Dumnezeu în mitologia românească [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

În legenda rocmanilor, aceștia sunt „niște oameni foarte buni, blajini și evlavioși…și înaintea lui Dumnezeu [sunt] foarte buni și plăcuți[1]. Numai că ei nu există…Dar observăm de aici faptul, cu totul adevărat, că Dumnezeu cere evlavie de la noi și bunătate și nu lucruri fără sens.

Fărâmiturile de pâine căzute jos și vinul sau rachiul vărsat pe jos de „Paștile rocmanilor” sunt considerate drept „mâncarea și băutura” celor omorâți de hoți, a celor împușcați, a celor spânzurați și înecați[2].  Și „cu cât mai multe fărâmituri cad și cu cât mai multe picușuri [picături] se varsă, cu atâta e mai bine și mai plăcut la Dumnezeu”[3].

Însă Dumnezeu așteaptă de la noi să facem milostenii, să fim buni și milostivi și nu să aruncăm mâncarea sau băutura pe jos, în ideea fantezistă că astfel îi hrănim pe cei adormiți.

Într-o legendă din Năsăud, „apa Sâmbetei” duce în iad sufletele păcătoșilor și de aceea „e bine să faci cruce și să sufli peste apa din râuri”, pentru că sufletele păcătoșilor se adună pe fața apelor[4]. O altă fantezie, pentru că apa nu are nimic de-a face cu sufletele celor adormiți. Iar dacă sufletele „plutesc” pe apă e semn că cei care au conceput legenda considerau că sufletele sunt materiale.

Pentru a se înrădăcina legenda rocmanilor s-a creat și ideea de pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei care nu o respectă[5].

Mătcălăul e o altă ființă imaginară, jumătate om și jumătate înger, „un june frumos și nemuritor”[6]. Iar el „se roagă” lui Dumnezeu ca „să ne ferească de rău”[7]. În mod evident el e o înlocuire mitologică a Sfinților care se roagă pentru noi.

Într-o povestire, Sfântul Petru e prezentat ca portar al Raiului[8]. Într-alta, de ziua Sfântului Gheorghe, Dumnezeu „descuie” pământul până la Sfântul Dimitrie[9].

În descântecul de întors laptele la vaci, Maica Domnului o vede pe vacă „din poarta cerului”[10] și îi redă laptele[11].

Într-un descântec la luarea rodului grâului, vrăjitoarea vorbește despre „o întâlnire” a ei cu Maica Domnului, moment în care i „s-a spovedit”[12].

În ceea ce privește vederea și descoperirea comorilor  Dumnezeu dă acest „dar” celor care „sunt buni înaintea Lui”[13]. Numai că „focul” de pe comori e aparație demonică, pentru a te face să sapi ca nebunul prin pământ.

Dar, dacă vrei să ai „succes”, nu trebuie să îl pomenești pe necuratul când sapi după comori ci „să-ți faci cruce și altceva să nu vorbești decât tot de Dumnezeu”[14]. Adică o rugăciune utilitaristă și nu una care să vizeze viața duhovnicească.

*

În concluzie, raportarea la Dumnezeu în mitologia românească e una lipsită de reverență și plină de lucruri puerile. Utilitarismul primează și teologia e deficitară.

Avem de-a face cu un Dumnezeu autohtonizat, care are nevoie de ritualuri fanteziste și de o rescriere a unor fapte revelaționale, toate făcute pe măsura fricii demonice și a lipsei de cunoaștere teologică a românilor.

Căci predestinarea și norocul au o plajă vastă în mitologia românească dar lipsește conștiința păcatului cât și relația personală cu Dumnezeu.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 199.

[2] Idem, p. 202.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 205.

[5] Idem, p. 206-207.

[6] Idem, p. 217.

[7] Idem, p. 219.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 228.

[10] Idem, p. 245.

[11] Idem, p. 246.

[12] Idem, p. 259.

[13] Idem, p. 278.

[14] Idem, p. 286.

Dumnezeu în mitologia românească [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a.

***

Însă de Înviere mai era și scăldatul[1]. Care se practica foarte de dimineață, înainte de a răsări soarele[2]. „Feciorii și fetele” se duceau la un râu din apropiere, se scăldau…însă în așa fel încât să nu fie văzuți de nimeni[3].

Iar interpretarea pe care o dădeau scăldatului era una magică:  căci ei „făcând aceasta, cred nu numai că se curățesc de toate boalele și răutățile[4], de toate aruncăturile[5], făcăturile[6] și uriciunile [urâciunile][7], ci totodată și că vor fi peste tot anul scutiți de orice boale și că se vor face iuți, sprinteni, ușori, harnici, sănătoși și iubiți”[8].

Adică făceau ce făceau românii noștri și fentau Tainele Bisericii. Treceau pe lângă ele, pe lângă slujbele bisericești, și așteptau sănătate, iertare de păcate, bine în viață de la tot felul de ritualuri improvizate, create de ei înșiși.

Numai că unele fete, continuă autorul, „nu se mulțămesc”[9] doar cu scăldatul magic…ci fac și vrăji „pe dragoste și pe ursită”[10].

Și, la propriu, ajungeau la apa unde trebuiau să se scalde și înainte de a se scălda spuneau o poezie (asta era vraja!), în care apărea și Maica Domnului…care „vorbea” cu tânăra…și chiar „cobora” la ea[11]. Și dacă „cobora”, o lua pe tânără și „o ducea” „în apa Garaleului”[12], o scufunda de 3 ori și „o spăla” de urât[13].

Și vraja-poem se încheia astfel:

„Bună demineața mieru[14] de rău

Cu prundu[15] de grău,

Cu țimorma[16] de busuioc,

Să-mi dăruiești noroc,

Să fiu de-acuma mai văzută[17]

Și cu mult mai căutată[18]

Ca firu de grâu,

Ca vinu, ca auru

Și ca argintu

Între tot norodu!”[19].

