Isaias, cap. 23, cf. LXX

1. Vedenia Tirosului. Văietați-vă, corăbiile Carhidonului[1] [Καρχηδόνος]! Că a pierit și nu mai vin. Din pământul chitieilor[2] [κιτιαίων]/ hitiților a adus robime.

2. [Cu] cine s-au făcut asemenea cei care locuiesc în insulă? Negustorii Finiciei[3]/ Feniciei, trecând marea

3. [cea] cu apă multă, sămânța negustorilor ca secera intrând înăuntru, negustorii neamurilor.

4. „Rușinează-te, Sidonule[4]!”, a zis marea. Iar tăria mării a zis: „Nu nășteam în chinuri, nici [nu] am născut, nici [nu] am hrănit tineri și nici [n-]am înălțat fecioare”.

5. Iar când are să se facă auzit [în] Egiptos, îi va apuca pe ei durerea pentru Tiros.

6. Plecați spre Carhidon! Văietați-vă, cei care locuiesc [locuiți] în insula aceea!

7. [Oare] nu vă era vouă ocară dintru început, mai înainte [ca] să se dea aceasta [să vă fie dată aceasta]?

8. Cine s-a sfătuit acestea împotriva Tirosului? [Oare] este mai mică sau nu poate? Negustorii ei [sunt] cei slăviți, [sunt] stăpânitorii pământului.

9. Domnul Savaot S-a sfătuit [Κύριος Σαβαωθ ἐβουλεύσατο] să slăbănogească toată semeția celor slăviți [παραλῦσαι πᾶσαν τὴν ὕβριν τῶν ἐνδόξων] și să necinstească pe tot cel slăvit pe pământ [καὶ ἀτιμάσαι πᾶν ἔνδοξον ἐπὶ τῆς γῆς].

10. Lucrează pământul tău! Căci și [nici] corăbiile nu mai vin de la Carhidon.

11. Iar mâna ta nu mai este tare pe marea [aceea], care-i întărâtă pe împărați. [Căci] Domnul Savaot a poruncit pentru Hanaan [Χανάαν] [ca] să piară tăria lui.

12. Și vor zice: „Să nu mai adăugați a ocărî și a nedreptăți pe fiica Sidonului. Iar dacă ai să mergi spre chitiei/ hitiți, nici acolo odihnă [nu] îți va fi ție,

13. și [nici] întru pământul haldeilor. Și acesta a fost pustiit de assirii/ asirieni. Și nici acolo odihnă [nu] îți va fi ție, că[ci] zidul aceluia a căzut”.

14. Văietați-vă, corăbiile Carhidonului! Că[ci] a pierit fortăreața voastră.

15. Și va fi în ziua aceea [că] va fi rămas [va rămâne] Tirosul 70 de ani, ca vremea împăratului, ca vremea omului. Și va fi după 70 de ani, va fi Tirosul ca cântarea curvei [ὡς ᾆσμα πόρνης]:

16. „Ia liră! Rătăcește cetățile curvei, [ale celei] uitată [uitate]! Cântă bine la liră pe cele multe! Cântă, ca să-ți facă ție pomenirea ta!”.

17. Și va fi după cei 70 de ani [că] Dumnezeu va face cercetare Tirosului și iarăși va fi refăcut întru [felul] cel vechi și va fi piața tuturor împărățiilor lumii.

18. Și va fi acesta negustoria și plata cea sfântă a Domnului. [Dar] nu va fi adunat lor, ci celor care locuiesc înaintea Domnului. Toată negustoria lui: să mănânce și să bea și să se sature, întru unirea pomenirii înaintea Domnului.


[1] De la forma de N. sg. Καρχηδών.

[2] De la forma de N. pl. κιτιαίοι.

[3] De la forma de N. sg. Φοινίκη.

[4] De la N. sg. Σιδών.

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

până nu învățăm să dăm slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 18] nu știm ce înseamnă să ne bucurăm cu adevărat. Pentru că bucuria lui Dumnezeu coboară în noi atunci când știm să fim recunoscători față de El. Și recunoștința față de Dumnezeu e o recunoaștere continuă a prezenței Lui mult-iubitoare și mult-milostive în viața noastră și a întregii lumi. Și recunoaștem prezența Lui pentru că o trăim continuu în viața noastră.

O recunoaștem, dar trebuie să o și afirmăm! Și nu numai să o afirmăm, ci trebuie să și mulțumim pentru ea, făcându-ne robii Lui cei ascultători!

