Părintele Galeriu – Astăzi (10 ani de la mutarea la Domnul) [4 decembrie 2013]

Parintele Constantin Galeriu

Programul evenimentului de azi l-am preluat de la Răzvan Codrescu și a fost acesta:

Simpozionul

Părintele Galeriu – Astăzi

(10 ani de la mutarea la Domnul)

4 decembrie 2013

*

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Patriarhul Justinian” – București,

Amfiteatrul „Dumitru Stăniloae”

*

Program

7, 30 – 9, 30: Slujba Sfintei Liturghii, urmată de slujba de pomenire a Părintelui Galeriu, Biserica Sfînta Ecaterina.

10, 00 – 10, 30: Deschiderea Simpozionului.

Moderator: Pr. Prof. Ștefan Buchiu, Decan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București

10, 30 – 13, 00: Secțiunea I – Moderator: Pr. Lect. Gheorghe Holbea, Prodecan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București

PS Dr. Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar Patriarhal: Părintele Galeriu – O evocare

Pr. Nicolae Bordașiu, Biserica Sfîntul Silvestru, București: Părintele Galeriu – liturghisitor la Biserica Sfîntul Silvestru

Pr. Prof. Vasile Răducă, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București: Părintele Galeriu – o evocare

Pr. Prof. Vasile Gordon, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București: Omiletica Părintelui Galeriu, între predecesori și ucenici

Pr. Prof. Constantin Coman, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București: Părintele Galeriu – o evocare

Protosinghel Iustin Miron, Stareț, Mănăstirea Oașa: Tabara Naţională de Tineret „Părintele Galeriu astăzi” la Mănăstirea Oaşa, 18-27 iulie 2013

Pr. Prof. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu: Părintele Galeriu – o evocare

Acad. Sorin Dumitrescu, pictor, Preşedinte Fundaţia „Anastasia”, București: În căutarea Părintelui pierdut

Pr. Conf. Petre Comșa, Biserica Sfîntul Ilie-Grant, București: Prodromița: 150 de ani de la pictarea ei minunată (Iași, 1863)

Pr. Valentin Puricel, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol: Părintele Galeriu – o evocare

Pr. Lect. Dumitru Pintea, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, București: Considerente privind semnificația teologică a jertfei în gîndirea Părintelui Galeriu

Pr. Lect. Ioan Bizău, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca: Părintele Galeriu – o evocare

13, 00 – 14, 00: Pauză de prînz

14, 00 – 16, 00: Secțiunea a II-a Moderator: Costion Nicolescu, teolog şi etnolog

Răzvan Codrescu, Director literar Editura Christiana și Redactor-şef Lumea credinței, București: Părintele Galeriu și neamul în Biserică

Răzvan Bucuroiu, Director Lumea credinței, Director TVR3, București: Părintele Galeriu așa cum l-am cunoscut

Conf. Dr. Argentina Grămadă, Universitatea „Titu Maiorescu”, București: Și eu am fost ucenicul/ ucenica Părintelui Galeriu

Emanuela Solomon, București: Despre logoterapie

15, 15 – 15, 30: Pauză de cafea

15, 30 – 16, 30: Secțiunea a II-a (continuare) Moderator: Costion Nicolescu, teolog şi etnolog

Emil Necula, București: Părintele Galeriu – o evocare

Andrei Dîrlău, doctorand, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia: Părintele Galeriu – un model de abordare a dialogului ecumenic. Studiu de caz: Calcedon

Prof. Dr. Ana Bal, Academia de Studii Economice, București: Părintele Galeriu – o evocare

Prof. Dr. Costea Munteanu, Academia de Studii Economice, București: Grupul de reflecție „Conștiințe în slujirea cu iubire a Adevărului”

16, 30 – 17, 30: Părintele Galeriu film biografic.

*

Cele două saituri închinate Părintelui Galeriu:

http://www.ucenic.go.ro/

http://parintelegaleriu.ro/

 

doua saituri inchinate Parintelui Galeriu
evenimentul, 4 decembrie 2013

La fața locului…programul s-a schimbat.

A venit PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea dimpreună cu ÎPS Prof. Dr. Casian Crăciun și au rostit primele două alocuțiuni.

Datorită unei înmormântări, ordinea vorbitorilor s-a schimbat. După pauza de la ora 13.00, trebuiau să se reînceapă alocuțiunile la ora 14…și s-au început la ora 15 și ceva. Au venit și alți vorbitori…și în loc de 17. 30…s-a terminat la 19 și ceva.

De aceea urmăriți ordinea vorbitorilor după numele filelor audio din arhiva evenimentului.

Arhivă audio, cu evenimentul în integralitatea sa, e aici. Plus 66 fotografii.

Alte fotografii pe Basilica. ro.

Istoria începe de oriunde o privești [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Răzvan Codrescu a transcris ultima predică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu și a editat-o online pe data de 3 iunie 2009[1]. E vorba de o predică la Cincizecime, „rostită în Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, la 3 iunie 2001”.