Și Maica Domnului e în plus…în poemul vrăjii…atâta timp cât ea cere de la râul albăstrui…toată frumusețea și atractivitatea.

„În Transilvania și Banat”, de Paști, dis-de-dimineață, dacă nu aveau râu unde să se scalde, se spălau „cu apă neîncepută”[20]. Iar apa neîncepută…era prima apă scoasă din fântână în acea zi…

Dar, după scăldatul de Paști, combinau baia cu bătaia clopotului și cu câteva versuri fără sens.

„La primul sunet de arăng[21], feciorul sau fata își face de trei ori semnul crucii și zice:

„Bună demineața,

Râu mare

Domn mare!”.

Adică în loc de rugăciune…salutau apa din zona lor.

Și celui care spunea copilărismul ăsta…i se răspundea de un el sau o ea, de alți tineri, cu alte versuri tot la fel de dezlânate…din care reiese faptul că Maica Domnului „l-a îndemnat” să se spele în râu, pentru ca

„Să mă curățească,

Să mă limpezească

De făcături,

De aruncături,

De minciuni

Și de uriciuni,

Să fiu mândru și curat,

Cum Maica Maria m-a lăsat!”[22].

Dar dacă tinerii ăștia, cu scăldatul în dimineața Paștiului…ar fi fost la Biserică, la Sfânta Liturghie, până dimineața…s-ar fi împărtășit…li s-ar fi făcut foame…și s-ar fi întors acasă să mănânce și să se odihnească puțin…și nu le-ar mai fi ars de scăldat.

Pentru că, la Biserică, de cu noapte, mergem spălați și îmbrăcați frumos, cu pace și rugăciune în inimă…și ne bucurăm duhovnicește de Învierea Domnului, fiind istoviți de atâta post…și nu ne arde de zbânțuială.

Numai că ei nu par deloc religioși…și nici prea copți la minte…ci doar doritori de căsătorie și de trai bun. Și își pun nădejdea în tot felul de ritualuri fără sens…și mai puțin în Dumnezeu și în viața ortodoxă.

Iar ca „să scape” de persoana care le face vrăji, îi pronunță numele „când leapădă apa peste umeri” [23] și „aruncă câteva boabe de cucuruz ori de grâu în râu ca pentru leac. După aceea fac iară semnul crucii și se pornesc spre casă, fără însă ca să caute îndărăpt [îndărăt]”[24].

Și, ca și în alte cazuri, observăm cum îmbinau, în mod nefericit, ritualuri pseudo-magice cu practici tradiționale ortodoxe. Pentru că semnul Sfintei Cruci nu se folosește decât la rugăciune…și nu la ritualuri prostești de la care aștepți „vindecare” de vrăji, însurătoare sau bani pe masă.

Dar iată!, că în Bucovina, niște „fete” făceau lucruri și mai curioase: „pe lângă scăldatul și spălatul [de Paști], despre care ne-a fost până aicea vorba, mai îndătinează [obișnuiesc] încă de a se duce în noaptea spre Paști la clopotniță și a spăla limba clopotului cu apă neîncepută. Cu apa aceasta apoi se spală ele în ziua de Paști, des-dimineață [dis-de-dimineață], pe față, anume ca să fie mai frumoase în decursul anului, și precum aleargă oamenii la Înviere, când se trag clopotele la Biserică, așa să alerge și feciorii la dânsele”[25].

Și cu toate că se duceau la limba clopotului…fetele din Bucovina se gândeau la sex: mai pe scurt! De ce nu le-o fi venit gândul…să dea cu mătura prin Biserică…sau să ajute cumva Biserica…dacă tot aveau timp de spălat limba clopotului?

Însă, ca și azi, mulți preferă să facă lucruri „fără sens” decât să facă ceva simplu, frumos și folositor…atât pentru Biserică cât și pentru întreaga comunitate.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 74 sq.

[2] Idem, p. 75.

[3] Ibidem.

[4] Întâmplările rele neprevăzute.

[5] De argint viu/ mercur descântat.

[6] Vrăjile impotenței în dragoste.

[7] Vrăjile pentru non-căsătorie. Să li se pară tuturor tânărul/ tânăra drept niște urâți.

[8] Sărbători 3, p. 75.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 75-76.

[12] Cred că e vorba de Galileului…indicând astfel Iordanul

[13] Sărbători 3, p. 76.

[14] Albăstrui.

[15] Albia/ fundul apei…unde pietrișul…poate fi mult ca grâul treierat…și întins la soare.

[16] Probabil: crenguța de busuioc.

[17] De tineri…de potențiali soți.

[18] Dorită și pețită.

[19] Sărbători 3, p. 76.

[20] Idem, p. 77.

[21] Clopot.

[22] Sărbători 3, p. 77.

[23] Idem, p. 78.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

Dumnezeu în mitologia românească [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a.

***

Dar în Bucovina nu se „munceau” ouăle în Vinerea Mare, adică nu se încondeiau, pentru că „este un păcat foarte mare de a munci în ziua aceasta ouăle”[1].

Însă nu e niciun păcat în a munci…ci în a disprețui sărbătorile. În a le încălca prin lipsă de evlavie.

Tot în Bucovina, autorul a găsit o legendă, în care „Necuratul”, înainte de a cădea „din mărirea sa”, vroia „să-L prindă” pe Dumnezeu „și să-L lege în lanțuri”[2]. Asta în cer

Și pentru acest șiretlic, dracu i-a făcut lui Dumnezeu „un scaun de aur, care se putea deschide și închide, și apoi pofti pe Dumnezeu ca să Se suie pe scaunul acela”[3].

Însă Dumnezeu, „în atotștiința Sa, înțelese șiretenia Diavolului”[4] și îl invită pe el să îl încerce primul. Și „Diavolul, nebănuind nimic”…se urcă pe scaun și rămase captiv[5].