Căci vedem adesea oameni care se roagă lui Dumnezeu să îi scape de o problemă sau alta, care se roagă când sunt la ananghie, când le e greu. Și pentru că se roagă Lui, ei admit că simt și cunosc prezența Lui. Știu că de El au nevoie. Că El e scăparea lor. Singura lor scăpare. Dar când trece problema lor, când le e bine, Îl uită pe El nu pentru că nu știu că El există, ci pentru că nu au o relație reală cu El. O relație continuă. Iar relația continuă înseamnă recunoașterea continuă a faptului că fără El nu putem face nimic cu adevărat [In. 15, 5].

Leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] au recunoscut prezența Lui la nevoie, dar nu și la bucurie. Bucuria nu au vrut să o mai trăiască cu Dumnezeu – cu o singură excepție: a samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] –, ci cu ei înșiși. De aceea și-au trăit vindecarea în mod egoist. Însă al 10-lea, cel care a simțit că vindecarea e de la El, dar și viața cea nouă trebuie să fie trăită cu El, s-a întors ca să dea slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 19, BYZ]. Pentru că recunoașterea lui Dumnezeu tot timpul e adevărata bucurie și împlinire a omului.

Căci omul care se închide în sine, care se raportează numai la sine, începe să se mărginească tot mai mult, să se însingureze, să se afunde în neliniști, în singurătăți abisale. Pentru că se vede tot mai neiubit și mai neînțeles. Însă cel care intră în dialog continuu cu Dumnezeu, care e tot timpul cu El, acela se dezmărginește continuu, se îmbogățește în mod continuu duhovnicește, pentru că devine tot mai încăpător în relația Sa cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cel ce vorbește continuu cu Dumnezeu, vorbește tot mai bine și cu oamenii, pentru că devine tot mai om în relația cu ei. Și devine tot mai om, pentru că el coboară tot mai mult în simțirea lui și a celorlalți și, vederea aceasta interioară, și-o asumă tot timpul. Nu mai face abstracție de ea, ca atunci când trăia egoist.

Cei nouă și-au trăit vindecarea ca pe o posesie și nu ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața lor. Așa cum mulți dintre noi credem că integritatea trupească și sufletească e o realitate ce ne aparține. Însă viața, sănătatea și puterea noastră de a gândi și de a acționa sunt darurile Sale. Numai când sănătatea ne este vătămată într-un anume grad înțelegem că ea nu e o posesie, ci un dar. Că, pentru a fi restaurată, avem nevoie de ajutorul Lui și al oamenilor.

Și boala, neputința, lipsa, indiferența față de noi sunt momentele existențiale în care noi putem să ne conștientizăm cel mai mult puținătatea trupească, finitudinea fizică, dar, în același timp, disponibilitatea infinită la nivel sufletesc. Căci trupul nostru bolnav și neputincios ne trage în jos, pe când, în sufletul nostru dorim să facem atât de multe lucruri. Și sufletul dorește enorm de multe lucruri și să se bucure în mod continuu, pentru că el nu are conștiința morții. Sufletul vede moartea în trup, vede moartea în fața ochilor, vede trupul descompunându-se, dar știe că el nu are de-a face cu moartea. Pentru că, pentru suflet, moartea nu înseamnă descompunere, așa cum înseamnă pentru trup, ci pentru el moartea înseamnă patimă, înseamnă păcat, înseamnă lipsa bucuriei duhovnicești.

De aceea, sufletul dorește să se bucure, să se bucure veșnic, să cunoască și să vadă veșnic, să fie veșnic cu Cel care dăruie toată bucuria și împlinirea noastră. Dar pentru a fi cu El pentru veșnicie e nevoie să trăim duhovnicește încă de aici. Și pentru ca să trăiești duhovnicește trebuie să fii omul Bisericii, omul lui Dumnezeu, slujitorul Lui, cel care recunoaște mereu prezența Lui în tot ceea ce există.

Sufletul nostru știe că nu moare, dar simte amărăciunea morții în el cu orice păcat pe care îl săvârșește. Sufletul nostru privește în oglindă prin ochi, prin ochii noștri tot mai obosiți, și vede cum îmbătrânirea trupului nostru e o realitate palpabilă. Cum noi îmbătrânim trupește și sufletește în fiecare clipă. Dar, pe când trupul nostru e tot mai slăbit odată cu vârsta, tot mai neputincios, tot mai greu, sufletul nostru poate fi tot mai viu, tot mai curat, tot mai sfânt odată cu vârsta. Pentru că poți îmbătrâni ca un om păcătos, dar poți îmbătrâni și ca un om Sfânt. Iar adevărata îmbătrânire e aceea a omului duhovnicesc, a omului Sfânt, a omului care s-a făcut locaș rațional al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că și Sfinții îmbătrânesc, și ei mor la timpul lor, dar trupurile lor, după moarte, sunt locuri ale sfințeniei, ale slavei lui Dumnezeu, și nu hoituri insuportabile. Păcătoșii nepocăiți, păcătoșii orgolioși, curvari, dizgrațioși au trupuri pline de mortăciune, de putrefacție și acum, dar și după moarte. Pentru că păcatul e singurătatea lor, e moartea lor, e iadul lor. Și din iadul patimilor tale nu te poate ridica decât Cel care îi învie pe morți, care îi ridică din moartea lor sufletească și trupească.