Și Părintele Constantin începea prin a vorbi despre pogorârea harului Sfântului Duh ca despre „făgăduinţă a Tatălui prin Fiul Său”. Și apoi se referă la moartea lui Hristos ca moarte transfiguratoare a umanității Sale. Astfel că în primele cuvinte ale predicii s-a întors la teza sa doctorală vorbind despre „starea de jertfă” a lui Hristos.

Prima subliniere a vorbitorului…dar și a translatorului de text: „omul e om când simte harul, dumnezeiescul în el”. Pentru că predicatorul nostru face aici introducerea spre esența praznicului: experiența profundă, intimă a harului dumnezeiesc.

„Mărginirea” e orizontul omului fără Dumnezeu. Pentru că omul credincios este chemat de El la dezmărginire, adică la faptul „de a fi după chipul lui Dumnezeu şi a creşte la nesfârşit în asemănare[a] cu El”.

După care introduce în discuție realitatea „necreatului” de care omul se împărtășește…și concepția ortodoxă despre ontologie: aceea că chipul lui Dumnezeu din om nu s-a distrus prin păcat.

Întruparea Cuvântului și dogma de la Calcedon. Și reajunge la moartea ca jertfă, pentru ca să arate că umanitatea Lui s-a umplut de lumină și pe aceasta, plină de lumină necreată, a înălțat-o de-a dreapta Tatălui.

Nu se grăbește să ajungă la Cincizecime. Leagă Crucea de Înviere prin moartea ca jertfă, arată că umanitatea înviată e plină de lumină…și că înălțarea Sa la cer e ridicare a umanității Sale în Treime.

Vorbește despre Cincizecime potrivit Crezului. Și apoi despre Duhul Sfânt potrivit Evangheliei lui Ioan. Și leagă In. 14, 17 cu Fac. 1, 2 pentru că ambele sunt texte pvematologice. Dar Ps. 107, 1 nu mai e adus ca argument pnevmatologic ci ca exprimare ingenuă a libertății harice.

Când vorbește despre darurile Duhului folosește forma „greşelnicia”. Corelativ al „căderii”. Al păcătuirii. Și de 5 ori folosește cuvântul „instinct”…în relație cu viața și cu adevărul.

Îi citează pe Sfântul Augustin al Hipponei și pe Sfântul Isaac Sirul ca să sublinieze realitatea cum că bucuria vine din adevăr. Și fundamentează afirmația și cu Gal. 5, 22.

Tocmai acum ajunge la Evanghelia zilei, citând In. 7, 37.  Cincizecimea evreilor a devenit Cincizecimea Bisericii. Pentru că harul a coborât „de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt”. Și astfel revine la tematizarea libertății harice…la ieșirea cu adevărat din robie.

Însă adevărata libertate e darul lui Hristos, Cel care a biruit moartea în persoana Sa divino-umană. Și citează In. 7, 37-38 ca să arate că harul necreat aduce plinătatea interioară. Că el e o simțire de mare profunzime.

Și Părintele Constantin își motivează audiența spre împărtășirea cu Hristos euharistic atâta timp cât subliniază faptul că noi primim același trup al Lui înălțat în Treime.

Dar citând In. 8, 12, el aduce realitatea luminii credinței în viața noastră. Pentru că „credinţa este ochiul luminii care vine de la Dumnezeu, al luminii necreate”.

Și vorbind despre cei care împărtășesc credința Bisericii, despre Sfinții Părinți, predicatorul nostru accentuează că nu suntem lipsiți nici azi de Părinți. Fiindcă „Sfinţii Părinţi nu au încetat. Şi Părintele Stăniloae are să fie în rândul Sfinţilor Părinţi; şi toţi credincioşii, şi între dumneavoastră, oamenii simpli”.

În comparație cu alte predici ale sale în care se oprește pe cuvinte, pe amănunte…predica de față e una prin învăluire. A început mai multe piste, nu a atacat razant evenimentul Cincizecimii, pentru că a vrut să problematizeze mai multe lucruri, pe larg, oarecum disparate, fără legătură între ele.

Însă a plecat de la libertate…și s-a întors la credință pentru că a dorit să prezinte credința ca pe o  realitate increată, dumnezeiască în om și nu ca pe o ideologie, așa cum o consideră mulți. Căci credința ne dă să trăim efluviile dumnezeiești ale harului coborât în lume la Cincizecime.

Citează de două ori din Sfântul Grigorie Palama. Prima oară pentru a afirma faptul că credința e putere văzătoare de Dumnezeu. Și credința îmbrățișează lumea cu iubire dumnezeiască.

A doua citare o sprijină pe prima. Pentru că ea arată că vederea lui Dumnezeu e reală, e experiabilă.

Și în loc să continue strategia reliefării prezenței lui Dumnezeu în cei credincioși, vorbitorul nostru comută centrul atenției la relația dintre Sfinții Apostoli Ioan și Petru, pentru că Evanghelia și, respectiv, Apostolul zilei le aparțin.