Dar legenda are legătură cu ouăle roșii

Pentru că la întrebarea dracului: când va scăpa din „prinsoare”, Dumnezeu i-a răspuns apoftegmatic: „Când nu vor mai face femeile ouă roșii și pască!”[6]. De aceea…dracu așteaptă „cu nerăbdare”.

Într-o altă legendă, tot din Bucovina, Satana e denumit „Faraon”[7]…și el, de Paști, întreabă dacă se mai fac…ouă roșii. Și ar scăpa din lanțuri…dacă nu s-ar mai vopsi ouă[8].

N-am găsit nimic până acum despre mântuire, despre relația lui Dumnezeu cu oamenii, despre faptul că românii s-ar fi simțit „păcătoși”.

Dar „românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei însă spun că este un om [există unul], [și] anume Antecrist [Antihrist], care are de ros un lanț mare, și când l-a găta [când l-o termina de ros], atunci s-a potopi [va pieri] lumea. Și el tot roade [un adevărat Sisif!] până în ziua de Paști, [și] atunci îi mai gata [e aproape gata]. Dar copiii [și vine salvarea de Antihrist!] umblă atunci cu ouă roși, și el se uită la ei și-și uită de muncă [îl fascinează copiii cu ouă roșii în mâini oricât de Antihrist rozător este!], iar într-aceea lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroși ouă de Paști, atunci și lumea se va potopi[9].

Și așa neștiința românească a transformat oul roșu dintr-un vestitor, dintr-un indicator al Paștiului…într-o armă de luptă împotriva lui Antihrist, adică ceva „mai puternică” decât lucrarea mântuitoare a lui Hristos pentru întreaga lume.

În Transilvania, în noaptea de Paști, se aprindeau focuri…ca cel „la care s-ar fi încălzit ostașii care vegheau mormântul Domnului”[10].

Însă focurile nu erau doar anamnetice ci pseudo-mistice sau pecuniare. Pentru că, pe de o parte, cei care privegheau lângă foc așteptau „să se deschidă cerul” dar, pe de altă parte, erau atenți să vadă pe unde sunt ascunse comori[11].

Căci făceau focurile și privegheau cu „credința” că „cerul se deschide și o voce necunoscută întreabă pre cel ce l-a văzut deschizându-se: ce dorește și voiește. Și dacă respectivul cere atunci de la Dumnezeu iertarea păcatelor sau altceva, dorința se împlinește. Iar dacă vede vreo comoară arzând, poate să meargă la dânsa să-și însemne locul, ca a doua zi s-o poată dezgropa[12].

Un exemplu „clasic” despre cât de prost înțeleg credincioșii de rând vederile mistice, insuflările dumnezeiești, minunile. Și de câtă stăruință predicatorială e nevoie pentru ca oamenii să se lase de obiceiuri păgâne sau magice…și să se nevoiască cu adevărat pentru curățirea lor de patimi.

Însă, pe de altă parte, iertarea păcatelor sau rugăciunea nu presupun eforturi în „credința” de mai sus…iar dacă „nu se deschid cerurile”…nu e prea mare supărare…dacă joacă pe undeva foc…semn de comoară imensă.

Și iarăși o legendă…în care cocoșul înviază din strachină…el, cel odată ciorbă…la Învierea Domnului[13]. Însă aici găsim explicația și de ce „toți jidovii” sunt „pestriți” la față și au „alune” pe față: pentru că cocoșul înviat a început „a bate din aripi și a-i stropi cu zeamă[14]. Iar zeama le-a intrat până astăzi evreilor în codul genetic…

Într-o altă legendă, Domnul Se ascunde în „cofa”/ butoiul unui băiat…pe care Domnul „l-a învățat să mintă” că nu L-a văzut. Și pentru că L-a ajutat pe Domnul…Domnul i-a împlinit toate dorințele…până când băiatul a devenit „chiar împărat[15].

Există și legenda cu cei 12 oameni [Apostolii Domnului] care i-au umplut „poala cămeșii” unui om cu foc…el a presărat focul prin curtea lui, așa cum fusese învățat de ei…și focul s-a transformat în vite, în animale[16].

În legenda lunii Mărțișor/ Martie, cei 12, iarăși Apostolii Domnului, i-au spus unui creștin că „toate lunile [anului] sunt lăsate de Dumnezeu și toate-s bune, numai cât [numai că] dintre toate douăsprezece cea mai bună mi se pare a fi Mărțișor, pentru că atunci se deschide lumea și omul muncitor și sărman capătă [de] lucru din belșug”[17].

Deci luna martie e „cea mai bună”…pentru că e de muncă…și nu pentru că e vreo sărbătoare sfântă a Ortodoxiei prăznuită în cadrul ei.


[1] Sărbători 3, p. 38.

[2] Idem, p. 42.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 43.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 63-64.

[11] Idem, p. 64.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 65.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 65-67.

[16] Idem, p. 67-68.

[17] Idem, p. 70.

Dumnezeu în mitologia românească [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia.

***

O legendă din Bucovina vrea să fundamenteze originea hristologică a pascăi. Și aici se spune că Domnul, împreună cu Apostolii Săi, a intrat la un om gospodar, acesta le-a dat merinde la plecare (nu se spune ce anume) și pe acelea Domnul le-a preaschimbat în pâini de grâu[1]. Aceste pâini sunt pasca.

Într-o alta vrea să se explice, tot la fel de fantezist, de ce pasca are formă rotundă. Pentru că rotunde au fost și „scuticele[2] cu care a fost Domnul […] înfășat[3].

Legendele însă despre tradiția ortodoxă a ouălor roșii sunt diverse și contradictorii.

