Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: pr. dorin picioruş Page 1 of 722

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când adoarme un Preot sau un Episcop o întreagă lume intră în taina lui Dumnezeu. O întreagă lume de relații interioare. Pentru că fiecare dintre ei are relații de paternitate duhovnicească cu foarte mulți oameni, pe care i-a spovedit și sfătuit de-a lungul timpului. Pentru care s-a rugat, cărora le-a aflat viața și a participat activ la ea. Și, dacă ei merg la Domnul, nimeni nu mai poate vorbi în locul lor despre mulți, foarte mulți oameni pe care i-au cunoscut și pentru care s-au rugat.

De aceea, când Preotul sau Episcopul trece de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu, el e pus în coșciug în veșmintele sale liturgice, cu Sfânta Evanghelie pe piept și i se acoperă fața cu un acoperământ liturgic. Pentru că el e îngropat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca Slujitor al Bisericii Sale, ca cel care a propovăduit oamenilor Evanghelia mântuirii și a cărui viață a fost și este ascunsă în Dumnezeu.

Pentru că semnificația duhovnicească a ascunderii feței Preotului sau a Episcopului sub un acoperământ liturgic e tocmai aceasta: de acum, din clipa adormirii sale, viața lui este ascunsă cu totul în Dumnezeu, pentru că el Îi aparține lui Dumnezeu. Căci în toată viața lui închinată lui Dumnezeu, el mai avea afară din reverendă doar capul, palmele și tălpile. Iar palmele, acum, țin în mână Evanghelia, tălpile s-au oprit din alergarea și osteneala lor pe pământ, pe când fața i se acoperă cu totul, pentru că de acum nu mai vede lumea creată, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde el merge. Căci acum a murit cu totul pentru lume, pentru ca să trăiască numai pentru Dumnezeu.

Reverenda preoțească și rasa monahală, iubiții mei, sunt icoana drumului interior al mântuirii noastre. Ele ne vorbesc despre moartea noastră pentru lume, pentru ca să înviem duhovnicește și să trăim numai cu Dumnezeu.

Negrul liturgic în care ne îmbrăcăm reprezintă întreaga asceză a curățirii noastre de patimi, pentru ca să primim luminările și descoperirile Lui cele dumnezeiești și să înaintăm, în mod continuu, în sfințenie. Pentru că reverenda ne învață că nu putem fi creștini, dacă rămânem oameni lumești. Ci trebuie să murim pentru lume, ca să înviem duhovnicește și să trăim duhovnicește, să trăim în slava lui Dumnezeu, curățindu-ne continuu de patimile noastre. Iar propovăduirea Bisericii se poate face doar de astfel de oameni: de cei care trăiesc duhovnicește și le explică în mod duhovnicește oamenilor tainele mântuirii noastre.

Însă când adormim întru Domnul, după anii slujirii noastre preoțești, și ni se acoperă fața, atunci se spune tuturor că viața noastră este cu totul „ascunsă…în Dumnezeu [κέκρυπται…ἐν τῷ Θεῷ]” [Colos. 3, 3, BYZ], pentru că mergem la Cel căruia I-am slujit în întreaga noastră viață.

Căci, în viața noastră pe pământ, doar Dumnezeu știe în mod deplin slujirea noastră bisericească. Oamenii de lângă noi sau care ne-au cunoscut în diverse împrejurări pot să își facă o părere mai apropiată sau mai depărtată de adevăr despre propria noastră viață interioară. Însă Dumnezeu știe cu adevărat cine suntem noi, cei care Îi slujim Lui. El știe viața, ispitele, sensibilitățile, greutățile, durerile, emoțiile, rugăciunile noastre, bucuriile și veseliile noastre tainice, dumnezeiești. Atâta timp cât El e în noi prin slava Lui, Dumnezeu ne cunoaște slujirea preoțească din interiorul nostru, din tot ceea ce noi facem, simțim și spunem cu adevărat și de aceea viața noastră e tainică, e ascunsă în slava lui Dumnezeu, pentru că e trăită în intimitate cu Dumnezeu.

Iar această preasfântă, cutremurătoare și prea plină de veselie intimitate cu Dumnezeu este cea care ne face să ne apropiem atât de mult de El, în toate zilele vieții noastre, slujindu-I Lui. Intimitate care a început în clipa hirotoniei noastre întru Preoție și prin care Dumnezeu ne-a deschis și ne deschide continuu calea spre Sine și spre slujirea Lui și ne întărește și ne dă cuvintele propovăduirii Sale.

Căci adesea simt întăririle lui Dumnezeu într-un mod copleșitor. Simt și văd cum El mă ajută în mod tainic să pot sluji, să pot propovădui, să pot vorbi cu oamenii, deși știu că sunt obosit foarte mult și uneori sleit de puteri. Când postești, când te rogi, când citești și traduci mult nu poți fi ca scos din cutie, ci obosit profund. De aceea, întăririle lui Dumnezeu în asemenea stări sunt minuni continue, pentru că, în mod real, neajutat de El, nu ai cum să faci față în mod curent, zi de zi.

