Cuvinte cu amândouă mâinile (2010)

[item image]

Read Online
(3.9 M)PDF
(305.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(149.8 K)Full Text
(1.2 M)DjVu

All Files: HTTP

***

Cartea are 82 de pagini în format integral, este o carte de interviuri făcută la nivel online și exclusiv pentru mediul online și reprezintă primul proiect online de acest gen al platformei noastre. Mai jos aveți partea de final a cărții noastre.

Le mulțumim încă odată contributorilor la această carte și, pe viitor, rămânem deschiși spre alte proiecte de acest fel, în care caracterul, eleganța, munca, responsabilitatea să își spună cuvântul.

*

Epilog

 

Cartea de față de interviuri e cartea celor 10 zile (10 -20 ianuarie 2010) și a celor 5 oameni: unul întreabă și 4 răspund.

Întrebările mele au plecat prin email și răspunsurile s-au întors tot pe-acolo.

Nimeni nu a forțat pe nimeni să răspundă, ci fiecare a scris când a vrut…asumându-și însă răspunsurile.

Fiecare și-a scris partea lui cum a dorit, corectura, punerea în pagină, unele note de subsol și referințele de subsol, care elucidează anumite aspecte sau nume inserate în carte ne aparțin.

Când am scris articolul publicitar, al potențialului proiect al cărții-interviu am subliniat faptul că e invitat oricine să participe. Nu am pus opreliști, nu am întors spatele nimănui, nu am renunțat la nimeni.

Iar cei care au consimțit participării la formarea cărții și au răspuns ca atare au fost co-scriitori surpriză, nefiind nimic aranjat, stabilit de mai înainte, lucru care nu s-a petrecut nici în timpul scrierii cărții.

Nu am avut niciun plan prestabilit și, implicit, nici întrebări contrafăcute. Am întrebat ceea ce am simțit că trebuie să întreb, atunci, în momentul punerii întrebărilor.

Interviurile ca atare arată și cine sunt participanții la dialog și ce pot, dar și limitele lor. Limite reale sau autocenzurări.

În mod evident, cel mai determinat co-autor al cărții a fost domnul Răzvan, care și-a pledat cauza în pofida întrebărilor și remarcelor mele dure și ne-a dat o lecție importantă de civilitate și de dialog, iar decepția mea, probabil și a dv., a constat în faptul, că dialogul a devenit imposibil cu părintele Gabriel Militaru.

Domnul Bogdan Stârceanu, primul entuziast al proiectului cărții, ca și anterior, în cadrul Colocviului internațional al comentariului decent (15 septembrie-15 octombrie 2007), cât și domnul Florin Șerban, recent prieten al proiectului nostru online, ne-au împărtășit din experiența și munca dumnealor pe cât au dorit, fapt îmbucurător.

Concluzia importantă a proiectului nostru comun e aceea că, la nivel online se pot face lucruri foarte valoroase, dacă oamenii își asumă valorile și crezurile personale, dacă vorbesc despre ei la modul profund dialogic.

Dialogul înseamnă adevărul tău, spus în mod franc, acceptând totodată, din partea convorbitorului tău, adevărul lui, fără să abdici de la starea dialogică.

Și numesc stare dialogică întreaga ta persoană, cu toate experiențele, achizițiile ei experențiale de tot felul, care dorește să se spună pe sine în fața altuia, altora.

Faptul că dintre cei 2500-3000 cititori zilnici, direcți ai platformei Teologie pentru azi doar 4 inși au vrut să discute cu noi, despre ei, despre ei și experiența lor arată, pe de o parte, un mare curaj și, în același timp, o mare responsabilitate.

Poate că mesajul proiectului de față e acesta: avem nevoie, la nivel online, de mai mult curaj responsabil, adică care să își asume identitatea în mod dialogic, creator, revoluționar în bine.

Cel care a renunțat

*

E tot interviul…pe care am apucat să îl fac cu convorbitorul nostru.

