Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [3]

Prima parte și a doua.

***

Mintea = partea rațională a sufletului și nu e „deosebită” mintea de rațiune, cap. 80, p. 44.

Autorul numește mintea „partea activă” și inima „partea pasivă”, p. 45, poate neștiind că aceasta e o împărțire a lui Toma de Aquino, pe care o accepta și Pascal, care considera puterile sufletești ca fiind separate și nu interdependente în acțiunea sufletească.

În cap. 89, p. 48, autorul revine la ideea de nume al lui Dumnezeu și afirmă: „Numele Domnului este plin de putere. Prin Numele Acesta Preasfânt s-au făcut toate și prin același Nume Preasfânt se vor înnoi, la săvârșirea veacurilor, toate”.

Toate au venit de la neființă la ființă la porunca lui Dumnezeu și nu prin numele Lui, lucru foarte evident din primele două capitole din Facerea.

Dacă autorul nostru se raportează literalist la Filip. 2, 10, spre exemplu, pentru a susține „puterea lucrătoare de la sine a numelui” lui Dumnezeu, atunci acolo numele indică persoana Domnului Hristos și nu o rostire a numelui Său separată de El.

Iar bucuria rugăciunii inimii nu vine din chemarea numelui lui Hristos, cap. 89, p. 48, ci din lucrarea directă a persoanei lui Hristos în persoana noastră, a celor care ne rugăm Lui. De aceea rugăciunea e dialogică, e chemare și răspuns imediat, haric, din partea lui Dumnezeu și nu un monolog privind la stele.

Cel care rostește continuu rugăciunea lui Iisus nu se gândește la nimic…pentru că asta e prima regulă a ei: renunțarea la imaginație și la gândire discursivă în timpul rugăciunii.

Dacă autorul ar fi fost inițiat de un Părinte isihast în rugăciunea lui Iisus…asta i-ar fi spus-o din prima zi: Fără imaginație și raționamente! Fără gânduri! Roagă-te cu mintea goală de gânduri și cu cea mai mare durere pentru păcatele tale!

Însă autorul spune în 92/ 49: „cel ce rostește Rugăciunea neîncetată își adună mintea cugetând la Dumnezeu și la sine”.

Adică autorul „călătorește cu gândul”…în loc să se roage renunțând la orice gând, la orice imagine, la orice grijă…Că de aia se retrăgeau în munți, în sihăstrii, în locuri întunecate rugătorii isihaști/ care doreau liniștirea interioară: pentru ca să aibă cât mai puține raportări interioare la lumea din jur.

De unde știe autorul că lumea a fost creată de Dumnezeu nu „lin” ci cu „mare frământare”, 94/ 50?

Însă din 100/ 52 îmi dau seama că autorul folosește sintagma „săvârșirea lumii”, folosită și la cap. 94, nu în legătură cu facerea lumii ci, în mod cu totul curios, în legătură cu In. 19, 30.

Adică atunci când Domnul a spus „Săvârșitu-s-a!”, autorul înțelege că…acum s-a sfârșit facerea lumii? Eu îl înțeleg pe In. 19, 30 ca sfârșit al vieții pământești a Domnului sau al iconomiei mântuirii în persoana lui Hristos Dumnezeu…

În 108/ 55, autorul subordonează pe Fiul Duhului și pe Fiul Tatălui: „pentru ca omul să se poată uni cu Hristos și prin Hristos cu toată firea nevăzută și văzută, cu sine și cu Însuși Dumnezeu, el are nevoie de Duhul Sfânt. Doar prin Duhul lui Hristos putem ajunge cu adevărat la El. Iar Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică”.

Așadar, autorul nu vorbește despre harul persoanelor dumnezeiești prin care Acestea lucrează în noi ci despre persoanele dumnezeiești care coboară în noi…lucru cu totul imposibil, pentru că ar înseamna că suntem „deoființă” cu Dumnezeu.

Și astfel, Hristos vine în noi „datorită” Duhului Sfânt iar prin Fiul „ne unim” cu toată lumea și cu „Însuși Dumnezeu”, adică cu Tatăl, autorul punând pe picior de egalitate unirea cu creația cu unirea cu Dumnezeu.