Așa că Diaconul, Preotul și Episcopul simt în mod continuu în slujirea lor prezența lui Dumnezeu în ei și cu ei prin slava Lui. Dacă nu aș mai simți slava Lui în viața și slujirea mea, nu aș mai avea nicio relație reală cu El. Căci relația reală cu Dumnezeu o avem cu toții în și prin slava Lui, prin care El ne mântuie pe noi în mod continuu.

De aceea, iubiții mei, îi înțeleg nespus de bine pe cei care vorbesc despre un Dumnezeu „inexistent”, despre un Dumnezeu „mort”, despre un Dumnezeu „care nu le răspunde la rugăciuni”! Pentru că slava lui Dumnezeu în oameni e ca energia electrică în telefon: știi că e în tine, o simți, te curățește, te luminează și te întărește duhovnicește, te sfințește continuu, e modul tainic în care tu trăiești și vorbești cu Dumnezeu, e certitudinea că tu ești om credincios și slujitor al lui Dumnezeu. Dacă nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine e semn că ai păcătuit greu și nu te-ai pocăit pentru păcatul tău. Iar dacă nu o mai simți, atunci ești singur și părăsit de Dumnezeu, pentru că ești în stare de beligeranță cu Dumnezeu. Te lupți cu El în mod păcătos și prin asta stai la distanță de El. Iar singurătatea sufletească nu poate vorbi decât despre „inexistența”, „absența” sau „indiferența” lui Dumnezeu față de ea.

Însă singurătatea noastră sufletească este o stare de păcătuire continuă, o stare de satanizare continuă. Pentru că un creștin, din clipa creștinării lui la Botez, nu mai trăiește cu demonii în el însuși, ci cu Dumnezeul treimic, Care S-a coborât în el prin slava Lui. Părăsirea lui Dumnezeu prin păcate mari și nepocăite înseamnă întoarcerea la conviețuirea cu demonii. Și această stare rea, nefastă, trăită mult timp ne face o lume pustiită de frumusețe duhovnicească, o lume desfigurată.

Tocmai de aceea, leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] sunt expresia oamenilor bolnavi în toate mădularele lor. Pentru că lepra, această boală infecțioasă gravă[2], poate înflori în mod nefast pe orice centimetru de piele a trupului nostru. Și când Domnul i-a vindecat pe cei 10 leproși, El ne-a vorbit în mod tainic despre vindecarea tuturor simțurilor noastre trupești și sufletești, adică despre vindecarea desăvârșită a omului de boala păcatului.

Însă, deși toți „s-au curățit [ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ], deși pe toți ne-a asumat Domnul în umanitatea Sa și ne-a dat tuturor posibilitatea mântuirii noastre, suntem foarte puțini cei care Îi mulțumim Lui pentru toată iconomia mântuirii noastre. Unul din zece I-a mulțumit [Lc. 17, 15-16], pentru că tot la fel de puțini venim la Biserică ca să Îi mulțumim Lui pentru viața, sănătatea, familia, serviciul, casa și toate cele ale noastre și puțini viețuim creștinește, adică așa cum dorește El să trăiască oamenii.

Le primim pe toate de la El, dar le tratăm ca și când s-ar fi generat de unele singure. Ne bucurăm de toate, dar fără să mulțumim pentru ele. Pentru că ne bucurăm egoist, ne bucurăm cu inimă mică, fără conștiință.

Însă Dumnezeu îl binecuvintează pe cel care se recunoaște a fi robul Său. El îl umple de slava Lui pe cel care se dăruie cu totul Lui. Și de aceea, cel care Îi slujește lui Dumnezeu își află împlinirea în Dumnezeu, în viața cu El și nu mai suportă viața telurică, dezangajată religios.

Așadar, iubiții mei, credința adevărată, credința reală ne mântuie [Lc. 17, 19]! Credința plină de recunoștință și de pocăință, de rugăciune și de milostenie, de iertare și de smerenie! Căci toate virtuțile creștine sunt la un loc în inima celui care își trăiește creștinește viața lui. Pentru că credința noastră interioară se exprimă în mod entuziast, în mod convingător prin toată slujirea pe care o avem.

Ne arătăm credincioși când ne ținem cuvântul dat, când muncim cu atenție și cu onestitate, cerând prețul corect pentru munca noastră, când ne ajutăm familia și rudele și prietenii și pe tot omul, când suntem treji și repede alergători să Îi slujim lui Dumnezeu, când suntem dornici mereu să aflăm teologia Bisericii și când ne nevoim ca și alții să o cunoască. Suntem credincioși când trăim duhovnicește, dumnezeiește pe pământ. Suntem credincioși când ne pocăim continuu pentru toate păcatele noastre și când ne doare inima pentru neștiința și necredința și păcatele umanității.

