Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Nicetius, Episcopul de Trier[2], cel întocmai cu Apostolii Domnului[3], „într-o zi, în timp ce călătorea, a coborât de pe cal pentru a se odihni și a intrat într-un desiș. Deodată, a zărit în fața sa un șarpe înspăimântător, foarte lung și având o grosime neînchipuit de mare: era de culoare neagră, cu ochii sclipitori și mari ca ai unui taur sălbatic, având o gură uriașă pe care a deschis-o de parcă ar fi vrut să-l înghită. Însă, când și-a făcut semnul Crucii, nălucirea s-a risipit ca fumul și nu este nicio îndoială că stăpânitorul întunericului fusese cel care se arătase Sfântului în această împrejurare”[4].

O ispitire pe cale…Așa după cum, în Evanghelia de astăzi [Lc. 10, 25-37], „un om oarecare cobora de la Ierusalim [Ἱερουσαλὴμ] întru Ieriho [Ἰεριχώ] și a căzut [între] tâlhari, care, și dezbrăcându-l pe el, și răni pricinuindu-i, s-au dus, lăsându-l pe el pe jumătate mort” [Lc. 10, 30, BYZ].

Șarpele înspăimântător, ieșit în calea Sfântului Nicetius, era Satanas, care a fugit de la fața puterii Sfintei Cruci. După cum tâlharii care l-au dezbrăcat pe om de slava lui Dumnezeu sunt Satanas și demonii dimpreună cu el. Pentru că demonii ne-au ispitit, ne-au învățat să păcătuim, iar noi am păcătuit, alegând neascultarea de Dumnezeu în locul ascultării de El.

Căci și Îngerii care au căzut din slava lui Dumnezeu și au devenit demoni, au căzut în păcat din același motiv: pentru că nu L-au mai ales pe Dumnezeu. Pentru că nu L-au mai ascultat pe El. Și când nu Îl mai ascultăm pe El, ne îndreptăm voința noastră spre rău și perseverăm în rău, adâncindu-ne continuu în moarte. Pentru că păcatul e tocmai moartea noastră, pentru că e separarea noastră de Viața noastră, de Dumnezeu, Care e sursa vieții noastre.

Ierarhul Domnului nu s-a înspăimântat de apariția demonică, pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Și când te încrezi în Dumnezeu, atunci disprețuiești încercările demonilor de a te înspăimânta, de a te descuraja, de a te neliniști. Scopul lor e să îți piardă timpul. Să te deturneze de la lucrurile tale bune. Să îți faci griji deșarte. Și când stai de vorbă, în mintea ta, cu gândurile aduse de către demoni, atunci pierzi timpul. Pentru că te întreții la discuție cu gânduri și cu sentimente și cu acțiuni care nu te împlinesc, ci te desfigurează interior.

Observ adesea oameni care vorbesc singuri pe stradă sau ale căror gânduri și sentimente sunt puternic exprimate prin fața, ochii, gesturile, tot trupul lor. Ei vorbesc și când nu vor sau când nu îi ascultă nimeni. Pentru că vor să spună altora ce simt, ce vor, cine sunt. Tocmai de aceea și demonii, cât și oamenii răi, perverși, speculează această nevoie interioară a oamenilor de iubire și de sinceritate și îi trag de limbă. Îi invită spre locuri obscure, pentru ca să îi deturneze de la viața lor.

În locurile unde se bea mult și se dansează și unde drogurile se împrăștie în mod discret se trăiește cu lumină difuză. Pentru ca alcoolul și drogul să te obosească progresiv și să te umple de perversitatea pe care ți-o dorești. În care vrei să te scalzi continuu. Muzica dată la maximum estompează gândirea logică, argumentată și astfel intri în starea de surescitare continuă. Fapt pentru care ai nevoie să bei, gândind că băutura o să te liniștească emoțional. Numai că băutura nu te liniștește emoțional, atunci când ești ațâțat vizual de trupuri tinere, ci te umple de și mai multă adrenalină și de intenții perverse. Și dacă tot te umpli de dorințe pătimașe, ele trebuie să se spargă într-un fel anume. Și atunci, ori violezi pe cineva, ori te bați cu cineva, ori omori pe cineva…pentru că te încarci continuu cu intenții rele, care ajung tot mai puternice în ființa ta.

Și de ce patimile se întăresc în noi, de ce devin așa de puternice și noi slabi? Pentru că le-am dat tot mai mult teren în viața noastră! Cu cât păcătuim, cu atât bolile noastre sufletești se măresc. Și patimile ne lasă pe jumătate morți, pentru că păcatul nu ne dă niciodată viață. Păcatul nu ne face frumoși, nici deștepți, nici înțelepți.

Ci noi avem nevoie să vină în viața noastră Samaritisul cel milostiv, Dumnezeu, pentru ca să ne ridice din moartea noastră sufletească. Pentru că „un oarecare samaritis [σαμαρείτης], călătorind, a venit la el și, văzându-l pe el, i s-a făcut milă [de el] și, apropiindu-se, i-a legat rănile sale, turnând ulei și vin. Și, punându-l pe el pe dobitocul său, l-a dus pe el într-u[n] han [πανδοχεῖον] și a avut grijă de el” [Lc. 10, 33-34, BYZ].

Și când suntem ispitiți sau căzuți în păcat, să ne amintim de acest lucru: că Samaritisul nostru, Cel străin de orice păcat, ne privește cu milă pe noi cei căzuți, cei ispitiți, cei înviforați de gânduri și patimi! Și că El știe și vede și simte toate nevoile, toate ispitele, toate gândurile și dorințele noastre, pentru că El compătimește cu noi[5]. Pentru că viața și mântuirea noastră nu sunt o lucrare autonomă, a noastră, exclusiv a noastră, ci o conlucrare cu El. Și noi trebuie să trăim și să ne mântuim în relație cu El și în ritmul Lui, pe care El ni-l cere, și nu în ritmul nostru. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu și ajutați de către El.