Din ultima propoziție: „Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică” rezultă că autorul reduce harul Treimii numai la Sfintele Taine și slujbele Bisericii, drept consecință lumea/ cosmosul în întregime e aharic, adică lipsit de prezența energetică a lui Dumnezeu.

Și de aici un pronunțat fundamentalism ortodox, care confundă sfințenia Bisericii Ortodoxe cu totalitatea lucrării sfințitoare a lui Dumnezeu în lume și făcându-L pe Dumnezeu „un indiferent” față de cei care nu sunt creștini ortodocși.

Însă sfințenia Bisericii, faptul că slava lui Dumnezeu se coboară în Tainele, slujbele și viața integrală a Bisericii și afirmarea Bisericii Ortodoxe ca singura și deplina Biserică a lui Hristos, aceste două afirmații teologice nu intră în conflict cu afirmațiile, tot la fel de adevărate, că Dumnezeu susține cu slava Sa întreaga creație, că harul e fundamentul creației și că Dumnezeu invită pe tot omul care vine în lume, care se naște în lume…la dreapta cunoaștere și experiere a slavei Sale.

Pentru că mărturisirea prezenței lui Dumnezeu „numai” în Biserică înseamnă, faptic, că lumea întreaga e „lipsită” de frumusețe, de ordine și de har…lucru care nu e adevărat.

„Rugăciunea curată”, atât de mult invocată de autor, nu se dobândește în funcție de câte „patimi lucrătoare”, 109/ 55, nu ai în tine ci înseamnă o tot mai mare abundență de har în persoana noastră pe măsura curățirii de patimi și a vederilor extatice dăruite de Dumnezeu. Pentru că cel care vede pe Dumnezeu, care are vederi extatice, nu e lipsit cu totul de patimi dar e plin din destul de har și de iubirea nețărmurită pentru Dumnezeu.

În 110/ 55, autorul spune, din nou și din nou arătându-și neștiința în experiențele mistice: „nu gândi că ai ajuns să vezi Lumina Taborului dacă în tine mai există umbra unei patimi”.

Când adevărul e invers: tocmai de aceea ne dăruie Dumnezeu vederi extatice pentru ca lumina dumnezeiască să curățească, de fiecare dată, încă o nouă patimă/ neputință a noastră.

Și la fel ne împărtășim și cu Hristos euharistic: nu pentru că suntem „Sfinți” și primim Euharistia ca pe „o recompensă” ci pentru că suntem păcătoși și avem nevoie neapărată ca să ne umplem și mai mult de prezența și de sfințenia lui Hristos Dumnezeu.

Însă autorul încercând să ridice vederea extatică și să o facă apanajul unei sfințenii închipuite și nu reale…nu face altceva decât ceea ce fac duhovnicii „riguroși” cu alții și nu cu ei înșiși: în loc să îi lase să se împărtășească des pe credincioși, pentru ca să se întărească în relația și viața cu Dumnezeu, îi împărtășesc din Paști în Crăciun…ei împărtășindu-se oricum la fiecare Sfânta Liturghie, pentru ca nu cumva sfințenia lui Dumnezeu „să fie călcată în picioare” de credincioși.

Numai că sfințenia lui Dumnezeu e cerută și dorită de credincioși și oamenii onești nu pot să-și bată joc de izvorul de viață care îi vindecă și îi mântuiește.

Numai fariseii ierarhiei bisericești, care o duc bine din punct de vedere euharistic, consideră că săracii mireni și monahi, care așteaptă pe Hristosul potirului, își vor bate joc de El Însuși, adică de Viața lor.

Și în 124/ 61 reapare pnevmatocentrismul…adică prevalența lucrării Duhului în noi față de cea a Fiului, ca și când nu Treimea, prin harul ei, lucrează în noi ci doar Duhul Sfânt.

Același lucru și în 125 și 126/ 62.