Pentru că mesajul duminicii de azi e în relație cu pocăința de duminica trecută. Te vindeci interior, doar dacă îți recunoști boala și o pui în fața lui Dumnezeu. Iar leproșii L-au ascultat în privința bolii lor și s-au curățit [Lc. 17, 14], s-au vindecat de lepră. L-au ascultat la nevoie!…

Însă Dumnezeu vrea să Îl ascultăm tot timpul. Să Îl ascultăm și când ne place și când nu ne place, și când ne e bine și când nu ne e bine, pentru că El dorește să ne familiarizăm continuu cu modul Lui de-a fi. Și când înțelegem pe fiecare zi voia Lui, din relația noastră interioară cu El, înțelegem că proiecțiile noastre despre viitor sunt prea fade în comparație cu viitorul. Cu viitorul mlădiat de către El. Căci noi, când privim viitorul nostru și al lumii, ne proiectăm în el experiența noastră redusă, limitată, mioapă. Vedem viitorul pe măsura noastră.

Tocmai de aceea, oamenii care vorbesc despre viitor din perspectiva lor redusă de experiență îl văd adesea în negru. Viitorul pare ceva de netrăit când ți-l prezintă cineva, care crede că lucrurile sunt cum simte el că vor fi. Numai că toată istoria lumii, dacă o citești cu atenție, duhovnicește, e o minune continuă și o continuă noutate. Pentru că lumea e călăuzită mereu de Dumnezeu. E călăuzită spre modul împlinirii ei întru El și ea nu merge aiurea, fără sens.

Pentru că umanitatea putea să moară de nesfârșite ori până acum. Oricând, ea ar putea să piară într-o clipă. Însă diferența dintre scenariile futuriste și realitatea viitorului e aceea că viitorul nu ni-l creăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. El are întotdeauna primul și ultimul cuvânt în deciziile noastre de zi cu zi. Pentru că El corectează continuu direcția noastră eshatologică, călăuzindu-ne spre viitorul care ne împlinește ontologic.

Mai pe scurt, pe mine viitorul nu mă terorizează, pentru că nu trăiesc în mine cu ideea unui viitor lugubru. Eu aștept viitorul, aștept ziua de mâine cu încredere și cu seninătate, pentru că îl aștept cu Dumnezeu, îl aștept întru slava Lui, și ca pe un dar al Lui în viața noastră, a tuturor. Și când El e în noi prin slava Lui, atunci nu mai e loc de panică, de zbucium, de imaginații terifiante despre viitor în sufletul nostru, căci El e bucurie și pace, e veselie dumnezeiască și împlinire ontologică, împlinire deplină a vieții noastre.

Toată dezorganizarea interioară dispare atunci când El e Stăpânul și Domnul nostru prin slava Lui. Când El tronează în noi, când El stă pe tronul slavei Sale în noi, atunci viața și viitorul nostru sunt pline de lumina Lui. Viitorul nostru Îl are în centrul lui pe Dumnezeu și orice încercare de eludare a Lui e zadarnică.

De aceea, eu nu cred în indiferența religioasă a oamenilor. Ea e una aparentă și superficială. În adâncul lor toți oamenii sunt religioși și Îl caută pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și când Îl neagă și când nu-L vor și când Îl blasfemiază și când Îi mimează viața și sfaturile. Sufletul nu se poate împlini decât în Dumnezeu și de aceea Îl caută. Dar căutarea lui Dumnezeu trebuie să coboare în ascultarea de El și să nu rămână tot timpul amestecată cu orgoliul. Căci dacă primează orgoliul, meschinăria, adularea de sine, mergerea spre Dumnezeu e îngreunată tot timpul. Pentru că e nevoie să te rupi de tine, de ceea ce crezi și știi tu, pentru a accepta prezența Lui în viața ta.

