Praedicationes (vol. 2), p. 242-250

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232, 232-236, 236-242.

***

Și demonul din el a ieșit la porunca Domnului…L-a ascultat pe El și nu a spus: „Nu ies! Nu am chef…”.

Pentru că dracii se cutremură [Iac. 2, 19], ca orice făptură, de puterea lui Dumnezeu. Adică fac ei pe scorțoșii în fața noastră…dar nu și în fața Domnului. În fața Lui sunt temători

Iar copilul resimte ieșirea demonului ca vindecare. Pentru că trăiește vindecarea cu toată ființa lui.

Și în Evanghelie nu mai găsim starea de bucurie a tatălui și a fiului său…dar ea e ușor de înțeles. Ea se subînțelege…Pentru că i-a eliberat de zbucium, de durere…de nefericire.

Ci Evanghelia ne comută atenția la dialogul Domnului cu Sfinții Săi Apostoli referitor la exorcizare [v. 19-21], apoi la v. 22-23 la prorocirea propriei Sale pătimiri și învieri.

…Și astfel am ajuns la versetul al 19-lea…unde găsim următoarele: Tote/ astfel sau în acest timp / proseltontes i Matiti to Iisu/ s-au apropiat Ucenicii de Iisus…și cat’ idian ipon/ la o parte/ separat i-au spus Lui: Dia ti imis uc idinitimen ecvalin aftu;/ De ce noi nu am fost în stare/ nu am fost capabili să-l scoatem pe el?

Se refereau, bineînțeles, la scoaterea demonului din copil…

Și verbul ecvallo de aici e foarte interesant, pentru că într-o traducere vizualizabilă avem următoarea întrebare: De ce harul lui Dumnezeu nu l-a scos pe drac din copil și nu a dat cu el afară?

Pentru că prin aruncare a fost scos demonul din copil.

De ce noi nu am putut?

Și află că n-au putut nu pentru că nu aveau har…ci pentru că trebuiau să se implice ascetic și foarte iubitor de oameni.

Pentru că Domnul le spune la versetul al 20-lea: Dia tin oligopistian imon·/ Din cauza puținei voastre credințe! Iar tin oligopistian este sintagma care înseamnă puțina credință.

Din cauză că nu v-ați pus toată încrederea în ajutorul lui Dumnzeu, pentru ca să-l ajutați pe acest om. Dacă vă puneați toată încrederea ca să-l ajutați, cu mila și cu harul lui Dumnezeu ați fi putut să îl scoateți.

Amin gar lego imin/ Căci adevărat vă zic vouă, ean ehite pistin os coccon sinapeos/ dacă aveți credință ca un grăunte de muștar/ erite to ori tuto/ veți spune muntelui acestuia: Metava enten echi/ Mută-te de aici acolo!, che metavisete·/ și se va muta! Che uden adinatisi imin/ Și nimic nu va fi cu neputință vouă.

Iar dacă citim literatură veche românească vedem că cocon înseamnă fiu.

Căci acum, de curând, pe 16 august, s-a vorbit despre martiriul Sfinților Brâncoveni. Și cel mai mic cocon al său a ezitat…Însă, fiind întărit de tatăl său, a primit moartea pentru Hristos.

Și cocon vine de la coccos care înseamnă grăunte, sămânță.

Și tot în limba noastră românească veche, care are multe în comun cu greaca și latina, cu ebraica și cu slavona, sămânța sau seminția lui însemna neamul lui, copiii lui și urmașii copiilor unui bărbat. Toți descendenții proveniți din el.

Iar în Scriptură se spune: cei care au ieșit din coapsele lui. Neamul lui. Cei care au ieșit din el.

Și Domnul ne spune aici…despre cât de mare e puterea credinței și despre cât de multă nevoie avem de ea pentru a muta munții patimilor din noi înșine.

Oros, munte…

Și au existat Sfinți care au avut puterea credinței de a muta munții. Munții fizici…

Însă noi suntem chemați, cu toții, la mutarea patimilor din noi înșine. Trebuie să ne aruncăm patimile în marea pocăinței și a lacrimilor pentru a primi iertarea lui Dumnezeu.

Fiindcă cea mai mare minune a lumii e curățirea noastră de patimi. Dacă ne-am plâns pe noi înșine, dacă ne-am vindecat de patimi, atunci suntem trăitorii celei mai mari minuni a umanității.

Pentru că muntele care trebuie scos din noi e bârna din ochii noștri [Mt. 7, 3]. E ștergerea urdorilor de pe ochiul inimii noastre [Mt. 6, 22].

Și pentru aceasta nu cauți să primești aplauze, distincții…sau să fii canonizat. Ci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi și a avea totul.

Nu îți mai trebuie nimic…

Nu mai trebuie să fii crezut…nu mai trebuie să dai socoteală cuiva…

Ci cel care te crede te crede, pe când cei care nu te cred…nu te fac să pierzi ceva.

Însă, în ediția GNT, nu există v. 21…

Adică versetul care se referă la rugăciune și post pentru scoaterea demonilor. La asceză…

Găsim versetul însă în MGK: „Tuto de to ghenos den exerhete, imi dia prosefhis che nistias”/  „Dar acest neam/ soi [de demoni] nu iese, decât prin rugăciune și post”.

Și de la nistia, de la post, vine numele Nistea. Cel postitor

Și ce a spus, de fapt, Domnul în acest cuvânt?

Nu simpla rugăciune și postul îi alungă pe demoni…ci rugăciunea și postul care sunt pline de harul dumnezeiesc și de iubire pentru cel care suferă.

Iar în timpul exorcizărilor, dumneavoastră, ortodocșii care ați văzut așa ceva la Biserici și Mănăstiri…poate că ați auzit pe demoni vorbind din ei…din cei posedați…spunând că îi arde postul și rugăciunea.

Și acest post și această rugăciune care îi ard pe demoni sunt harismatice. Sunt pline de har.

Pentru că focul care îi arde pe demoni e harul dumnezeiesc și nu unul material. El, harul lui Dumnezeu, e resimțit dureros de către draci și de către cei păcătoși.

Și cei chinuiți de demoni sunt chinuiți din cauza aplecării spre rău a oamenilor. Oamenii au ales să păcătuiască, să decadă într-atât de mult încât s-au făcut sălașuri drăcești…și nu Dumnezeu e „de vină” pentru că au ajuns aici.

Și acum îi chinuie iubirea lui Dumnezeu…

Cum îi chinuie binele tău…pe cei invidioși pe tine. Pentru că nu se bucură de harul lui Dumnezeu care lucrează în tine ci te desconsideră și pe tine și pe Dumnezeu.

Și te vorbesc de rău…tocmai pentru că nu au făcut ei…ceea ce ai făcut tu. Vor să aibă, să își asume lucruri pentru care nu s-au trudit.

De aceea, fapta bună îl poate sminti pe cel care e invidios pe tine. Pentru că nu numai răul smintește ci și binele. Sau binele tău „îi îngrijorează” pe mulți tocmai pentru că îi mustră pe mulți.

Și, la fel, poate sminti sau enerva, dragostea ta pentru Dumnezeu. Dracii și oamenii păcătoși sunt enervați rău de tot pe dinamismul vieții duhovnicești. De aceea caută să nu mai aibă nimeni râvnă pentru bine, pentru curăție, pentru sfințenie ci toți să se scufunde într-o mare de lehamite și inactivitate.

Pentru că pe cel rău la inimă îl doare preamărirea lui Dumnezeu. Evidențierea milei și a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și de aceea, cel rău vrea să fie lăudat numai el, văzut numai el…pentru ca răul să se extindă și nu binele.

Și dacă ne uităm pe blogurile românilor, ale americanilor, ale italienilor, ale germanilor, ale tuturor…în online în general…vedem, dintr-un foc, iubirea de sine a oamenilor. Indiferent de unde sunt…

Vedem multă adorare de sine peste tot.

Căci fiecare își iubește clanța ușii, papucii…Face cunoscut tuturor cum arată tocurile de la pantofi. Pe unde s-au pupat ei…Pe unde au fost

Și asta într-un mod observabil de către toți ca egolatru. Multe de spus…

Al 22-la verset: sistrefomenon de afton en ti Galilea/ și mergând ei împreună în Galilea / ipen aftis o Iisus/ le-a spus lor Iisus (și le spune despre cele ce or să se petreacă cu El): Melli o Ios tu antropu paradidoste is hiras antropon/ Fiul omului trebuie să fie dat întru mâinile oamenilor…

Adică să fie omorât de oamenii nerecunoscători și negri la suflet…

Și sintagma Fiul omului, existentă extatico-prefigurativ în Vechiul Testament (Dan. 7, 13, cf. LXX)  și confirmată în Noul Testament de Însuși Domnul, vorbește despre întruparea Fiului. Despre asumarea umanității de către Fiul.

Iar darea în mâna oamenilor înseamnă să fie…trădat. Să fie vândut…Să fie lăsat spre batjocorirea lor…Să fie vândut ca o marfă…Căci cu 30 de arginți [Zah. 11, 13/ Mt. 26, 15; Mc. 14, 11; Lc. 22, 5; In. 13, 2]…a fost vândut Fiul omului…

Cel neprețuit, Cel care Își va da sângele pentru viața lumii, e vândut ca o marfă

Așa e și azi: omul e plătit ca o marfă! Și e bun numai când e funcțional. Când se strică, când iese din câmpul muncii…devine „o pagubă” pentru PIB-ul României.