*

11 ianuarie 2010, 21. 28…

Cu Părintele Masterand Gabriel Militaru

– Vă mulțumesc, Părinte Gabriel, pentru că ați acceptat ideea cărții…și a interviului de față. Și încep, în mod brutal, poate, prin a vă întreba: sunteți un preot pietist sau unul raționalist? Adică vă conduceți mai mult după inimă sau după minte?

– Cu multă plăcere, Părinte Dorin. Şi eu va mulţumesc pentru onoarea făcută. Dacă ar fi să răspund foarte scurt şi rapid la întrebarea Sfinţiei voastre, aş spune că nu sunt nici într-un fel şi nici în celălalt, adică nici raţionalist în sensul strict şi nici pietist, sau, paradoxal, sunt puţin din amândouă.

Cred că un creştin, şi cu atât mai mult un preot, trebuie şi doreşte să-L iubească pe Dumnezeu şi să se apropie neîncetat de El.

Dar pentru această trebuie, mai întâi, să-L cunoască pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu a fiecăruia dintre noi este o cunoaştere tainică, adâncă, personală, intimă a lui Dumnezeu şi ţelul fundamental al creştinului.

Şi atunci, mă gândesc, că nu poate exista creştin, care are o relaţie exclusiv bazată pe raţionalitate cu Dumnezeu sau, dimpotrivă, unul care doar simte profund fără să cunoască, să experimenteze.

Aşa încât eu, pentru că m-aţi întrebat despre mine, încerc să-L cunosc pe Dumnezeu şi să mă apropii de El cât mai mult pentru a-L iubi mai mult, şi, invers, doresc să-L simt în sufletul meu şi să-L iubesc mult pe Dumnezeu, tocmai fiindcă sunt conştient că astfel îl voi cunoaşte mai profund şi mai bine.

De aceea am afirmat că, de fapt, nici eu şi nici altcineva nu poate fi exclusiv raţional sau exclusiv sentimentalist în relaţie cu Dumnezeu, ci cele două sunt complementare şi absolut necesare în creşterea, în progresul duhovnicesc al creştinului.

Dacă scopul rugăciunii isihaste este pogorârea minţii în inimă, asta înseamnă că raţionalitatea se topeşte lin şi tainic în sentiment şi se contopeşte cu el sau că raţiunea smerită înaintea măreţiei dumnezeieşti se coboară şi se uneşte cu iubirea în singurul loc unde îl poate slăvi cu adevărat pe Cel necuprins, şi unde Însuşi Cel nemărginit doreşte să sălăşluiască: în inimă.

Cel ce doreşte să pătrundă adâncurile tainice ale Dumnezeirii exclusiv pe cale raţională va sfârşi iremediabil în mândrie, în trufie, în rigiditate, în răceală, în întuneric.

Dar nici cel care doreşte să ajungă la Dumnezeu doar pe calea sentimentelor, excluzând cunoaşterea raţională, nu va ajunge departe, căci va sfârşi într-o pseudo-cunoaştere a lui Dumnezeu, haotică şi vagă. În ambele situaţii rezultatul este îndepărtarea de Dumnezeu.

Deci, raţiunea şi sentimentul, mintea şi inimă, împreună, nu separat, îl conduc pe omul sincer şi smerit aproape de Dumnezeu şi izvorăsc în sufletul lui credinţă, nădejde şi iubire.

– Și, totuși, dacă cineva ar veni și v-ar spune: Știți, Părinte Gabriel, dumneavoastră puneți mai mult fotografii pe blogul dv.[1], vă plac widgeturile, vă plac lucrurile nu de multă finețe…și, de aceea, cred că sunteți pietist, în sensul rău al cuvântului, iar de sublinierea rațională a credinței vă ocupați mai puțin, cum ați contracara o asemenea opinie?