Vorbeam duminica trecută de „adevărul” nostru,  de „adevărul” paralel cu voia lui Dumnezeu. Cât stăm în brațe cu „adevărul” paralel, căutarea lui Dumnezeu e o rătăcire continuă. Pentru că e plină de „strigăte sugrumate”[2]. Noi Îl vrem pe El, dar fără să strigăm către El! Fără să acceptăm adevărul Lui, care e singurul adevăr, lamentându-ne continuu cu problemele noastre de zi cu zi! Și rămânând la „adevărul” nostru, noi alegem să trăim singurătatea ca pe o „împlinire”, când împlinirea noastră e comuniunea, e bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Așadar, iubiții mei, darul vieții și al vindecării e darul comuniunii! Când Dumnezeu ne vindecă, ne vindecă pentru a ne bucura veșnic împreună cu El. Vindecarea reală e cea trupească și sufletească în același timp, e vindecarea ce ne umple de slava Lui. Pentru că numai întru slava Lui noi putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să trăim cu adevărat omenește, cu adevărat împlinitor.

Iar dacă vrem să îi ajutăm în mod real pe oameni, trebuie să vorbim cu ei! Să vorbim despre orice lucru, despre orice idee, despre orice dorință a lor. Pentru că discuția nu înseamnă numai împărtășire de idei, ci și de certitudini și de stare interioară. Când discutăm, discutăm cu întreaga noastră ființă. Și când spunem cuvinte, spunem și crezuri, spunem și liniștea noastră și bucuria noastră și încrederea noastră și răbdarea noastră și eroismul vieții noastre.

Iar discuțiile reale se fac între oameni onești cu nevoia lor reală de comuniune. Căci dacă ne împlinește comuniunea, dacă ne împlinesc vorbele și faptele care se nasc din iubire și prietenie, atunci orice discuție între noi este o vindecare interioară de necomuniune. Fiecare primește și înțelege mai mult. Fiecare înțelege despre sine și despre alții când are un dialog real cu oamenii. Dar dialogul real cu oamenii își are rădăcina în dialogul real și continuu cu Dumnezeu. Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară.

Comuniunea se păstrează cu grijă, cu responsabilitate, cu mult calm, cu multă răbdare. Și, mai ales, cu multă rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Cel care trebuie să locuiască în noi și între noi, unindu-ne interior și pe unii cu alții.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să punem toate ale noastre în mâinile Sale! Pentru că viața noastră și istoria întregii umanități sunt în mâinile lui Dumnezeu, ca Cel care ne poartă de grijă la toți.

Să Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre pururea, căci El face minuni cu noi mai presus de orice înțelegere! Și ceea ce nouă ne pare imposibil, la El e foarte ușor, luminându-ne spre tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută la 10. 32, în zi de joi, pe 16 ianuarie 2020. Ceață, un grad, vânt de 3 km/ h.

[2] [Emil] Cioran, Caiete 1957-1972, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, trad. din fr. de Emanoil Marcu și  Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 20.

Rămâne să ne vedem. Poemul 81

Am citit cartea
pentru limba folosită.
Pentru că mă interesează modul
în care scriu oamenii
contemporani mie.
Eu caut amprenta
personală.
Caut modul lapidar
în care scriitorul
vede lucrurile.
Fac însemnări,
subliniez,
caut detalii,
corectez textul citit,
încerc să mă lămuresc
asupra veridicității
amănuntelor.
Dar după 300 de pagini
am scris pe ultima filă:
n-am aflat prea multe.
Pentru că eu caut stilul omului,
cum spune el lucrurile,
dar dincolo de stil
îl caut pe omul care scrie.
Și dacă scriitorul e cât e,
dacă el nu e un om mare,
tocmai de aceea nu afli multe, ci
puține.
Chiar și acolo unde, se zice,
că oamenii au ce spune,
că vorbesc mult,
că știu multe.
Însă nu e așa!
Oamenii mici,
oamenii neîncăpători,
nu știu multe, și la fel
sunt și cărțile lor.

Isaias, 22, 8-25, cf. LXX

8. Și vor descoperi porțile Iudasului și vor privi [în] ziua aceea spre casele cele alese ale cetății.

9. Și vor descoperi cele ascunse ale caselor înălțimii lui David. Și au văzut că sunt mulți și că s-au întors apa [apele] scăldătorii celei vechi întru cetate

10. și că au dărâmat casele Ierusalimului înspre fortăreața zidului cetății.

11. Și v-ați făcut vouă apă în mijlocul a două ziduri, mai înăuntru de scăldătoarea cea veche, și nu v-ați uitat înspre Cel [care] dintru început l-a făcut pe el și pe Cel care l-a zidit pe el nu L-ați văzut.