Ei sunt prezenți în Ghetsimani, la Răstignire, fug spre mormânt în ziua învierii Lui din morți.

Dar întoarcerea Părintelui Constantin spre cei doi e pentru a arăta că Apostolii mărturisesc personalizat despre Hristos. Pentru că „fiecare a mărturisit în felul lui, ca mărturia [lor] să fie adevărată”.

Și din Evanghelie trece în textul Apostolului citând F. Ap. 2, 1-2. Iar acum înțelegem de ce, în mod învăluit, ne-a vorbit despre relația dintre cei doi Apostoli: pentru a ne arăta că evenimentul Cincizecimii e prezentat în mod veridic de ambii Martori ai Domnului. Și, totodată, pentru a-și atenționa auditoriul că întotdeauna Evanghelia și Apostolul unei zile liturgice se completează reciproc și nu sunt texte antagonice, disonante.

Iar Părintele Profesor Constantin Galeriu subliniază aici starea cotidiană a ortodoxului: aceea de a fi „învăluit”/ cuprins/ îmbrățișat de Dumnezeu prin slava Sa.

Și când Îi simțim slava Lui atunci înțelegem, ca și Sfântul Patriarh Avraam, cu acuitate maximă, că suntem pământ și cenușă.

Rămâne la Fapte și accentuează pe „fără de veste”. Pentru că Dumnezeu a decis clipa primirii harului…deși Apostolii erau în așteptarea lui.

Și „furtuna” Cincizecimii nu a fost meteorologică ci extatică. Pentru că a fost manifestarea luminii dumnezeiești.

Nu se oprește asupra simțirii curente a harului…ci asupra consecințelor lui extraordinare, precum glosolalia. Iar propovăduirea către neamuri a Apostolilor din ziua Cincizecimii o prezintă în logica liturgică a zilei, adică drept un anti-Babel.

Dar nu dezvoltă nici această temă ci sare la o alta, descoperită în F. Ap. 2, 25-27: relația Fiului cu Tatăl în perspectiva morții. Căci, deși Domnul a pogorât cu sufletul Său la Iad, trupul Său nu a cunoscut stricăciunea în mormânt.

Ajunge la vorbirea despre pocăință datorită F. Ap. 2, 37 și, implicit, la cea despre Botez. Și cu sublinierea faptului că Botezul a fost nașterea din nou a mulțimilor, Dumnezeiescul Constantin își încheia propovăduirea sa plină de patos în lumea aceasta.

Puținele ocazii în care l-am văzut predicând pe viu au fost pentru mine școli predicatoriale profunde. Pentru că predica nu e o sumă de cuvinte ci e prezență vorbitoare. Și Părintele Constantin era o conștiință vorbitoare, o inimă care se epuiza pentru mulți pentru că avea dorința vie de a-i îmbrățișa pe toți.

Doamna Preoteasă Argentina vorbind despre Fericitul Constantin Galeriu, soţul ei

Fer Constantin Galeriu

***

Mai întâi o filă audio, editată de Psa. Natalia.

***

Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne, când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?

Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti.

Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană.

Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă

Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă.

În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot.

Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor.

Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi.

Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii.

Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“.

Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit.

Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta.

A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte.

Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.

După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“.

În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale.

Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat.

Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?

Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă.

Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“.

I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât.

Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi.

Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor.

S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă.

Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă.

Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.

Părintele a plecat, dar este permanent cu noi

În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?

El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc.

Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi.

În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“.

Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“.

Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…

La 5 ani de la îngroparea Fericitului Constantin Galeriu sau de la un „Hristos a înviat!”, plin de curcubeu, în luna august

Exact cu cinci ani în urmă, pe 13 august 2003, piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti şi străzile din preajma ei erau înţesate de lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care fusese părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care fusese părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

Născut în comuna Răcătău, din judeţul Bacău, de ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului, în anul 1918, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii.

Aici a stat până în 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război. Începuse foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“. În urma unei adunări preoţeşti la care părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“.

A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile lui atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre-Marea Neagră. Din anul 1973, părintele Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate din Bucureşti.

Incontestabilul dar oratoric al părintelui Galeriu

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că părintele era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Scriptura foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului. De aceea, prelucra în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo… Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, părintele Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al părintelui Galeriu.

Niciodată egoist, totdeauna cu mărime de suflet

Părintele era uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, totdeauna cu mărime de suflet. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul părintelui Galeriu era normă. Raportarea lui la Tradiţia Bisericii era un lucru firesc, natural. Nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de ascultători. Volumele de predici ale părintelui stau să apară la Editura Harisma. A fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Galeriu poate constitui un model de teolog care distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste şi bucurie.

Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, părintele Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“. Acesta era părintele Galeriu! Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor. Hristos…“.

Aceştia sunt părinţii noştri. Deşi ne-au părăsit fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă-religie

Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane. Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovniceasccă „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală.

Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine. După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Galeriu le avea cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de părintele, din memorie, cu o uşurinţă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Cf. sursa.

Pr. Dorin