindărăt. Rușinați-vă [cu] rușine cei care ați nădăjduit în[tru] cele cioplite! Cei care ziceți celor turnate: „Voi sunteți dumnezeii noștri”.

18. „Cei surzi, auziți, și cei orbi, căutați să vedeți!

19. Și cine [este] orb, fără numai slujitorii Mei, și surzi, fără numai cei care domnesc [peste] ei? Și [Căci] au fost orbiți robii lui Dumnezeu.

20. Ați văzut de multe ori și nu v-ați păzit urechile deschise și nu ați auzit”.

21. Domnul Dumnezeu voia ca să îndrepte și să mărească lauda. Și am văzut

22. și s-a făcut poporul prădat și jefuit. Căci lațul [este] în cămări pretutindeni și în case în același timp, unde s-au ascuns pe ei [înșiși]. Au fost întru jefuire și nu era cel care scoate prada și nu era cel care zice: „Dă înapoi [ἀπόδος]!”.

23. Cine [este] în[tre] voi, care își va pleca urechea [la] acestea [și] va asculta [de]spre cele care vin?

24. Cine îl va da spre pradă pe Iacov și pe Israil celor care îl jefuiesc pe el? [Oare] nu Dumnezeu, Căruia au păcătuit Lui și nu voiau în[tru] căile Sale a merge, nici a auzi legea Sa?

25. Și a adus peste ei urgia mâniei Sale și s-a întărit [peste] ei războiul și cei care împreună îi ard pe ei împrejur. Și nu au cunoscut [aceasta] fiecare [dintre] ei [καὶ οὐκ ἔγνωσαν ἕκαστος αὐτῶν], nici [nu] au pus la suflet [οὐδὲ ἔθεντο ἐπὶ ψυχήν].


[1] De aici începe profeția hristologică.

[2] Suflare de viață, existență fizică.

[3] Harul Său.

[4] Și începe o altă profeție hristologică.

[5] Lui Israil. Ca întru Tine să se împlinească profețiile.

[6] Păgâne.

[7] Din Iad.

[8] Pentru că cele vestite de Domnul în trup, El le-a vestit și în tot Vechiul Testament.

[9] Al Puterilor celor cerești.

[10] Pe unii îi voi uimi, îi voi umple de vederi dumnezeiești, adică pe cei Sfinți ai Mei, pe când, pe cei păcătoși, îi voi usca, îi voi nimici.

Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Scărarul[2] vorbește despre nesimțirea [ἀναισθησίαν] sufletească în cuvântul al 18-lea din Scara sa[3], care în ediția românească este al 17-lea[4]. Și el ne spune că nesimțirea sufletească este lipsa durerii în inima noastră[5], lipsa durerii pentru păcatele noastre. Pentru că nu ne pare rău pentru relele pe care le facem, pentru că nu considerăm păcatele o rănire interioară continuă a noastră, ci le trecem cu vederea, le minimalizăm, nu ne uităm la ele.

Și starea aceasta de nesimțire sufletească față de păcat, de indiferență față de păcatele pe care le facem, e una foarte răspândită. O găsim în cei mai mulți dintre oameni. Tocmai de aceea nici nu simt nevoia să se spovedească și să își ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Căci păcatele nu sunt o problemă reală pentru ei, nu sunt o boală a lor, nu sunt moartea lor, ci fapte cotidiene cu care s-au învățat, obiceiuri de viață.

Sfântul Ioannis mărturisește că s-a luptat cu această patimă, pe care a lovit-o cu biciul fricii de Dumnezeu și cu rugăciunea cea neîncetată[6]. Pentru că există o nesimțire sufletească groasă, a celor pătimași, care nu se uită deloc la păcatele pe care le fac, dar există și o alta care îi asaltează pe oamenii cuvioși, tocmai datorită multului ascezei lor. Asceza lor îi face să nu mai ia aminte, cu adevărat, la sufletul lor, pentru că totul în viața lor devine o rutină ascetică.

Nesimțirea sufletească ne atacă pe noi, Slujitorii altarului, care începem la un moment dat să nu ne mai uităm la detaliile vieții noastre sufletești, ci să le slujim pe toate automat, dar vă atacă și pe dumneavoastră, pe câți doriți să vă rugați, să postiți, să lucrați, să citiți mult. Pentru că multa asceză și multa oboseală au nevoie de vederea de sine și de odihnă. Au nevoie de pocăință reală și de simțirea reală a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Iar dacă trăim fără simțirea lui Dumnezeu și fără conștientizarea și plângerea păcatelor noastre, ajungem să Îi slujim lui Dumnezeu în mod formal, în indiferență față de El, față de voia Lui cu noi. De aceea, rugăciunea continuă și pocăința continuă sunt cele care ne scot din cursa nesimțirii sufletești.

Însă Sfântul Ioannis ne vorbește și despre cum evoluează nesimțirea în sufletul nostru. Pe ea o întărește îmbuibarea [κόρος] noastră cu mâncare și băutură, iar creșterea noastră în vârstă o face să crească în noi, pentru că reaua obișnuință [συνήθεια πονηρὰ] o întărește în sufletul nostru[7].

Și ca să retezăm nesimțirea sufletească din noi înșine trebuie să ne rugăm lângă cei morți și să postim[8]. Adică să conștientizăm sfârșitul vieții noastre și nevoia de pocăință, dar, în același timp, să simțim durerea postului în noi înșine. Pentru că biruirea interioară a nesimțirii noastre sufletești înseamnă tocmai reîntoarcerea la simțirea continuă a consecințelor faptelor noastre sufletești și trupești.