Adică, v-ar spune în rezumat: Nu sunteți în stare să vă explicați credința și de aceea…dați numai mostre necomentate, ca fotografiile de la pelerinajele dv. la Mănăstiri sau ca melodiile de pe You Tube.

E un comentariu răutăcios…sau are și o urmă de adevăr în el?

– Aş spune numai că această persoană nu a reuşit să mă înţeleagă şi să mă cunoască încă

Eu am dat şi dau răspunsuri, pe măsura priceperii mele, desigur, la întrebările duhovniceşti ori existenţiale ale credincioşilor, în diferite situaţii şi locuri.

Inclusiv la nivel on-line. Dar, menirea mea nu este să „explic” credinţa, ci să o propovaduiesc!

Credinţa a fost explicată de Însuşi Hristos, apoi de Sfinții Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ea trebuie doar urmată şi împlinită.

Am primit multe întrebări de-a lungul timpului, multe dintre ele despre probleme, care şi astăzi preocupă pe mulţi, precum: ecumenismul, cipurile, ereticii, homosexualitatea, incinerarea etc.

Şi, la majoritatea, am răspuns urmând învăţătura oficială a Bisericii şi evitând părerile sau opiniile personale, pe care le consider nepotrivite, din multe puncte de vedere, în Ortodoxie.

Mai mult, am preferat, în majoritatea cazurilor, să trimit răspunsurile direct celor care mi le-au solicitat, şi nu să mă exprim foarte des public.

Consider că aşa este mai bine şi că sunt alţii mult mai pricepuţi să o facă public. Asta nu înseamnă însă că nu am abordat şi public unele probleme de interes major.

Dar, dacă, de fapt, întrebarea dvs., se referă la faptul că nu am reuşit să public mult mai multe articole teologice pe teme de doctrină, morală sau cult, deși formatia mea de teolog este una sistematică, aceasta se datorează faptului că, spre marele meu regret, am foarte puţin timp pentru a mă ocupa de blog, pentru a scrie sau a crea. Am şi eu câteva proiecte, dar…toate la timpul lor.

Însă, ori de câte ori mă aflu undeva unde este ceva frumos, plăcut si interesant de văzut sau cunoscut, imediat imortalizez, culeg şi împărtăşesc şi celorlalţi.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte taria”. Şi aceasta este o formă de propovaduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Sper ca, în viitor, să pot face mult mai multe lucruri bune şi frumoase.

Chiar şi aşa, am satisfacţia că am putut bucura până acum, cu bloguleţul meu, un destul de important număr de creştini, dovada multele e-mail-uri primite, ceea ce pentru mine este o realizare personală importantă.

– Am înțeles: vă bucurați de ceea ce ați realizat…în ciuda faptului că nu aveți timp prea mult!…

Însă ceva mi-a atras atenția…în răspunsul Sfinției voastre: am evitat părerile personale…și am răspuns cu învățătura oficială a Bisericii…

Însă ce înseamnă să ai părere personală? Și, deopotrivă, ce înseamnă să crezi…în învățătura oficială a Bisericii? Unde e cuprinsă această credință oficială a Bisericii Ortodoxe și de ce vă e teamă de…părerile personale?  Ce v-ar putea face…învățăturile personale?

– Da, am obţinut mici realizări, în ciuda lipsei de timp pentru a mă ocupa mai mult de blog.

Tocmai fiindcă îmi cunosc bine limitele şi neputinţa, Părinte Dorin, micile reuşite, pe care le obţin cu ajutorul Domnului, mă bucură enorm. Există persoane mult mai pricepute şi mai înţelepte decât mine, care obţin rezultate mult mai importante. Fiecare după puterea şi priceperea lui…

Părerile personale?!…Eu, ca și Sfinţia voastră, sunt slujitor. Slujitor al lui Hristos! „Părerile mele” sunt „părerile” Stăpânului Meu.

Toţi oamenii au libertatea de a crede şi de a alege liber. Eu mi-am manifestat-o în momentul în care am acceptat cu bucurie şi recunoştinţă Ortodoxia, credinţa părinţilor mei.