Și suntem plătiți, cel mai adesea, pentru manualitatea noastră. Pentru ceea ce putem să facem cu trupul nostru…Și dacă ai adus obiectul muncii…primești plata…indiferent de cine ești sau de cum te simți.

Și suntem plătiți pentru că suntem niște „roboței” umani. Niște indivizi „neimportanți” în noi înșine…ci importanți doar pentru profitul pe care îl realizăm altora.

Iar dacă ai bani cash/ în numerar sau pe card sau bonuri de masă cumperi de la supermarket…dacă nu te uiți și înghiți în sec. Pentru că toată viața noastră se leagă, în cele mai multe dintre cazuri, de lucruri exterioare nouă…dintre care banii și bunurile posedate sunt „cele mai importante”.

Însă cu toți știm că nimic nu e mai important decât omul. Dacă minimalizăm omul și exaltăm bunurile de consum…atunci ne dezumanizăm.

Și cred că vom ajunge la concluzia, mai devreme sau mai târziu, că cele mai de seamă lucruri ale omului sunt cele care nu se văd din om dar care sunt singurele ce contează: credința, bunul simț, dragostea, încrederea în niște valori anume.

Pe scurt: suntem plătiți pentru manualitate și pentru ceva creier, folosit adesea la minimum.

Iar banul iese, treaba merge…„strună”!…

Merge de parcă stă

„Fericiți” suntem cu toții…și România nu prosperă.

…Iar versetul al 23-lea, ultimul fragment din Evanghelia de azi, îl continuă pe anteriorul: che apoctenusin Afton/ și (oamenii păcătoși) Îl vor omorî pe El,/ che ti triti imera eghertisete/ dar a treia zi va învia. Che elipitisan sfodra/ Și ei s-au întristat foarte

El Se va scula/ va învia dintre cei morți. Pentru că verbul egheiro asta spune: Se va scula, Se va ridica…

Și Evanghelia de azi, în ultima s-a propoziție, ne arată starea interioară Apostolilor, adică iubirea lor. Pentru că numai iubirea se întristează…când cel iubit suferă

S-au întristat/ s-au îndurerat foarte mult…

Și astfel se încheie Evanghelia a 10-a după Pogorârea Sfântului Duh…

În care am văzut că nu e vorba despre vindecarea lunaticului ci despre exorcizarea lui.

Iar Evanghelia de astăzi se încheie cu tristețe…Pentru că ei, Apostolii, și-au dat seama că Domnul vorbește despre Sine Însuși…Că El este Fiul omului…Care va pătimi

Și întristarea lor e duhovnicească și nu păcătoasă. Pentru că e o întristare din iubire. Dintr-o iubire imensă…pentru Domnul. Iubire și tristețe care arată sfințenia Sfinților Apostoli, marea lor atenție și profunzime la fiecare dintre gesturile Sale, ale Domnului și Învățătorului lor…

Acestea fiind zise, dragii noștri…iubiții noștri, părinți și frați și fii duhovnicești…spre sfârșitul verii avem, așadar, o aducere aminte despre Patimile și Învierea Sa cea de a treia zi.

Căci, iată!, nu Doamne! Doamne! ne mântuiește pe noi, nu spunerea doar din gură că suntem credincioși și ortodocși…Ci rugăciunea care înspăimântă pe oameni și pe draci. Dragostea preafrumoasă. Conștiința profundă a relației cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acestea, prin care arătăm delicatețe și frumusețe dumnezeiască, sunt cele care ne mântuiesc și ne arată drept oameni ai lui Dumnezeu.

Așadar, Ortodoxia noastră trebuie să aibă consistență! Și consistența ei e formată din profunda cunoaștere a teologiei Bisericii, a slujbelor ei, din profundul bun simț, din smerenie, umilință, facere de bine, întrajutorare, iubire față de Dumnezeu și față de oameni…

Din atenția la lumea în care trăim…

Din respectul față de natura în cadrul căreia respirăm clipă de clipă…

Fără tăierea pomilor, fără aruncarea chiștoacelor și a hârtiilor pe stradă sau pe te miri unde, fără rahat de câine pe stradă, fără cade omul pe stradă…și tu ești prea „ocupat” să-l ajuți pentru că ești ortodox, fără ridicarea nasului când îl vezi pe cineva în durere sau în sărăcie…sau că e mai prost cu două grade decât tine…

Dacă suntem ortodocși, cu multe studii și cu multă sfințenie, atunci, frații mei, trebuie să dovedim acest lucru. Și dovedim…când stăm față în față cu omul și emană din noi ce emană…Și din unii emană mulți draci…din alții: multă liniște și multă sfințenie.

Fapt pentru care, în fața unora dintre ortodocșii noștri îți vine să mori de durere…când vezi câtă ură, indiferență, prostie și alte patimi găsești în ei…iar în fața altor ortodocși îți vine să intri în pământ de atâta sfințenie, de atâta noblețe, de atâta smerenie…și de atâta cumințenie și înțelepciune drămuită…existente în ei.

Și, după cum spuneam și altă dată, proba practică a problemei este cea mai dezavantajantă pentru tine…când spui una și ești alta.

Iar eu, cât și dumneavoastră, cu siguranță, am făcut toate păcatele din lume. Căci fie că le-am făcut cu gândul, fie cu fapta sau cu cuvântul e tot una

Însă problema nu e că suntem păcătoși și d-aia nu știm să vorbim. Ci pentru că, în ciuda tuturor păcatelor noastre, nu dorim să venim spre oameni.

Ne împăunăm cu propria noastră persoană…dar nu facem gestul de smerenie de a ieși spre alții.

Însă binele adevărat constă în ieșirea noastră spre alții. Și când faci ceva pentru alții…ai și mai mult conștiința că nu ai făcut nimic consistent.

Căci chiar dacă considerăm că le-am împlinit pe toate…tot nu e de ajuns. Pentru că, mereu, trebuie să facem și mai mult…pentru a fi fiii Celui Preaînalt [Ps. 81, 6].

Nu simpli „funcționari” ai Bisericii, nu simpli „credincioși de duminică” ai Bisericii…care mai vin, mai fac, mai zic, mai pleacă…

Vă dorim, din partea noastră, multă sănătate și pace în viața dumneavoastră!

Ne dorim să ne fiți aproape și să comunicăm din ce în ce mai mult.

Pentru că, comunicarea nu naște monștri…ci numai „tăcerea” asta…„de multe feluri”, care ne înconjoară, naște monștri. Și credem că ne caracterizează cumva…

Atâta timp cât odată enervați, odată stresați, nu mai vrem deloc să privim înapoi

Dumnezeu să ne întărească și să ne umple de bucuria și de iubirea Sa de oameni!

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce miluiești lumea Ta și ne curățești de multe și mari păcate, cu marea Ta iubire de oameni vino și ne mântuiește pe noi! Curățește lumea Ta! Umple-ne pe noi de bunătate și de pace dumnezeiască! Dă-ne nouă să avem gând bun unul față de altul. Dă-ne nouă ca, împreună, „cu cuvioșie” – după cum spune Dumnezeiescul Tău Episcop, Vasile cel Mare – să trăim în toate zilele vieții noastre și să avem la Tine moștenire veșnică, Iubitorule de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Dumnezeu să ne întărească și să ne păzească întru toate!

Praedicationes (vol. 2), p. 236-242

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232, 232-236.

***

De aceea, pe drept cuvânt, peștele se împute de la cap. Și când se împute…minunile, Sfinții, teologia devin comerț iar sfințenia pare „de vânzare”.

Și vă puteți uita în online sau în librării, dacă nu mă credeți, și veți vedea că „ortodocșii” sunt vreo 10.

Sunt vreo 10…de 20 de ani.

Că în România, „ortodocși”, sunt vreo zece…iar edituri ortodoxe sunt câteva…și numai ce se editează acolo, cu sclipici, pare să fie „toată Ortodoxia”.

Pentru că nu se editează, decât foarte puțin, cărți consistente, masive, ci mai toată lumea editează cărțulii…pe bani de cărți.

Însă nu poți să editezi numai acatiste, rugăciuni, și broșuri…și să reeditezi la greu…dacă ești editură care te respecți. Sau cine scrie și traduce trebuie să traducă și să scrie mult și divers, organic, dezvoltându-se ca o personalitate teologică în mod evident și nu să se ocupe doar cu mărunțișuri.

Care sunt oamenii care ne hrănesc sufletul prin ce editează?

Cine sunt ei?

Care sunt colaboratorii editurilor lor?

Cu cine faci editură…dacă tu editezi cărți cu persoane pasagere prin…viața editurii?

Puține cunoștințe în aceste probleme.

O lipsă de transparență crasă.

Oamenii, mai degrabă, se ascund să vorbească despre cine sunt și ce fac…decât să își prezinte onest postura din cadrul căreia scriu, traduc, editează.

Adică sunt oripilat de lipsa de profesionalism a celor care scriu și traduc dar și de mulțimea de „cărți” de 25 de pagini în Word și care ajung la 145 de pagini la editură.

De ce text cu font mare la cartea mică? De ce text cu literă mică…la cartea de peste 200 de pagini? De ce cruci, icoane, inflație de pagini goale pe ici pe colo…ca să tragi pe portofelul cumpărătorului?

Grija excesivă de „afacerea cărții” exclude cititorul. Nu se urmărește educarea lui, fundamentarea lui teologică…ci distrarea lui cu subiecte prizabile.

Sărim de la una la alta…pentru că nu avem un proiect editorial. Nu avem un orizont de așteptare. Nu vrem nimic pentru publicul cititor…ci doar cărți vândute.