12. Și Domnul Savaot a chemat în ziua aceea [la] plângere și tânguire și radere[1] și încingere de saci[2],

13. iar ei au făcut veselie și bucurie, înjunghiind viței și jertfind oi. Astfel încât să mănânce cărnuri și să bea vin, zicând: «Să mâncăm și să bem [φάγωμεν καὶ πίωμεν], căci mâine murim [αὔριον γὰρ ἀποθνῄσκομεν]».

14. Și acestea este [sunt] descoperite în urechile Domnului Savaot. Că[ci] nu vă va lăsa vouă păcatul acesta până când [nu] aveți să muriți”.

15. Acestea zice Domnul Savaot: „Mergi înspre cămară[3] [πορεύου εἰς τὸ παστοφόριον], către Somnas[4] [πρὸς Σομναν], economul, și îi zi lui:

16. «Ce [ești] tu aici? Și ce îți este ție aici? Că ți-ai cioplit ție mormânt aici și ți-ai făcut ție în[tru] mormânt înalt și ți-ai scris ție cort în[tru] piatră.

17. Așadar, iată, Domnul Savaot va alunga și va pierde om! Și va lua veșmântul tău

18. și cununa ta cea slăvită și te va lepăda pe tine întru țara cea mare și nemăsurată, și acolo vei muri. Și va pune carul[5] tău cel bun întru necinste și casa stăpânitorului tău întru călcare.

19. Și vei fi luat din iconomia [τῆς οἰκονομίας][6] ta și din starea ta[7].

20. Și va fi în ziua aceea [că] voi chema pe slujitorul Meu, pe Eliachim [Ἐλιακίμ] cel al lui Helchias [Χελκιας][8].

21. Și îl voi îmbrăca pe el [cu] veșmântul tău și cununa ta i-o voi da-o lui, iar tăria și iconomia ta le voi da întru mâinile sale. Și [el] va fi ca un părinte celor care locuiesc în Ierusalim și celor care locuiesc în Iudas.

22. Și îi voi da lui slava lui David și va stăpâni și nu va fi cel care vorbește împotrivă.

23. Și-l voi pune pe el stăpânitor în locul cel credincios și va fi întru tronul slavei casei tatălui său.

24. Și va fi nădăjduind în el tot cel slăvit în casa tatălui său, de la cel mic [și] până la cel mare, și vor fi atârnându-se lui [de el] [καὶ ἔσονται ἐπικρεμάμενοι αὐτῷ]»”.

25. „În ziua aceea”, acestea zice Domnul Savaot, „omul, cel care a fost întemeiat în locul cel credincios, va fi mișcat și va cădea și i se va lua slava cea din el”, că[ci] Domnul a grăit [acestea].


[1] A bărbii.

[2] La a se încinge oamenii cu pânză de saci.

[3] Cămara templului din Ierusalim.

[4] Am transliterat format de nominativ Σομνας. Pentru că în text e Ac.

[5] Carul de război.

[6] Slujirea ta, din îndatorirea ta socială.

[7] Socială. Din starea socială în care te afli.

[8] Am transliterat forma de N., pentru că în text era forma de G. (τοῦ Χελκιου).

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

oamenii care nu au cuvânt, care nu sunt de cuvânt, nu au încredere nici în cuvintele Domnului. Pentru că ei nu cred în cuvinte. Pentru ei cuvintele sunt vorbe…sunt pierdere de timp. Pentru că ei sunt sensibili doar la ceea ce țin în mână, doar la ceea ce au, doar la ceea ce primesc. Iar cuvintele Domnului par să nu le aducă nimic, pentru că cuvintele sunt pentru ei vorbe, palavre, pierdere de timp…

Oamenii care nu au cuvânt sunt lipiți de materie, de ceea ce se vede. Cuvântul e ceea ce nu se vede, pentru că el e interior. El stă în oameni și în cărți. Ca să ai cuvânt, trebuie să îl păstrezi în inima ta. Dar pentru că materialiștii noștri iubesc doar ceea ce mănâncă și beau, doar ceea ce au, nu cred în cuvinte, nu au nevoie de ele și nu sunt oameni de cuvânt. În ei nu te poți încrede, pe ei nu te poți baza, pentru că cuvintele nu se văd. Ele doar se aud atunci când le rostești, apoi dispar dintre noi.

Pentru ca să rămână în tine cuvintele trebuie să ai memorie și o inimă primitoare, corectă, atentă, rușinoasă. Trebuie să ai conștiință vie. Trebuie să ai conștiința că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mișcare a inimii, fiecare faptă a ta vor fi judecate de Dreptul Judecător al tuturor și că judecata Lui are consecințe veșnice pentru tine. Dar pentru ca să ai conștiință, trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care judecă toată viața omului.

