Predică la duminica a 21-a după Rusalii (2009)

Icoana tuturor Sfintilor

Pentru predicile din 2007 și 2008…aici.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

care este și unde cade sămânța cea vie? Unde cade sămânța cea vie a cuvântului lui Dumnezeu, unde cade și unde rămâne adevărul lui Dumnezeu? Ar trebui să cadă în inimă, în inima și în mintea fiecăruia dintre noi și nu doar în urechi sau doar pe buze. Pentru că această cădere / intrare/ ajungere a cuvântului lui Dumnezeu în persoana noastră are rolul de a ne face fii ascultători ai Prea Sfintei Treimi, ai lui Dumnezeu, Care ne vrea vii și nu morți.

Ce să faci cu niște morți la Biserică, cu niște oameni  plictisiți de viață, care nu își știu rostul în viață, cărora nu le vin mai deloc gânduri frumoase? Adică ce gânduri frumoase să le vină? Să muncească teologic, să se chinuie să cuprindă cu mintea  și cu inima și cu fapta voia lui Dumnezeu, să se ajute reciproc, să aibă cumsecădenie în relații, să fie paroliști…adică nu să îți spună una acum…și mâine să se facă că plouă.

Tocmai de aceea, acum, toamna, când ogoarele primesc în ele grâul de anul viitor…Evanghelia acestei duminici ne reamintește să avem contact cu pământul, cu apa, cu aerul, cu oamenii și să respectăm mediul ambiant, ca pe cadrul în care Dumnezeu ne-a așezat să trăim, adică să avem contacte reale și delicate cu tot ceea ce ne ține în realitate și nu ne face să zburăm pe deasupra ei.

Și noi avem nevoie mai mult decât oricând de contactul real cu pământul și cu taina vieții, cu grâul care devine pâine, și cu rugăciunea pentru ploaie, pentru bunăstarea întregii lumi, pentru că, de atâta supermarket…copiii noștri cred că pâinea crește pe raft și nu mai iese din pământ.

Sunt conștient însă, că în formă, Evanghelia zilei, cu grâul care încolțește, nu prea are mare aderență, în aparență și la prima vedere, la generația tânără, care se uită la grâu la computer…dar nu știe cum miroase, nici când e mic grâul și nici când e copt. Și, poate, de multe ori, nu e vina lor…că sunt claustrați în case neprimitoare sau neresponsive…

Însă, mesajul Domnului nostru și pentru ei și pentru cei care mai știu cum stă treba cu grâul, e că viața din grâu, viața din cuvântul lui Dumnezeu vrea să intre în fiecare om în parte și să îl facă să rodească. Că viața e singura importantă și că ea e  un dar al lui Dumnezeu pentru noi toți. Că neproductivitatea  duhovnicească și a vocației tale înseamnă moarte și că a sta pe loc nu înseamnă a te bucura, ci a te arunca în tristețe, în dezgust, în lucruri facile.

Fapt pentru care, Evanghelia zilei, și în fond și în formă e nespus de penetrantă, pentru că vorbește despre cheful nostru de viață, despre bucuria noastră de / pentru viață sau de reversul realității: de ratarea noastră.

Și Domnul vorbește de trei feluri de ratări (sămânța cade lângă drum, pe piatră sau între spini) și, la urma-urmei, ne vorbește despre rodire, despre eficiență, despre împlinire în urma ascultării voii lui Dumnezeu.

Însă întreaga parabolă a Semănătorului vede prosperitatea, împlinirea omului numai în relație cu Dumnezeu și cu ascultarea de cuvântul Său, adică comunional, perihoretic. Vede viața într-o continuă îmbrățișare a lui Dumnezeu cu noi și a noastră cu Dumnezeu.

Adică nici nu se concepe întrebarea tâmpită la ce bună credința sau ce îmi aduce mie Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vorbește despre viața, prosperitatea și împlinirea umană numai și numai în relație cu Sine și cu nimeni altcineva. E ca și cum i-ai spune mamei tale: Ce mare lucru ai făcut tu pentru mine? Că mă puteam naște și fără tine…

Nu, nu ne puteam naște, fără ca Dumnezeu să consimtă  și să conclucreze cu părinții noștri pentru realitatea nașterii noastre! Niciun om nu a apărut din greșeală pe fața acestui pământ! Și tot ce pare monstruos, aiurea, mârșav sau inexplicabil trebuie să ne facă mai largi, să gândim mult mai paradoxal viața și să nu credem că viața e ceva liniar, sec și fără surprize.

Nu, Dumnezeu ne face multe surprize! Totul e o surprizare, o surprindere, o uluire, când e vorba de ce fac degetele lui Dumnezeu sau de ceea ce ne propun la tot pasul. Lumea e abisal de frumoasă și de interesantă, când o privești prin ochii lui Dumnezeu, când o privești responsabil și coparticipativ.