Într-o legendă din Bucovina, com. Frătăuțul Nou, găsim că Maica Domnului făcea ouă roșii și le arunca pe jos în urma ei ca să nu o prindă jidovii, pentru că ea fugea cu Domnul, încă Prunc, ca să scape cu viață. Și jidovii nu i-au mai prins pentru că se opreau și se mirau foarte mult de frumusețea acestor ouă făcute de Maica Domnului[4].

Însă ouăle roșii evocă Patimile și Învierea Domnului și nu fuga Sa în Egipt.

Într-o altă legendă din Bucovina, descoperită în com. Bălăceana, se spune că pietrele azvârlite de jidovi în Domnul se prefăceau în ouă roșii[5]. Asta pentru că Domnul „rosti niște cuvinte tainice[6].

Sâmburele de adevăr de aici e acela că evreii au vrut să Îl lovească cu pietre pe Domnul [In. 10, 31]…

În a treia legendă, de la Boian, ouăle roșii au apărut pe masa învățaților și mai marilor jidovilor, care erau bucuroși că L-au omorât pe Domnul. Și pentru că unul dintre meseni a spus că Hristos va învia când cocoșul din ciorbă va învia și când ouăle se vor face roșii[7], „iată că, prin puterea lui Dumnezeu, toate ouăle se făcură îndată roșii, iară cocoșul din blidul cu zeamă învie și, bătând din aripi, începu a cânta[8].

În a 4-a legendă, păzitorii Mormântului Domnului și-au luat pietre în sân ca să îi lovească pe Sfinții Apostoli dacă vin la mormânt. Și când l-au văzut pe Îngerul Domnului, păzitorii au vrut să arunce cu pietre…dar ele se transformaseră în ouă roșii[9]. „Și de atunci păzitorii, care au fost puși de jidovi ca să păzească mormântul lui Iisus Hristos, stau și astăzi împietriți lângă mormântul acestuia, și când e lună nouă se fac tineri, iar de lună veche se fac bătrâni[10].

Însă păzitorii au fost „ca morți” când s-a arătat Îngerul Domnului [Mat. 28, 4]…și apoi au primit bani ca să mintă că trupul Domnului a fost furat de Ucenicii Lui [Mat. 28, 12-13].

Într-o a cincia legendă, Maica Domnului le-a dus ouă jidovilor ca să nu Îl mai chinuie, pe când El era răstignit. Evreii nu le-au primit…și ea le-a pus lângă Cruce și sângele Domnului le-a vopsit[11]. Și finalul legendei „introduce” încă o rostire a Domnului pe Cruce: „De acuma înainte să faceți și voi ouă roși și împestrițate întru aducerea-aminte de Răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi!”[12].

Iar „întru aducerea-aminte” este o aluzie evidentă la Cina cea de Taină și la instituirea Sfintei Euharistii [Lc. 22, 19].

Și în aceeași legendă se spune că „după ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii și pască și mergând plină de bucurie cu dânsele ca să-L vadă pe Fiul său, fiecărui om pre care îl întâlnea îi zicea: Hristos a înviat! și-i dăruia câte un ou roșu și câte o păscută[13].

Ca să facă asta trebuia să meargă cu tirul după ea…pentru atâtea ouă și atâți colaci

Însă prin această legendă  s-a dorit să se fundamenteze atât „Hristos a înviat!”, cât și ouăle roșii și pasca.

Altă legendă, a șasea, vorbește despre Sfânta Maria Magdalena care ajunge la piață…și care i-a spus, cu „față veselă”[14], unei „jidauce”[15]/ jidănci/ evreice, că Hristos a înviat!. Și aceea, cu dispreț, a spus că „va învia Hristos când se vor face ouăle din coșercile mele roși!”[16].   Și ouăle se înroșesc.

Și din ouăle acelea aduse „vreo câteva” Domnului Hristos…iar cu câteva s-a dus la împăratul Tavreri/ Tiberiu, la Roma[17].

Și Tradiția Bisericii, e adevărat, consemnează în viața Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, tradiția înroșirii ouălor[18].

În a șaptea legendă legată de ouăle înroșite ele se înroșesc în mod minunat tot în „coșarca” (coșul cu produse de vânzare) unei evreice[19].

Dar există și varianta în care în loc de un țăran (se pare de altă naționalitate, care apare în varianta a 7-a) apare „o româncă” care o salută pe o evreică cu Hristos a înviat![20]. Și ouăle se înroșesc din cauza necredinței evreicei[21].

În a 8-a legendă, episodul se petrece la Țarigrad/ la Constantinopol…și o turcoaică se amestecă în salutul pascal al femeilor creștine[22]. Și înroșirea minunată a ouălor a convertit-o[23]…lucru care, poate, că nu e „o legendă”/ o poveste, ci un fapt real.

În a 9-a legendă, din Moldova, o fată ducea în poalele fustei ouă albe…și ele s-au înroșit datorită necredinței unui „inamic al lui Hristos”[24].

Când discută problema ouălor în alte culori decât cea roșie, autorul spune că e o datină mai târzie[25] la români…și că „ouăle negre [vopsite în negru] însemnează chinul și durerea ce a suferit-o Domnul nostru Iisus Hristos, când a fost răstignit pe Cruce”[26].