Așa înțelegem de ce orice zi a anului e o zi liturgică pentru Biserică. Există zile în an când nu slujim Dumnezeiasca Liturghie, dar nu există zi din an în care să nu facem nicio Slujbă, nicio rugăciune, nicio faptă bună. Nu există nicio zi în an pentru creștinul ortodox în care el să fie în vacanță din punct de vedere liturgic. Pentru că Biserica nu are zi de vacanță. Dar noi, în mod ilegal, cu de la noi putere, ne luăm multe zile de vacanță, uneori ani de vacanță, pentru că nu facem nimic mântuitor, nimic măreț în acele zile, ci le pierdem prostește.

O zi pierdută e o zi în care nu am slujit lui Dumnezeu și oamenilor. O zi pierdută e o zi în care nu am slujit, nu ne-am rugat, nu am citit, nu am tradus, nu am muncit pentru Biserică și societate. Și noi putem să slujim lui Dumnezeu și oamenilor oricând și oriunde, dacă ne punem la dispoziția tuturor. Te poți ruga și când ești bolnav, te poți ruga și când călătorești, te poți ruga și poți face bine oriunde ești, pentru că peste tot îi întâlnești pe confrații tăi, pe semenii tăi. Și dacă te pătrunzi de starea lor, de bucuria sau de durerea lor, tu ești confratele lor real. Pentru că ei te simt ca pe un om care te bucuri sau te întristezi împreună cu ei, ca pe un om care ești viu pentru ei.

Însă cum e să fii „pe jumătate mort [ἡμιθανῆ]” [Lc. 10, 30, BYZ]? Când ești rece și indiferent față de oameni! Când ești pervers și răutăcios față de ei. Pentru că oamenii așteaptă ajutor de la tine, așteaptă considerație, așteaptă entuziasm, iar tu te faci că plouă. Iar Dumnezeu urăște cel mai mult tocmai această indiferență aparentă a noastră, calculată, când îi disprețuim pe unii și ne dăm de „mari prieteni” cu alții din cine știe ce motiv. Pentru că indiferența noastră calculată se numește fariseism. Și ipocrizia intelectuală, care îmbracă veșmânt cultural, politic, religios, economic, juridic, ne face să fim grețoși.

De ce? Pentru că ne mascăm întotdeauna realitatea interioară și nu spunem cine suntem și ce vrem. Pe când oamenii vor să ne vadă oameni, oameni reali, cu bunele și păcatele noastre, care nu ne ascundem după degete. Iar Dumnezeu dorește același lucru de la noi: să nu fardăm realitatea noastră interioară, să nu o mascăm, ci să ne vindecăm sufletește și să fim vii și să fim de ajutor tuturor celorlalți prin viața și prin experiența noastră.

Căci El ne-a dat Hanul Lui [Lc. 10, 34, BYZ], Biserica Sa, în care noi să ne vindecăm sufletește și trupește. Iar Biserica e Spitalul autentic al umanității. Și dacă noi nu ne vindecăm aici cu adevărat, nu ne vom vindeca niciunde. Pentru că numai Dumnezeu, Cel care ne-a făcut pe noi, poate să ne vindece de bolile noastre sufletești și trupești.

Dar vindecarea ține de credința noastră! De credința în Cel care face mereu milă cu noi [Lc. 10, 37, BYZ]. Pentru că El e multmilostiv și multiertător în viața noastră. Și noi n-am fi putut fi astăzi aici, dacă mila Lui nu ar fi fost mare cu noi…

Suntem în ziua de 10 noiembrie 2019, zi de alegeri prezidențiale. Iar, într-o democrație, „votul este mai puternic decât glonțul” (Abraham Lincoln)[6], pentru că el decide viitorul nostru social. În ciuda faptului că alegerile se pot și frauda, eu am votat și voi vota întotdeauna la alegeri. Pentru că cred în votul liber exprimat și în valorile democratice și în statul de drept. Adică cred în libertate, în drepturile personale ale oamenilor, în dreptate, în viitorul comun al tuturor cetățenilor unui stat.

Vineri, 15 noiembrie 2019, începe Postul Nașterii Domnului. Începe perioada în care Domnul ne cere ca iarăși să ne încopilărim. Adică să redevenim copii duhovnicești, oameni curați și sfinți, pentru ca să Îl primim pe El, Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și cum redevenim copii duhovnicești? Postind, iertând, rugându-ne, ajutându-i pe oameni, văzând numai binele din oameni.

La mulți ani, post cu pace, multă sănătate și bucurie, și să ne împlinim pe fiecare zi slujind lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.


[1] La 8. 51, zi de joi, 7 noiembrie 2019. Soare, 12 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicetius.

[3] Sfântul Grigorie de Tours, Vita Patrum/ Viața Părinților, cu o introd. de Părintele Serafim Rose și ilustrații de Părintele Damaschin, trad. din lb. engl. de Petrișor Ilina, Ed. Sofia & Cartea ortodoxă, București/ Alexandria, 2004, p. 287.

[4] Idem, p. 293.

[5] A se vedea articolul: https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/compasiunea-lui-dumnezeu-fata-de-omul-suferind.

[6] A se vedea:  https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/votul-ca-arma-citate-celebre-528051.