Pentru că omul credinței e omul comuniunii. Omul credinței e omul care se recunoaște ca dependent cu totul de Dumnezeu. Căci unul din 10, adică omul credinței s-a arătat conștient de binefacerile lui Dumnezeu în viața lui și a venit cu recunoștință la El [Lc. 17, 15]. Și recunoștința se arată „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Recunoștința e doxologică, e revărsare de inimă, e mulțumire fierbinte, adevărată adusă lui Dumnezeu.

Și astfel de fapte făcând adevărata credință în Dumnezeu, tocmai de aceea ne mântuie. Pentru că credința nu e un ecuson, pe care ți-l pui în piept în mod festiv, ci e viața ta, cu tot ce înseamnă ea, aflată în slujire lui Dumnezeu. E tot ce simți, ce faci și ce vrei în relația ta cu Dumnezeu și cu aproapele tău.

De aceea, iubiții mei, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! Și pentru binefaceri și pentru mustrări, și pentru bucurii și pentru dureri, și pentru câștiguri și pentru pierderi, și pentru cei care se nasc și pentru cei care mor, și pentru ce avem și pentru ce nu avem, dar ne rugăm Lui.

Să ne mărturisim credința cu onestitate și cu responsabilitate! Să fim sinceri cu cei care Îl caută în mod sincer pe Dumnezeu, dar și cu cei care încă Îl batjocoresc, pentru că Dumnezeu așteaptă de la noi propovăduirea Lui.

Să nu îi smintim pe oameni prin nesimțirea și aroganța noastră! Dacă nu ne putem stăpâni patimile, măcar să le facem în ascuns, pentru ca să nu le știe toată lumea. Pentru că toți ochii ne văd și toate urechile ne aud. Iar Dumnezeu dorește ca noi să îi folosim pe oameni și nu să îi tulburăm și mai mult.

Să fim cinstiți cu noi înșine și cu toți oamenii! Complimentele de duzină nu ajută pe nimeni. Nici condoleanțele exprimate formal. Nici lucrurile făcute fără atenție și fără conștiință. Căci Dumnezeu acoperă păcatele noastre, dacă nici noi nu judecăm și nu ironizăm căderile altora.

Să ne ascundem cu toții viața în Dumnezeu, iubiții mei! Să le facem pe toate pentru Dumnezeu și cu El și nu pe considerente umane! Căci ceea ce facem cu El rămâne, rămâne pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la ora 8.00, în zi de marți, pe 15 ianuarie 2019. Afară ninge, fiind un grad.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră și  https://playtech.ro/stiri/lepra-leprosi-romania-spital-745.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 12, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon despre limba celor fărădelege]. Doamne, izbăvește sufletul meu de omul cel fărădelege și rău, de limba cea fărădelege și clevetitoare și grăind cele mincinoase și înșelătoare!

2. În multă întoarcere [sunt] cuvintele limbii omului celui rău, precum în popor focul aprinzând frumusețea lui.

3. Pribegia lui [nu face decât] să aprindă casele cu limba [sa] cea mincinoasă, să taie pomii bucuriei [ἐκκόψαι δένδρα εὐφροσύνης] aprinzându-i pe cei fărădelege, să tulbure casele cu războiul buzelor [sale] celor înșelătoare [συγχέαι οἴκους ἐν πολέμῳ χείλεσιν ψιθύροις].

4. Să îndepărteze Dumnezeu de la cei nevinovați buzele celor fărădelege în[tru] nedumerire și să se împrăștie oasele celor clevetitori de la cei care se tem de Domnul. În văpaia focului să piară limba cea clevetitoare de la cei Cuvioși.

5. Să păzească Domnul sufletul cel liniștit, urându-i [care îi urăște] pe cei nedrepți, și să-l îndrepte Domnul pe omul făcând pace în[tru] casa [sa].

6. A Domnului [este] mântuirea în Israil, [care este] copilul Său întru veac, și să piară cei păcătoși de la fața Domnului deodată și cei Cuvioși ai Domnului să moștenească făgăduințele Domnului.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 11, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon, întru așteptare]. Trâmbițați în Sion, în trâmbița semnului celor Sfinți! Propovăduiți în Ierusalim glasul binevestind [φωνὴν εὐαγγελιζομένου] [Celui care binevestește][1], că Dumnezeul lui Israil [i-]a miluit întru cercetarea lor [ὅτι ἠλέησεν ὁ Θεὸς Ισραηλ ἐν τῇ ἐπισκοπῇ αὐτῶν][2]!

2. Stai, Ierusalime, în[tru] Cel înalt și vezi pe copiii tăi de la răsărituri și [de la] apusuri adunați laolaltă de către Domnul!