Apoi, cand am devenit preot, mi-am spus pentru totdeauna „părerea personală”. „Părerea mea” este învăţătura Bisericii Ortodoxe, lăsată de Hristos Sfinţilor Apostoli şi cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Aşa încât orice fel de „părere” exprimată de mine trebuie să se încadreze în învăţătura Bisericii.

Există teologi, gânditori profunzi, care, de-a lungul vremurilor, şi-au permis „semeţii” abrupte pe teren doctrinar, uzitând foarte des de „părerile personale”. Şi aici cred că distanţa între îndrăzneala erudiţiei şi mândrie este foarte mică. Iar mândria duce la pieire…

Sigur că este necesar să se „cerceteze Scripturile”, să fie alcătuite opere teologice de valoare…Dar aici părerile personale pot fi, fie fără o importanţă prea mare faţă de minunatul tezaur al învăţăturii ortodoxe, fie chiar un pericol de a cădea şi a te abate de la doctrina ortodoxă.

Şi nu de puţine ori chiar aşa s-a întâmplat. Una este a extrage sevă din scrierile sacre ale Ortodoxiei şi alta a inova, a adăuga sau a scoate ceva din învăţătura Bisericii.

Eu nu am o învăţătură „a mea”, ci încerc să o urmez pe cea a lui Hristos. Dacă mi se cere „părerea” într-o anumită situaţie, „părerea mea” e părerea lui Hristos.

Şi…nu cred că se poate vorbi de o „teamă”, atâta timp cât părerea ta este cea a lui Hristos. Iar dacă părerea ta nu este a lui Hristos, atunci, da, este o mare teamă: că te poţi îndepărta de El şi că-L poţi pierde.

Altă teamă nu este justificată şi nici nu trebuie să îl caracterizeze pe un bun creştin.

– Părinte Gabriel, vreau să fiu mult prea sincer cu dv., cum poate nu a fost nimeni, mai înainte ca să mergem mai departe. Dialogul real e un dialog onest, pentru ca să fie un dialog mântuitor, îndreptător la nivel personal.

Sfinția voastră faceți prea puțin la nivel online, pe blogul dv. și în viața dv. personală, în materie de aprofundare teologică, culturală etc. pentru că simțiți că nu puteți mai mult…și nu pentru că nu aveți timp.

Un om care gândește profund…și care a scris toată viața…nu are probleme nici cu scrisul, nici cu timpul și nici cu gânditul…pentru că e mereu un gând, o rugăciune, o exprimare, o mână întinsă altora și întotdeauna știe să valorifice timpul, chiar și când nu-l are din belșug…

Nu puteți mai mult pentru că acesta sunteți. Ca să vrei trebuie să poți…nu doar să crezi că poți. Iar demersul dv. online e unul mimetic și nu profund personal, fapt pentru care nu are relevanță dacă e să vorbim de: creație online autentică.

Noi suntem amândoi slujitori ai aceleiași Biserici, a singurei Biserici a lui Dumnezeu (cum subliniez adesea)…depinde însă cum și de ce.

Dar, dacă modul în care trăiesc și pentru ce sunt preot le trăim personal, le trăim acasă, le trăim în noi, le trăim la Biserică, oriunde…și doar noi putem să spunem, în mod franc, adevărul nostru…totuși vorbele, creația noastră, modul în care ieșim spre alții ne deconspiră…și cred că îmi dați dreptate.

Dv., ca și mine, sunteți preot…Numai că eu, privindu-vă creația online, modul în care abordați o problemă sau alta, ca unul dintre cititori spun asta (făcând abstracție de faptul că ne cunoaștem întru câtva, incipient…)…nu mi-ați dat deloc senzația că gândiți cu mintea proprie credința noastră în articolele Sfinției voastre, că v-ați impropriat-o la modul că a devenit una cu modul dv. de-a fi, ci am avut sentimentul, că…repetați formule deja învățate.