Și tot oamenii care scriu și editează haotic spun că „restaurează”/ „fundamentează” credința…în poporul român…

Mă rog…ne desparte perspectiva asupra cărții. Asupra genezei și a viitorului ei.

Pentru că, pentru mine, cartea e ceva organic. O scriu pentru ca să cresc prin ea, o traduc pentru ca să cresc prin ea…și nu pentru că e „la normă”.

Deci: „O, neam necredincios și îndărătnic!”…

Căci în loc să sporim în frumusețe sporim în defetism.

Și Domnul îl cheamă pe fiu, pe acest tânăr nefericit la El…Și suntem la versetul al 18-lea, în care, deși Evanghelia de astăzi se numește vindecarea lunaticului (cum o avem în calendar)…noi avem de-a face cu o exorcizare a lui.

De ce?

Pentru că în versetul al 18-lea se spune: che epetimisen afto o Iisus/ și Iisus i-a poruncit lui…se subînțelege: demonului…che exilten ap’ aftu to demonion/ și demonul (la singular) a ieșit din el/ din tânăr…che eterapefti o pes apo tis oras echinis/ și copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Pes, pedos, care înseamnă copil, tânăr, slujitor. De unde avem noi, în română, pedagogie. Adică ce trebuie să știm și să facem pentru ca să-i instruim/ să-i educăm/ să-i fundamentăm/ să le dăm un sens în viață copiilor și tinerilor.

Și pedagogie facem acasă, la școală, la Biserică, în societate…de fiecare dată când îi învățăm pe copii și pe tineri să trăiască frumos, să gândească bine, să facă binele.

Adică să nu-și fure căciula singuri…ci să fie serioși cu viața lor și cu scopurile lor în viață.

Tot de aici, cu formare de la pes, pedos, avem pediatrie, pedofilie, pederastie, pedobaptism

Și se constată de aici că boala nu era somatico-psihică…ci de esență demonică. După ce a plecat demonul din copil…în mod imediat copilul nu a mai prezentat nicio simptomatologie suspectă ca până atunci.

Avem de-a face, așadar, cu o exorcizare

Însă orice exorcizare este, totodată, o vindecare de o întreagă simptomatologie de esență demonică, provocată de demoni…

Iar, în cadrul exorcizării, Domnul nu a făcut altceva decât să-i poruncească demonului, prin cuvânt, să iasă. Să părăsească ființa copilului.

Și accentuez asta, pentru că mulți oameni, necunoscând ce se petrece de fapt la o exorcizare, cred că preoții fac cine știe ce „invocări suspecte” sau „oculte” ca să îi scoată pe demoni din oameni. Asta și pe fondul la diverse filme văzute care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Însă exorcizările sunt rugăciuni către Dumnezeu…în cadrul cărora le poruncim demonilor să iasă din făpturile lui Dumnezeu, din cei posedați și să nu îi mai chinuie.

Zbaterile celor posedați, faptul că nu pot fi ținuți pe loc nici de oameni în toată firea, uneori nici legați…fac parte din durerile pe care le trăiesc cei posedați la contactul cu harul dumnezeiesc al slujbelor de exorcizare.

Dar preoții nu se apropie neapărat de cei posedați ci slujesc aceste rugăciuni de la o distanță anume față de cei îndrăciți…Numai că demonii din ei resimt, la modul foarte dureros rugăciunile și le provoacă daune fizice celor posedați.

Așa că noi, preoții, la exorcizări, facem ceea ce a făcut și Domnul cu tânărul posedat din Evanghelia de azi și nimic mai mult: le poruncim, cu cuvântul, să iasă din om.

Toate zvârcolirile celor posedați și hulele pe care le spun și forța fizică enormă pe care o au sunt de la demonii din ei…și demonii reacționează numai în fața sfințeniei lui Dumnezeu din Biserică.

Reacționează dușmănos și samavolnic față de cel posedat de ei…pentru că nu vor să iasă din om. Vor să îl chinuie în continuare…și să-l omoare.

Așa se observă diferența dintre boala psihică și demonizare. Un bolnav psihic sau un epileptic sau cu o altă boală rară, care poate părea „demonizare”, pot să spună tot felul de prostii, de hule, pot să joace teatru…în sensul de a ne determina să îi credem „demonizați”…

Însă ei nu pot căpăta, dintr-o dată, puteri uluitoare…ca spre exemplu: să sfărâme lucruri, să miște lucruri, să recite cărți întregi pe de rost, să vorbească în limbi străine pe care nu le-au învățat niciodată sau care sunt foarte rare, să spună păcatele celor din jur, să vorbească despre ceea ce numai demonii simt la contactul cu harul dumnezeiesc.

Demonii însă pot să facă toate aceste lucruri „uluitoare” la primă impresie și multe altele, care pot părea chiar „seducătoare”…dar care sunt tot atâtea încercări lamentabile de intimidare a preoților slujitori, ca ei să înceteze slujba, rugăciunile…și să îi lase pe oameni tot posedați, tot îmbolnăviți de demoni.

Însă exorcizările Bisericii sunt manifestări de mare iubire pentru cel în suferință și pentru familia lui și mijloace reale de vindecare ale celor posedați și nu bau-bauri.

Pentru că demonii, așa cum o să ne spună Domnul imediat, nu ies cu medicamente, cu perfuzii, cu înjurături din oameni, ci prin har și prin asceză. Printr-o viață de sfințenie.

Și ÎPS Bartolomeu Anania a tradus aici verbul epitimao prin a certa, traducere care are o mare tradiție. De unde epitimiile sunt certări…în sensul de remedii. De sfaturi de îndreptare.

Însă verbul poate fi tradus, în primul rând, prin a porunci, a da ordine, a da o poruncă…Pentru că, în ultimă instanță, porunca dumnezeiască are fundament educativ…are o finalitate bună. Nu e o poruncă goală…ci un cuvânt plin de putere dumnezeiască.

De aceea demonul a ieșit din copil. În fața poruncii/ a certării Domnului demonul a dat bir cu fugiții…N-a mai rămas în copil.

Iar verbul grecesc arată, totodată, că Dumnezeu e Atotputernic. Că Lui I se spun toate…inclusiv demonii.

De aceea la porunca Lui…demonul a ieșit

Nu a stat la parlamentări cu Domnul…ci a fost izgonit de puterea Sa dumnezeiască.

Pentru că la orice exorcizare făcută în Biserică tot Domnul e Cel care îi alungă pe demoni și nu noi, cei care slujim. Noi ne rugăm Domnului să îi alunge pe demoni…și ei ies din oameni tocmai pentru că nu mai suportă chinuirea pe care le-o aduce proximitatea/ vecinătatea cu harul dumnezeiesc, cu puterea Lui.

Și verbul pe care îl folosește limba greacă pentru exorcizarea în sine…este ieșire.

Demonul iese din om…pentru că e o ființă în sine, separată de cel posedat. E un duh rău, căzut, invidios, plin de răutate…și de aceea poate ieșipleca din persoana aceluia.

De aceea demonizarea nu e o boală psihică: pentru că demonizarea e locuirea în ființa ta a unei alte ființe, pe când boala psihică e datorată deprecierii fizice a creierului uman.

Ești luat în stăpânire de demon, ești condus de el, ești o unealtă în mâna lui, căruia i te poți împotrivi doar foarte slab…tocmai pentru că te-ai afundat în rele…și el a prins curaj și s-a înrădăcinat, ca un parazit, în ființa ta.

Ești parazitat de o altă ființă, adică demonizat.

Căci demonul nu e o fantasmă…ci o ființă spirituală personală. E o realitate personală…și de aceea te poți și elibera de el.

Dar demonul e un înger căzut și nu sufletul unui om rău, mort de curând sau de secole sau o creatură fantastică mitologică.

Căci demonul nu e vampir, nu e vârcolac, nu e stafie, nu e extraterestru, adică o ființă „civilizațională” (așa ceva nu există, adică vampiri, vârcolaci, stafii, extratereștri, zei, semizei, forțe impersonale) ci un înger căzut, care poate lua diverse forme, se poate arăta în diverse moduri și poate produce daune dintre cele mai sofisticate cu putință.

Dacă demonul ar fi fost o fantasmă a minții noastre, văzută în somn sau în anumite clipe, în stare de trezvie…ar fi fost imposibil de eradicat. Ce am fi putut face: să ne extirpăm creierul?!

Dacă el ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi dat să căpătăm „forțe speciale”.

Dacă ar fi fost o halucinație…nu ne-ar fi făcut să țipăm în Biserică și să spunem că ne arde harul, așa cum fac demonizații.

Însă demonii sunt reali, ca și Îngerii și Sfinții și dacă demonii ne fac rău…Sfinții și Îngerii sunt de partea noastră și ne învață numai la bine.

De aceea nu putem avea vedenii duhovnicești în care să fim învățați minciuni, hule, erezii, lucruri triviale.

Vedeniile dumnezeiești ne învață cele mai sfinte lucruri ale teologiei și ale vieții creștine și nu au nimic de-a face cu posesia satanică sau cu halucinația.

Demonul iese la propriu din om.

Și omul posedat știe și resimte cu toată ființa sa, ca pe o mare eliberare și ca pe o mare bucurie, plecarea/ izgonirea demonului sau a demonilor din el.

Iar eu am văzut și am cunoscut oameni posedați dar și…vindecați de posesie…care erau în stare (era și firesc: oamenii trăiseră o experiență personală de la cap la coadă) să dea detalii imense, de la nivel cerebral, sufletesc și fiziologic, despre intențiile/ voința demonilor…cu ei.