Predica la Parastasul de 7 ani al bunicii mele Floarea Picioruș [8 noiembrie 2019]

Iubiții mei[1],

când facem Parastas pentru cei adormiți, noi îi ajutăm pe ei, dar ne ajutăm și pe noi. Îi ajutăm pe ei prin rugăciunea și iubirea noastră față de ei, pentru că cerem mila lui Dumnezeu pentru ei, dar ne ajutăm și pe noi, pentru că ne deschidem tot mai mult milei lui Dumnezeu. Căci și ei, cei adormiți, cât și noi, cei încă vii, trăim din mila lui Dumnezeu. Trăim din iubirea Lui milostivă și mereu iertătoare cu noi. Pentru că El Se milostivește mereu de noi și ne iartă și ne ajută și ne întărește în tot lucrul cel bun, fără de care credința și viața noastră creștină ar slăbi mult.

Când mamaia Floarea – femeia care m-a crescut, m-a educat și m-a iubit enorm –, încă trăia, credeam că o să suport la modul sfâșietor plecarea ei. Și, în primele zile, așa a și fost, chiar dacă Dumnezeu mi-a atenuat mult durerea! Pentru că nu mai aveam cu cine să vorbesc din priviri, în secunde, despre multe lucruri. Nu mai aveam pe cineva care știa multe lucruri intime despre mine. Dar când am început să fac Parastase peste Parastase pentru ea, prezența ei în inima mea a început să fie tot mai spiritualizată, tot mai lină, ajungând să fie un ocean calm și încălzit din plin de razele Soarelui celui dumnezeiesc. Însă nu aș fi ajuns, cu siguranță, la această relație sufletească cu bunica mea, dacă nu aș fi fost Preot. Pentru că, eu ca Preot, am putut să fac Parastase, rugăciuni și pomeniri liturgice ori de câte ori am simțit, și astfel relația mea cu bunica mea s-a înduhovnicit și se înduhovnicește zilnic.

Din prima zi a Preoției mele, bunica mea și soția mea au devenit fiicele mele duhovnicești, pentru că am început să le spovedesc, atâta timp cât le sfătuisem duhovnicește de la început. Abia așteptau să devin Duhovnicul lor, omul care să le aline inima și să le împărtășească! Și relația mea cu bunica mea a devenit tot mai complexă, dar, paradoxal, s-a simplificat în același timp. Pentru că acum eu trebuia să fiu și Duhovnicul ei, dar s-a simplificat prin aceea că am început să o cunosc și mai bine prin motivațiile interioare ale faptelor și gândurilor ei. Și, ca și când aș fi făcut asta dintotdeauna, ne-am comportat și în această relație cu totul normal.

Cei 7 ani de văduvie au fost grei pentru bunica mea. O omora singurătatea, atâta timp cât ea era învățată să comunice, să facă mâncare pentru mulți, să spele pentru mulți…De aceea, adormirea ei a fost o odihnă și pentru ea și pentru noi. Căci ea se agita tot timpul pentru noi și noi pentru ea. A adormit în pace, cu moarte binecuvântată de Dumnezeu, și am prohodit-o și îngropat-o în pace. Și de atunci și până azi casa ei este un muzeu, pe care îl păstrăm ca și când ea nu ne-a părăsit nicidecum…

Căci, de fapt, dragostea reală e o biserică vie, nemuritoare. Pentru că toți cei pe care îi iubim sunt vii în inima noastră și pentru ei ne rugăm mereu. Și orice pomenire liturgică a celor adormiți, ca cea de astăzi, este o manifestare firească a iubirii noastre pentru ei, atâta timp cât nu am pierdut niciodată relația cu ei. Și, pomenindu-i, noi afirmăm veșnicia iubirii dintre Dumnezeu și noi, dar și dintre noi și semenii noștri. Pentru că Dumnezeu ne iubește din veci și pentru veci și El dorește ca și noi să fim veșnic cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui.

Dacă iubirea noastră nu ar fi fost veșnică, atunci nicio relație de iubire n-ar fi avut valoare reală. Pentru că o iubire care trece, care piere, e un nonsens. Sufletul nostru dorește să iubească la nesfârșit persoana iubită și să fie la nesfârșit cu ea.

Și de ce iubim noi fără final? Pentru că aspirațiile sufletului nostru sunt pentru o viață și pentru o iubire fără final. Și de ce nu ne place finalul, moartea? Pentru că sufletul nostru e nemuritor! Și noi am fost creați de Dumnezeu pentru viața cu El, pentru viața veșnică cu El și nu pentru moarte. Căci moartea e consecința păcatului și păcatul e alegerea rea, nefirească a omului. Și pentru că noi, păcătuind, am inventat amărăciunea morții, Mântuitorul lumii, Fiul Tatălui, S-a întrupat pentru noi și a murit în locul nostru, pentru ca să omoare moartea din noi înșine și din întreaga Sa creație. Pentru ca să omoare moartea din noi și să țâșnească viața Lui în fiecare om.

Și pentru că El ne-a restaurat în umanitatea Sa, pentru că El ne-a făcut iarăși fii ai Săi prin slava Lui, fiii învierii, noi nu mai trăim pentru ca să murim, ci noi trăim pentru ca să trăim veșnic. Și moartea noastră, a fiilor Lui duhovnicești, e o ușă spre Rai și nu spre neființă. Moartea noastră e trecere la viață, la viața cu El și de aceea nimeni din inima noastră nu piere.

Marți, pe 5 noiembrie, am fost acasă, la Scrioaștea, și am împărțit 8 coșuri de mâncare oamenilor din jurul nostru, stând de vorbă cu toți. Atât am putut să car cu mâinile, deși pentru mamaia Floarea trebuie să împart tone de mâncare la cât a făcut ea pentru mine. Și mă bucur să împart pentru ea, pentru că toată viața ei a întins mese și a împărțit din destul, fiind bucuroasă să gătească și să împartă oamenilor de tot felul. Să gătească pentru ei și să vorbească cu ei și să glumească cu ei și să îi facă să se simtă bine la ea.