3. De la miazănoapte vin [întru] veselia Dumnezeului lor, din insule de departe i-a adunat Dumnezeu pe ei.

4. Pe munții cei înalți i-a smerit întru netezirea lor, [iar] dealurile au fugit de la intrarea lor.

5. Dumbrăvile au umbrit lor întru trecerea lor [și] Dumnezeu a făcut să răsară lor tot pomul de bună mireasmă,

6. ca să vină Israil în[tru] cercetarea slavei Dumnezeului lor [ἵνα παρέλθῃ Ισραηλ ἐν ἐπισκοπῇ δόξης Θεοῦ αὐτῶν].

7. Îmbracă, Ierusalime, veșmintele slavei tale [ἔνδυσαι Ιερουσαλημ τὰ ἱμάτια τῆς δόξης σου]! Pregătește mantia sfințeniei tale [ἑτοίμασον τὴν στολὴν τοῦ ἁγιάσματός σου]! Că[ci] Dumnezeu a grăit cele bune [lui] Israil întru veac și încă.

8. Să facă Domnul pe care le-a grăit pentru Israil și Ierusalim. Să-l ridice Domnul pe Israil întru numele slavei Sale [ἀναστήσαι Κύριος τὸν Ισραηλ ἐν ὀνόματι δόξης Αὐτοῦ].

9. A Domnului [este] mila în Israil întru veac și încă.


[1] Adică pe Hristos, Cel care va binevesti în Ierusalim.

[2] Întru venirea Lui la ei, adică prin întruparea Lui.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 10, cf. LXX

1. [În(tre) imnurile lui Salomon]. Fericit [este] omul de care Domnul Și-a amintit în[tru] mustrare și l-a înconjurat de la calea cea rea în[tru] bici, [ca el] să se curățească de păcat [și] să nu-l înmulțească.

2. Cel care își gătește spatele întru bice va fi curățit[1], căci Domnul [este] bun [cu] cei care Îi rabdă învățătura [χρηστὸς γὰρ ὁ Κύριος τοῖς ὑπομένουσιν παιδείαν].

3. Căci [El] va îndrepta căile celor Drepți și nu îi va strâmba în învățătură [καὶ οὐ διαστρέψει ἐν παιδείᾳ] și mila Domnului [καὶ τὸ ἔλεος Κυρίου] [este] în cei care Îl iubesc pe El în[tru] adevăr [ἐπὶ τοὺς ἀγαπῶντας Αὐτὸν ἐν ἀληθείᾳ].

4. Și Își va aminti Domnul de robii Lui în[tru] milă, căci mărturia [Lui stă] în legea făgăduinței celei veșnice. [Căci] mărturia Domnului [este], întru cercetare, peste căile oamenilor.

5. Drept și Cuvios [este] Domnul nostru în judecățile Sale întru veac și Israil se va lăuda [cu] numele Domnului în[tru] veselie.

6. Și cei Cuvioși vor mărturisi în[tru] adunarea poporului și Dumnezeu îi va milui pe cei săraci în[tru] veselia lui Israil.

7. Că bun și milostiv [este] Dumnezeu întru veac și adunările lui Israil vor slăvi numele Domnului.

8. A Domnului [este] mântuirea în casa lui Israil [τοῦ Κυρίου ἡ σωτηρία ἐπὶ οἶκον Ισραηλ] întru bucuria cea veșnică [εἰς εὐφροσύνην αἰώνιον].


[1] De către El.

Bisericile din Teleorman și perioada de ocupație străină [1916-1918]

Paul C. Șchiopu, Pagubele cauzate bisericilor din județul Teleorman, de trupele de ocupație, în perioada 1916/1918, Ed. Velox, Alexandria, 2018, 55 p.

*

Prefața PS Galaction Stângă, p. 5-10. În care Episcopul nostru numește Unirea de la 1918 „un moment de excepție al poporului român”, p. 10.

Datele furnizate în carte sunt din circulara nr. 40.999, din 7 noiembrie 1919, a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, p. 11.

De la Băneasa s-a luat un clopot de 85 de kg, de la Slobozia Mândra unul de 100 de kg, de la Balaci 3 clopote din bronz: de 200, 75 și 38 de kg, p. 13. Clopotele de la Merișani, două la număr, aveau 100 de kg, p. 14, pe când cel de la Belitori a fost luat pe 15 mai 1917 și avea 75 kg, p. 15.

Biserica din Conțești a fost devastată de soldați bulgari, în frunte cu Preotul lor militar, făcând parte din Regimentul 25 Infanterie. Și a fost deposedată de un clopot de 80 și altul de 60 de kg, p. 15.

Bisericii de la Licurici, din satul Antonești,  i s-a luat un clopot de 150 kg, p. 15.

Un comandant neamț a salvat clopotele Bisericii de la Peretu, dar gardul cimitirului a fost pus pe foc. Pagube de 200 de lei, p. 15-16.