Ei, cei vindecați, pot da detalii despre ce simțeau, ce trăiau, ce viață de coșmar au avut în timpul posesiei…iar exorcizările lor, înregistrate audio și video, sunt o lecție vie de demonologie…pentru că demonii vorbesc prin glasul lor…diverse lucruri.

Unele adevărate…altele false

Iar pe cele adevărate demonii le mărturisesc numai pentru că sunt urgisiți/ chinuiți de harul dumnezeiesc…și spun, la propriu, cum se simt.

Pentru că în cadrul rugăciunilor de exorcizare demonii devin „pacienții”, adică cei care strigă ca din gură de șarpe ce se petrece cu ei.

Praedicationes (vol. 2), p. 232-236

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229, 229-232.

***

Căci trebuie să publicităm/ să facem cunoscuți foarte mulți oameni. Iar dacă ne limităm doar la câțiva, arătăm că ceva e putred în modul nostru de a vedea lucrurile. Că noi, în consecință, nu suntem niște oameni ai comuniunii, ai deschiderii frumoase…ci ai exclusivismului.

Pentru că, dacă considerăm că numai X, Y, Z sunt „singurii oameni” care trăiesc ortodox și numai ei au lucruri de spus altora…și chiar dacă ei ar fi extraordinari…dar noi îi vedem numai pe ei astfel, înseamnă că avem o problemă de perspectivă.

Înseamnă că nu mai vrem să descoperim noi și noi oameni…ci ne reducem atenția doar la cei deja cunoscuți și doar în jurul lor vorbim.

Și dacă nu ne extindem cunoașterea și publicitarea noastră la noi oameni ai Ortodoxiei…arătăm că nici noi nu avem o perspectivă amplă ci îngustă asupra cunoașterii oamenilor.

Pentru că Ortodoxia nu s-a redus niciodată la doi oameni ci ea a fost o pledoarie înaltă despre o multitudine bogată în experiență și în cunoaștere teologică.

Și pe mine mă îngrijorează rejectarea asta în masă…a celor pe care nu vrem să îi cunoaștem sau nu suntem în stare, mai bine zis, să îi cunoaștem.

Mă îngrijorează pentru că e o manifestare paranoică

Pentru că rejectarea asta, în masă, e una ideologică…și nu vine dintr-o cunoaștere reală a oamenilor.

O rejectare insolentă și înfumurată.

Căci după cum nu putem să reducem discuția despre Sfinți la 10 Sfinți și să lăsăm în afara discuției milioane de Sfinți…tot la fel nu putem să absolutizăm discuția despre Ortodoxie doar în jurul la câteva repere teologice cunoscute.

Prin această strategie de comunicare ne aruncăm în ridicol toată predicarea teologică…dacă din milioane de ortodocși actuali noi spunem că „autentici” sunt doar 3-4.

Pe ceilalți cine nu îi lasă să fie „repere” de viață teologică?

Și dacă nu vor să fie „repere”, de ce le place să asculte toată ziua pe cele „3-4 repere” și să rămână tot la fel de neîndreptați?

Sau de unde știm că nu mai există încă o mie, încă un milion de oameni ai lui Dumnezeu, care ca și Părintele X sau Ierarhul Y trăiesc și vorbesc teologic?

Ci noi, dimpotrivă, trebuie să arătăm binele din câți mai mulți, fără pretenția de a fi „perfecți” în orice afirmație și faptă a lor.

Pentru că așa arată Ortodoxia: ca niște flori diverse, mai mari sau mai mici, mai cu miros sau fără, dar care, cu toatele, sunt florile Ortodoxiei.

Pentru că asta înseamnă să vezi: să admiri cât mai mulți oameni. Binele din cât mai mulți oameni.

Iar cei care își aleg…sau citesc numai câțiva Sfinți e observabil că și în viața aceasta se reduc doar la cunoașterea a câtorva oameni.

Nu vor mai mult.

Nu vor „să riște” să aibă o cunoaștere și mai profundă, și mai diversă.

Rămân la puțin…la un puțin condamnabil de Dumnezeu…

Pentru că atunci când poți mult…nu trebuie să faci puțin. Și când ești flămând să-L cunoști pe Dumnezeu atunci ești flămând să îi cunoști și să îi ajuți pe oameni. Vrei tot mai multă cunoaștere a oamenilor…pentru că vrei să vezi cum a lucrat Dumnezeu în câți mai mulți oameni.

Însă ce ne spun, în subsidiar, cei care se opresc la două-trei repere de viață duhovnicească? Că nu gândesc cu mintea lor. Că nu ei i-au descoperit ca Sfinți…ci alții le-au spus să îi cinstească ca Sfinți.

Și de aceea observăm că apar numai unele cărți. Se fac conferințe numai despre anumite persoane în ideea că ei, doar ei, cei pe care noi îi publicăm sau despre care vorbim noi și ai noștri…doar ei sunt „Sfinții” noștri.

Însă asta e perspectiva de viață și de gândire a unor oameni cu mentalitate schismatică și ereziarhă.

Pentru că atunci când reduci discuția la câțiva Sfinți sau la anumite teme, rupte din arealul lor, arăți că nu te interesează deplinătatea, plenitudinea…ci preferi fragmentarismul.

Și când „te folosești” de Sfinți, de persoanele și teologia lor pentru a lupta cu Biserica sau pentru a-ți minimaliza adversarii sau pentru a-i pune în conflict pe Sfinți arăți că gândești non-eclesial.

Pentru că despre Sfinți și despre teologie trebuie să vorbești plenitudinal. Trebuie să îi vezi pe toți la un loc, într-o conglăsuire…iar teologiile lor ca pe unele care se completează și se îmbogățesc reciproc.

Trebuie să ai puterea duhovnicească a slavei Lui în tine și multă teologie și cunoaștere duhovnicească pentru a vedea ordinea și legătura interioară dintre Sfinți și dintre învățăturile dogmatice, morale, canonice ale Bisericii.

Dacă nu dovedești că ai această minte plină de sinteze teologice și experiențiale, fără doar și poate vei dovedi contrariul: că ești exclusivist și needucat teologic. Că tu te reduci la discuția a doi-trei…pentru că atât te-a lăsat lenea să citești, să studiezi…

Adică ești ageamiu…Te bagi unde nu îți fierbe oala.

Și de aceea exclusivismul ortodocșilor față de ortodocși și nu mai spun față de neortodocși…mă înfioră.

Mă cutremură…

Pentru că îmi dau seama că așa fac și cu Sfinții lui Dumnezeu și cu adevărurile dumnezeiești.

Fapt pentru care pe cei pe care îi plac…îi cred…și pe ceilalți Sfinți îi resping. Îi minimalizează…sau nici măcar nu sunt interesați să cunoască câte ceva despre ei.

Și această împărțire după mofturi e…dramatică

Pentru că ortodocșii autentici sunt cei care au evlavie pentru toți Sfinții și doresc să îi cunoască pe toți, în ciuda puținătății timpului pe care îl au la dispoziție.

Căci și în viața reală…oamenii nu se opresc cu cunoașterea…sau nu se termină umanitatea odată cu cunoașterea lui Dan Puric, a academicianului nu știu care și a episcopului nu știu care…ci ei sunt avizi de tot mai multă cunoaștere a oamenilor. O cunoaștere a cât mai multe persoane.

Și de aceea mă îngrozește faptul când contemporanii noștri doresc numai 2-3 inși. Și pe ei îi laudă și în culcare și în sculare…și „nimic” nu mai e de spus!…

Nimeni nu mai e „Sfânt” în afară de cei 2-3…

  Și când se face centrarea asta pe cei doi-trei…mie îmi trece chefulîi mai cunosc pe oamenii ăia despre care vorbește toată lumea.  Am reticență…uneori până la repulsie față de tot ce promovează.

De ce? Pentru că cei doi-trei sunt de acord cu monopolizarea discuției asupra lor. Cu laudele exagerate la adresa lor.

Și cine susține această propagandă deșănțată a doi-trei în detrimentul multora e cert că, la mijloc, sunt interese de imagine și financiare, adică non-bisericești.

Altfel nu ar propaga exclusivismul ci plenitudinalul Ortodoxiei.

Adică detest „cultul personalității” făcut pe baze ideologice și prin manipulări publicitare.

Detest lucrurile care nu vin de la sine

Adică încercările unora de a ajunge în prim-plan nu prin muncă susținută, nu prin operă…ci prin cine știe ce sprijin sau publicitare exagerată.

Praedicationes (vol. 2), p. 229-232

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215, 215-229.

***

Și Matei 17, 17[1] pare ceva scos din context, dacă nu înțelegem adânc lucrurile.

De ce?

Pentru că Domnul, în mod paradoxal pentru un cititor liniar…căruia nu îi plac paradoxurile scripturale…în loc să vorbească cu tatăl și în loc să-i apostrofeze pe Sfinții Apostolii spune lucruri care par că nu au nicio legătură cu realitatea de față, cu contextul…

Pentru că El se referă, așa, în general, la următoarele lucruri: la un neam necredincios și îndărătnic, care, la primă impresie, pare să nu aibă nimic de-a face cu ce se întâmplă.

Dar să urmărim textul grecesc: apocritis de o Iisus ipen/ și a răspuns Iisus zicând: O ghenea/ O, neam…ghenea, gheneas…apistos che diestrammeni/ necredincios și pervertit/ corupt…în traducerea ÎPS Bartolomeu Anania acest diestrammeni fiind tradus prin îndărătnic.