În p. 33-34 din al 3-lea volum al ediției de față găsim diversele forme care sunt încondeiate/ împiestrite/ împistrite/ închestrite pe ouăle pascale în Bucovina: „afară de puii sau picăturile, și afară de brâul care se trage împrejurul și de-a lungul sau de-a curmezișul oului, sunt următoarele: crucea Paștilor sau crucea paștii, în forma crucii de la Paști; crucea nafurei[27]; crucea românească, în forma unei cruci simple; crucea rusească, în forma crucii, însă la fiecare capăt încă câte o formă de cruce; paștile sau pasca, în formă de pască; ouăle roșii; brâul popii[28]; desagii popii[29]; urzitoarea[30]; vârtelnița[31], în două feluri: cu roată și colac; vârtelnicioara[32]; suveica[33]; suveicuța; oala în peteică[34];  furca de tors[35]; furca de lucrat[36]; grebla[37]; hârlețul[38];  scara, scăruța; bolobocul cercuit[39];  roata carului; mâneca sucită; floarea Paștilor[40];  cioboțica cucului[41]; brăduțul; frunza stejarului; cercelul doamnei[42]; ruja[43]; lintea; garoafa; frunza bradului; floarea garoafei; ghiocelul […]; sâmburii de nucă; măgheranul; pomușorul; grâul câmpului; trandafirașul; fluturul; porumbașul[44]; albina; peștele; costițele[45]; berbecele, cornul berbecelui; coarnele berbecuțului; unghia caprei; cornul țapului; coarnele țapului; urechile iepurelui; creasta cocoșului; laba găinii; laba broaștei; racul; laba racului; piciorul racului; coada racului; coarnele cerbului; laba cârtiții; laba gâștei; păiangănul[46]; bălțatul[47]; aripioara; cârligul sau cața ciobanului[48]; inelul ciobanului[49]; cârja ciobanului; steaua ciobanului[50]; fierul plugului; pălăria; pălăria neamțului[51];  scorțari românesc[52];  scorțari unguresc; rătăcitul sau cel rătăcit[53]”.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 10-11. O vom cita: Sărbători 3, p.

[2] Scutecele.

[3] Sărbători 3, p. 13.

[4] Idem, p. 21.

[5] Idem, p. 21-22.

[6] Idem, p. 22.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 23.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 24.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 25.

[19] Sărbători 3, p. 25.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 26.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 33.

[26] Ibidem.

[27] A anafurei. Cred că se referă la forma de pe pistornic…pe care o punem pe prescură…pentru a o întrebuința la Sfânta Euharistie.

[28] Ori se referă la brâul veșmânt liturgic…ori la brâu ca și colac.

[29] Nu știu la ce se referă. La desagii cu care căra alimente?

[30] Modul în care erau întinse firele de ață în războiul de țesut…prin spată și înfășurate pe sulul războiului, pentru ca să treci suveica printre ele…și să faci macate, velințe, preșuri…

[31] Unealta țărănească cu care se depăna firele de lână, cânepă, bumbac.

[32] Lumânarea ținută în ceva, care să protejeze focul…cu care plecau cu lumină de la Denii…sau de la Paști.

[33] De la războiul de țesut, în formă de stilou de lemn, mai mare puțin ca palma, în care se află lâna care intră prin arhitectura urzelii…pentru a produce conținutul țesăturilor.

[34] Oala introdusă într-o plasă de sfoară în care se căra mâncarea la câmp.

[35] Vergeaua de lemn, în capul căreia se punea caierul de lână…care, cu ajutorul fusului…era prelucrat în ață de ghem.

[36] Cu care ridici paiele și faci fâneață…dar cu care nu poți ridica nucile în pod.

[37] Cu care strângem frunzele toamna, când cad pe jos o groază…

[38] Adică cazmaua sau lopata.

[39] Cumpăna zidarilor cu bulă de aer.

[40] Păștița sau Anemone nemorosa. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/P%C4%83%C8%99ti%C8%9B%C4%83.

[43] Măceșul sau trandafirul.

[44] Porumbelul.

[45] Forma coastelor de animal.

[46] Păianjenul.

[47] Dungile sau petele.

[48] Bâtă cu cârlig.

[49] Nu știu ce e…poate tot o plantă. Sau un semn distinctiv al lor.

[50] Luceafărul de seară/ planeta Venus ori Steaua polară.

[51] Nu știu cum arată.

[52] O pasăre care mănâncă insecte.

[53] Nu știu ce vrea să însemne.

Dumnezeu în mitologia românească [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra.

***

În legătură cu sâmbăta Sfântului Lazăr sau a Intrării Domnului în Ierusalim, autorul a găsit o povestire despre o femeie al cărei copil se numea Lazăr. Și el „era slab și dorea să mănânce plăcinte[1]. Și pentru că mama lui nu i-a făcut plăcinte a murit „de dorul plăcintelor”[2].

Motiv pentru care mama lui a început să plângă și a spus: „Să nu fie iertată de Dumnezeu femeia aceea care nu va face în sâmbăta lui Lazăr plăcinte!”[3]. Și așa se explică coacerea plăcintelor în această zi.

Și pentru că nu știau de ce se aduc ramuri de salcie la Biserică sau nu au acceptat explicația tradițională a Bisericii, cum că ele sunt corelativul ramurilor de finic de la In. 12, 13, românii au creat legenda mâțișoarelor[4].

Și autorul a găsit această legendă în com. Rași din jud. Ialomița[5], ea având următorul conținut: pe când Domnul era crucificat, „Maica Domnului a auzit [această veste zguduitoare] și a încălțat opinci de fier, a luat în mână toiag de oțel și a plecat plângând ca să găsească pe Iisus”[6].

Și în drum spre Golgota, Maica Domnului o face pe broască să nu se mai împută după ce moare…și apoi îi cere unei sălcii „să se facă punte peste apă. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în punte, și Maica Domnului, trecând peste dânsa, a binecuvântat-o ca să nu se poată face cărbuni din ea și să se ducă în toți anii în ziua de Florii la Biserică”[7].

Bineînțeles nimic din această legendă nu e real…Dar românii au dorit prin ea să dea o explicație și despre salcie și despre broască…și despre cum a fost în ziua Răstignirii Sale.

În legătură cu Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare, autorul a descoperit două „ocupații” neortodoxe din timpul citirii celor 12 Sfinte Evanghelii.