Dar o inimă mereu simțitoare a toate – atât a păcatelor personale, cât și a nedreptăților din jur, cât și a durerii imense din lume –, este o inimă plină de durere. Inima care se roagă pentru toți cu durere e o inimă sfâșiată de durere. Iar cei care se roagă mult, aceia și suferă mult rugându-se, pentru că inima lor e plină de compătimire pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

Adesea sunt nevoit să îmi întrerup rugăciunea interioară datorită durerii intense din inimă. Mă las atunci afundat în tăcerea inimii mele și nu mai zic nimic, nu mai gândesc nimic, nu mai vreau nimic, pentru ca inima mea să poată respira în voie. Căci simt că dacă m-aș ruga puțin mai mult, dacă aș face un efort și mai mare în clipa aceea, mi-aș putea omorî inima. Durerea duhovnicească a inimii, dar și bucuria duhovnicească a inimii sunt ambele ucigătoare la cote mari. Pentru că inima care compătimește sau se bucură în slava lui Dumnezeu e lărgită imens de către El.

Dumnezeu revarsă din destul slava Lui în noi, dar noi suntem neputincioși. Tocmai de aceea, uneori, trebuie să îți întrerupi rugăciunea sau revărsarea de bucurie din inimă, pentru ca nu cumva să mori.

Însă la nesimțirea sufletească se ajunge adesea tocmai din frica de durere. Ne temem de durere, de suferința multă, de moarte. Ne temem de asceză, și dacă ne temem de durerea pocăinței, tocmai de aceea lăsăm păcatele să ne inunde.

Și păcatele ne urâțesc continuu! Dacă le lăsăm să crească în noi, fără să ne pocăim pentru ele, ne aduc multă nesimțire față de virtute, față de viața cu Dumnezeu, față de sfințenie. Tocmai de aceea nu trebuie să le uităm, nu trebuie să le minimalizăm, ci trebuie să le scriem pe toate pe foaia de Spovedanie, pentru ca să le spovedim înaintea lui Dumnezeu și să cerem de la El putere de a lupta împotriva lor. Căci numai astfel înțelegem câtă nevoie avem de iertarea Lui în viața noastră.

Așadar, venirea la Biserică e una interioară. Venim aici pentru că avem boli sufletești și trupești, pentru că avem neștiințe teologice și duhovnicești, pentru că avem nevoie de sfătuire sfântă, pentru că avem nevoie de viața lui Dumnezeu ca să fim vii cu adevărat.

Venim pentru ca să fim cu Dumnezeu! Venim pentru ca să ne împăcăm mereu cu Dumnezeu și să trăim cu El! Nevoia noastră de Biserică este o nevoie fundamentală, ontologică, pentru că de aici izvorăște în noi tot binele nostru dumnezeiesc.

Așa se explică durerea noastră adâncă, atunci când nu putem merge la Biserică dintr-un motiv anume! Pentru că nimeni nu ne poate umple nevoia de Biserică. Numai aici, în Biserica slavei lui Dumnezeu, noi trăim dumnezeiește, noi trăim cu adevărat, pentru că de aici izvorăște slava lui Dumnezeu în viața noastră.

Căci numai El ne poate alina, ne poate ajuta, ne poate întări în durerile și în grijile și în nevoile noastre. Numai Dumnezeu ne poate curăți și înnoi sufletește și trupește, pentru că El e Cel ce ne înduhovnicește continuu. Și dacă unii văd în noi numai trupuri, numai o viață banală, anostă prin sinceritatea ei, taina vieții noastre e înăuntru. Pentru că în noi e Dumnezeu prin slava Lui, Cel care înnoiește duhovnicește ființa noastră.

Nu, nu mai e mult! Cel care ne ceartă, Acela ne va și mângâia! Cel care ne biciuiește, Acela e Cel care ne iubește. Și El e Cel care ne-a iubit pe noi mai înainte de a fi lumea, pentru că noi eram la El. El ne știa pe noi, pentru că ne avea în planul creației Sale. Tocmai de aceea, noi nu suntem creații spontanee, nu suntem creații întâmplătoare pe fața pământului, ci suntem creațiile lui Dumnezeu. Pentru că am fost doriți de El și El ne-a adus pe noi la existență. Și dacă ne-a adus pe noi pe lumea aceasta, El ne poartă de grijă nouă, pentru ca să ne împlinim întru El.

Nu, nu e departe de noi bucuria lui Dumnezeu! „Căci pe care Domnul îl iubește, îl pedepsește, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” [Evr. 12, 6, BYZ]. Și Sfântul Pavlos continuă: iar „[dacă] răbdați întru certare [εἰς παιδείαν ὑπομένετε], Dumnezeu Se dăruie vouă precum fiilor [Săi]” [Evr. 12, 7, BYZ]. Pentru că El vrea să răbdăm certarea Lui, să răbdăm durerea, calamitatea venită pentru păcatele noastre, ca să ne arătăm fii reali ai Lui. Fiindcă El Se dăruie numai fiilor Săi, rămânând în ei prin slava Lui.

Bucuria noastră va fi mare! Eliberarea noastră va fi una veselă! Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să învățăm din durerea noastră și să ne facem mult mai proprii dialogului și conlucrării cu confrații noștri.

Multă sănătate, pace și bucurie! Postire lină pe mai departe! Amin!


[1] Începută la 14. 21, în zi de luni, pe 23 martie 2020. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 31 km h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/05/predica-la-duminica-a-iv-a-din-postul-mare-2019/.

[3] În ediția din PG 88 începe în col. 932.

[4] Care începe în p. 298 în ediția: Filocalia românească, vol. 9, cu trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013.

[5] PG 88, col. 932/ Filocalia românească, ed. cit., p. 298.

[6] PG 88, col. 933/ Idem, p. 301.

[7] Ibidem/ Idem, p. 302.

[8] Ibidem/ Ibidem.