Și pistos e credincios…pe când apistos înseamnă necredincios în limba greacă. Căci a, în greaca veche, e particula negației. E nu-ul nostru.

De aceea, noi, personal, în diverse contexte vorbim despre aharic, adică fără har….folosind a-ul negației din greacă. Nu mai știu dacă l-am inventat eu sau dacă l-am preluat…dar îl folosesc.

Și când cineva e aharic înseamnă că nu e al Bisericii. Nu e botezat ortodox. Și din această cauză e aharic. Nu a primit harul în mod sacramental.

Nu s-a instalat în el harul lui Dumnezeu. Nu s-a sădit în el. Nu s-a sălășluit în el…

Deci: „O, neam necredincios și corupt!”. Corupt, păcătos…

Căci îndărătnic acesta arată starea de spirit…a celor care vor să meargă îndărăt…și nu înainte.

Adică n-o să meargă poporul spre bine, el merge ca racul, invers…Nu vrea să se spiritualizeze, să se înduhovnicească…ci se întoarce la starea de satanizare din trecut…când nu era botezat.

Se umple de necredință și nu de credință.

Și aici sunt vizați evreii timpului aceluia…dar și noi…

De ce? Pentru că și noi suntem neam necredincios și îndărătnic…și Domnul ni se adresează și nouă când spune: eos pote met’ imon esome;/ Până când voi fi cu voi? Până când am să vă mai sufăr? Până când vă voi mai ajuta…atâta timp cât voi rămâneți la fel de neîndreptați, la fel de nerecunoscători?

Și eos pote anexome imon;/ până când vă voi [mai] îndura pe voi? Până când vă voi mai suferi? Până când vă voi mai răbda în starea în care sunteți?

Ferete Mi afton ode/ Aduceți-Mi-l mie pe el aici. Aici, unde Eu Mă aflu acum.

Deci ideea e în felul următor: de aici aflăm sursa demonizării noastre. Căci demonizarea ne apucă atunci când ne apucă necredința. Când se sădește în noi, adânc, necredința. Necredința prostească, demonică.

Și când în loc să ne întărim, să creștem în viața duhovnicească noi, dimpotrivă, ne apucăm de păcate.

Și aici îndărătnicia se referă la faptul că am fost odată oameni ai Bisericii…oameni cu cap…și, deodată, vedem cum devenim oameni fără cap. Fără bun simț. Oameni fără verticalitate.

Căci acesta e marele pericol al oamenilor care au avut o anume sporire religioasă. Care au fost, un timp anume, trăitori ai unei vieți liturgice fervente…și care, deodată, s-au mândrit…s-au crezut unicat…și în loc să sporească în cumințenie, în bunul simț, în credincioșie, în cunoștință, în puterea lui Dumnezeu au început să crească…în imagine.

În imaginea de sine.

În „pomul lăudat” la care nu trebuie să vii cu sacul. Cu tractorul

Fapt pentru care, adesea, la pomul lăudat…trebuie să vii rezervat. Adică la cel pe care toți îl laudă, pe care toți îl popularizează…dar pe care tu nu-l cam vezi aducând roade…Sau nu pe cele pentru care e lăudat de toți.

Căci, adesea, e mai mare faima decât adevărul.

Și, câteodată sau mai întotdeauna, e bine să ai faimă „mai mică” decât opera și viața. Căci dacă o ai mai mare, dacă ești lăudat de toți iar tu șomezi…ajungi de râsul dracilor.

Căci ești o mare uimire când omul te descoperă. Când își dă seama că valorezi cu mult mai mult decât văd mulți. Și atunci e uluit și împlinit cu adevărat

Dar dacă ai o faimă mincinoasă…dezamăgirea vizavi de tine se revarsă și vizavi de alții…

Căci omul vine și te vede și…îl uimești…„Vai, era de o atât de mare delicatețe, cuviință, sfințenie…și mi-a zis pe aia și pe-ailaltă despre mine…de am rămas năuc”…

Așa că, dacă te laudă toți, ceva miroase urât…Căci așa spune și Scriptura: să te ferești de omul pe care-l laudă toți! Pentru că, dacă te laudă toți, înseamnă că tu, pentru a sta în zece bărci, îi minți pe toți. Sau le spui numai ceea ce vor ei să audă.

Și prin asta te arăți că nu ești prieten numai cu oamenii lui Dumnezeu…care vor dreptatea, adevărul, sfințenia, curăția…ci îți relativizezi credința ta „împăcându-i” pe toți.

Astfel că la unii le spui una, la alții alta…și la niciunul dintre ei nu le spui „toată inima ta”. Așa că îi minți pe toți…și de aceea pari să fii „prieten” cu toți. Și reușești, de fapt, să nu fii prieten cu nimeni…

Căci prietenia are priorități. Și prioritatea de bază e relația corectă, frumoasă, plină de iubire.

Însă asta nu înseamnă că trebuie să avem relații numai cu foarte credincioși, numai cu oameni Sfinți…și să nu ne uităm la ceilalți.

Dar asta se practică la greu azi…

Se practică excluderea ta…pe diverse motive puerile

Și ați văzut, în online, pe Părintele Savatie Baștovoi și exclusivismul pe care îl practică. Cum nu știe să comunice…cum nu știe să-i unească pe oameni în jurul lui. Și ca el mulți alții…

Sau pe Dan Puric, pe care nimeni dintre „ortodocși” nu-l „cunoștea” și „aprecia” la începutul lui 2007…Și când a apărut la televizor și a vorbit despre Sfintele Icoane…și când și noi l-am lăudat…deodată, toată lumea a început să îl laude. Oare toată lumea…îl cunoaște?

Adică Părintele Cleopa, Părintele X și Părintele Y par că sunt „singurii” oameni duhovnicești ai lumii.

Nimeni, în afară de câțiva, numărați pe degete, par să nu mai existe.

Însă atunci când vedem, dintr-o mare de credincioși, doar 3-4 ortodocși…asta miroase urât.

Publicitarea asta unidimensionată face rău Bisericii…pentru că arată că noi avem o mână de oameni duhovnicești și restul „șomeri”. Însă e o perspectivă cu totul și cu totul falsă…și non-eclesială.

Pentru că trebuie să vedem și să punem în evidență cât mai mulți oameni frumoși și duhovnicești în Biserică dacă avem ochi…curați.

Partizanatul exclusivist miroase a prostie. A lipsă de viață duhovnicească. A sectarism.

Pentru că omul duhovnicesc pune în evidență pe foarte mulți…și nu se pune în evidență, în mod monoman, numai pe sine. Adică nu împarte poze cu sine la toți…ci vorbește despre foarte multe caractere frumoase.


[1] De aici începe a doua filă a predicii.

Praedicationes (vol. 2), p. 215-229

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215.

***

Demonii puneau demonizarea pe seama lunii…

Și nu știm cauzele demonizării tânărului…ci numai că demonizarea se manifesta prin intrări în inconștiență.

El pătimea…pătimea rău

(Tușesc)…Mă scuzați…Sănătatea mea vocală este depreciată…de atâta vorbit și zbatere în lumea asta.

Și cred că înțelegeți faptul, că eforturile noastre, acestea prin care vorbim ore întregi, aici, în online și în viața și slujirea noastră, sunt eforturi mari…epuizante

De aceea sperăm ca în inima dumneavoastră să intrăm frumos…înțelegându-se faptul că ne zbatem pentru dumneavoastră…în ciuda oboselii și a sănătății noastre afectate.

Și pentru toate aceste eforturi gratuite pentru dumneavoastră puteți să faceți o rugăciune pentru noi, pentru că și noi vă purtăm în rugăciunile noastre.

Ne rugăm pentru dumneavoastră…chiar dacă nu vă știm numele. Pentru dumneavoastră cei care ne audiați acum sau mai târziu

Vă rugăm să vă rugați pentru noi, pentru că avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Pentru că și noi avem puținătate de viață și de putere…și nu suntem infiniți

Dar încercăm, cu toată oboseala și slăbiciunea noastră, să ne folosim duhovnicește, în mod reciproc, de textul dumnezeiesc de față, cu harul lui Dumnezeu…

Deci acest om…nu ni se spune numele…tatăl tânărului, cere de la Domnul miluirea fiului său.

Cere miluire nu pentru sine – și, iată, dragostea, iubirea lui de tată! – ci pentru fiul său. Pentru fiul său demonizat

Și ce se petrecea de fapt cu lunaticul?

Pollachis gar/ căci adesea, pollachis, în mod frecvent…pipti, de la pipto, a cădea…tânărul cade, cu sensul de aruncat…căci demonii îl aruncau…sau îl făceau să cadă

El cade (pipti), unde?, is to pir/ întru foc che pollachis is to idor/ și adesea întru apă.

Și de la pir din limba greacă, care înseamnă foc…vine piroman în limba română: adică cel care are obsesia sau plăcerea nebună de a incendia, de a da foc, de a face rău prin incendiere

Și el cădea adesea în foc și adesea în apă

Iar în interpretări duhovnicești ale acestui text evanghelic, căderile lui în foc și în apă înseamnă căderile noastre, ale tuturor, în poftă și în mânie.

Focul poftei…și apa rece, de gheață a mâniei…

Adică în cele două extreme, așa cum le vede Sfântul Maxim Mărturisitorul: în extrema desfrânării și în extrema mâniei, a răutății explicite, faptice.

Și expresia această de aici, că tânărul adesea cădea în foc și adesea în apă, arată aprinderile noastre interioare spre împătimirea prin plăcere sau prin împătimirea noastră prin durere.