Și că sunteți un pietist cu formule auzite, mai mult sau mai puțin urechist, și nu aprofundate personal, adică un om mai mult sentimentalist decât cu o acuratețe a gândirii, cu o logică interioară a ideilor, pe ici pe colo cu o dorință de altfel, de mai mult…dar care nu ieșiți deloc dintr-un cerc strâmt…pentru că nu cred că v-ați convertit în mod real la dreapta credință, că, de la un anumit moment, v-ați schimbat, în mod fundamental, modul de a fi.

Teama Sfinției voastre de a fi personal vine din aceea că nu sunteți un om personal, cu o gândire și o experiență teologică proprie. Reticența față de gândire și față de studii aprofundate e profundă și gravă, pentru că nu aveți sol sub picioare și, pe aceasta, o răspândiți și altora…deși nu vă place (este evident acest lucru…și e un lucru bun) nivelul dv. foarte scăzut.

Mi-a plăcut, de când v-am cunoscut, modul în care încercați să-i înțelegi pe alții sau să fiți amiabil. Aceste două atuuri vă fac să nu fiți extremist, ca mulți alții la nivel online, însă extremismul dv. e subcutanat, e sub piele, pentru că își are rădăcina într-o bună părere despre ceea ce credeți că ați înțeles din teologia și viața Bisericii.

Dacă aș mai trăi 3000 de ani de aici încolo și aș mai face 300 de doctorate în 100 de științe ale lumii…niciodată, dar niciodată nu aș îndrăzi să spun că părerea mea e părerea lui Hristos. Adică faptul, că eu mi-am însușit atât de bine învățătura lui Hristos…de sunt un fel de mic Hristos, pe pământ, care face totul ca El.

Așa crede și pontiful roman: între mintea lui și mintea lui Hristos nu vede nicio diferență.

Orgoliul de a spune acest lucru, la Sfinția voastră, că acționați, gândiți, vă comportați, sfătuiți, așa cum spune Biserica și cum spune Hristos, pentru că știți niște lucruri pe de rost, îl pun pe seama unui infantilism inexplicabil sau, mai degrabă, a unei inapetențe de exprimare.

Asta se întâmplă, de obicei, cu absolvenții de Facultate de Teologie, care confundă Teologia Dogmatică cu manualul de Dogmatică sau înțelegerea Scripturii cu literalismul sau cu colaționarea a diverse explicații patristice.

Mai pe scurt, Sfinția voastră mă veți convinge că înțelegeți, măcar 3 % un subiect teologic, în profunzimile sale, dacă, despre o dogmă, o carte, un Sfânt, îmi veți scrie măcar 300 de pagini de lucruri înțelese de dv., singur, pe textele ca atare.

Smerenia, dragă Părinte Gabriel, vine când faci prea multe ca să fie puține…și ți se pare că nu ai făcut nimic. Și de acolo, de la glasul smereniei tale de 1%, cu transpirație maximă…nu veți mai spune niciodată că știți ce a spus Hristos sau ce au spus Sfinții…ci, că acestea, pe care le-ați aflat, după multă trudă, sunt cele pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, vi le-a dezăvăluit ca să le cunoașteți, pe măsura dv.

Nu, până acum aveți citiri frugale, repezite, multe neștiințe capitale și nevoie de credință reală, autentică…și nu de frazeologie!

Uneori, când ați fost jovial cu mine, relaxat, ați fost dv. înșivă…Numai că acel Gabriel jovial cu mine…era un Gabriel de lume, oarecare, fără culoare religioasă.

Dacă (mai) pot fi credibil, Părinte Gabriel, în momentul când ați deveni ortodox real, din care să emane har și logică duhovnicească, m-aș prinde…și v-aș zâmbi bucuros…și ușurat în același timp.

Și, după acest moment de sinceritate dictat de către conștiința mea, vă pun o întrebare, prin care vă puteți disculpa…cu probe.