În „unele părți ale Moldovei”, spune el, „se duc în seara acestei zile la Biserică, când se citesc cele 12 Evanghelii [și fac] câte un nod în baieră[8] după cetirea fiecărei Evanghelii, și cu acea baieră cu 12 noduri” se încing ca să scape de friguri[9].

Tot în Moldova, dacă nu au friguri…dar au gând de măritiș, tinerele își fac sfoara cu 12 noduri la denie, o pun sub pernă la culcare, „încredințate fiind că în vis trebuie să-și vadă partea[10] care li-i lăsată de la Dumnezeu”[11].

Și din nou motive puerile pentru a veni la Biserică…iar bărbatul e văzut în termenii predestinării.

În județul Vlașca de odinioară, autorul a găsit un alt obicei creat după ureche…de la care oamenii așteptau curățirea de vreo patimă. Și dacă cineva avea „vreun nărav[12] de care nu se poate dezbăra[13]”, mergea în Joia Mare la Biserică, pentru că atunci s-a lepădat Sfântul Petru de Domnul, și „în fața icoanei Maicei Domnului [el] pune pe altul […] să-l întrebe: „Te lepezi de cutare nărav”, și el răspunde: „Mă lepăd”, atunci lepădat este”[14].

Și lepădarea de patimă era doar din gură excluzând asceza Bisericii.

Ultima referire la conținutul acestui al doilea volum o facem pe marginea postului negru din Vinerea Mare, numită și Vinerea seacă, pentru că nu se bea nimic toată ziua[15].

Însă în loc să postească pentru păcatele lor, pentru că din cauza lor S-a răstignit Hristos Domnul, mulți postesc pentru ca Dumnezeu să-i ferească de boli, să le dăruiască ani mulți, să le meargă bine tot anul și să-i ajute în nevoi și necazuri[16].

Adică post profitabil…post la schimb…ei postind…pentru ca să primească de la Dumnezeu ceva…și nu pentru ca să se căiască de toate relele în fața Lui.

Pentru că de aici reiese că se simțeau fără păcate…Bineînțeles: din neștiință, marea boală a omului lipsit de cultură teologică și de experiență ascetică.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 2. Păresimile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 279.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 284.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 284-285.

[8] Sfoară. Fac 12 noduri pe o sfoară, câte unul la fiecare Sfântă Evanghelie.

[9] Sărbători 2, p. 310.

[10] Viitorul soț.

[11] Sărbători 2, p. 310.

[12] Adică mințea, fura, se îmbăta, curvea etc.

[13] De care nu putea să scape…deși el dorea acest lucru.

[14] Sărbători 2, p. 310.

[15] Idem, p. 318.

[16] Ibidem.

Dumnezeu în mitologia românească [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua și a treia.

***

Și într-o variantă din Bihor a Babei Dochii Sfântul Petru și Hristos „se ivesc” lângă nora babei, care plângea la râu în timpul iernii[1]. Și ea îi numește pe cei doi: „Oameni buni, oameni străini[2].

La fel și în varianta a 6-a, din Banat: „Domnul Hristos…umbla pe pământ cu Sân-Petru”[3]…și a văzut-o pe nora ei plângând.

Și cred că din această dorință curată de a-L vedea pe Domnul, ca odinioară, mergând pe pământ…s-a născut nevoia aceasta a românilor de a inventa noi și noi veniri ale Lui în mijlocul nostru. Pentru că ne place să vedem cum ar fi…dacă El ar veni în mijlocul nostru ca atunci

Într-o variantă din Muntenia, găsită în com. Vârciorova, jud. Mehedinți, aflăm că fiul babei Dochii era „bun, vrednic, ascultător” și era „bucuria” ei și soția pe care și-a luat-o „era tocmai ca el de vrednică și ascultătoare”[4].

Însă cu toate astea, baba Dochia o invidia pe noră și de aceea a trimis-o să spele lână în timpul iernii. Și după ce femeia spălase 3 zile și se simțea neputincioasă…atunci au venit cei „doi oameni, cari nu erau alții decât Dumnezeu și cu Sf. Petru, care atunci umblau pe pământ[5].

În legătură cu 9 martie, cu Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, autorul a găsit o povestire în care Sfinții Mucenici l-au pârât la Dumnezeu pe un om care în ziua lor de pomenire s-a dus și a semănat mazăre[6].

În secțiunea „pornirea plugului”[7], autorul a consemnat obiceiul românilor înainte de a ara: „bătând stăpânul de casă trei mătănii și zicând: Doamne ajută!  și Dă Doamne, roadă!, trag o brazdă sau brăzdează, după cum se mai zice, și apoi dejugă boii și le dau de mâncare, și pe lângă boi, mănâncă și ei crezând și zicând că, dacă nu mănâncă, nici câmpul nu rodește, iar dacă mănâncă, câmpul duce lumea[8]. Și abia după ce au făcut și aceasta se pornesc în țarină la arat, unde din nou își fac cruce, zic: Doamne ajută! și se apucă apoi de arat[9].

Faptul că se închină și că se roagă e un lucru normal pentru un creștin ortodox, care are rugăciune la începutul lucrului…și așteaptă tot ajutorul…și roadă bogată de la Dumnezeu…și nu din munca lui. Însă a mânca sau a nu mânca înainte de lucru nu influențează, firește, rodirea câmpului…Și iarăși vedem neștiința celor care îmbinau comportamentul ortodox…cu tot felul de păreri de-ale lor…cu lucruri inventate.

În Moldova, când se ieșea la arat, veneau cu apă și cu tămâie aprinsă și își tămâiau boii și stropeau cu apă plugul și boii și spuneau: „Noroc să dea Dumnezeu, ploaie și roadă!”[10]. Adică imitau ceea ce văzuseră la Biserică: cădirea și stropirea cu apă sfințită.

