Praedicationes (vol. 13)

Praedicationes, vol. 13

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBTorrent

„Cărțile lor, ale tuturor Sfinților Părinți, sunt vorbirea de taină prin care noi ne conștientizăm statutul eclesial și devenim cu adevărat ortodocși. Adică punând în lucrare harul lui Dumnezeu primit în Biserică și trăind și slujind Biserica prin tot ceea ce facem. Dar ca Sfinții să ajungă la urechea inimii noastre trebuie să le citim cărțile. Adică trebuie să mergem mai puțin la mall, să vedem mai puține filme, mai puține glumițe online, pentru ca să citim mai mult” (p. 39).

„Căci atunci când Domnul ne-a spus că „jugul Meu [este] bun și povara Mea este ușoară [ζυγός Μου χρηστός, καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ], nu ne-a spus că nu vom avea parte de jugul și de povara Lui, ci că El ni le va ușura, pentru că vom afla în El odihnă [ἀνάπαυσιν] sufletelor noastre [Mt. 11, 29]. Și odihna Lui e slava Lui, care se coboară acolo unde se lucrează continuu poruncile Sale” (p. 49).

„Poruncile Lui ne arată cine este El. Cum simte Dumnezeu. Cum Se manifestă El. Căci Dumnezeul nostru treimic ne cere nouă să ne comportăm după cum este El, iar a fi cum este El este binele cu adevărat, atât pentru înger, cât și pentru om” (p. 120).

„Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui? Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am putea să le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim” poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire de sine?” (p. 130).

„Să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale „mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot. Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii” (p. 134).

„Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer. Amin!” (p. 138).

„Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada” (p. 154).

„Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic” (p. 158).

„Sfântul Grigorios [Palamas], în toată teologia lui, nu a pledat pentru ortodoxul lipsit de teologie și de experiență mistică, nu a pledat pentru ortodoxul indiferent, tipicar și extremist, pe care mulți îl încurajează astăzi, ci el a pledat pentru adevăratul om al Bisericii: pentru Sfânt și pentru viața sfântă a omului. Pentru că ortodoxul adevărat e Sfântul și fără el nu avem frumusețea reală, deplină, ontologică a Bisericii. Căci Sfinții sunt frumusețea duhovnicească a Bisericii” (p. 172-173).

„Nimeni nu e „în afara” căderii! Nimeni nu poate să se creadă „mântuit”, pentru că mântuirea e continua trăire cu Dumnezeu în slava Lui. Iar dacă am apăsat pe buton și am închis lumina…se face întuneric în cameră în timpul nopții. După cum, dacă ne credem „mântuiți” și ieșim din ritmul zilnic al ascezei și al vieții Bisericii, nu „zburăm” către Rai, ci cădem în abisul nesfârșit al Iadului” (p. 175).

„Viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți. Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu” (p. 185-186).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 13)