Ne descoperim „inima duhovnicească” nu dacă urmărim aerul care ne intră în piept, 130/ 64, ci dacă pocăința reală, prin multă rugăciune și trezvie, se adună în sufletul nostru și începem să simțim duhovnicește durerea pentru păcatele noastre. Iar acolo unde e concentrată durerea duhovnicească a sufletui acolo e inima duhovnicească, adică sediul puterilor sufletești, unde coboară mintea ca să se roage, în unitate duhovnicească cu inima, în inimă.

În 158/ 77 autorul afirmă: „iar Lumina taborică, deși nu este substanță dumnezeiască, este necreată”. Însă asta înseamnă necreată: că e dumnezeiască. Lucru pe care îl afirmă Sfântul Grigorie Palama în Tomosul aghioritic la punctul 5: ființa și energiile lui Dumnezeu sunt necreate [actiston].

Lucruri repetitive, bate pasul pe loc, nu ne duce nicăieri.

*

IV. Pr. Tudor Ciocan, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

Autorul vrea să explice „anumite paragrafe care mie mi s-au părut mai dificil de înțeles”, p. 9, dar și să dezvolte câteva note ale Părintelui Stăniloae la Filocalii, p. 10.

Prin Scriptură intrăm în dialog cu Dumnezeu, p. 26/ citirea Scripturii „spre zidire duhovnicească”, p. 30/ statutul paradoxal al virtuții, p. 45-46/

Multe lucruri comune, fără temă, neatractivă.

*

Despre teza doctorală, a 5-a carte, voi vorbi cu autorul…dacă va mai dori…în particular.

Răspunsul Părintelui Tudor Ion Ciocan

El vizează cele două articole critice de aici: primul și al doilea.

Însă eu aștept răspunsuri punctuale și nu evazive la fiecare problemă pe care am ridicat-o…dacă eu am avut bunul simț să primesc cărțile autorului, să le citesc și să le recenzez la cererea dumnealui.

Răspunsul trebuie să fie tot la fel de articulat și pentru care să piardă ceva timp…după cum am pierdut și noi.

Pentru că autorul are neștiințe grave de ordin teologic dar, totodată, și o părere foarte bună despre experiența sa duhovnicească și mistică.

***

Textul primit prin email de la Părintele Tudor:

“5. Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru.

Iar el a zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?

Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi”.

http://www.pateric.ro/pentru-avva-agathon/

*

„49. Doi bătrâni, de mulţi ani şedeau împreună şi niciodată nu a fost ceartă între dânşii. Şi a zis unul către celălalt: să ne certăm şi noi ca oamenii. Iar celălalt a zis: nu ştiu cum se face cearta.

Al doilea a zis: iată, pun o cărămidă în mijloc şi zic că este a mea. Tu zici nu, că este a ta. Şi de aici se face începutul. Deci, au pus în mijloc cărămida şi a zis unul către celălalt: aceasta este a mea! Şi a primit răspuns: nu, că este a mea! Şi i s-a spus: dacă este a ta ia-o şi mergi. Şi s-au dus, neputând să se certe între dânşii”.

http://www.pateric.ro/pentru-socotinta/

 Doamne ajută, Părinte!

Cele două cuvinte le-am pus pentru că oglindesc mai bine cele ce le-aş spune eu, decât cuvintele mele.

Evident, că cel dintâi nu se potriveşte pentru unele din afirmaţiile Sfinţiei Voastre în ceea ce priveşte cărţile mele. Cum Sfinţia Voastră încercaţi să fiţi responsabil în ceea ce scrieţi, la fel şi eu; mă strădui să fiu deplin ortodox.

Deocamdată însă sunt prins, după cum bine ştiţi, în finalizarea tezei de doctorat, de aceea nu voi încerca să le explic în scris (deşi, recunosc, mă ispiteşte foarte mult acest gând şi cred că ar putea fi chiar roditor duhovniceşte, atâta vreme cât măcar unul dintre noi am „pleca mai îndreptaţi la casa noastră”…).

Pe blog, însă n-am de gând să scriu. Mi s-a cerut de către mai mulţi să-mi fac şi eu, propriul meu blog, şi asta de acum câţiva ani (să fie vreo 3-4), dar simt că acest fel de comunicare nu mi se potriveşte.

De aceea, deşi comunic prin e-mail, şi încă destul de mult, în continuare voi stărui în a nu fi decât un participant (relativ) atent, dar complet pasiv în ceea ce priveşte blogosfera.