În Transilvania, după ce ajungeau la câmp, se închinau de trei ori și spuneau: „Doamne ajută! Dă, Doamne, roadă multă și sănătate!”[11]. După care începeau să fluiere și să cânte, cântând deopotrivă „fel de fel de cântece, unele vesele, altele de jale, după cum e și dispus[12] cel care ară.

O colindă dedicată Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu (pomenit pe 17 martie) începe cu versurile:

„Un fecior de împărat,

Bun gând Dumnezeu i-a dat,

O prea frumoasă pustie”[13] și se termină cu acestea:

„De lume m-am lăsat,

Ca să urmez lui Hristos,

Care-mi este de folos.

Mila Domnului să fie!

De acum până-n vecie!”[14].

E primul fragment popular din carte care degajă un vibrant și delicat mesaj monastic.

Însă colindul de față pornește, de fapt, de la Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, scrisă de Sfântul Ioan Damaschin[15].

Pescarii, de Sfântul Alexie, mergeau la apă și prindeau un pește, pe care îl mâncau de viu, rugându-se, cu naivitate, următoarele:

„Alexie, Omul lui Dumnezeu,

Eu am venit la pârâu,

Să prind un pește

Să-l mănânc

Cum este el din pârâu,

Iar tu să te rogi lui Dumnezeu

Totdeauna pentru mine,

Să pot prinde pește bine[16].

Însă, după cum se observă, le era mai ușor să facă cine știe ce gest pueril, ca mâncatul peștelui viu…decât să facă o milostenie de pește, de fiecare dată, din ceea ce prindeau.

Și tot în jurul persoanei Sfântului Alexie s-a născut o legendă în Bucovina, în care Dumnezeu „văzând de la un timp […] că gângăniile și gujuliile[17] își fac de cap, că necontenit îi necăjesc pe oameni, i s-a făcut milă de aceștia și, voind să-i mântuie de aceste vietăți nesuferite, s-a pus într-un an, pe la ziua Crucii [duminica a treia din Postul Mare] și prinzându-le pe toate, le-a vârât într-o lacră[18][19].

Gestul intempestiv și nervos al lui Dumnezeu însă e continuat de un „om cu numele Alexă”[20], căruia Dumnezeu îi dă racla să o arunce în mare. Însă curiozitatea îl face să deschidă racla…și insectele ies și se ascund peste tot[21].

Pedeapsa lui: „Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi”[22].

Însă cum să dorească Dumnezeu să șteargă de pe fața pământului insectele și micile vietăți și cum să le considere nesuferite, dacă El le-a făcut?

Și de ce avea nevoie de un om, Dumnezeu, dacă tot dorea să pedepsească pe cineva?

Iar pedeapsa cocostârcului…apare ca soluție a legendei tocmai pentru a explica rolul pe care acesta îl are în ecuația naturii: de a nu se înmulți vietățile mici…care îl pot agasa pe om.

Însă legarea vietăților mici de pomenirea Sfântului Alexie e, în primul rând, un lucru practic, pentru că începând din această zi sau din luna martie-aprilie…încep să iasă la lumină gângăniile de tot felul[23].

O altă frică a românilor transpare din ceea ce se poate petrece cu  noi în „miezul Păresii”, adică la mijlocul Postului Mare. Pentru că o femeie a tors „în ziua de Miezul Păreții. Și fiindcă nu e bine de tors în ziua aceea, de aceea femeia ce s-a încumetat a toarce, a nebunit[24].

Adică un alt caz în care au făcut din țânțar armăsar. Absolutizarea nemuncii într-o anume zi au transformat-o în motiv de calamitate.


[1]  Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 2. Păresimile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 122.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 124.

[4] Idem, p. 130.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 158.

[7] Idem, p. 183.

[8] Câmpul asigură hrana oamenilor.

[9] Sărbători 2, p. 186.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 187.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 206.

[14] Idem, p. 208.

[15] Informație primită de la Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si-pustia/.

[16] Sărbători 2, p. 211.

[17] Insectele.

[18] Raclă.

[19] Sărbători 2, p. 218.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 219.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 230.

Dumnezeu în mitologia românească [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte și a doua.

***

În al doilea volum, la „Sân-Toader”, într-o povestire culeasă din Transilvania[1], Îl găsim pe Dumnezeu într-o postură anti-eshatologică. Pentru că Dumnezeu se opune „sfârșitului pământului”[2].

Și din acest motiv, l-a pus „străjer la miazănoapte pe sfântul Nicoară[3], și la miazăzi pe sfântul Toader[4], ca să ție calea Soarelui și să-l abată din cale”[5].

Pentru că în acestă mitologie transilvană, „sfârșitul pământului” se va petrece „atunci când Soarele va ajunge să răsară de la [a]sfințit și să sfințească[6] la răsărit, adică tocmai întors[7] de cum e astăzi”[8].

Și după cum se observă…Dumnezeu este „slab” și cei doi Sfinți ai Lui sunt „mai tari” decât El. Cei doi Sfinți sunt absolutizați atradițional…și transfigurarea lumii sau „sfârșitul [stadiului actual al] pământului” nu începe odată cu venirea Domnului ci cu…schimbarea cursului soarelui. Iar Sfinții nu mijlocesc pentru noi…pentru că sunt ocupați cu alte lucruri, ca, spre exemplu, cu faptul de a încurca traiectoria planetelor.

Dumnezeu apare și în povestea „Caii lui Sân-Toader”…ca Cel care dă „un gând bun”[9] fetei celei mai tinere. Aceasta văzuse[10] (pentru că era „mai curată”[11] la suflet) cum cei nouă feciori care veniseră la moară, „pe la miezul nopții”, nu au numai „dinți mari, ci și cozi între picioare”[12].

La „spălarea capului” de Sfântul Teodor[13]…fetele au o relație specială și, în același timp, neexplicată cu…caii…deși Sfântul Teodor e pus „să împlinească” rugăciunea.