Când vrei să îi violezi secretele lui Dumnezeu, când vrei să intri în atom sau în creier sau să mergi în spațiu și mai departe de până acum…fără El, știința nu crește, ci involuează. Pentru că nu poți să înțelegi ceva în indiferență sau în lipsă totală de respect față de Cel care a creat materia aceasta multiformă și deosebit de elastică, pentru a creea și o plasmă dar și o țeavă de tun și o cană dar și învelișul unei rachete.

De aceea, fără relația cu El, cu Părintele tău, ai parte numai de ratare…Și, când tu ești un om care stai lângă cale, care te cam codești să fii un ortodox autentic sau ești un eretic sadea, cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în tine prea mult, pentru că păsările Iadului vin și te învață logica întoarsă a parazitării vieții, adică păcatul.

Păcatul nu e o iubire la prima-vedere! Păcatul e o vătămare a primei tale iubiri: viața pașnică, nevinovată, în sensul că nu știai gustul patimilor în detalii nocive. Tocmai de aceea oricine vrea să vadă diferența dintre bine și rău o poate face pe sine. Cum? Să se gândească cum era el când era mic și când nu știa să fie pervers, să se masturbeze, să fure, să mintă, când nu era împătimit de bani și de plăceri…și cum a devenit viața lui după aceea, când le-a învățat pe toate.

E simplu! Când vrei să te analizezi fără greș, iei listele de păcate ale Scripturii și ale Tradiției…și o să te îngrozești, în mod indubitabil, de cât de urât ești în fața lui Dumnezeu. Pentru că orice păcat e un minus de frumusețe reală.

Și cuvântul lui Dumnezeu nu stă în afară de cale, de viața duhovnicească! Pentru că nu poți să zici Iisus Hristos, cu adevărata dragoste și adorație decât întru Duhul Sfânt, în harul Treimii și harul Treimii, deși suflă unde dorește Dumnezeu, totuși Dumnezeu nu are o mie de Biserici, pentru că un astfel de Dumnezeu ar fi babilonic, cu lucruri contrare în El Însuși și nu Dumnezeu adevărat.

Ca să vezi Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, o poți face oricine ai fi și  orice meserie ai avea. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e reperabilă în mod continuu în istorie, fără încetare, ea prezintă și Sfinți uluitor de frumoși dar și oameni de o cruzime și păcătoșenie enorme, adică ratați duhovnicește și e centrul de viață și de adevăr al întregii lumi și al întregii creații.

Cadrul în care creștem în ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu e Biserica, singura Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă și nu orice invenție umană este Biserică și nu orice nebun, de acum 1000, 500 sau 400 de ani, care creează o sectă, o asociație religioasă e Biserica. Pentru că în atare situație, dacă fiecare inventează sau renovează ideea de Biserică, Biserica ar fi ceva uman, subiectiv, teluric.

Însă Biserica e divino-umană, e făcută la inițiativa lui Dumnezeu și reprezintă modul concret și duhovnicesc în care Dumnezeu e viața și împlinirea noastră, pentru că noi suntem în îmbrățișare /perihoreză cu El și El cu noi. Și Biserica păstrează și propovăduiește cuvintele lui Dumnezeu, îi introduce pe oameni prin Tainele și slujbele ei în viața cu Dumnezeu și face din fiecare lucru al nostru, făcut cu noi și pentru toți, un mod de sclivisire, de împrospătare, de pregătire pentru un mod de viață, care începe odată cu moartea în mod deplin și reprezintă o viață cu mult mai bogată și mai paradoxală decât tot ceea ce știm și ne putem imagina.

De aceea cuvântul lui Dumnezeu ne aduce / conduce  spre taina lui Dumnezeu, spre gustarea vieții lui Dumnezeu în Botez, în Euharistie, în Liturghie, în rugăciune, în post, în citirea Scripturii și a Părinților. Și ca să ai puterea de a păstra cuvântul lui Dumnezeu și de a-l înțelege și de-al face să rodească în tine…trebuie să stai în har, în harul Sfintelor Taine și al slujbelor Bisericii. Adică nu poți să fii afară, să fii liber cugetător, un eretic de toată frumusețea…și, în același timp, plin de har și de înțelepciune dumnezeiască.

Tocmai de aceea Domnul, aici, la Lc. 8, 5 ne vorbește despre primul ratat eclesial ca despre unul care stă lângă drum, lângă cale, lângă Biserică. Și asta și la propriu și la figurat. Adică nu are în el dorul după viața Bisericii, e în luptă cu ea, cu viața și evlavia Bisericii și nu are timp pentru Biserică.