Astăzi vom face o mică agapă aici, la Biserică, iar duminică o alta. Însă mereu ea este pomenită liturgic de către mine și mereu va fi, alături de întreaga umanitate vie și adormită. Pentru că eu nu mă rog numai pentru familia și neamul și cunoscuții mei, ci pentru toți oamenii. Pentru că Dumnezeu dorește să mântuie pe tot omul. Și noi trebuie să ne rugăm potrivit iubirii lui Dumnezeu pentru toți.

Așadar, principiul nediscriminării sociale e un principiu teologic. Și el se fundamentează pe un alt principiu teologic: cel al unității neamului omenesc. Pentru că toți suntem urmașii Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva și formăm o singură umanitate. Și, cu toții, suntem chemați la mântuire, în Biserica lui Dumnezeu, pentru a ne împlini în mod desăvârșit. Adică, pentru a fi veșnic cu Dumnezeu, cu Îngerii și Sfinții Lui, în Împărăția Sa cea veșnică.

Și când noi ne rugăm pentru cei adormiți și cerem ca pomenirea lor să fie veșnică, afirmăm veșnicia fericită a vieții noastre. Pentru că noi, oamenii, din darul lui Dumnezeu, vom trăi veșnic ca ființe spiritualizate, după învierea cea de obște. Căci atunci când noi ne rugăm și cântăm Veșnică pomenire [Αώνια μνήμη]!, afirmăm marele adevăr că viața veșnică cea adevărată e cea în comuniunea cu Dumnezeu. Și cine e cu Dumnezeu, acela e veșnic în bucuria Lui, e veșnic cu El și cu Sfinții și Îngerii Săi.

De aceea și eu mă rog, mereu și mereu, pentru iubita mea bunică, pentru ca Dumnezeu să o sălășluiască împreună cu Sfinții și Îngerii Lui. Căci aceasta e viața veșnică cea desăvârșită! Raiul milostivirii lui Dumnezeu e bucuria noastră cea veșnică! Și cu toții trebuie să ne dorim Raiul lui Dumnezeu, Paradisul Său, pentru că numai El e împlinirea și bucuria noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 6. 35, în zi de miercuri, pe 6 noiembrie 2019. Soarele înroșește orizontul, 8 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2019]

Iubiții mei[1],

ne trebuie mereu Îngeri păzitori în viața noastră. Ne trebuie Îngerii lui Dumnezeu, cei plini de bunătate și de curăție dumnezeiască, și care veșnic Îi slujesc lui Dumnezeu și Îl preaslăvesc pe El, pentru ca să ne acopere pe noi cu slava lor. Sau, după cum spune troparul praznicului: Să ne acoperiți pe noi „[cu] acoperământul cel netrupesc al aripilor slavei voastre [σκέπῃ τῶν πτερύγων τῆς ἀΰλου ὑμῶν δόξης]”[2]!  Pentru că Sfinții Îngeri sunt îmbrăcați în slava lui Dumnezeu și slava Lui este aripile cele ultrarapide ale Îngerilor. Iar Îngerii Lui vor ca și noi să rămânem îmbrăcați dumnezeiește, adică să rămânem așa după cum am fost noi îmbrăcați de Dumnezeu la Botezul nostru. Căci și pe noi Dumnezeu ne-a îmbrăcat în slava Lui, ca și pe Îngerii Săi! Iar slava Lui este și aripile noastre cu care noi zburăm spre Dumnezeu.

Avem nevoie de acoperire [σκέπασμα]! Însă nu de una frauduloasă, ci luminoasă. Pentru că Puterile cele cerești ne acoperă pe noi în lumină și nu în întuneric! O acoperire paradoxală și dumnezeiască. Pentru că atunci când acoperi oala cu un capac sau acoperi patul cu o pătură, noi nu mai putem vedea ce e în oală și nici cum arăta patul desfăcut. Însă, cine e acoperit cu slava lui Dumnezeu, nu se ascunde în lumină, ci se lasă văzut în lumină. Lumina lui Dumnezeu nu ne maschează vulnerabilitățile, ci ni le vindecă din interior. Și, prin vindecarea noastră din interior, noi putem să stăm în fața ispitelor de tot felul, să rezistăm tentației de a păcătui. Pentru că slava lui Dumnezeu, cea coborâtă de El în noi, e bucuria dumnezeiască, e plăcerea sfântă, e împlinirea profundă, e săturarea ontologică, e cea care ne astâmpără nevoile noastre în mod real.

Tot ceea ce caută omul pe pământ e slava lui Dumnezeu și viața cu El. Numai că nu știu mulți acest lucru. De ce sunt slava Lui și viața cu El scopul vieții noastre? Pentru că omul creat de Dumnezeu a fost creat plin de slava Lui și pentru ca să se împlinească numai în relația cu Dumnezeu. De aceea, că omul caută în aparență viață bună, că el caută avere, că el caută plăcere, slavă, prețuire, în adâncul său el Îl caută pe Dumnezeu și slava Lui și nu toate acestea. Pentru că împlinirea omului nu e materială, ci duhovnicească! Tocmai din acest motiv, tot ce e material și tot ce înseamnă păcat, adică alipire pătimașă de materie, nu ne împlinește definitiv, pentru că dorul nostru după împlinire interioară e mult mai mare decât întreaga existență creată. De ce? Pentru că împlinirea noastră e numai în Creatorul nostru! Așa ne-a creat El: pentru ca numai în El să ne găsim împlinirea, plăcerea și bucuria depline, veșnice.