Cum arată, pe dinăuntru, din punctul de vedere al experienței duhovnicești a Sfinției voastre convertirea unui om la dreapta credință și care sunt semnalmentele din care putem observa această schimbare?

Dacă cu dv. ea s-a petrecut…puteți să dați detalii, nu?!…[2]


[1] A se vedea blogul său: http://prgabriel.wordpress.com/.

[2] În data de 15 ianuarie 2010, am primit de la Părintele Gabriel, în locul răspunsului la întrebare, următoarea scrisoare:

„Eu înțelesesem că această carte la nivel online se adresează credincioșilor, cititori ai blogului dvs., și nicidecum că este o modalitate de a umili și a vă manifesta superioritatea, mândria și aroganța față de alții.

Am sesizat din primele întrebări că doriți să mă luați tare și să mă umiliți, dar, ca un om educat și civilizat, am răspuns cât am putut de frumos și la subiect.

Dar, ca să nu vă dau prilejul să păcătuiți în continuare, chiar dacă încă nu conștientizați asta, o să mă retrag și n-o să vă mai răspund la nicio întrebare.

Vă doresc succes în continuare, să vă dea Dumnezeu puterea să luminați și în continuare, cu erudiția dvs., pe cât mai mulți credincioși și să îi conduceți la mântuire!

Pr. Gabriel”.

În aceeași zi, i-am răspuns Părintelui Gabriel Militaru:

„Părinte Gabriel,

dorinta mea a fost si este de a dialoga cu dv., ca si cu ceilalti trei impreuna-scriitori ai acestei carti, numai ca, cu dv., potrivit statutului de Parinte duhovnic pe care il aveti si de slujitor al Bisericii, am ales sa vorbesc lucruri mai speciale.

Adica vorbesc cu fiecare particularizat…si cui i s-a dat mai mult, mai mult i se cere…

Dialogul presupune adevarul celor doua parti. Adevarul meu a fost spus. Adevarul Sfintiei voastre poate fi spus, dupa intrebarea mea, si cititorii aleg ce sa creada.

Da, cititorii cartii noastre (eu nu va exclud din carte), credinciosi sau nu, vor observa raspunsurile…si, din raspunsuri…vor intui persoanele care le-au scris.

De asemenea vor citi si intrebarile mele…si tot ei vor trage concluzii, potrivit cu intelegerea fiecaruia.

Daca o intrebare a mea va pare cum va pare, dv. va puteti spune punctul de vedere in portiunea dv. de text, si puteti arata, demonstra, sublinia, pe cate pagini doriti, ca eu nu am dreptate…si ma ajutati sa va vad intr-o alta lumina, asa cum va vedeti dv.

De aceea comentariul meu, de dinainte de intrebare (prea sincer…se pare), poate fi complet anulat de catre dv., daca ne prezentati, mie si cititorilor, modul convertirii dv. si modul vietuirii dv. duhovnicesti, pe de o parte pentru a spune ca eu nu am dreptate si pentru a-mi arata ca trebuie sa va vad mult mai profund iar, pe de alta parte, pentru a folosi pe cei care va citesc.

Aseara v-am spus sa nu va grabiti…Si, se pare, ca v-ati grabit…Interviul cu dv. avea multe lucruri frumoase, ca si ale celorlalti…

Eu va astept reconversia la ganduri mai bune…si nu accept ca puteti fi las, ca puteti da bir cu figitii, cand e vorba sa spuneti cine sunteti si ce credeti despre dv. si despre orice lucru de pe lume.

Niciodata intrebarea nu e rautacioasa…daca raspunsul este inteligent.

Va astept cu marturia dv. despre experienta convertirii personale si cu primii pasi in viata in Hristos…pentru ca sa spulberati negativismul (daca asa il vedeti) intrebarii si al remarcelor mele.

Va doresc numai bine amandurora!