La Putineiu nu s-a produs vreo pagubă, dar de la Cârlomanu s-a luat clopotul de 83 de kg. De la Băcălești s-a luat clopotul de 50 kg, iar de la Papa 4 candele de argint, p. 16.

De la Băsești s-a luat un clopot de 105 kg, iar de la Cervenia s-a luat un clopot de 171 kg, din 1884, și altul de 50-60 kg, p. 17.

Clopotul de la Caravaneți a avut 140 kg și le-a fost luat „fără niciun respect”, p. 17. De la Atârnați soldații bulgari au luat cărți de mare valoare, două clopote de 120 kg fiecare și suma de 66.710 lei, p. 17-18.

Clopotul de la Ștefănești avea 125 kg, cel de la Ciurari avea 140 kg, p. 18, de la Flămânda s-au luat 3 clopote: de 48, 80 și 45 kg, de la Orbeasca de Jos două clopote, p. 19.

De la Siliștea Gumești s-au luat două clopote, care aveau împreună 350 kg, și postamentul cazanului de Botez, p. 20. De la Didești s-au luat două clopote, de 27 și 25 kg, care aveau inscripție cum că au fost aduse de boierii Romanov la 1600, p. 20. Și le-au mai rămas două clopote din 1864 și unul din 1790, p. 21.

Preoții de la Măldăieni au fost puși să le slujească soldaților, p. 23.

La Netoți au băgat caii în Biserică, p. 23-24. Cele două clopote de la Dobrotești cântăreau împreună 540 kg și li s-au luat 50 de cărți, p. 24. Clopotul de la Tufeni avea 120 kg, la Ologi nicio pagubă, dar de la Secara s-a luat un clopot de 230 kg și altul de 80 kg, cât și policandrul, p. 24-25.

De la Râioasa s-a luat un clopot de 200 kg, de 2.000 de lei și altul de 56 kg, fără bon de preluare și s-au găurit turlele Bisericii în 7 locuri, pentru că s-au tras gloanțe după porumbei, p. 25.

De la Scrioaștea s-au luat 100 kg de lumânări, un clopot de 80 kg și s-a ars gardul Bisericii, p. 26. La Smârdioasa, soldații au băgat caii în Biserică și au făcut „și alte fapte necuviincioase și nepermise”, p. 27. De la Poroschia s-au luat 4 clopote: 180, 92, 80 și 40 kg, care fuseseră cumpărate și donate de Generalul C. Poenaru, p. 27.

De la Părul Rotund s-a luat un clopot de 200 kg, p. 27, de la Buzescu un clopot de 400 și altul de 200 kg, p. 28, de la Gărăgău unul de 150 kg, p. 28. De la Găvănești s-a luat un clopot din 1867, p. 30, iar de la Odaia un clopot de 85 și altul de 78 kg, p. 31. De la Salcia s-au luat 4 clopote mici, care însumau aproape 200 de kg, p. 31.

La Beuca, armata a dormit în Biserică, p. 32. Clopotul de la Crângeni a fost „ridicat de autoritățile austro-germane”, p. 32. Clopotul de la Lisa a fost luat de germani, p. 32-33. S-a luat și clopotul cel mare al Catedralei Sfântul Alexandru din Alexandria, p. 33. El cântărea 1.226 kg și a costat 4.908 lei, p. 34. A fost ridicat de germani în 1918, a ajuns în Italia și, pentru că nu a fost topit, a fost retrocedat Bisericii, p. 34. Clopotele catedralei au fost cumpărate în 1896 de Alexandru Spiru din București, p. 34.

De la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria s-a luat un clopot de 184 și altul de 84 kg, p. 35. De la Biserica Sfântul Teodor din Roșiori de Vede s-a luat un clopot de 210 kg, p. 26-37.

Din documentele olografe de la sfârșitul cărții vedem că Preoții din Teleorman, la încep sec. al 20-lea, știau să scrie și aveau un scris caligrafic.

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

am reactualizat Botezul Domnului și am băut apa cea sfântă a Lui, care a fost „sfințire [τὸν ἁγιασμόν], binecuvântare [τὴν εὐλογίαν], curățire [τὴν κάθαρσιν] [și] sănătate [τὴν ὑγείαν]”[2] pentru noi toți. Căci apa Domnului, cea purtătoare de har, ne sfințește dacă o bem cu credință, ne umple de binecuvântarea Lui, ne curățește sufletește și trupește și ne umple de sănătate sufletească și trupească.

Și vă mărturisesc faptul că de fiecare dată când mă împărtășesc cu Domnul sau când beau apa Lui cea sfântă, eu mă umplu de bucurie și de sfințenie și de curăție, pentru că Îl las pe El să vină și să locuiască în mine cu totul și să mă facă cu totul al Lui. Nu mă opun nicidecum venirii Lui la mine și de aceea, tot ceea ce El face în mine, face după marea Sa iubire de oameni.