În schimb, când ne va îngădui Dumnezeu să ne vedem faţă către faţă, poate vom avea răgazul măcar a unui început de discuţii lămuritoare.

În rest, să ne dea Dumnezeu inima curată şi mintea cea întreagă spre a ne putea ruga Lui, unul pentru celălalt şi pentru păcatele noastre, fie ele mai groase sau mai subţiri!

Cu prietenie în Hristos Domnul,

pr. Tudor Ciocan.

Ps. Deşi este unul personal, dacă găsiţi de folos, din punctul meu de vedere puteţi posta acest e-mail pe net, unde doriţi. V-am mai spus prin viu grai, cum au ajuns pe net uneori articole de-ale mele.

Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [2]

Prima parte.

***

III. Pr. Tudor Ciocan, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

Cartea e dedicată Părintelui Ioanichie Bălan, care i-a fost duhovnic autorului și Acad. Virgil Cândea, care i-a fost mentor și conducător de doctorat.

În cartea de față, prin tot ceea ce ne prezintă, autorul dorește să ni se înfățișeze ca un om duhovnicesc, cu o experiență mistică și teologică considerabilă. Vom observa însă dacă e așa sau nu.

E neavenită majuscularea numelui în expresia „Numele Tău”, p. 8. Care e rolul ei? La fel în sintagmele: „Rugăciunea curată” sau „Sfântul Nume”, p. 11.

Autorul acordă cumva numelui lui Dumnezeu statutul de atribut/ energie dumnezeiască, fapt pentru care majusculează cuvântul „nume”? E o influență romano-catolică legată de teologia „sfântului nume”? Sau din mistica ebraică a numelui divin?

Începutul rugăciunii lui Iisus nu e prin „insuflare divină” și nici prin „descoperire dumnezeiască”, p. 12, ci prin repetarea cu trudă.

Și a dobândi rugăciunea „pe o cale mai presus de fire”, p. 15, nu înseamnă că a învățat-o extatic…ci faptul că, în scurt timp de la începerea rostirii ei și după o curățire de patimi incipientă, a avut prima experiență extatică.

Însă rugăciunea inimii nu e numai cu extaze și iluminări dumnezeiești ci e o disciplină și un ritm continuu, o stare continuă de vorbire cu Dumnezeu…și când ne e bine și când ne e mai puțin bine.

Nu există „Lumină taborică”, p. 17, ci doar lumina dumnezeiască a Treimii care a fost văzută de Sfinții Apostoli pe Tabor și de milioane de Sfinți acolo unde a vrut Dumnezeu să li Se descopere întru slava Sa. Adică lumina dumnezeiască nu e „taborică”, „sinaitică” sau „bucureșteană”…ci una pe care o văd toți cei care o văd acolo unde sunt și după măsura lor.

Rugătorii adevărați însă, apropo de p. 18-19, nu sunt cei cu normă de rugăciune…ci cei care orice fac, oriunde sunt sunt în rugăciune, în lucrare pentru alții, în deschidere față de alții. Pentru că atunci când lucrăm, scriem, muncim rugăciune nu înseamnă să repetăm rugăciunea inimii ci să lucrăm în starea pe care a adus-o rugăciunea în noi.

ne concentrăm la lucrul nostru dar cu starea rugăciunii la care am ajuns. Adică nu trebuie să repeți tot timpul rugăciunea…și să intri cu mașina în șanț dacă conduci…sau să nu te poți concentra când scrii la școală sau când tai ceapă la oală sau când scalzi copilul…ci să fii o rugăciune vie, o prezență duhovnicească a lui Dumnezeu peste tot.

Însă i-am văzut pe mulți încercând să se forțeze, peste tot, să fie atenți…când omul nu poate fi atent peste tot…și oboseala te face ca abia să mai poți să te miști și să gândești.

Iar a încerca, tot timpul, să te rogi indiferent ce faci, unde ești, cât de bolnav ești…înseamnă să nu fi înțeles că sănătatea, dacă o pierzi, nu se mai întoarce înapoi cu avionul…ci boala rămâne pentru toată viața.

Ca în teologia rusă…autorul vorbește mereu despre coborârea Duhului (p. 22)…și mai niciodată despre coborârea harului Duhului Sfânt…lucru care se petrece de fapt.

Creștinul nu poate „să se ridice [de unul singur, prin asceză]…deasupra stării firești”, p. 25, a omului pentru ca să vadă slava lui Dumnezeu…ci Dumnezeu îl ridică pe cel curat cu inima la vederea Sa prin slava Sa. Deci harul te ridică la vederea harului…și nu tu faci eforturi pentru ca să ajungi vrednic de vederea harului/ a luminii/ a slavei dumnezeiești.

Cu alte cuvinte, autorul nu cunoaște lucrurile simple ale experienței mistice dar se erijează întru-un cunoscător al celor mai mari decât acestea.

Însă Părintele Tudor cunoaștenu Îl putem „obliga  pe Dumnezeu” să ne arate slava Sa, p. 26.

În cap. 51, la final, p. 31, autorul vorbește despre coborârea Treimii în noi…și nu despre coborârea harului Treimii în noi.

De unde știe autorul care este „treapta cea mai înaltă a rugăciunii”, p. 33, dacă despre povățuitorii lui, amintiți la cap. 1, p. 11, el spune: „cercetat-am pe mai mulți bătrâni îmbunătățiți și niciunul nu a spus despre sine că a dobândit rugăciunea curată”?

Ajutorul Sfinților în rugăciune, p. 34/ „rugăciunea pietistă” = rugăciunea evlavioasă, cap. 68, p. 38. Pietate = evlavie. Autorul a vrut să spună, de fapt, „fals pietistă”…și atunci are sens prima propoziție/

Autorul, este evident faptul, că nu are o experiență personală de transmis cititorului, ci dorește să rezume lucruri citite și auzite. Însă o face cu o pedanterie fals „duhovnicească”, la fel ca sopranele care fac gesturi supradimensionate sau actorii care teatralizează și în poezie.

Cap. 71, p. 40, începe cu aceeași incorectă expresie, din punct de vedere semantic și experiențial: „rugăciunea monologică”. Însă, se pare că rugăciunea „monologică”, în care te rogi fără să te raportezi la Dumnezeu…e foarte răspândită azi…ca și lecția predată care nu ajunge niciodată la elevi/studenți…sau ca mesajul electoral care stă pe stâlpul publicitar…dar nu are nimic de-a face cu cetățeanul în carne și oase.

În cap. 77, p. 43, autorul afirmă lucruri foarte dubioase.

Primul e acesta: „coborârea minții în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupește creierul în despărțirea lui de cord”.

E o fantezie „teologică” și nu o experiență!

Despărțirea minții de inimă înseamnă stricarea unității puterilor sufletești și trupești, prin retragerea harului dumnezeiesc din Protopărinții noștri (cel care ținea la un loc puterile sufletului și ale trupului), după ce au păcătuit…iar noi ne-am născut fără ca să avem vreodată unitatea interioară a puterilor sufletești și trupești.

Pentru că unitatea interioară e un dar al harului…și nu îl primim decât după multe vederi mistice.

A vorbi despre o despărțire a creierului de cord, adică a două organe ale trupului, înseamnă a înțelege unitatea duhovnicească ca rezidând în trup și nu în suflet.

A doua și a treia afirmație șocantă: coborârea minții în inimă e o ajungere „la starea de curăție a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere”.

Cum așa? Păi pruncul din pântece, zămislit, format…dar nenăscut, despre care vorbește autorul…începe să trăiască mișcările păcatului în ființa lui pentru că se contaminează de simțirile și gândurile și actele mamei și ale tatălui lui.

Cum se transmite păcatul strămoșesc? Prin aceea că începi să „respiri”, din prima clipă a vieții tale intrauterine, tot aerul patimilor din părinții tăi și din lumea în care te naști. Dacă aerul e plin de noxe…tu ce să respiri altceva…decât noxele pe care le ai la dispoziție?

Și atunci cum e curat…pruncul nenăscut…dacă el se naște în păcat, adică învață păcatul prin toate mișcările sufletului și ale trupului său încă din pântecele mamei lui?

De ce îl mai botezăm pe copil…dacă se naște „curat”?

Sau autorul consideră că se „îmbolnăvește” de păcat afară, după ce se naște…dar nu din prima clipă a zămislirii lui în pântece?

Însă, în al treilea rând, a considera că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, văzător de Dumnezeu în Rai…era ca pruncul de astăzi, care e încă nenăscut…înseamnă a desconsidera întreaga iconomie a lui Hristos, Care a venit ca să sfințească și să transfigureze firea noastră, care nu se putea restaura și sfinți singură.

Iar dacă un copil nenăscut = Sfântul Adam în Rai…nu poți să ai pretenție de „licențiat” în Teologie…ci de adept al naturalismului cel mai grosier.

De la această pagină, a 43-a, a cărții…în mod firesc nu ar mai trebui să citesc cartea…

Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [1]

Părintele Tudor mi-a dăruit spre citire 5 cărți și una ca dar la Dorna Arini. Și mi-a cerut opinia despre ele. Acest articol reprezintă raportarea mea la ele.

*

Cărți publicate:

1. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

2. Idem, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

3. Idem, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

4. Idem, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). Cartea pe care mi-a dăruit-o.

Și teza doctorală în formă manuscriptică:

5. Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan, Monologhia, mijloc de perfecționare spirituală în religiile abrahamice, coord. științific ÎPS Prof. Dr. Teodosie Petrescu, Constanța, 2012, 272 p.

*

I. Tudor Ciocan, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). O carte de haikuri.

Singurul vers autentic din carte e acesta: „ciori sporovăind”, p. 10.

Pentru că autorul nu a învățat de la nimeni ce e haikul. El a vrut să ne spună ce este de spus…pe când haiku reprezintă cum pot spune ceea ce este exprimabil.

El, haikul, nu e o simplă vizualizare a unor idei teologice, filosofice, experiențiale, nu este o narațiune concisă care începe și se termină odată cu textul, nu e un mod facil de exprimare a unor trăiri.

Ci haikul este o experiență personală concentrată, exprimată lapidar…unde cuvintele nu alcătuiesc o imagine ci deschid o supra-imagine, care e metafora unei experiențe simple.

Cuvintele haikului îmi exprimă esența simbolică a gândirii mele despre o temă…după cum un grafician, cu o linie verticală, două linii ca mâini și două ca picioare și un cerc în vârful verticalei…indică simbolul unui om.

Cuvintele haikului sunt ca acele linii, care, separate nu spun nimic…dar care, împreună, duc la o metaimagine…la o imagine simbol, care le depășește și le conține în același timp.

Adică autorul nu poate fi poet de haiku înainte de a fi înțeles din ce experiență și prin ce tehnică se scrie un haiku.

*

II. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

Înainte de a fi preot, părintele Tudor a fost inginer, p. 7/ nu are sens majuscularea lui lumină în expresia „lumină necreată”, p. 13, pentru că lumină = har. Majusculăm numai persoanele treimice în teologie dar nu și energia Treimii/ în Tomosul aghioritic, pe care l-am recitit recent, Sfântul Grigorie Palama se fundamentează doar pe 3 persoane: Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Macarie cele Mare. Autorul, în p. 13, îi include și pe Sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei, Diadoh al Foticeii și Grigorie Teologul.

Nu se introduce punctul în citare…ci după închis ghilimele și notă de subsol. Pentru că orice propoziție/ frază…trebuie să se termine cu punct, semnul exclamării, semnul întrebării sau 3 puncte și nu cu…o nota de subsol lăsată în aer.

Autorul citează prea mult și reflectează prea puțin.

Are predilecție pentru sintagma „rugăciune monologică”, lucru care apare și în teza sa doctorală, deși sintagma cheie în Ortodoxie e „rugăciunea neîncetată”.

Nu faptul că e doar una e important…ci aceea că ritmul ei e unul continuu…pentru ca să ducă la scopul ei: curățirea minții și a inimii și vederea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, monolog e vorbire la pereți sau în capul tău. Pe când rugăciunea neîncetată sau isihastă, care coboară slava lui Dumnezeu în tine, e vorbire cu Dumnezeu, e străpungere a ființei în fața lui Dumnezeu…adică e dialogică.

Dacă monologăm nu ne rugăm…pentru că nu ne adresăm nimănui.

Nu e omfalohilici (p. 27), pentru că substantivul latin, la G. pl., este: omphalopsychorum, cf. PG 150, col. 771-772.

Da, de acord, nu putem asimila isihasmul cu yoga, p. 30.

Și îi dau dreptate lui Jaques Albert Cuttat că există ispita de a confunda metoda rugăciunii cu scopul ei: ajungerea la unirea cu Dumnezeu, p. 37. Pentru că, cei mai mulți dintre nevoitorii ortodocși, doresc de fapt extaze și nu curățirea inimii prin pocăință. Ei vor să se arate drepți în fața lui Dumnezeu…când rugăciunea vrea, dimpotrivă: să ne arate cât de nedrepți, cât de nesfinți, cât de căzuți suntem noi în fața Lui. Că de-aia repetăm de mii de ori: „păcătosul” și nu „Sfântul”.

Iar vederea extatică e venirea Lui la noi, oricând dorește…și nu Îl forțăm noi pe El, prin rugăciune, să Se coboare în lăuntrul persoanei noastre.

De aceea nu cât ne rugăm, nu unde, nu cum e absolut important în rugăciunea lui Iisus ci din ce stare interioară ne rugăm. Cu ce minte, cu ce inimă, cu ce uitare de toate…ne dăruim lui Dumnezeu în rugăciune.

Autorul, vrâd să departajeze între isihasm și chietism, afirmă faptul că „isihasmul nu propune o renunțare la lume spre a dobândi o așa-zisă liniște dumnezeiască”, p. 45.

Însă isihasmul, la cotele lui reale și nu iconomice, care au fost monastice dintru început…se face tocmai retrăgându-te din zgomotul lumii, în locuri singuratice…pentru ca în liniștea unei așezări…să îți construiești și liniștea minții și a inimii.

Da, acum, noi practicăm rugăciunea inimii oriunde și oricând. Însă Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a rugat un timp, strigând continuu: Luminează-mi întunericul!, s-a curățit de patimi și a avut primele vedenii dumnezeiești după ce s-a retras în rugăciune…adică după ce s-a despărțit de zarva lumii.

Isihasmul înseamnă retragere…curățire și umplere de har…și dacă Dumnezeu îți indică să ieși să propovăduiești din darurile Lui…atunci o faci.

Însă nu poți să propovăduiești mai întâi de a fi primit harul Lui, încredințarea Lui extatică…și de a te fi exersat în asceza despătimitoare și în teologia dogmelor dumnezeiești.

Iar liniștirea isihastă este și „tăcere goală” (p. 45), este plină și de năluciri drăcești și de neastâmpăr al trupului și de multă oboseală a minții…dar și de vedenii dumnezeiești și de rugăciuni pline de bucurie pentru întreaga lume. Ea are de toate…pentru că e un traseu continuu.

Îi dăm dreptate autorului în afirmația: „Teologie dogmatică a scris și [Sfântul] Paisie [Velicikovski] dar importanța acesteia pentru tezaurul Ortodoxiei nu a fost încă studiată sistematic”, p. 67, n. 177.

Însă toți Sfinții Bisericii au loc asigurat în Dogmatica Bisericii pentru că fiecare are ceva de spus despre problematicile dogmatice.

Da, isihasmul nu este non-tradițional, p. 71, însă a avut de luptat cu neștiința teologică și experiențială venită din nesfințirea oponenților săi. Sfântul Grigorie Palama a fost contestat experiențial și teologic de niște filosofi lamentabili și nu de niște oameni duhovnicești de calibru.

În concluzie, avem de-a face cu o introducere istorică bine structurată dar nu îndeajuns de matur gândită. Pentru că nu se observă din citirea ei explicitarea teologică a isihasmului, din secolul al 14-lea până azi…ci doar un continuum de referințe istorice, teologice și editoriale care nu pot să înlocuie o organică explicitare a teologiei isihaste.