Căci dacă ne aprindem spre plăcerea trupească, spre dorința banilor, a traiului bun, și acestea ne aduc plăcere…o plăcere perversă, care, în cele din urmă, ne aduce durere…împătimirea prin durere este împătimirea prin agitația noastră mânioasă, revanșardă, prin ținerea de minte a răului și prin născocirea a tot felul de curse pentru alții.

Apa mâniei, a cruzimii, a mândriei, a luciferismului…strică fierbințeala duhovnicească a inimii noastre. Adică iubirea noastră de Dumnezeu și de oameni, respectul pentru lucrurile firești și pentru conviețuirea pașnică.

Apa răzbunării. Dorința de a-i face felul celuilalt…prin cine știe ce stratageme.

Și prin care, în cele din urmă, nu ajungi să faci nimic. În afară de faptul de a-ți bate cuie în cap, în suflet…și să te împătimești și mai rău.

Căci dacă te umpli de tot felul de pofte…sau te mânii pe tot omul…nu faci decât să acutizezi în tine dezechilibrele interioare. Să înmulțești și să aprofundezi patimile tale, să le faci mult mai tăioase și mai zdrumicătoare de suflet.

Deci dracii puneau pe seama lunii toate aceste dureri pe care i le provocau.

Dracii erau nemiloși…îl atacau fără milă pe tânăr, necontenit…pentru că doreau să îl omoare.

Căci care altul ar fi fost motivul pentru care îl aruncau în foc și în apă?

Asta în stare de inconștiență

După cum vedeți dracii căutau locuri primejdioase pentru copil…Îl duceau spre acele locuri…

Și căderile lui nu erau „ghinioane” și nici din motive de sănătate…ci erau cauzate de răutatea demonului din el. Care îl muncea

Și, mai mult ca sigur, părinții lui, mama, tatăl său, alte rude, cineva…stătea și îl păzea pe tânăr…ca să nu moară ars sau înecat.

Aici, în Scriptură, nu aflăm nimic despre mama lui. Doar despre tatăl lui…Lucru interesant…Poate că nu mai avea mamă…Nu știm care e motivul pentru care doar tatăl e amintit…

Dar să zicem că avea familie, frați…și, fără doar și poate, aceia nu îl mai scăpau din ochi. Căci dacă l-ar fi lăsat singur, neînsoțit…ar fi murit de mult, conform mărturiei tatălui său, atâta timp cât dracul dorea să îi facă de petrecanie.

Lucru din care învățăm că trebuie să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, începând cu propria noastră familie. Cu propria noastră casă. Cu rudele noastre.

Că nu putem fi indiferenți la nevoile celor din familia noastră…dacă ei doresc să fie ajutați.

Căci dacă el cădea în foc…trebuia să fie cineva lângă el să îl scoată din foc…Iar dacă cădea într-o apă…trebuia să îl scoți de acolo, să știi să înoți…sau să îl scoți dintr-un puț, dintr-o fântână.

Adică putea părea că se sinucide…când el, de fapt, era aruncat de demon spre o moarte jalnică.

Și din această perspectivă ar trebui să privim foarte profund sinuciderea, pentru ca să înțelegem cât este influență demonică, nebunie sau frică în acest act și cât e arogantă alegere spre a te sinucide.

Că una e să alegi să te sinucizi în urma unor raționamente, a unei gândiri ideologice, care vede în sinucidere un final „normal” pentru viață și alta e să te sinucizi din cauza unei posesii sau a unei influențe demonice. Nu e totuna…pentru că, în al doilea rând, avem de-a face cu o minte răvășită, confuză…

Așa că tânărul nostru, din punctul de vedere al vieții sociale, erau un om cu handicap, cu handicap provocat de demonizare.

Avea nevoie să fie însoțit.

Nu mai putea trăi și umbla fără supravegherea iubitoare și compătimitoare a cuiva.

Și de aici vedem iubirea tatălui său pentru el.

Pentru că tatăl nu mai trăia pentru sine…ci pentru copilul lui.

Trăia în ritmul problemelor trăite de copilul lui…

Și, iată!, versetul al 16-lea, în care tatăl îndurerat spune: „Che prosinegca afton/ și l-am adus pe el (pe copilul meu) tis Matites Su/ la Ucenicii Tăi…

Și aici tatăl îi recunoaște pe Ucenicii Lui, pe Apostolii Lui, pe Următorii Lui. Le recunoaște existența și autoritatea.

Cărora, mai întâi, le-a cerut ajutorul.

Nu a venit prima dată la Domnul…ci s-a adresat Ucenicilor Lui…

Dar, continuă el: che uc idinitisan/ și [ei] nu au fost în stare, nu au fost capabili ca afton terapefse/ să îl vindece pe el.

Și de la terapefo, verb, care înseamnă a vindeca, a salva pe cineva îl avem în română pe terapeutic sau pe terapie.

Ceva terapeutic, vindecător.

Terapie, metodă vindecătoare prin intermediul pastilelor sau a ceaiurilor. Ce facem noi pentru a ne vindeca, pentru a ne însănătoși.

Însă vindecarea pe care o propune verbul grecesc nu se referă numai la trup ci și la suflet.

După cum există medicamente pentru trup există și medicamente/ remedii/ terapii pentru suflet.

Ei, Apostolii Tăi, Îi spune omul necăjit, nu au avut putere să îl vindece! Afirmație prin care tatăl vorbește despre demonizare ca despre o boală.

Da, una a sufletului, care afectează și trupul. Pentru că demonii vin în noi datorită păcatelor noastre.

Ei n-au fost în stare. Nu au fost capabili. Nu au avut…putere.

Și când vorbim despre putere, vorbim despre ceva foarte important în viața duhovnicească. Fiindcă dinamis-ul, puterea înseamnă energie cât și lucrare.

Și la Botez primim energia necreată a lui Dumnezeu, harul Său, slava Lui, care ne face să fim dinamici din punct de vedere duhovnicesc.

Primim harul lui Dumnezeu spre lucrare.

Pentru că harul înseamnă viață, înseamnă acțiune, înseamnă dăruire…pentru că te îndeamnă la tot binele.

Iar preotul primește prin hirotesie, de la Dumnezeu, puterea/ dinamisul de a ierta păcatele oamenilor.

De unde iertarea este acțiune, e viață, e transformare a vieții. Pentru că iertarea păcatelor nu înseamnă stagnare, încremenire sau relaxare ci derulare a vieții spre bine. Spre un tot mai mare bine. Fiindcă ne umplem de harul de a face cele bune.

Și de aici, în teologia ortodoxă recentă, utilizăm sintagma dinamismul credinței sau dinamism duhovnicesc sau puterea credinței.

Și prin acestea arătăm, că dacă avem o credință vie, ea trebuie să arate/ să dezvăluie/ să sublinieze puterea harului lui Dumnezeu din ea. Prezența harului din ea…

Deci omul trebuie să fie plin de putere dumnezeiască dacă are o credință vie, autentică.

Cu alte cuvinte, noi, atunci când credităm pe cineva ca Părinte duhovnicesc, când îl ascultăm, când ne sfătuim cu el și îl punem să se roage pentru noi, pentru că îl considerăm un om al lui Dumnezeu, plin de har și de înțelepciune și viață teologică, îl socotim astfel pentru că simțim și vedem harul lui Dumnezeu în ființa sa, în faptele sale și în cuvintele sale.

Nu îl socotim astfel fără motive…ci datorită multor motive.

Pentru că Dumnezeu ne-a încredințat, în multe feluri, despre faptul că lucrează și vorbește prin acest om. Că el, Părintele nostru duhovnicesc, este prieten al lui Dumnezeu.

Și, adesea, ne împărtășim de roadele puterii rugăciunii sale, pentru că Domnul îl ascultă pe el. Iar puterea sa duhovnicească e putere obținută prin curățirea sa de patimi și nu prin îngâmfare.

Căci puterea sa e harul lui Dumnezeu.

Și, spre exemplu, în Patericul egiptean ca și în alte multe Vieți de Sfinți (și nădăjduim să vină și ziua aceea, când o mai fi și ea?, în care să începem discutarea Vieților Sfinților la nivel online…în mod metodic…în care să înțelegem profunzimea anumitor fapte și ziceri. Căci noi avem deja mai multe proiecte în acest sens. E o avalanșă de câte vrem…dar nu e timp pentru toate.), există mărturia unor Sfinți care au spus că e nevoie și de sfințirea noastră, a celor care cerem rugăciunile Sfinților…pentru ca rugăciunile lor să aibă impact în viața noastră.

Deci nu putem să lăsăm toată înțelegerea și asceza numai pe seama Părinților noștri duhovnicești sau a Duhovnicilor noștri ci noi înșine trebuie să ne sfințim viața din greu, trebuie să ne umplem de asceză și de cunoaștere teologică.

Ei, cu toții, se roagă pentru noi…dar și noi trebuie să fim plini de cunoaștere și de rugăciune. De viață curată.

Căci numai astfel exemplul și rugăciunea lor au impact, ajung până la noi.

Fiindcă cum altfel putem să ne înțelegem Sfinții și Părinții duhovnicești dacă noi nu sporim în curăție și teologie?

Dacă ei sunt tot mai înalți iar noi tot la fel de nesimțiți…cu ce ne ajută frumusețea, curăția și înălțimea gândirii lor dacă nu le înțelegem?