Căci asta vrea de fapt Dumnezeu: ca noi să ne lăsăm curățiți, luminați, sfințiți, transfigurați de către El. Domnul nu vrea ca noi doar să auzim cuvintele Sale, ci vrea ca ele să devină una cu noi, ca ele să devină propria noastră viață, propriul nostru mod de-a fi. Pentru că cuvintele Sale, cele pline de viață și de sfințenie, odată crezute și împlinite, ne fac duhovnicești, ne fac ai Lui, ne umplu de iubirea lui Dumnezeu.

Însă noi trebuie să ne plecăm cu totul lui Dumnezeu! Pentru ca El să lucreze în noi, trebuie să ne supunem cu totul Lui. Căci El ne umple de sfințenia Lui pe măsura dăruirii noastre față de El.

De aceea, când noi ne numim robii lui Dumnezeu, mărturisim că suntem cu totul acaparați de iubirea Lui față de noi. Pentru că iubirea Lui față de noi ne-a robit și ne robește mereu sufletele și trupurile noastre și această iubire sfântă și preacurată a Lui față de noi, sălășluindu-se în noi, ne umple în mod continuu de libertate duhovnicească.

Căci, pe când noi ne credeam „liberi” și păcătuiam fără mustrări de conștiință, în fapt eram oameni lumești și pătimași, fiindcă „sub stihiile lumii eram robiți [ὑπὸ τὰ στοιχεῖα τοῦ κόσμου ἦμεν δεδουλωμένοι]” [Gal. 4, 3, BYZ]. Dar acum, când suntem robiți de iubirea lui Dumnezeu care coboară în noi, așa după cum coboară slava Lui în apă și o sfințește, robia Lui e cea mai mare libertate a noastră. Pentru că poruncile Lui ne feresc de rele, de cele care ne omoară pe noi interior, dar ne umplu și de sănătate și de libertate sfântă. Pentru că trăim, întru slava Lui, adevărata noastră libertate, libertatea în bine, libertatea în curăție și sfințenie, libertatea de fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu.

De aceea, cu iubirea Lui în noi, „jugul Meu [e] bun [ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ]. Și când spune jug, se referă la jugul boilor, la boii care trag la jug. Și când spune povară, El se referă la ceea ce duci în spate, la o greutate pe care o cari cu spinarea. Căci poruncile Lui sau viața creștină sunt ca un jug și ca o povară. Viața duhovnicească e grea. Dar greutatea ei ți se pare mare, colosală, numai când nu ai în tine iubirea lui Dumnezeu. Dar când slava Lui este în noi, când Dumnezeu este în noi prin slava Lui, când El ne umple de iubirea Sa, atunci jugul Lui e bun, pentru că ne domesticește patimile, iar povara Lui e ușoară, pentru că ne ușurează de păcate.

Și chiar dacă cineva nu are experiențe duhovnicești, dacă nu a cunoscut viața cu Dumnezeu, dacă el s-a îndrăgostit vreodată de cineva, poate înțelege ce înseamnă ca cele grele să se facă deodată ușoare. Ca astfel să le simtă în inima lui de om îndrăgostit. Pentru că, pentru persoana iubită, plecăm pe frig și pe ploaie spre ea, îi scriem ore întregi, vorbim cu ea la telefon, facem sesiuni video nesfârșite pentru ca să o vedem și să o sorbim din priviri. Și nimic nu ni se pare greu, pentru că facem totul din iubire.

Cu atât mai mult din iubire pentru Dumnezeu, din iubire pentru Cel mai dorit dintre toți, toate lucrurile pe care le facem sunt ușoare și frumoase, pentru că toate ne împlinesc. Nimic nu e greu dimpreună cu El! Nimic nu e lipsit de importanță când vine vorba despre ascultarea Lui! Și de aceea, oamenii care sunt plini de slava Lui nu contenesc să lucreze, să muncească pentru El, căci orice lucru pe care îl fac pentru El este un lucru împlinitor pentru ei. E un lucru care ne eliberează și mai mult interior, care ne umple de o și mare iubire a Lui, de o și mai mare siguranță și pace, de o și mai mare delicatețe sfântă. Căci toate cele făcute pentru Dumnezeu sunt plătite imediat de El cu multă sporire sfântă.

De aceea, sporirea în bine, în curăție și în sfințenie, în cunoaștere și în delicatețe e o consecință a urmării lui Dumnezeu. Și urmarea Lui înseamnă a asculta tot ceea ce ne spune El. Căci Dumnezeu ne vorbește prin cărțile Bisericii, prin Sfinții Lui, prin diverși oameni credincioși sau nu, dar și în mod direct, în diverse contexte și în multe feluri. Vorbirea Lui e tainică și vie, e plină de credință și de încredințare. Căci El dorește ca noi să ne schimbăm mereu, să trăim binele în formele lui diverse și mântuitoare, adică în multele virtuți creștine, pentru ca prin toate să creștem și să ne desăvârșim într-un mod dumnezeiesc.