Luminile iubirii și ale comuniunii

[viddler id=6f620e1f&w=437&h=370]

*

OCROTITORUL BUCUREŞTILOR PRIMEŞTE TREI SFINŢI CAPADOCIENI

Cuvânt către pelerinii veniţi la hramul Catedralei patriarhale din Bucureşti

(24-29 octombrie 2009)

Anul acesta 2009 se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare (†379), unul dintre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mare teolog şi înţelept păstor de suflete.

Cu acest prilej, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2009 An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al tuturor Sfinţilor Capadocieni.

Binecuvântarea şi bucuria pe care ni le aduce Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, sporesc şi mai mult anul acesta, prin venirea din Grecia la Bucureşti a moaştelor Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a moaştelor Sfântului Grigorie Teologul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare, ca dar oferit de Arhiepiscopia de Viena, Austria, şi a moaştelor Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, aduse de la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. Aşadar, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou primeşte de sărbătoarea sa pe aceşti trei Sfinţi Capadocieni.

Biserica întreagă şi mai ales credincioşii pelerini cinstesc pe sfinţi întrucât în sfinţi se arată prezenţa harului lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh, ca rodire a darurilor primite de ei la Sfântul Botez, daruri pe care însă sfinţii le-au cultivat prin rugăciune şi fapte bune.

Roadele prezenţei şi lucrării Sfântului Duh în sfinţii lui Dumnezeu se arată mai ales în dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în bucuria lor duhovnicească, în pacea sufletului, în îndelungă răbdare când trec prin încercări, în bunătatea inimii, în facerea de bine către toţi oamenii, în credinţă dreaptă şi statornică, în blândeţe nefăţarnică, în înfrânare de la săvârşirea răului, în curăţia sau sfinţenia vieţii (cf. Galateni 5, 22-23).

Aşadar, când noi cinstim pe sfinţi, cinstim prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în acei oameni care au crezut în El, L-au iubit şi au împlinit voia Lui în viaţa lor pe pământ. Prin credinţa lor statornică şi prin viaţa lor sfântă, toţi sfinţii sunt prieteni ai lui Hristos (cf. Ioan 15, 14; Iacob 2, 23), învăţători şi rugători ai Bisericii pentru mântuirea oamenilor.

Când Biserica lui Hristos recunoaşte sfinţenia celor ce au făcut roditoare în viaţa lor darurile Sfântului Duh, ea îndeamnă pe toţi credincioşii să citească şi să să urmeze Vieţile sfinţilor, să cinstească icoanele sfinţilor şi să ceară ajutorul rugăciunii sfinţilor pentru a spori în credinţă şi în fapte bune, pe calea mântuirii.

Pe lângă citirea Sinaxarului sau a Vieţii sfinţilor şi cinstirea icoanelor sfinţilor, Biserica a început încă din primele veacuri să cinstească mormintele şi moaştele sfinţilor, mai ales cele ale sfinţilor apostoli, ale sfinţilor mucenici sau martiri şi ale sfinţilor cuvioşi monahi vieţuitori în mănăstiri sau în pustie. Prin cinstirea moaştelor sfinţilor, Biserica mărturiseşte lucrarea Sfântului Duh de sfinţire a sufletului şi a trupului omului credincios, rugător către Dumnezeu şi împlinitor al voii Sale.

Astfel, prin cinstirea moaştelor sfinţilor, Biserica mărturiseşte împreună cu Sfântul Apostol Pavel că trupul sfinţit al credincioşilor este „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), pentru că ei au „slăvit pe Dumnezeu în trupul şi în sufletul lor” (1 Corinteni 6, 20) şi „vor fi cu Hristos în slava veşnică” (1 Tesaloniceni 4, 17).

De aceea, prin rugăciunea lor, sfinţii sunt mijlocitori pentru noi, vindecători de boli, izbăvitori de patimi şi de necazuri, luminători ai vieţii, dascăli ai mântuirii şi îndrumători către Împărăţia Preasfintei Treimi.