Iar Sfinții Îngeri ne arată prin existența lor că trebuie să depășim continuu materialitatea trupului nostru și limitările noastre istorice și că nu trebuie să ne încurcăm în gânduri și în patimi, ci trebuie să trăim mai presus de toate cu Dumnezeu, cu Cel care este peste toate cele create. Pentru că ei, Dumnezeieștii Îngeri, fiind ființe duhovnicești, fiind ființe pline de slava lui Dumnezeu, sunt uniți numai cu El prin slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Creatorul lor, după cum e și al nostru. Iar El ne-a făcut și pe noi și pe ei cu același scop în viață: unirea veșnică cu El.

Însă noi, fiind ființe duhovnicești și trupești în același timp, trebuie să trăim tot timpul ascetic. Ca unii care trebuie să ne depășim continuu materialitatea noastră și aplecarea noastră spre materie. Pentru că asceza e cea care spiritualizează trupul nostru, materialitatea noastră, prin aceea că atrage și permanentizează slava lui Dumnezeu în sufletul nostru și, din sufletul nostru, slava Lui pătrunde și în întregul nostru trup. Iar rolul acestui praznic, pus înainte de Postul Nașterii Domnului, e tocmai acela de a sublinia faptul că viața creștină e o viață ascetică, mistică și liturgică în același timp. Pentru că rugăciunea, postul, citirea, privegherea, munca în credință sunt asceza noastră, asceza noastră ne umple de simțirea și de revelarea lui Dumnezeu în viața noastră, iar noi, cei ascetico-mistici, cei plini de nevoință și de trăiri mistice, duhovnicești, ne strângem mereu la Slujba Bisericii ca să slujim și să ne închinăm Domnului împreună.

Fără asceza personală cea plină de taină, cea plină de bucurii sfinte, venim la Biserică goi, nepregătiți, fără să înțelegem și să simțim ce minuni se petrec aici, în Biserica slavei Sale. Pentru că nu aprindem în noi râvna pentru Dumnezeu și nici nu suntem purtați mereu de dorul pentru El.

Însă cei care se nevoiesc duhovnicește, aceia fac din casele lor biserici vii, chilii de nevoință, locuri de liniștire și de îmbogățire continuă teologică și duhovnicească. Pentru că viața lor e o continuă slujire și pregătire pentru slujirea lui Dumnezeu. Căci, pe de o parte, Îi slujesc Lui continuu, dar, pe de altă parte, se pregătesc continuu pentru slujirea Lui liturgică și socială. Căci pe Dumnezeu Îl slujim și la Biserică, dar și în societate. Oriunde mergem și orice facem avem în prim-plan slujirea Lui. Slujire a Lui care înseamnă a trăi după voia Lui. Și când trăiești după voia Lui ești în același timp cu El și cu întreaga existență. Pentru că El este fundamentul întregii existențe și Cel care susține întreaga existență.

De aceea, când noi ne rugăm Domnului pentru iertarea noastră, noi ne rugăm pentru noi și pentru întreaga existență. Căci mila lui Dumnezeu e dorința întregii existențe, atâta timp cât „toată creația împreună-suspină [πᾶσα ἡ κτίσις συστενάζει]” [Rom. 8, 22, BYZ] după eliberarea ei „din robia stricăciunii [ἀπὸ τῆς δουλείας τῆς φθορᾶς]” [Rom. 8, 21, BYZ]. Rugăciunea isihastă, rugăciunea pocăinței și a liniștirii, e împreunarea dorinței Lui de a fi cu noi cu dorința noastră de a fi cu El. Căci noi recunoaștem, atunci când cerem mila Lui, că El este Viața noastră, că El e sursa noastră de existență, că este izvorul vieții noastre, și că noi nu putem trăi decât în relație cu El. Și, cerând mila Lui, noi cerem ca El să fie în mod deplin cu noi, să fie acum și veșnic cu noi, dar ca milostiv și iubitor de oameni în relație cu noi. Căci noi numai astfel putem suporta relația Lui cu noi: când simțim mila Lui, bunătatea Lui cea mare pentru noi, făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, nu cerem de la Dumnezeu un Înger pedepsitor în viața noastră, pedepsitor al păcatelor noastre, ci Îi cerem Lui un „Înger de pace [Ἄγγελον εἰρήνης]”, care să fie „credincios călăuzitor [πιστὸν ὁδηγόν]” în viața noastră cu Dumnezeu și, în același timp, „păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre [φύλακα τῶν ψυχῶν καί τῶν σωμάτων ἡμῶν]”[3]. Cerem un Sfânt Înger plin de pacea lui Dumnezeu, care să ne umple și pe noi de pacea Lui. Care să locuiască cu noi pururea și să ne învețe pacea lui Dumnezeu. Pentru că prietenia duhovnicească cu Îngerul lui Dumnezeu, intimitatea cu el, devine și starea noastră interioară.

Iar Îngerul lui Dumnezeu nu poate fi decât cu totul credincios Lui. Și Îngerul Său nu dorește să ne ducă pe căi rele, ci el ne călăuzește pe calea mântuirii. Și ca să mergem pe calea mântuirii trebuie să avem sănătate sufletească și trupească. De aceea, el păzește buna noastră viețuire, buna noastră evlavie, buna noastră raportare la Dumnezeu.

În Rugăciunea Îngerului păzitor[4] din cadrul Rugăciunilor dimineții, noi mărturisim că Îngerul de pace este păzitorul nostru cel sfânt, dat nouă de Dumnezeu la Sfântul Botez. Lucru care se amintește în a 4-a rugăciune prebaptismală, de exorcizare a catehumenului, atunci când se spune: „Înjugă-împreună [cu] viața lui (a ei) Înger de lumină [Σύζευξον τῇ ζωῇ αὐτοῦ (αὐτῆς) Ἄγγελον φωτεινόν], care să-l izbăvească pe el (pe ea) de toată uneltirea celui potrivnic [ῥυόμενον αὐτόν (αὐτήν) ἀπὸ πάσης ἐπιβουλῆς τοῦ ἀντικειμένου], de întâmpinarea celui viclean [ἀπὸ συναντήματος πονηροῦ], de demonul cel de la amiază [ἀπὸ δαιμονίου μεσημβρινοῦ] [și] de nălucirile cele rele [ἀπὸ φαντασμάτων πονηρῶν]”[5].

Verbul συζεύγνυμι, care, din punct de vedere literal înseamnă a înjuga-împreună sau a împerechea sau a împreuna, a fost tradus în ed. BOR 2002 a Molitfelnicului prin a însoți. Pentru ca să sune bine textul. Rezultând: „Însoțește viața lui cu înger de lumină”[6].

Însă, în limba română actuală, verbul a însoți înseamnă „a merge împreună, a întovărăși, a petrece pe cineva pe un drum, într-o călătorie”, cf. DEX 2009[7]. Adică a sta lângă cineva. A merge tot timpul cu cineva. Și creștinii ortodocși români trăiesc această perspectivă – lucru pe care l-am înțeles din discuțiile cu mulți oameni credincioși – că Sfântul Înger păzitor e pe lângă noi, cu noi, că ne protejează și ne ajută, dar că el stă la o oarecare distanță de noi.  Însă n-am găsit la niciunul perspectiva teologică a Molitfelnicului grecesc: că noi suntem înjugați împreună cu Îngerul lui Dumnezeu. Cu Îngerul nostru păzitor. Că avem un traseu comun cu el, un traseu soteriologic comun. Pentru că noi trebuie să ne mântuim împreună cu cel care ne ajută, ne întărește, ne luminează, ne apără pe noi în viața noastră creștină.

MDA2 (2010) recunoaște faptul că a însoți, în vorbirea populară, înseamnă „a se căsători”, dar și „a se împerechea”[8]. Și vorbirea populară păstrează în acest verb tocmai semnificația profund ortodoxă a Căsătoriei. Pentru că, și acolo, în Slujba Nunții, se folosește același verb în limba greacă, ca și la Botez.

Și ce se spune la Nuntă? Se spune că Dumnezeu i-a făcut Sfântului Adam pe Sfânta Eva „din coasta lui [ἐκ τῆς πλευρᾶς αὐτοῦ]…și ai împreună-înjugat-o lui spre ajutorul său [καὶ συζεύξας αὐτῷ βοηθὸν κατ᾿ αὐτόν]”[9]. După care, în aceeași rugăciune, ne rugăm pentru cei doi miri lui Dumnezeu și Îi cerem: „Împreună-înjugăi pe ei în[tru] același gând [Σύζευξον αὐτοὺς ἐν ὁμοφροσύνῃ]!”[10].

Și dacă știm semnificația grecească a verbului συζεύγνυμι, aceasta de împreună-înjugare la un proiect existențial, atunci avem o perspectivă corectă asupra relației noastre cu Îngerul nostru păzitor, dar și cu soția noastră. Pentru că Îngerul nostru este împreună-înjugat cu noi de la Botez, după cum soția noastră e împreună-înjugată cu noi de la Nuntă. Noi tragem la același jug, mergem în aceeași direcție și depinde de noi amândoi să ajungem la destinație.

Căci Îngerul păzitor mă ajută pe mine, în mod continuu, să fiu slujitorul lui Dumnezeu, așa după cum este și el. Iar, în Căsătorie, eu și soția mea tragem la același jug, la jugul mântuirii noastre și trebuie să ne mântuim împreună. De aceea trebuie să mergem împreună la Dumnezeu și nu fiecare pe cont propriu. Pentru că, în Taina Nunții, noi nu mai avem viața noastră, ci o singură viață. O viață în doi, așa cum sunt siamezii la nivel trupesc. Că tocmai de aceea se vorbește despre jug și nu despre o alăturare a două persoane. Doi boi, când sunt puși la jug, trebuie să tragă amândoi în aceeași direcție. Frații siamezi, care au trupurile lipite total sau parțial, trebuie să se pună de acord asupra a ceea ce fac, pentru că nu se pot deplasa decât împreună.

De aceea, când noi ne rugăm Îngerului nostru păzitor, pe care l-am primit de la Dumnezeu la Sfântul Botez, atunci când ne-am botezat, noi recunoaștem în fața lui păcatele noastre. Adică tocmai depărtarea noastră, personală, de scopul nostru comun, de scopul nostru comun cu Îngerul nostru păzitor. Căci, în loc să trăim sfânt, noi păcătuim zilnic și greu. Și de aceea ne rugăm lui să ne ajute și să ne sprijine în continuu, chiar dacă noi păcătuim, pentru că numai astfel îi putem birui pe demoni.

Și astfel conștientizăm de ce ne-a dat nouă Dumnezeu un Înger păzitor și de ce l-a înjugat cu viața noastră: pentru ca să ne fie ajutor în lupta cu demonii. Să ne ajute permanent în această luptă. Pentru că demonii, îngerii cei căzuți, nu iau concediu! Nu se duc în vacanță. Ci ei ne pisează la cap toată ziua. Ne șicanează. Ne nălucesc tot felul de pofte, de idei, de planuri proaste. Iar Îngerul lui Dumnezeu, dat nouă la Sfântul Botez, înjugat cu noi la jugul mântuirii, ne ajută clipă de clipă.

Așadar, iubiții mei, cinstind astăzi pe Sfintele și Dumnezeieștile Puteri cerești, noi îi cinstim pe apărătorii, pe miluitorii, pe ajutătorii vieții noastre! Căci toți Îngerii lui Dumnezeu sunt ajutătorii noștri pe calea mântuirii. Ei sunt Oastea, Armata lui Dumnezeu care luptă de partea noastră. Și eu simt continuu cum această mare Oaste a lui Dumnezeu, împreunată cu cea a Sfinților Lui, e cu noi și împreună-slujitoare cu noi. Pentru că noi tragem la același jug, la jugul [ζυγός] lui Dumnezeu [Mt. 11, 30, BYZ], și el e jugul cel bun [χρηστός] [Ibidem], pentru că ne mântuie. Și jugul lui Dumnezeu e viața noastră ascetică, mistică și liturgică. E viața noastră bisericească. Cea care ne disciplinează și ne curățește și ne luminează și ne sfințește și ne face moștenitori ai Împărăției Sale.

La mulți ani celor care purtați numele Arhanghelilor lui Dumnezeu[11]! Dumnezeu să ne întărească pe toți, pentru rugăciunile Îngerilor Lui, ca să facem voia Sa și să ne mântuim cu toții! Amin.


[1] Începută sâmbătă, la 18. 17, pe 2 noiembrie 2019. Cer parțial noros, 11 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov08.html.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Lit_with_Deacon.html.

[4] Care e aceasta: „Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad și mă rog, păzitorul meu cel sfânt, care ești dat mie de la Sfântul Botez spre păzirea sufletului și a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea și cu obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta și te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de rușine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de frați și cu ținerea de minte a răului, cu iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpetea, cu mâncarea cea fără de saț, cu beția, cu multa vorbire, cu gândurile cele rele și viclene, cu obiceiurile cele rele și cu aprinderea spre desfrânare, având mai ales voire spre toată pofta cea rea, trupească. O, rea voire a mea, pe care nici dobitoacele cele necuvântătoare nu o au! Dar cum vei putea să cauți spre mine sau să te apropii de mine, cel necurat ca un câine? Sau cu ce ochi, Îngerule al lui Hristos, vei căuta spre mine, cel care m-am încurcat așa de rău în lucrurile cele întinate, cele rele și hulitoare? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele și viclene, în care cad în toate zilele și nopțile și în tot ceasul? De aceea, cad înaintea ta și mă rog, păzitorul meu cel sfânt, milostivește-te spre mine, păcătosul, și-mi fii mie ajutător și sprijinitor asupra vrăjmașului meu celui rău, cu sfintele tale rugăciuni, și Împărăției lui Dumnezeu mă fă părtaș, cu toți Sfinții, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin”. Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunile-diminetii. Am corectat și îndreptat textul pe care l-am citat.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[6] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 27.

[7] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/a însoți.

[8] Ibidem.

[9] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Wedding.html.

[10] Ibidem.

[11] Predica de anul trecut: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/07/predica-la-sinaxa-sfintilor-arhangheli-mihail-si-gavriil-si-a-tuturor-sfintelor-netrupestilor-si-cerestilor-puteri-8-noiembrie-2018/.

Rămâne să ne vedem. Poemul 70

Bunica stă de vorbă
pe telefon.
Stă de vorbă cu nepoata ei
cea guralivă și plină de viață.
A cărei veselie gâlgâie
în telefon.
Căci bunica,
în drum spre nepoata ei,
vorbește îndelung cu ea,
iar aceea îi spune despre bebele ei,
care nu ascultă de ea
și nu vrea să doarmă.
Mai aleargă prin casă,
țipă, se bucură,
după care mai vine la telefon
ca să vorbească cu bunica.
Iar bunica, pentru ca nu cumva
să piardă legătura,
stă cu telefonul la ureche,
în tăcere,
pentru ca nepoata ei să își
aducă aminte de ea și
să mai schimbe împreună
vreo două vorbe.
O așteaptă îndelung
pentru câteva banalități.
Dar bunica are timp,
are timp mult,
timpul iubirii ei,
pe care i-l dăruie nepoatei sale.
Pentru că timpul investit
în alții se înveșnicește.
Și bunica dorește să rămână
în sufletul nepoatei ei
ca o bucurie vie.

Rămâne să ne vedem. Poemul 69

Nea Trașcă m-a adus
astăzi cu mașina.
Cu mașina mortuară.
Cu mașina cu care
i-a adus tronul
răposatei pe care o vom
îngropa mâine.
Stam la ocazie, după Slujbă,
și el a fost singurul
care a oprit.
Și a oprit bine!
Pentru că am stat de vorbă
și am uitat
că moartea ne stă în spate.
De fapt, pe fiecare zi
moartea noastră ne suflă
pe la urechi
când mai tare,
când mai încet.
Și ca să nu îi dăm atenție,
facem tot felul de eschive
neprincipiale,
plictisitoare,
că tot acolo ajungem.
Numai că mormintele costă
diferit pe pământ românesc:
de la niciun leu până la
câteva mii de euro.
După cum, și după tine,
pot plânge mai mulți
sau niciunul.
Iar dacă nu plânge niciunul,
chiar niciunul,
există soluția megafonului
cu muzică militară funebră
sau fanfara populară,
care cântă și la Nunți
și la Înmormântări.
Le facem pe toate în grabă,
mâncăm la pomană cu veselie
și ne vedem de treaba noastră.
Căci morții au drumul lor,
iar noi, încă, ne prefacem
în jurul lucrurilor importante.

Isaias, cap. 13, cf. LXX

1. Vedenia împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaias, fiul lui Amos.

2. Pe muntele cel neted ridicați semn[1]! Înălțați lor glasul! Nu vă temeți! Chemați-vă [cu] mâna! „Deschideți stăpânitorilor!

3. Eu rânduiesc și Eu îi aduc pe ei. Sfințiți sunteți [ἡγιασμένοι εἰσίν] și Eu îi aduc pe ei. Uriașii vin să împlinească mânia Mea [γίγαντες ἔρχονται πληρῶσαι τὸν θυμόν Μου], bucurându-se împreună și ocărând [χαίροντες ἅμα καὶ ὑβρίζοντες]”.

4. Glas de neamuri multe în munți, [glas] ca de neamuri multe. Glas de împărați și de neamuri adunate împreună. Domnul Savaot a poruncit neamului să se lupte [cu] arme.

5. Domnul a veni [va veni] de pe pământ, de departe, de la marginea temeliei cerului [ἀπ᾽ ἄκρου θεμελίου τοῦ οὐρανοῦ], și [cu El vor fi și] luptătorii cu arme ai Săi, [ca] să nimicească întreaga lume.

6. Jeliți-vă! Căci aproape [este] ziua Domnului și pieirea de la Dumnezeu va veni [καὶ συντριβὴ παρὰ τοῦ Θεοῦ ἥξει].

7. Pentru aceasta toată mâna va fi slăbită și tot sufletul omului se va înfricoșa.

8. Bătrânii vor fi tulburați și chinurile nașterii pe ei îi vor apuca precum pe femeia născând [καὶ ὠδῖνες αὐτοὺς ἕξουσιν ὡς γυναικὸς τικτούσης]. Și vor jeli împreună, unul către altul, și se vor uimi și fața lor ca văpaia o vor schimba [καὶ τὸ πρόσωπον αὐτῶν ὡς φλὸξ μεταβαλοῦσιν].

9. Căci, iată, ziua Domnului cea nevindecabilă vine a mânie și a urgie [ἰδοὺ γὰρ ἡμέρα Κυρίου ἀνίατος ἔρχεται θυμοῦ καὶ ὀργῆς], [ca] să pună întreaga lume pustie și pe cei păcătoși să-i piardă din ea!

10. Căci stelele cerului și Orionul [ὁ Ὠρίων] și toată podoaba cerului lumina [lor] nu o vor da și va fi întunecat soarele răsărind și luna nu își va da lumina ei.

11. Și voi porunci lumii întregi cele rele și celor neevlavioși păcatele lor și voi pierde ocara celor fărădelege și ocara celor mândri o voi smeri.

12. Și vor fi cei care au rămas mai cinstiți decât aurul cel nelămurit și omul va fi cinstit mai mult decât piatra cea din Sufir [Σουφιρ].

13. Căci cerul va fi mâniat și pământul va fi clătinat din temeliile sale din cauza mâniei urgiei Domnului Savaot [în] ziua [în] care are să vină mânia Lui.

14. Și vor fi cei care au rămas ca puiul de cerb fugind și ca oaia rătăcind. Și nu va fi cel care o adună împreună, astfel încât să se întoarcă omul întru poporul său și să se grăbească omul întru țara lui.

15. Căci care are să fie luat va fi învins și care sunt adunați împreună vor cădea [în] sabie.

16. Și pe fiii lor îi vor lovi înaintea lor și casele lor le vor prăda și pe femeile lor le vor avea.

17. Iată, [Eu] ridic [asupra] voastră pe midi [μῆδοι]/ mezi, care argintul nu-l socotesc, nici de aur [nu] au nevoie!

18. Săgetăturile celor tineri le vor zdrobi și pe copiii voștri nu or să-i miluiască, nici pe copii nu îi vor cruța ochii lor.

19. Și va fi Babilonul, care se cheamă «slăvit», de la împăratul haldeilor, [în] ce chip a nimicit Dumnezeu Sodoma și Gomorra.

20. Nu va fi locuit întru vreme veșnică, nici [nu] are să intre întru el cu multe neamuri, nici nu or să treacă prin el arabii, nici păstorii nu or să se odihnească în[tru] el.

21. Și se vor odihni acolo fiarele sălbatice și vor fi umplute casele de sunet. Și se vor odihni acolo sirenele [σειρῆνες] și demonii acolo vor dansa [καὶ δαιμόνια ἐκεῖ ὀρχήσονται].

22. Și măgaro-centaurii [ὀνοκένταυροι] acolo vor locui și aricii își vor face bârloguri în casele lor. Repede vine și nu va întârzia.


[1] Semnul Crucii.

O carte de predici și un album despre satul românesc

Sfânta Cuvioasă Parascheva. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2019, 128 p., format mic.

*

Arhim. Grigore Băbuș (adormit pe 7 februrie 2007)[1]: incendiul din 1888 nu a mistuit Sfintele sale Moaște, p. 16.

Pr. Nicolae Bordașiu: Vasile Lupu a dat 260 de pungi de galbeni pe Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi, p. 34, și încă 300 pentru ca să le ducă la Iași, p. 34-35.

Pr. Ion Buga: „Fiecare sfânt este un geniu în sfințenie”, p. 47.

Pr. Vasile Gordon: Sfânta Paraschevi „este… frumusețea care nu se ofilește niciodată”, p. 59.

Pr. Constantin Necula: „Să păstrați în inima frățiilor voastre o strană goală, ca să poată intra Cuvioasa Parascheva să stea la Sfânta Liturghie împreună cu noi!”, p. 91.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigorie_Băbuș.

 *

Satul românesc. Factor de coeziune și unitate națională. Incursiune literară, ed. a II-a revizuită, Ed. Basilica, București, 2019, 218 p. Cu fotografii ample și poeme din lirica națională.

*

Singurul text teologic al albumului de fotografii e al Patriarhului Daniel Ciobotea, intitulat: Satul românesc astăzi: între suferință și speranță, p. 5-9. Un text prezentat public în 12 noiembrie 2018, cf. n. *, p. 5.

„Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României”, p. 6.

Peste 8, 5 milioane de români trăiesc la sat, iar 30% din populația țării noastre se ocupă cu agricultura, p. 7.

„Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare”, p. 9.