– Însă de ce nu au încredere oamenii unii în alții?

– Pentru că nu au încredere, în primul rând, în ei înșiși. Buba e în oameni! Pentru că neîncrederea în oameni e consecința fricii de singurătate, iar singurătatea e boala pe care o naște păcătuirea continuă. Pentru că nu ne pasă de vorbele lui Dumnezeu, de aceea ne simțim singuri și ne e frică și nu avem încredere nici în noi și nici în alții. Căci știm că nu suntem nimic și nu avem nimic, că suntem descoperiți, că suntem goi, că suntem ca frunza în vânt, pentru că nu avem un pământ ferm, tare, stabil dedesubtul nostru. Și când nu ne simțim bine în noi înșine, când nu ne simțim stabili – adică atunci când nu suntem în mod real cu Dumnezeu – suntem niște iepuri care se tem de propria lor umbră și care o tulesc la orice zgomot.

Desconsiderarea cuvintelor lui Dumnezeu e cea mai mare plagă a umanității. Bagatelizarea, ironizarea, negarea, contestarea, ridiculizarea voii lui Dumnezeu cu oamenii e marea și singura boală a planetei noastre. Pentru că aceasta e buba fiecărui om în parte și a tuturor la un loc. Aceasta e boala și rușinea noastră. Atâta timp cât întreaga creație stă în cuvântul și în slava lui Dumnezeu, cât noi suntem creația Lui și El ne ține în existență, iar noi ne negăm însuși fundamentul vieții noastre.

Ca să fim oameni trebuie să stăm în cuvintele Lui, ca să ne umplem de slava Lui. Ca să fim oameni reali trebuie să fim membri reali ai Bisericii Lui, pentru ca să ne împlinim în mod real, adică să ne sfințim viața noastră. Atâta timp cât vom nega Izvorul existenței noastre, atâta timp cât vom bagateliza cuvintele Lui, vom fi niște potârnichi fricoase, niște oameni care ne ascundem și ne înfricoșăm la tot pasul.

Pentru că Domnul ne cheamă pe toți la pocăință. El ne spune: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– Și de ce Domnul ne vorbește încifrat, fără detalii? De ce nu ne spune ce înseamnă pocăință și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și de ce trebuie să ne intereseze pe noi înșine aceste lucruri?

– Pentru ca să venim la El și să cerem detalii! Să căutăm, împreună cu El și cu Sfinții Lui, răspunsuri personale, răspunsurile mântuirii noastre. Căci El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație.

Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat. Pentru că adevărul e plin de viața lui Dumnezeu. Și viața lui Dumnezeu, dacă devine viața noastră, ea ne umple de adevărul deplin al lui Dumnezeu, de adevărul care ne împlinește și ne mântuie.

Pe măsură ce traduc Dumnezeiasca Scriptură, cultul și pe Sfinții Bisericii, văd tot mai mult cât ne lipsește acest adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Pentru că noi ne-am făcut „adevărul” nostru, un „adevăr” paralel cu al lui Dumnezeu, care e, în fapt, o sumă de sofisme, de minciuni înșirate pe ață. Și, potrivit „adevărului” nostru, noi suntem frumoși, profunzi, deștepți, magnifici. Nu ne lipsește nimic. Suntem de un optimism infernal. Pentru că așteptăm moartea cu o seninătate atât de imbecilă, încât înfricoșăm pe orice om cu capul pe umeri. Nu ne temem de nimic și de nimeni. Nu ne înfricoșează nimic. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem limite, nu mai avem conștiința responsabilității pentru ceva anume. Pentru că totul e de vânzare, e negociabil, e instabil în noi și în jurul nostru. Suntem experimentele vii ale morții și ne vindem veșnicia pe 5 lei.

Tocmai de aceea, chemarea Domnului la pocăință e o chemare în gol. Pentru că noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.

Însă viața adevărată stă în cuvintele Domnului, stă în pocăință! Căci pocăința e învierea noastră zilnică din morți. Păcatul ne omoară, dar pocăința ne învie! Și când ne învie pocăința, când ne învie mărturisirea înaintea Domnului, atunci viața noastră duhovnicească e darul Lui continuu.

Da, noi putem trăi ca niște păcătoși, precum niște cadavre ambulante, 10, 20, 40, 60, 100 de ani, dar nu aceasta e viața!…Viața adevărată e viața duhovnicească. E viața trăită în slava lui Dumnezeu și care e plină de adevărul și de sfințenia Lui.