Iar neînțelegerea lor ține de lipsa noastră de asceză…și de păcatele noastre. Dacă am dori cu adevăratîi înțelegem și să-i urmăm, Dumnezeu ne-ar ajuta, cu siguranță, în scurt timp.

Căci faci nefolositoare rugăciunea Sfinților atâta timp cât tu ești impenetrabil pentru har.

Tu ești un geam murdar, plin de urme de muște și de mizerie…și de aceea razele rugăciunii lor nu pătrund în casa sufletului tău.

Razele rugăciunii nu ajung la tine, adică harul dumnezeiesc.

Deci dacă îl creditezi pe cineva drept om duhovnicesc și aștepți de la el rugăciune și sfătuire…atunci și tu trebuie să faci ceva cu viața ta, vorba cântecului hip-hop.

Și ca să faci ceva cu viața ta trebuie să te curățești de păcate, pentru ca rugăciunile Bisericii să ajungă până în inima ta.

Trebuie să te lași iradiat de harul Bisericii, ajutat, învățat, întărit în bine pentru ca să simți cât de folositoare sunt înțelepciunea și rugăciunea Sfinților.

Pentru că trebuie să le înțelegi profund, apropiindu-te de valoarea lor în mod practic și nu ca un spectator de pe margine, care nu se luptă în arenă.

Iar dacă stai așa, ca lemn tănase, te vizitează harul lui Dumnezeu…pe când tu ești dus cu sorcova. Și dacă ești plecat cu sorcova și vrei să te vindeci de orbirea ta, trebuie să te întorci acasă, să stai în rugăciune, în îngenunchere smerită a întregii tale ființe, în cuget smerit, cum ne cere Sfântul Profet David, și în zdrobirea ta vei simți harul Lui.

Și Dumnezeu, pe cel care se întoarce…pe cel care se plânge pe sine…pe cel care își recunoaște decadența…nu-l mai pedepsește! Pentru că El pedepsește/ mustră părintește tocmai pentru ca omul să se vadă pe sine, să se recunoască ca-n oglindă…și nu pedepsește de dragul pedepsei.

Și de aceea trebuie ochi duhovnicesc, experiență multă la Spovedanie, pentru ca să vezi din ce cuget, din ce inimă se spovedește omul…și care îi sunt așteptările de la Dumnezeu și, implicit, de la sine.

Pentru că una e să te tot spovedești…și să nu arăți nicio sporire, nicio umplere de frumusețe, nicio îndrăzneală spre fapta bună…și alta e să mai și păcătuiești în mijlocul multor fapte și dorințe duhovnicești.

Pentru că Spovedania e pentru a ne umple de har pentru a birui răul, păcatul, căderea în noi înșine. Pentru a fi tot mai puternici împotriva răului din noi și din alții în ciuda căderilor noastre de tot felul.

Și omul, omul care vine la Dumnezeu și spune: Doamne, eu sunt cel ce am păcătuit fără nerușinare în fața Ta…Eu, păcătosul, acest vierme nenorocit…Eu, mica făptură a Ta plină de toate patimile…Iartă-mă, miluiește-mă…că nu sunt în stare, nu pot să mă ridic singur din patimile mele…Pe acesta Dumnezeu îl aude!

Pentru că el se scoală din moartea păcatelor lui.

El înviază din morți…

O minune imensă se produce cu el…cu cel care se lasă condus de Dumnezeu spre pocăință. Spre îndreptarea vieții.

Adică pocăința are rezultate concrete!

Vezi cum se umple Biserica, cum se schimbă viața oamenilor, cum oamenii iradiază de bucurie.

Și când te spovedești și te pocăiești începi să vezi frumos. Nu mai vezi răul din alții…ci, cu precădere și ca cele mai deplorabile, vezi păcatele tale. Patimile tale infecte. Care miros urât duhovnicește și care sunt mișcări spre rău, spre o tot mai mare decadență.

Nu mai ai ranchiune.

Nu mai ai cerințe să ți se facă, să ți se dea…să ți se aloce…

Pentru că începi, smerit, să pui osul la treabă. Să lupți cu patimile din tine, să înveți viața ortodoxă, să te familiarizezi cu Tradiția și cutumele Bisericii.

Adică începi să te integrezi în viața eclesială…dacă până acum ai trăit o viață telurică, pământească…

Însă numai Dumnezeu ne luminează ce să facem cu noi…și cum să ne integrăm în viața duhovnicească a Bisericii. Care sunt bucuriile dar și exigențele vieții eclesiale.

Și orice ai fi tu (zugrav, preot, ministru, măturătoare), când începi să vezi ce înseamnă a fi ortodox…îți faci treaba acolo unde ești…și înveți din toate. Și din bune și din rele.

Și îți faci treaba bine, cu toate căderile tale, dacă te iradiază viața Bisericii, adică harul Prea Sfintei Treimi.

Căci rugăciunile Bisericii încep să intre în tine și să producă multă frumusețe de conștiință.

Și de aceea totul e bine.

Pentru că ai început să îți faci curățenie prin casă…prin casa sufletului.

Treaba merge bine…

…Iar tatăl a venit la Ucenicii Lui și ei, Apostolii Domnului, nu au putut să îl vindece. Adică în mod duhovnicește. Să izgonească demonul din tânăr.

Și asta pentru că nu au fost plini de puterea harului lui Dumnezeu ca să îl ajute sau nu s-au rugat plini de iubire și de dăruire pentru vindecarea copilului.

Însă nu trebuie să înțelegem prin aceasta că Sfinții Apostoli erau lipsiți cu totul de iradierea harului lui Dumnezeu și de luminarea lui Dumnezeu, ei, tocmai ei, care erau intimii Stăpânului. Pentru că ei erau iradiați de har din destul, chiar dacă nu îl primiseră în adâncul lor, ca la Cincizecime.

Căci cum ne-am putea închipui faptul, ca tocmai Apostolii Domnului, care stăteau lângă Domnul clipă de clipă, ei, tocmai ei, să fie lipsiți de har?

Vă dați seama ce s-ar întâmpla cu fanii lui Madonna sau ai lui Michael Jackson…dacă ar sta lângă ei clipă de clipă? Câte detalii ar ști despre ei…și cât de mult ar deveni părtași cu viețile acelora?

De aceea nu ne putem închipui nici ce a însemnat ucenicia Sfinților Apostoli pentru ei…și câte au înțeles de la Domnul și cât au fost iradiați de slava Lui în orice clipă.

Pentru că ei aveau o viață dumnezeiască, fiindcă Izvorul vieții era cu ei.

Și pe fiecare zi se umpleau de har și de curăție dumnezeiască.

De aceea Apostolii Lui nu erau lipsiți de har și nici de iubire pentru oameni. Aveau și puterea să îl vindece.

Însă – aici e minunea! – Domnul le spune că era nevoie în acest caz de multă asceză, de multă dăruire iubitoare.

Și de aceea s-au smerit și mai mult…înțelegând că rugăciunea puternică e cea plină de iubire și de durere pentru cei care suferă, pentru cei care au nevoie de vindecare.

Adică trebuie mai mult: să te chinui și să te rogi cu durere pentru oameni.

Nu e de ajuns să fii om duhovnicesc, nu e de ajuns să ai puterea harului în tine…ci trebuie mai mult: să ai iubire nemărginită pentru oameni.

Trebuie să te chinui în rugăciune din iubire pentru oameni.

Trebuie să te rogi cu iubire dureroasă pentru ei.

Pentru ca ei să se întoarcă la Domnul.

Pentru ca ei să fie vii.

Pentru ca ei să nu moară în păcatele lor și să ajungă în Iad.

Adică vindecarea vine din iubirea plină de har.

Vindecarea de demonizare e o urmare a dragostei. O urmare a umplerii de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

Deci nu e de ajuns numai să fii preot. Nu e de ajuns numai să îți faci treaba bine. Ci trebuie să ți-o faci superbine. Hiperbine. Asta e morala acestei minuni!

Adică să nu credem că dacă am fost oamenii orarului, dacă am făcut, în aparență, totul ca la carte și în fața oamenilor avem o reputație bună…la fel avem o reputație bună și în fața lui Dumnezeu.

Ci Dumnezeu ne cere, mereu, să facem mai mult decât putem. Mai mult decât e prescris în orar…adică de cât ne cer oamenii. Căci niciodată nu trebuie să fim mulțumiți cu câte facem…ci mereu trebuie să dorim mai mult…și mai mult…mereu mai mult

Și chiar dacă le-am socoti pe toate bune (am slujit, am scris, am predicat, am spovedit, am făcut de toate…de ne-am omorât; am stat la Biserică în zoaie, în căldură, vai de mama noastră) nici atunci nu trebuie să considerăm că am făcut tot ce se putea face.

Pentru că niciodată nu poți face…tot ce se poate face.

Dar…trebuie să cauți tu, preotul, mireanul, călugărul, episcopul, toată lumea…trebuie să facem mai mult decât se poate face.

Și vedem, în viața Bisericii, cum Dumnezeieștii noștri ierarhi, Dumnezeieștii noștri mireni, Dumnezeieștii noștri preoți, Dumnezeieștii noștri monahi…cu mult har, fac, de multe ori, lucruri incredibile.

Incredibil de mari, incredibil de frumoase, care trec peste orice închipuire.

Încât zici: Doamne, oamenii ăștia sunt doar oameni?

La câte îndatoriri, la câte necazuri sunt supuși, la câte ispite, certuri, drăcii iscate pe tema lor…și ei trăiesc și lucrează atât de duhovnicește!

Pentru că demonii roiesc în jurul nostru.

Ne fac tot felul de greutăți.

Ca să zicem ceva, să facem un lucru rău…să greșim ceva…și să ajungem pe orice pagină, de râsul tuturor.

Căci unii abia așteaptă să se spună că „preotul era beat”, că „nu știe limba română”, că „a făcut o faptă incalificabilă”. Și asta când ei nu se gândesc deloc nici la cum gândesc, nici la cum trăiesc și nici la ce vorbesc.

Dar oamenii Bisericii sunt arătați cu degetul…și puși față în față cu cea mai mare sfințenie…atunci când îi calcă pe interese

Adică prostul abia așteaptă să se spună că „și popa e prost”, ca să aibă un motiv în plus să fie „mai prost ca el”.

…Însă când știi ispitele și neajunsurile vieții și îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu ce fac, câte lucruri bune fac…înțelegi câte lucruri bune se pot face în lumea asta…dar și cât de prețios, de valoros, de muncit e binele, sfințenia, înălțimea duhovnicească.

Și atunci îi prețuiești enorm de mult pe Sfinți…și fapta bună.

Însă nu numai în Biserica Ortodoxă ci și în alte biserici, peste tot…se fac lucruri admirabile. Sunt oameni care te uimesc.

Atâta muncă.

Atâta jertfă…

Și prin acești oameni lumea merge înainte…

Pentru că unul face cât zece, cât o sută, cât o mie, cât o națiune…iar alții nu fac nici cât pot să facă.

Deci trebuie să înțelegem de aici că dacă vrem să-i vindecăm pe oameni, atunci cu timp și fără timp, adică mai mult decât putem, mai mult decât suntem în stare, mai mult decât ni se cere…trebuie să facem.

Căci nouă nu ni se cere numai slujba, așa, văzută, că o cântăm frumos și impunător. Ci și gând bun, luptă cu patimile, rugăciune multă, stare duhovnicească, plină de curăție, de pace.

A sta stâlp la Vecernie, la Utrenie și la Liturghie nu înseamnă și a te umple de har. Ci trebuie să ai lucrare lăuntrică, curăție, rugăciune neîncetată, dorință de mântuire pentru toți…ca tu să te apropii de cerințele lui Dumnezeu pentru un creștin ortodox.

Și asta pentru că ceea ce se vede din viața unui creștin ortodox e numai 1%. Iar ceea ce nu se vede, lupta noastră cu patimile, responsabilitatea noastră, chinurile noastre, rugăciunile noastre, contemplațiile noastre, vederile noastre extatice, munca noastră de înțelegere e tainicul nostru. E profundul nostru.

De aceea slujba ortodocșilor nu se termină odată cu slujbele din Biserică ci abia începe.

Iar când preotul pleacă de la Biserică, după slujbă, are în mintea, în inima și în trupul lui o mie de probleme și o mie de doruri sfinte.

Și oriunde merge și orice face el e în slujbă. În atenție. În căutare. În descoperire de noi și noi falduri ale vieții ortodoxe.

Și de aceea e foarte, foarte, foarte obositoare viața ortodoxă…pentru că e plină de gândire, de dureri, de ispite, de așteptări, de contemplații, de rugăciune și de simțiri și vederi mistice.

E epuizantă…pentru că e viața deplină!

Trăiești cu totul și ajungi blească de oboseală.

Cazi lat, noaptea, în somnul tău

Oboseală pe care, cei care stau tolăniți toată ziua…sau nu fac mare lucru, n-au cum s-o cunoască

Peste tot, în slujbe, ne uităm la ce e bine să facem pentru om. Ne uităm pe noi când slujim…casa noastră, treburile noastre…și ne scufundăm în treburile, neliniștile, neștiințele, așteptările celor pentru care slujim.

Și scriem cărți, predicăm ore întregi, ne rugăm la fel…pentru ca oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeu și să fie vii.

Și, după atâta muncă în folosul oamenilor, tot noi, preoții, părem „infractori”…pentru că am cerut sau ni s-a dat „prea mult” la o slujbă.

Dar dacă vine instalatorul sau dacă vine cel care zugrăvește casa…acolo se consideră „o muncă mai importantă” decât sfințirea casei și decât învățarea spre viața veșnică.

Și omul fără bucă, fără bun simț…consideră că ne dă „bani prea mulți” la Înmormântare sau la Nuntă…dar lăutarii și mâncarea și toată masa costă de zece sau de o sută de ori mai mult.

Adică, pe scurt, slujirea preoțească, cea atât de mare, de sfântă și de importantă pentru viața oamenilor, din neștiință sau necatehizare, costă mai puțin decât orice fală a lumii.

Praedicationes (vol. 2), p. 213-215

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213.

***

După cum persona, în limba latină, ne duce la ideea lui per se/ prin sine. Pentru că omul prin sine devine conștient de sine.

Căci dacă omul alege să fie om alege să fie cu ascultare de Dumnezeu. Pentru că persoana e cea care stă în relație cu Dumnezeu.

Pentru că așa cum teologhisesc Părinții noștri Dumnezeiești: persoana presupune comuniunea. Presupune starea eclesială. Presupune starea de a fi împreună cu alții și de a fi comunicaționali. Să comunicăm unii cu alții și să ne iubim unii pe alții.

Versetul al 15-lea: che legon/ și zicând: Chirie/ Doamne…eleison mu ton ion/ miluiește-mi fiul…ajută-l pe fiul meu!

Căci ios înseamnă fiu, descendent, copil, sămânță din sămânța mea. Dar, într-un sens mai larg, înseamnă și ucenic, discipol, cel care urmează în învățătură și în viață pe cineva, pe un învățător, pe un maestru.

Miluiește-l pe cel care a ieșit din mine! Pe care eu l-am născut

De ce? Căci/ oti este seliniazete/ este lunatic.

Adică demonul îl poseda în funcție de schimbările lunii…pentru ca oamenii să creadă că luna de pe cer e „de vină” pentru posesie.

Și se continuă versetul: che cacos pashi/ și pătimește/ suferă rău.

 

Cacos înseamnă rău…De unde cacofonie…adică alăturare nepotrivită de sunete. Alăturare care sună rău, dizgrațios.

Iar de la verbul pasho vin a pătimi și a compătimi din română. Sufăr de unul singur sau con [n devenind m]-pătimesc, sufăr împreună cu alții durerea, nefericirea altora.

Fiul acestuia suferea cumplit din cauza demonului care îl chinuia

Iar seliniazete de aici nu e tot una cu epilepsia. Pentru că epilepsia nu înseamnă demonizare.

Însă a fi lunatic înseamnă a fi posedat de un demon care mimează faptul că boala e de esență astronomică. Adică provocată de lună, de schimbările lunii.

Și asta pentru ca oamenii să considere luna sau soarele sau stelele drept focare de influență negativă în viața noastră.

Nu am prea multe cunoștințe interioare despre epilepsie. Nu am studiat boala.

Însă epilepsia e o boală neurologică…și am văzut cum se manifestă ea din punct de vedere fizic…când omul cade jos, inconștient, face spume la gură, are spasmuri…

Pe când demonizarea e o locuire a demonilor într-o persoană umană, datorită vieții ei păcătoase și care se răzbună pe ea.

Lucrurile nu se suprapun așadar. Una e demonizarea și altceva epilepsia.

Însă demonii care „dau vina” pe lună sau care inventează „zile rele” sau „zile bune” în viața oamenilor, tot felul de superstiții și fapte de rușine…se comportă pervers față de ei. Pentru că nu le-o spune niciodată că îi duce în eroare…ci îi duce în eroare pur și simplu.

Căci ce are pisica, care ne taie calea, cu ce facem noi peste zi?  Cum să ne influențeze viața în mod rău…o găleată de apă pe jumătate…sau întâlnirea cu un preot? Întâlnirea cu un preot pe stradă e o binecuvântare și nu odramă!

Dramă e prostia de a te lua după basme, de a crede în superstiții și explicații aiuritoare.

Și de aceea demonii se bucură să înmulțească credințele false tocmai pentru a nu ne lumina la minte cu adevărurile dumnezeiești.

Căci pe măsură ce noi credem în lucruri deșarte…disprețuim, de fapt, lucrurile serioase, mari, sfinte ale Bisericii.

Și cum să nu fie mai mare râsul…să vezi bărbați în toată firea punându-și mâna la sex…când trec pe lângă mine, preotul? Ce se întâmplă dacă mă văd pe mine pe stradă?…Rămân impotenți? Sau asta merităm noi, preoții, de la oameni: să ni se arate sexul?

Însă nu mulți își analizează faptele născute din idei greșite, aiurea…și de aceea le perpetuează din generație în generație. Cele rele se prind ca pirul, ca pălămida…în loc să fie o rușine transmiterea lor.

…Și treaba asta, cu pusul mâinii la șliț, o fac și intelectualii…și cei mai puțin școliți. Și mă reperează imediat, chiar dacă am sau nu am reverendă. După barbă, după expresia feței, după distincția modului meu de a mă comporta…

Însă nu zic bună ziua…dar știu să facă asta…

O rușine…

Iar dacă e de tot râsul punerea mâinii la șliț…tot la fel era și cu luna. Pentru că nu se uitau la demoni și la ce produc ei în om…ci la fazele lunii, dacă luna e plină. Adică la conjunctura în care se producea căderea tânărului în foc și în apă. A acestei pseudo-epilepsii, care era o manifestare demonică.

Și de aceea trebuie să traducem aici cu lunatic, conform termenului grecesc, pentru că epilepsia e altceva…