După ce se spală pe cap…fetele ies afară să vadă un cal…și în timp ce se piaptănă spun:

„Toadere,

Sân-Toadere!

codiță fetei

Cât coada iepei,

Să fie părul meu

În folosul lui Dumnezeu”[14].

Nu aflăm cum se folosește părul…„în folosul lui Dumnezeu”…Însă rugăciunea cu iz copilăresc cere păr bogat și rezistent precum firele de păr din cozile cailor.

Oare de aici…femeile „focoase” sunt…„nărăvașe”?…

„Încurarea cailor”[15] se făcea tot la Sfântul Teodor, în februarie…Iar într-o colindă din Muntenia[16], rostită cu această ocazie, murgul/ calul, scos afară și bătut, îi vorbește stăpânului său, care vrea să îl vândă „în târg la Buzău/ pe chile de grâu”[17]…și îi spune, printre multe altele: „Drag stăpâne-al meu,/ Dat de Dumnezeu, / De ce să mă vinzi?”[18].

Și după ce aflăm cum ajung doi tineri „frați de cruce”, printr-o tăietură în formă de cruce, pe brațul drept, pentru ca să își unească sângele[19], în mitologia Babei Dochia (1 martie)[20], Dumnezeu e Cel care îi dă fragi nurorii sale[21] și pe Dochia o preface în stâncă de piatră[22].

În varianta din Bucovina a legendei Babei Dochii, Dumnezeu și Sân-Petru/ Sfântul Apostol Petru…sunt cei „doi moșnegi, cari ședeau și se încălzeau lângă un foc zdravăn[23]. Și „mâna plină de jăratic”[24] pusă de Dumnezeu „în poalele catrinței [nurorii babii Dochii] se prefăcu până acasă în fragi[25].

Baba Dochia, crezând că e primăvară, se hotărî să iasă cu caprele la păscut. Însă a început furtună de 12 zile…Și pe fiecare zi mai da jos câte un cojoc de pe ea, că avea 12[26].

Iar după ce își dădu jos și pe al 12-lea…și rămase numai în cămașă, a dat „Dumnezeu un ger și un vânt subțire și rece [un crivăț] care o pătrunse până la mațe. Și așa degeră baba Dochia de frig și rămase însleită [împietrită] cu furcă și cu capre cu tot”[27].

Dar există o variantă…în care rugăciunea Babei Dochii e ascultată. Dumnezeu oprește „ningăul”/ ninsoarea[28], se făcu vreme frumoasă…„și pe deasupra îi dete și un foc ca să aibă la ce se încălzi și usca[29].

Și după ce s-a încălzit și uscat…fiindu-i foame…a cerut și mâncare de la Dumnezeu. A cerut pâine și vin[30] (prezente aici nu fără conotații liturgice).

Și Dumnezeu i-a dat. A cerut pat, ca să se odihnească…și i-a dat și pat.

Însă baba Dochia a întins prea mult coarda în fața lui Dumnezeu. Căci făcându-i-se „urât”, din cauza singurătății, a cerut de la Dumnezeu…și „un bărbat”…în patul ei[31].

Și auzind Dumnezeu „această dorință și cerere atât de nesocotită și necuviincioasă, se supără așa de tare pe dânsa, că deauna [pentru totdeauna], pentru răutatea și obrăznicia ei, într-un stan [stană] de piatră [o prefăcu], care și astăzi se vede pe vârful Rarăului și de sub care curge o apă atât de limpede și de răcoritoare, precum nu se mai află nicăieri în alt loc”[32].

Legenda e poveste pentru adormit copiii. Însă faptul că Dumnezeu nu suportă pe cei care se trag de șireturi cu El e adevărat. Pentru că e o intimitate cu El…neevlavioasă…Una care e foarte vizibilă în mitologia românească…unde românii par „a se trage de brăcinar” cu Dumnezeu. Adică Îi vorbesc la pertu.

Dar moartea babei Dochia e…„fericirea” noastră…dacă de sub ea, peitrificata, răsare cel mai limpede izvor al Rarăului.

Într-o variantă din Bucovina….baba Dochia era „o babă foarte rânzoasă[33]…adică cu burta mare…și ea „s-a prefăcut într-un stâlp de piatră”[34]. Furca ei s-a transformat într-un copac foarte înalt…iar cele 12 capre ale ei au devenit „12 stânci mai mici” în jurul ei[35].

Într-o a cincia variantă, din Banat, Hristos S-a făcut om și i S-a arătat nurorii babei Dochii. Și a venit la râu…împreună cu Sfântul Apostol Petru[36]. El o ajută pe femeie și i-a dat și o chită de „flori de micșe și de cocoșei[37].

Iar în nota a 22-a a capitolului de față, autorul ne dă explicații despre cele două flori: „Micșa înflorește în martie și ține până către capătul lui aprilie; se află pe dealuri și în păduri, e mică, de culoare vânătă și are miros. Cocoșeii țin mai puțin, sunt mici ca și micșele, de două feluri: albi și roșii închis, fără miros”[38].


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 2. Păresimile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 28. Pe care îl vom cita de aici încolo Sărbători 2, p.

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Ierarh Nicolae, al Mirelor Lichiei (6 decembrie).

[4] Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron (17 februarie).

[5] Sărbători 2, p. 28.

[6] Să asfințescă.

[7] Invers.

[8] Sărbători 2, p. 28.

[9] Idem, p. 39.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 47.

[14] Idem, p. 52.

[15] Idem, p. 76.

[16] Idem, p. 77.

[17] Idem, p. 78.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 86.

[20] Idem, p. 95.

[21] Idem, p. 100.

[22] Idem, p. 101.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 102.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 103.

[28] Idem, p. 107.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 108.

[33] Idem, p. 109.

[34] Idem, p. 111.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 120.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 136-137.