Putem trăi și fără pocăință și fără Biserică și fără Dumnezeu, așa după cum vedem că trăiesc mulți semeni ai noștri…Dar această viață nu e viață, ci o moarte continuă! Pentru că viața în patimi grele e coborâre de pe acum în Iad. Și, după moarte, nu urmează Raiul pentru cei păcătoși, ci Iadul!

Însă ce mai înțelege omul contemporan din Iad, dacă Iadul, în „adevărul” paralel, e o temă de stand-up comedy? Despre Iad se fac filme seducătoare, demonii sunt prezentați ca „simpatici”, iar noi drăcuim mai mult decât ne rugăm…Așa că ce știe omul de astăzi despre Iad, dacă n-a citit niciodată teologia Iadului pe care o propovăduiește Biserica?

Dar, că știi sau că nu știi ce trebuie să faci, când vine ziua scadenței, când vine ziua Judecății lui Dumnezeu, ești judecat pentru ceea ce ești. Pentru că viața aceasta, de acum, e pentru ca să cauți și să afli pentru ce ești pe pământ și care e împlinirea omului pe pământ. Iar noi suntem pe pământ pentru a ne împlini în Dumnezeu, pentru a fi cu El pentru veșnicie. Nu suntem aici în primul rând pentru ca să facem bani, pentru ca să facem studii, pentru ca să facem descoperiri științifice, pentru ca să călătorim sau pentru ca să ne distrăm, ci pentru ca să aflăm cum să ne mântuim viața și pentru ca să trăim în mod evlavios împreună cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Pentru că Domnul ne cere să ne pocăim și să acceptăm Împărăția Lui. Adică să acceptăm tot modul Lui de a vedea lucrurile. Toată teologia Lui despre om și despre viața omului. Și din acest motiv, teologia Bisericii e scopul principal al omului pe pământ. Pentru că omul trebuie să învețe voia lui Dumnezeu cu el, adică teologia Bisericii, pentru ca teologia Lui să devină viața noastră cotidiană. Căci noi trebuie să trăim teologic, trebuie să trăim bisericește, trebuie să trăim evlavios în fața lui Dumnezeu și a întregii creații.

De aceea, dacă cineva trăiește ca om Sfânt al lui Dumnezeu, el este cu adevărat viu și cu adevărat om. El, Sfântul, este exemplul nostru de viețuire. Pe el trebuie să îl urmăm, pentru că Sfântul Îl urmează pe Domnul său! Și dacă urmăm Sfinților Lui cu adevărul și cu viața, atunci trăim deja în Împărăția Lui, în slava Împărăției Sale, în care voim trăi pentru veșnicie.

Odovania praznicului Botezului Domnului este pe 14 ianuarie 2020. Atunci se sfârșește praznicul Botezului Domnului. Și, odată cu el, și praznicele cele mari ale sfârșitului și ale începutului de an.

Pe aripile duhovnicești ale acestor praznice dumnezeiești am zburat duhovnicește, m-am bucurat atât de mult, atât de intens, de parcă totul a fost doar o singură zi. Probabil că și mulți dintre dumneavoastră spun același lucru: „Au trecut prea repede! Nu știu pe unde au trecut sărbătorile…”.

Însă sărbătorile trec repede pentru că sunt bucurie sfântă, curată. Le-am trăit bucuroși, le-am trăit la Biserică, le-am trăit în rugăciune, și de aceea ni se par că au trecut repede. Dar pentru că ne-am bucurat, ele ne-au relaxat interior cu adevărat, au fost adevărata noastră odihnă, odihnă sfântă, care ne-a făcut bine.

Și binele ne întinerește, pe când lenea păcatului ne îmbătrânește continuu. Și dacă iubim tinerețea reală, cea duhovnicească, atunci tinerețea sufletului se ține cu bine, cu fapte bune, adică cu viața evlavioasă a Bisericii.

La mulți ani, multă sănătate și pace, bucurie și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească pe marea acestei vieți și să vă întărească în tot lucrul cel bun pe care îl faceți! Amin.


[1] Începută la 8. 22, în zi de miercuri, pe 8 ianuarie 2020. Soare, – 6 grade, vânt de 5 km/ h.

Isaias, 22, 1-7, cf. LXX

1. Cuvântul văii Sionului. Ce ți s-a făcut ție, că toți v-ați suit acum spre acoperișuri?

2. Cetatea, strigând, s-a umplut de cele deșarte. Răniții tăi nu [sunt] răniții de sabie, nici cei morți ai tăi [nu sunt] morți de război.