Fiindcă iubirea Lui față de noi nu naște doar îndrăgostire iremediabilă de Dumnezeu, ci și pășire, împreună cu El, spre o tot mai profundă trăire a iubirii Lui. El vine în noi ca să ne învețe să trăim ca oameni iubitori, ca oameni plini de iubirea de Dumnezeu și de oameni și de întreaga creație a Lui. Și când ne asumăm viața în iubire sfântă, atunci ne asumăm viața cu Dumnezeu, viața care e mereu o creștere în sfințenie și în curăție.

…Ultimul verset al Evangheliei de azi [Mt. 4, 12-17] a fost acesta: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Eu sunt Împărăția, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Dar ca să simți Împărăția Lui în tine, adică slava Lui, trebuie să începi cu începutul: cu pocăința. Și a te pocăi înseamnă a renunța la tot gândul, la toată fapta, la toată simțirea păcătoasă pe care le-ai trăit și a le plânge pe acestea. A te pocăi înseamnă a te recunoaște păcătos înaintea Lui, mult greșit înaintea lui Dumnezeu, și a dori să îți schimbi radical viața. Să o rupi cu păcatul, pentru a trăi cu Dumnezeu și a-I sluji Lui.

Iar cum noi păcătuim zilnic, pocăința este o lucrare de fiecare clipă. E lucrarea fundamentală a creștinului, prin care cere mila lui Dumnezeu în viața lui.

Iar tot cultul Bisericii strigă: Doamne, miluiește [Κύριε, ἐλέησον][3]!  Căci de la El vine mila, îndurarea, izbăvirea, iertarea noastră.

Inima isihastă strigă: Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν][4]! Căci liniștirea noastră cu totul nu vine de la retragerea noastră din lume, ci de la slava Lui care ne unifică interior și ne umple de pacea Lui.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne subliniază la început de an pocăința, pentru că ea e începutul vieții cu Dumnezeu. Ea e cea prin care noi trăim mereu cu Dumnezeu. Dar ne pocăim tocmai pentru ca să fim vrednici de El, pentru ca să fim vrednici de mila Lui. Căci mila Lui e Împărăția Lui. Și pocăința noastră e semnul că noi conștientizăm continuu ieșirile noastre din comuniunea cu Dumnezeu, dar ea este și o continuă reintrare în legătura cu El.

Din acest motiv, întorcându-ne întotdeauna la mila lui Dumnezeu, să o cerem de la El cu toată credința! Căci niciun păcat nu întrece iubirea Lui față de noi și iertarea Sa cea prea mare. Și, simțind iertarea Lui în noi, să nu încetăm să facem voia Lui, căci ea este viața noastră cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 8. 40, în zi de miercuri, pe 9 ianuarie 2019. Cer înnorat, – 4 grade.

[2] Cf. http://www.christopherklitou.com/the_great_blessing_of_waters_greek.htm.

[3] Cf. http://www.christopherklitou.com/mattins_hieratikon_greek_english_phonetic_transliteration.htm.

[4] Cf. https://www.monastiriaka.gr/kyrie-iisou-xriste-yie-theou-eleison-me-ton-amartolon-n-92301.html.

Epistola către Evrei, cap. 6, cf. BYZ

1. Pentru aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, în[tru] desăvârșire să ne aducem [ἐπὶ τὴν τελειότητα φερώμεθα], nu punând iarăși temelia pocăinței de la lucrurile cele moarte și a credinței în Dumnezeu,

2. a învățăturii Botezurilor și a punerii mâinilor[1] și a învierii morților și a Judecății celei veșnice.

3. Și aceasta avem să facem, pe care are să o îngăduie Dumnezeu.

4. Căci cu neputință [este ca] cei care odată au fost luminați [τοὺς ἅπαξ φωτισθέντας][2] și au gustat darul cel ceresc [γευσαμένους τε τῆς δωρεᾶς τῆς ἐπουρανίου][3] și părtași s-au făcut Duhului Sfânt [καὶ μετόχους γενηθέντας Πνεύματος Ἁγίου][4]

5. și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu [καὶ καλὸν γευσαμένους Θεοῦ ῥῆμα][5] și puterile veacului ce va să vină [δυνάμεις τε μέλλοντος αἰῶνος][6],

6. și [apoi] au scăzut [καὶ παραπεσόντας][7], iarăși a se înnoi întru pocăință [πάλιν ἀνακαινίζειν εἰς μετάνοιαν], răstignindu-L [întru] ei înșiși pe Fiul lui Dumnezeu [ἀνασταυροῦντας ἑαυτοῖς τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ] și disprețuindu-L [καὶ παραδειγματίζοντας].