În aceste zile de sărbătoare, soborul minunat al Sfinţilor Părinţi Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, sporeşte bucuria tuturor pelerinilor care cinstesc sfintele lor moaşte alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitori ai Catedralei Patriarhale din Bucureşti.

Cinstiţi împreună în aceste zile de sărbătoare în Capitala României, aceşti minunaţi sfinţi ai pământului Capadociei şi ai Bisericii universale ne arată că lumina Evangheliei lui Hristos a rodit în popoare credincioase raze şi chipuri de lumină, adică sfinţi rugători pentru oameni pe pământ şi în cer, unind între ele, prin lumina şi rugăciunea lor, generaţii şi popoare, întrucât pentru ei „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evrei 13, 8).

Iubiţi pelerini,

Să rugăm pe aceşti sfinţi mari, prieteni ai lui Hristos, părinţi milostivi şi luminători ai Bisericii, să fie pentru noi mijlocitori în faţa Preasfintei Treimi, să ne dăruiască sănătate şi mântuire, mult ajutor în familie şi în toată lucrarea cea bună, putere duhovnicească de a birui ispitele şi necazurile, neînţelegerile şi neajunsurile, sărăcia şi nesiguranţa zilei de mâine, pentru a spori în credinţă, în nădejde şi în dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să vă răsplătească tuturor evlavia şi osteneala, dărnicia şi răbdarea, cu darurile Sale cele bogate, cu sănătate şi mântuire, cu pace şi bucurie, pentru ca să împărtăşiţi tuturor celor dragi binecuvântarea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, lumina sărbătorii şi frumuseţea sufletelor adunate în rugăciune împreună cu sfinţii, în iubirea Preasfintei Treimi!

“Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13)

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*



Mesaje de Paşti de la Pr. Mast. Gabriel şi Otilia Gabriela Militaru

pogorarea-la-iad-a-domnului.jpg

Învierea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos să ne lumineze sufletele şi trupurile, să ne reverse în inimi harul sfinţitor al Duhului Sfânt şi să ne dăruiască sănătate, pace, bucurie, mulţumire şi bunăvoire!

Să purtăm mereu în sufletele noastre lumina strălucitoare şi sfinţitoare a învierii lui Hristos şi aşa vom fi şi noi lumină şi lumina noastră va lumina tuturor oamenilor.

Hristos a înviat! Bucuria noastră!

Cu dragoste şi preţuire,
Fam. Preot Gabriel şi Otilia Gabriela Militaru

*

Adevărat a înviat!

Vă mulţumim din suflet pentru urări şi vă transmitem, la rândul nostru, dragostea, preţuirea, admiraţia şi respectul deosebit pe care vi le purtăm dvs. şi Părintelui Dorin.

Dumnezeu să vă ţină sănătoşi, bucuroşi, rodnici în activitatea culturală, plini de har, să aveţi pace, împliniri şi spor în toate!

Cu multă dragoste,
Fam. Pr. Gabriel şi Otilia Gabriela Militaru

Pelerinajul de Florii de la Bucureşti [11 aprilie 2009]

pfp-daniel-de-florii-2009

[viddler id=77396b6&w=437&h=370]

Aici găsiţi 102 capturi TV de la eveniment.

[viddler id=238bd58f&w=437&h=370]

[viddler id=a10a93bd&w=437&h=370]

[viddler id=96df0cc0&w=437&h=370]

[viddler id=e17653b5&w=437&h=370]

[viddler id=dfa50219&w=437&h=370]

[viddler id=e879a130&w=437&h=370]

[viddler id=db4ae3c4&w=437&h=370]

[viddler id=bfbdaee9&w=437&h=370]

Pentru şi mai multe fotografii de la eveniment la Pr. Mast. Gabriel şi Otilia Militaru.

Dor de blog 4…despre şi cu prieteni providenţiali

Filă de prezentare

Dor de blog 4