Etichetă: pragmatism

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.