7. Căci pământul, care a băut ploaia, cea [care] vine adesea peste el, și naște iarba cea folositoare acelora, pentru care se și lucrează, se împărtășește de binecuvântare de la Dumnezeu [μεταλαμβάνει εὐλογίας ἀπὸ τοῦ Θεοῦ].

8. Dar scoțând spini și ciulini, nefolositor [este] și aproape de blestem, al căruia [este] sfârșitul întru ardere [ἧς τὸ τέλος εἰς καῦσιν].

9. Și ne-am încredințat[8] pentru voi, iubiților, [cu] cele mai bune și ținând [care țin] de mântuire, dacă așa și grăim.

10. Căci Dumnezeu nu [este] nedrept [ca] să uite lucrul vostru și osteneala dragostei pe care ați arătat-o întru numele Său [καὶ τοῦ κόπου τῆς ἀγάπης ἧς ἐνεδείξασθε εἰς τὸ ὄνομα Αὐτοῦ], [ca unii] slujind [care ați slujit] Sfinților [διακονήσαντες τοῖς ἁγίοις] și slujind [καὶ διακονοῦντες] [care le slujiți lor].

11. Și dorim fiecăruia [dintre] voi aceasta: a arăta râvnă [ἐνδείκνυσθαι σπουδὴν] către plinătatea nădejdii[9] până la sfârșit [πρὸς τὴν πληροφορίαν τῆς ἐλπίδος ἄχρι τέλους][10].

12. Ca nu leneși să vă faceți, ci imitatorii [μιμηταὶ] acelora [care], prin credință și îndelungă-răbdare [διὰ πίστεως καὶ μακροθυμίας], moștenind [moștenesc] făgăduințele [κληρονομούντων τὰς ἐπαγγελίας].

13. Căci lui Avraam făgăduind [I-a făgăduit] Dumnezeu, când pe nimeni [nu] avea mai mare [ca] Să se jure, [că] S-a jurat pe Sine Însuși [ὤμοσεν καθ᾽ Ἑαυτοῦ],

14. zicând: „Cu adevărat, binecuvântând Te voi binecuvânta și înmulțindu-te Te voi înmulți[!]”.

15. Și așa, îndelung-răbdând, a dobândit făgăduința.

16. Căci oamenii pe cel mai mare se jură și sfârșitul a toată cearta lor, întru adeverire [εἰς βεβαίωσιν], [este] jurământul.

17. În[tru] care[11], Dumnezeu [cu] mult mai mult voind să arate moștenitorilor[12] făgăduinței neschimbarea sfatului Său [τὸ ἀμετάθετον τῆς βουλῆς Αὐτοῦ], a chezășuit [cu] jurământ [ἐμεσίτευσεν ὅρκῳ],

18. ca prin cele două lucruri neschimbate, în[tru] care cu neputință [este] să mintă Dumnezeu [ἐν οἷς ἀδύνατον ψεύσασθαι Θεόν], mângâiere tare să avem [ἰσχυρὰν παράκλησιν ἔχωμεν] [noi], cei care am scăpat [οἱ καταφυγόντες][13], [pentru ca] să ținem de nădejdea care ne este pusă înainte [κρατῆσαι τῆς προκειμένης ἐλπίδος].

19. Pe care, ca o ancoră, o avem sufletului [ἣν ὡς ἄγκυραν ἔχομεν τῆς ψυχῆς] [nostru], întărită și adeverită, și intrând întru cea mai dinăuntru a catapet[e]asmei [καὶ εἰσερχομένην εἰς τὸ ἐσώτερον τοῦ καταπετάσματος],

20. unde [ὅπου], [ca] Înaintemergător pentru noi [Πρόδρομος ὑπὲρ ἡμῶν], a intrat Iisus [εἰσῆλθεν Ἰησοῦς], după rânduiala lui Melhisedec [κατὰ τὴν τάξιν Μελχισεδὲκ], Arhiereu făcându-Se întru veac [Ἀρχιερεὺς γενόμενος εἰς τὸν αἰῶνα].


[1] A hirotoniilor.

[2] Botezați.

[3] S-au împărtășit cu Sfânta Euharistie.

[4] Prin Taina Mirungerii.

[5] Cărora li s-a propovăduit cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, în Biserica Sa.

[6] Au cunoscut în mod extatic, prin slava lui Dumnezeu, pe cele veșnice ale lui Dumnezeu.

[7] Au apostaziat de la credință.

[8] Ne-am făcut vrednici de credința voastră, de încrederea voastră.

[9] Având toată nădejdea în Dumnezeu.

[10] Până la sfârșitul vieții voastre.

[11] Prin jurământ.

[12] Moștenitorilor Împărăției Sale.

[13] Din robia demonilor.

Page 1 of 722

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno