Etichetă: Pr. Marcel Hancheș

Omilii pentru Postul Mare, ale Sfinților Anastasie Sinaitul, Grigorie al Nyssei, Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, trad. din lb. gr. veche de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Sofia, București, 2013, 139 p.

***

Prima parte…și a doua.

*

Al 5-lea text patristic al cărții: Sfântul Anastasie Sinaitul, Omilie la Psalmul 6, cf. PG 89, col. 1115-1144, p. 74-105.

despre pocăința sinceră, p. 77/ smerirea și întoarcerea celor care păcătuiesc, p. 77/ ziua a 8-a = ziua veșniciei, p. 78/ Dumnezeu știe toate cele ascunse ale noastre, p. 79/

În n. 1, p. 80, traducătorul nostru afirmă că ceea ce noi traducem adesea prin „a mustra” ar trebui înțeles, mai degrabă, ca: „a da în vileag”. Însă mustrarea cuiva este o dezvăluire implicită a lui. Conținutul mustrării e format din motivele pentru care e vrednic de ea.

„sunt tiranizat de voia mea cea rea”, p. 83/ „Vindecă-mă, că vicleanul șarpe m-a făcut neputincios”, p. 84/ „La mila Ta scap, neavând nimic să-Ți aduc. Milă cer de la Tine; nu-mi cere prețul acesteia”, p. 87/

lacrimile și umilința pocăinței văzute ca alt botez, p. 92.

Iar explicația Sfântului Anastasie e pragmatică și se regăsește și la alți Sfinți Părinți: „harul pe care îl primim prin Botez, când suntem botezați copii, pe acesta, pierzându-l prin ușurătate și negrija de lucrarea celor bune, îl luăm înapoi prin pocăință și prin izvorul lacrimilor”.

Ceea ce înseamnă că întreaga noastră asceză e o reactualizare continuă a Botezului nostru. De aceea asceza nu e un lux ci o nevoie constantă, care vine din continua noastră păcătuire. Iar a primi înapoi harul înseamnă a-l simți în noi. Lucru care nu se poate petrece decât dacă suntem oameni ai ascezei, ai atenției și ai rugăciunii continue.

„am îmbătrânit împreună cu toate păcatele”, p. 92/ există lacrimi firești (ca cele pe care le vărsăm pentru cei adormiți) dar și lacrimi drăcești (din slavă deșartă sau din dragoste satanică), p. 95/ „puterea lacrimilor celor după Dumnezeu”, p. 96/ Sfântul Împărat Manase a fost iertat de Dumnezeu după 52 de ani de idolatrie, p. 96/

Părintele Marcel ne amintește, în n. 2, p. 104, că milostenia față de săraci „e o mare favoare” a lui Dumnezeu față de noi și nu o greutate.

*

Al 6-lea text: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 6, cf. PG 55, p. 107-130.

Când vorbim de mânie și iuțime la Dumnezeu vorbim în mod antropomorf, p. 107/ desfrânarea în trup ca aprindere a cuptorului, p. 119/ „flacăra păcatului”, p. 119/ curățirea păcatelor se face aici pentru ca să avem îndrăznire la Judecata Lui, p. 121/

„ochi al sufletului” = „puterea străvăzătoare și rațională” a sufletului nostru, p. 124/ „nimic nu este mai împărătesc ca omul care, chiar și înlănțuit fiind, a dobândit virtutea”, p. 127/ răutatea e asemuită cu un foc, care cuprinde sufletul nostru, p. 130.

*

Al 7-lea text și ultimul al cărții: Sfântul Grigorie al Nyssei, Tâlcuire la Psalmul 6; despre a opta [zi], cf. Gregorii Nysseni opera, vol. 5, Leiden, 1962, p. 187-193, apud p. 131-139.

„piatra care taie necurăția” = Hristos Dumnezeu, p. 132/ „rușinarea pentru relele făcute în viață se face prăpastie adâncă, ce desparte prin sine păcatul de om”, p. 139.

Omilii pentru Postul Mare, ale Sfinților Anastasie Sinaitul, Grigorie al Nyssei, Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, trad. din lb. gr. veche de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Sofia, București, 2013, 139 p.

*

Prima parte…

*

Păcatul la arătare și pocăința ascunsă, p. 27/ „pocăință făptuitoare”, p. 28/ Iuda a primit Sfintele Taine cu nevrednicie și de aceea a intrat Satana în el, p. 29/ Cf. n. 1, p. 30: păzirea celor mici ne face „să primim ca răsplată [pe] cele mari”.

*

Al doilea text: Sfântul Anastasie Sinaitul, Cuvânt de mult folos la pomenirea celor adormiți, cf. PG 89, col. 1192-1202, p. 31-41.

cei adormiți pleacă și ne lasă orfani, p. 32/ pe când erau cu noi, ei „aveau mintea la Dumnezeu”, p. 32/ zborul sufletelor către ceruri asemuit cu zborul rândunelelor, p. 33/ „și animalele plâng la despărțirea de cele de un neam cu ele, fiindcă și boii mugesc căutând pe tovarășul lor de jug”, p. 33/

„cumplit e locul de trecere”, p. 34 = clipa morții/ sufletul despărțit de trup e întâmpinat „în văzduh, unde stau începătoriile și stăpâniile [Iadului], osânditorii noștri cei cumpliți, unde îl întâmpină vameșii cei groaznici și „funcționarii” și cei ce cer bir, cerându-i socoteală, ținându-l, osândindu-l, aducându-i înainte păcatele omului și zapisurile cele din tinerețe, cele de la bătrânețe, cele de voie, cele fără de voie, cele prin fapte, cele prin cuvinte, cele prin gânduri. Multă este acolo frica, mult cutremurul ticălosului suflet. Nepovestită este nevoia pe care o trăiește din pricina vrăjmașilor [demoni] care îl împiedică, îl opresc să nu suie la cer, să nu intre în țara celor vii”, p. 39/

să lepădăm ușurătatea cu care ne-am trăit viața până acum, p. 39/ avem multe nădejdi deșarte…pe care moartea le umilește, p. 40/ să ne facem făptuitori ai lucrurilor ascultate, p. 40/ străpungerea noastră de cuvintele predicii, p. 40/

*

Al 3-lea text patristic: Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre ieșirea sufletului și despre a Doua Venire, cf. PG 77, col. 1072-1089, p. 43-64.

Primele fraze ale predicii: „Mă tem de moarte, că este amară. Mă tem de gheenă, că este fără de sfârșit. Mă tem de tartar, că nu se împărtășește de căldură. Mă tem de întuneric, că nu se împărtășește de lumină. Mă tem de viermele cel otrăvitor, că este fără de sfârșit. Mă tem de Îngerii care vor fi la Judecată, că sunt nemilostivi”, p. 43/

mustrarea conștiinței, p. 44/ Iadul „își cască gura” după noi, p. 45/ „dracii cei înfricoșători și sălbatici și grozavi și nemilostivi și crunți”, p. 46/ sufletul celui adormit, în mergerea lui către cer, „află vămi care păzesc urcușul, care opresc și împiedică sufletele ce urcă. Fiecare vamă aduce [la cercetare] păcatele specifice ei”, p. 46.

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește despre următoarele vămi ale văzduhului: 1. a grăirii de rău, 2. a privirilor ochilor, 3. a auzului, 4. a mirosului, 5. a pipăitului mâinilor, p. 46-47.

„Puterile dumnezeiești stau față în față cu duhurile necurate și aduc lucrurile bune săvârșite de om în cuvânt, faptă, gând și cuget”, p. 48.

Sufletul stă între Îngeri și demoni, privind „cu mintea, în frică și cutremur, până când, din lucrurile, faptele și cuvintele lui este fie osândit și legat, fie îndreptățit și eliberat”, p. 48.

„închisorile Iadului”, p. 49/ vom da seama, la Judecata Lui, „pentru fiecare lucru pe care l-am făcut, fie mare, fie mic”, p. 51/

„Cei curați cu inima văd slava lui Dumnezeu, iar cei pătați la minte îl văd ca în oglindă pe diavolul”, p. 60.

„tulburarea adulterului” și „groapa homosexualității”, p. 61/ fără post suntem asaltați de lăcomia pântecelui, de desfrânare și adulter, p. 62/ „cei ce se îndepărtează de Biserică și de Împărtășanie se fac vrăjmași ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”, p. 62/ „erezia lipsiților de Dumnezeu eretici”, p. 62/ Cel ce ne judecă pe noi este „Judecător al cugetelor și al gândurilor”, p. 62-63.

„diavolul, tatăl morții”, p. 64.

*

Al 4-lea text: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre împărtășirea cu Sfintele Taine, cf. PG 61, col. 230-235, p. 65-76.

postirea și trezvia de după împărtășirea cu Domnul, p. 65/ „să prelungești cumpătarea” după împărtășire, p. 66/

Iar traducătorul român accentuează faptul, că „după Împărtășanie omul nu ar mai trebui să aibă vreun gând lumesc”, p. 66, n. 2.

Însă nu mai ai gânduri lumești…numai când ești foarte teologic. Oamenii cu experiență puțină și cu dragoste de Dumnezeu pe măsură, nu pot să nu mai aibă gânduri de tot felul, pentru că ei nu se odihnesc, nu tac în slava lui Dumnezeu.

Numai când gândurile sunt oprite de măreția slavei lui Dumnezeu care coboară în tine, poți să fii un fără gânduri din lumea aceasta.

Cei care încearcă însă, printr-o „blocare” a simțurilor și printr-o „rigiditate” nefirească a trupului, pe care ei o numesc „asceză”, să își oprească gândurile, simțămintele, fantezia…nu fac decât să ajungă niște paiațe umblătoare, care cred că trăiesc în ei ritmurile despătimirii.

sărbătoarea nu e un prilej de păcătuire, p. 68/ „Cheamă-L pe Hristos la prânz. Dă-I din ale tale, sau, mai bine zis, din ale Lui. Acest lucru [al milosteniei] are o plăcere nemărginită și care e necontenit în floare”, p. 69.

apropierea de Sfânta Euharistie „cu conștiință curată”, p. 71/ vom fi pedepsiți pentru împărtășirile cu nevrednicie pentru că nesocotim „mărimea darului” primit, p. 72-73/ De aceea, cu acuitate duhovnicească, traducătorul nostru spune: „această indiferență a minții și a inimii noastre [atunci când ne împărtășim cu Domnul] este mult mai primejdioasă decât păcatele pe care le facem”, p. 73, n. 1.

În n. 1, p. 74, Părintele Marcel vorbește despre „osândirea sinceră a păcatelor” noastre, singurul lucru pe care îl cere Domnul de la noi. Pentru că, subliniază el, „Hristos a dat pe Cruce plata pentru ele [pentru păcatele noastre]. Dar omul trebuie să-și asume roadele Crucii la nivel personal și prin efort continuu”, cf. Ibidem.

E vorba despre ultima lui carte: Omilii pentru Postul Mare, ale Sfinților Anastasie Sinaitul, Grigorie al Nyssei, Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, trad. din lb. gr. veche de Pr. Marcel Hancheș, Ed. Sofia, București, 2013, 139 p.

***

Cuvânt înainte (p. 5-7). / „asceza nu este scop în sine, ci cale care duce către Hristos” (p. 5)/ citirile patristice din vechile Tipicoane (p. 5)/

*

Prima traducere: Sfântul Anastasie Sinaitul, Cuvânt despre Sfânta Liturghie și despre a nu judeca și a nu ține minte răul (p. 9-30), cf. PG 89, col. 825-850.

întreaga Scriptură „ne îndeamnă spre lucrarea dumnezeieștilor Lui porunci” (p. 9)/ „stăruința și zăbovirea necontenită către Dumnezeu” (p. 10)/ sufocarea prin griji, p. 11/ ne umplem de noroi judecându-i pe alții, p. 11/ mersul la teatru al contemporanilor săi, p. 12/ despre plictisirea creștinilor la slujbe: „dacă cel ce aduce Jertfa cea fără de sânge zăbovește puțin, ne plictisim, întristându-ne și căscând, și ne grăbim să ne depărtăm de rugăciune ca de un tribunal, și suntem împinși de diavol către lucrurile deșarte și nemântuitoare”, p. 12/

împărtășirea în grabă și sporovăiala în Biserică, p. 13/ iar bărbații, la Biserică, „trag cu ochiul la frumusețea și înfățișarea femeilor, făcând Biserica lui Dumnezeu loc de desfrâu prin pofta lor necuvântătoare [animalică, instinctuală]”, p. 13-14/

despre venirea la Biserică a acelor femei, „care slujesc diavolului [adică erau vrăjitoare sau prostituate] [și care] vin la Biserică nu atât pentru rugăciune, cât pentru a fi văzute și a înșela pe mulți dintre cei mai simpli”, p. 14. Care, ca și azi, vin la Biserică, se dau de „femei cucernice”, dar ele fac vrăji sau se prostituează…iar Biserica e loc de „racolare” de clienți.

ne apropiem de Sfânta Euharistie nepregătiți, p. 14/ în loc să stăm cu sfințenie în Biserică, noi „stăm în Biserica lui Dumnezeu ca la teatru sau la baie: râzând, flecărind, sporovăind, înșelându-ne pe noi înșine și închipuindu-ne că stăm în Biserică”, p. 16/ Biserica văzută ca „spital și liman [port]”, p. 16/ trebuie să stăm „cu liniște și umilință” la slujirea Dumnezeieștii Liturghii, p. 16.

„noroiul răutății”, p. 23

În p. 25, n. 1, traducătorul nostru spune: „Ținerea de minte a răului este acceptarea voită și încăpățânată a acelei stări; prin ea îl scoți cu totul din adâncul tău pe aproapele, și acesta e iadul”.

Dimpotrivă, ținerea de minte a răului ni-l face continuu interior pe aproapele cu care ne-am certat, numai că în postura lui neagră, de element demolator. Îl avem cu chipul lui de atunci, de când ne-a produs mare durere. Ne concentrăm pe imaginea lui negativă. Iar iadul interior e tocmai neputința de a privi dincolo de ultima lui vedere. Dacă nu ne-am raporta la el ca la trecutul care ne-a amărât inima, doar la poza sciziunii…l-am vedea în starea lui de acum…care, cu siguranță, e alta decât cea de atunci.

„nu judeca pe fratele, chiar dacă l-ai vedea păcătuind cu ochii tăi. Căci Unul este Judecătorul și Stăpânul, Care va și răsplăti fiecăruia după faptele lui, și una [e] ziua Judecății, în care ne vom înfățișa goi, potrivit faptelor noastre, și vom primi mila lui Dumnezeu”, p. 26

La fraza ultimă citată, traducătorul spune, în n. 1, p. 26-27: „nici starea din Iad, nici cea din Rai nu vor fi pe măsura faptelor noastre, ci amândouă vor fi îndulcite de mila lui Dumnezeu, Care ține cont, totuși, de faptele noastre sau, mai degrabă, de starea lăuntrică în urma faptelor. Chiar și peste cei din Iad se va revărsa mila lui Dumnezeu, atât cât sunt în stare să o primească în inima lor închisă harului”.

Adică traducătorul nostru are o perspectivă profundă, duhovnicească asupra receptivității interioare a slavei lui Dumnezeu, congenială cu a Sfântului Anastasie Sinaitul. Pentru că nu separă școlărește Iadul de Rai, nu scoate Iadul de sub prezența lui Dumnezeu ci îi vede pe toți oamenii sub slava lui Dumnezeu, primind milostivirea Lui, fiecare, bineînțeles, după deschiderea interioară pe care o are, după puterea interioară de a o percepe.

Și iată de unde e fraza, pe care, într-o predică la Mănăstirea Sfântul Antim, pe care am ascultat-o, Părintele Irineu Curtescu a folosit-o (fără să ne spună de unde este): „cel ce judecă mai înainte de venirea lui Hristos antihrist este, fiindcă răpește vrednicia lui Hristos”, p. 27.

Părintele Irineu a folosit doar partea ultimă a zicerii: cine judecă, îi ia locul lui Hristos, Judecătorul tuturor.

Însă, în teama de a nu judeca pe cineva…nu înseamnă că nu mai trebuie să îi atragem atenția unuia sau altuia că face o prostie, că spune și face ce nu trebuie.

Mustrarea, certarea, disputa cu altul nu sunt judecări ale altuia ci chemări la dialog, la schimbare!

Judecarea cuiva înseamnă să admiți în inima ta că un om, oricare, e incorigibil…și merge în Iad, pentru că numai de Iad e bun.

Adică să crezi că cineva nu se mai poate schimba.

Dacă nu crezi în schimbarea unui om, în posibilitatea lui de a fi altul…l-ai condamnat la Iad, adică la neschimbare în bine, și, implicit: l-ai judecat.

Tocmai de aceea, cine are aroganța de a-l considera pe unul bun de Iad, acela „se substituie” lui Hristos, Îl „înlocuiește” în mintea lui, se face judecător nedrept, pentru că e un judecător care nu dă…nicio șansă de îndreptare oamenilor.