3. Toți stăpânitorii tăi au fugit și cei care au fost prinși sunt legați aspru și cei care sunt tari în tine departe au fugit.

4. Pentru aceea am zis: „Lăsați-mă! Cu amar voi plânge. Să nu întăriți a mă ruga spre pieirea fiicei rudeniei mele.

5. Că[ci] ziua tulburării și a pieirii [ἡμέρα ταραχῆς καὶ ἀπωλείας] și a călcării în picioare [καὶ καταπατήματος] [este], iar rătăcirea de la Domnul Savaot [este] în valea Sionului [καὶ πλάνησις παρὰ Κυρίου Σαβαωθ ἐν φάραγγι Σιων]. Se rătăcesc de la cel mic [și] până la cel mare. Se rătăcesc în munți[1].

6. Iar elamiteii/ elamiții au luat tolbe [φαρέτρας], [au venit] călăreții, oamenii pe cai și adunarea de soldați.

7. Și văile tale cele alese vor fi pline de care de război, iar călăreții vor astupa porțile tale.


[1] Pentru că merg să se închine la idoli în munți.

Isaias, cap. 21, cf. LXX

1. Vedenia pustiei [τὸ ὅραμα τῆς ἐρήμου]. Ca vijelia prin pustie. Să treacă din pustie, venind înfricoșat din pământ.

2. Vedenia și [lucrul] cel aspru mi s-a[u] vestit mie: cel care se leapădă, se leapădă, cel care nelegiuiește, nelegiuiește. Asupra mie [mea vin] elamiteii [οἱ αιλαμῖται]/ elamiții și bătrânii perșilor asupra mea vin! Acum voi suspina și mă voi mângâia pe mine însumi.

3. Pentru aceasta mi-am umplut șalele mele de slăbiciune și chinurile facerii m-au apucat pe mine ca pe cea care naște. Am făcut nedreptate [ca] să nu aud [ἠδίκησα τὸ μὴ ἀκοῦσαι], m-am sârguit [pentru] a nu vedea [ἐσπούδασα τὸ μὴ βλέπειν].

4. Inima mea rătăcește [ἡ καρδία μου πλανᾶται] și fărădelegea pe mine [mă] afundă [καὶ ἡ ἀνομία με βαπτίζει], [iar] sufletul meu a stat întru frică [ἡ ψυχή μου ἐφέστηκεν εἰς φόβον].

5. Gătește masa! Beți! Mâncați! Ridicându-se stăpânitorii, pregătiți scuturile!

6. Că așa a zis Domnul către mine: „Mergând, pune-ți ție semn și ce ai să vezi vestește!”.

7. Și am văzut călăreți: doi călăreți de cai, un călăreț de măgar și un călăreț de cămilă. „Ascultă ascultare multă!

8. Și cheamă pe Urias [Οὐρίας] întru paza Domnului!”. Și a zis: „Am stat toată ziua și în tabără am stat toată noaptea.

9. Și, iată, el vine: călărețul unei perechi de cai [ἀναβάτης συνωρίδος]!”. Și, răspunzând, a zis: „A căzut Babilonul și toate chipurile lui și cele făcute de mână ale lui au fost zdrobite în [de] pământ”.

10. Ascultați, cei rămași și cei chinuiți! Ascultați, pe care le-am auzit de la Domnul Savaot! [Căci] Dumnezeul lui Israil ni le-a vestit nouă.

11. Vedenia Idumeii către mine. [El] cheamă de la Siir [Σηιρ]: „Păziți crenelurile [ἔπαλξεις][1]/ apărătoarele!

12. [Eu] păzesc dimineața și noaptea. Dacă ai să cauți, caută! Și lângă Mine locuiește!

13. În dumbrava serii vei dormi [sau] în calea Dedan [Δαιδαν]?”.

14. Întru întâmpinarea celui însetat de apă, aduceți [apă]! Cei care locuiesc în țara Teman [Θαιμαν], [cu] pâini întâmpinați-i pe cei care fug!

15. Pentru mulțimea celor care fug și pentru mulțimea celor care se rătăcesc și pentru mulțimea sabiei și pentru mulțimea săgeților care au fost întinse și pentru mulțimea celor care au căzut în război.

16. Că[ci] așa mi-a zis mie Domnul: „Încă un an, ca anul celui năimit, [și] se va sfârși slava fiilor lui Chidar [Κηδαρ]”.

17. Și rămășița săgeților celor tari, ale fiilor lui Chidar, va fi puțină, pentru că Domnul a grăit, Dumnezeul lui Israil.


[1] Deschizăturile înguste ale cetăților.