E lângă Biserică, adică lângă cale și vin așa, niște păsări mari și negre și smulg din capul lui pornirea spre rodire, adică spre pocăință și viață sfântă. Asta nu înseamnă că romano-catolicul, budistul, evreul sau musulmanul nu sunt oameni religioși, că nu scriu cărți, că nu interpretează și ei cărțile lor, ce mai au și cum le mai văd. Numai că ei nu au eclesialitate. Nu au Biserica…ci biserici. Iar cu biserici poți să faci filosofie, artă, compendii de blasfemii și inabilități duhovnicești…dar nu Sfinți.

În acest sens, ortodocșii-ortodocși trebuie să se cutremure mai rău decât dracii, să se teamă rău de tot să nu fie sminteală pentru ai lor și pentru cei din afară, adică să nu închidă poarta spre Dumnezeu, pe care, nici ei nu vor să intre, dar nici pe alții să nu-i lase.

Și, după cum spuneam, Dumnezeu face multe surprize ortodocșilor cu o bună părere despre ei, pentru că le dă harul pocăinței unor oameni, din anumite etnii și din anumite părți ale lumii, care păreau…fără speranță de mântuire și vin ăia și scriu și trăiesc sfânt, ei, care mai ieri erau musulmani, evrei, budiști, liber cugetători, sataniști, bordeliști, dar, celor cu Biserica lângă ei nu li se dă niciun gram de pocăință și de iubire și de smerenie, pentru că au inima prea plină…de bucuria de sine.

Ortodocșii de acest tip se iubesc prea mult pe ei înșiși și sunt atât de sfinți…de nu știu să zică nicio iotă despre credința lor, darămite să o mai pună în practică, dar, vorba poeziei de clasă primară, se cred urcați până la stele. Dar, cum Luceafărul de dimineață a căzut în întunericul cel mai din afară de slava lui Dumnezeu…la fel și noi ne credem niște lumini imense când suntem…un întuneric orbitor.

Și de aici ratarea…Ratarea noastră eclesială…adevărata noastră ratare. Adică, dacă nu ești Sfânt…ești păcătos și…punct! Nu poți să fii frate și cu Dumnezeu și cu dracu. Pe cineva trebuie să îl iubești mai mult…și se vede asta. Uneori se vede dezgustător de mult și pentru noi și pentru alții.

Al doilea fel de ratați eclesiali sunt cei care aud și mai periferic glasul lui Dumnezeu. Tot ce ține de viața reală e pentru ei mai mult mitologie, fapt divers, ironie groasă. De aceea poți să mergi la ei să le sfințești casa, să vorbești cu ei 10 ore…și, după ce pleci, trag o mamă de tutun pe nări sau un sex în grup…și cam asta e toată auzirea.

Auzirea, cum spune Domnul, răsare ceva, pe moment…dar se usucă repede. Adică nu poți să pui bază pe ei. Nu poți să îi crezi oameni de cuvânt, pentru că ei nu au caracter. Un fel de lasă-mă să te las…pentru că nu își pun problemele la modul serios.

Mai nu știu când vă vorbeam despre mama mea, care nu cam și-a făcut treaba de mamă în ultimul sfert de secol. Într-un mod minunat și neașteptat însă, la sfaturile bunicii mele, dar, în primul rând, la glasul lui Dumnezeu, a venit și mi-a vorbit acum câteva luni, și-a cerut scuze pentru ce nu a vrut să facă (nu că n-a putut să facă) în ultimii ani și acum…încearcă să recupereze. E uimită însă de ce pot fi eu acum…în comparație cu atunci, când copiii se țin în brațe sau în cărucior.

Și, printre altele, am invitat-o să o spovedesc…Și mi-a spus ceva foarte tare, pentru mine: O să mă spovedesc de la 60 de ani încolo, când oi fi bătrână!…Acum, cum are  peste 50 de ani, înseamnă că nu e bătrână…ci e puștoaică. Peste vreo 6-7 ani, când o începe să fie bătrână, poate, că o să vrea și să o spovedesc. Numai că, până atunci, cuvântul lui Dumnezeu sau exemplul bun cade pe piatră, pe o inimă de metal oxidat, ruginit, care nu înțelege că viața e spovedanie și spovedania e comuniune.

Că nu îți spui păcatele așa, în vânt, zălog de legământ…ci lui Dumnzeu, dorind să reintri în comuniune cu El, cu Cel pe care L-ai scuipat și biciuit și urât prin fiecare drăcuitură, vorbă rea, avort, incest, crimă, mită, fărădelege făcută. Pentru asta spovedania descătușează inima, mintea, trupul nostru, ca să se umple de harul, de viața lui Dumnezeu.

Și ce mare scofală facem noi? Îi spunem lui Dumnezeu că suntem murdari și reci și haini la inimă, de parcă nu El ne rabdă în fiecare secundă! Numai că El așteaptă ca să  Îi preluăm inițiativa, să Îi preluăm avântul spre comuniune. Și bucuria lui Dumnezeu pentru noi e un dans dumnezeiesc, în care noi intrăm și ne veselim supraceresc, dumnezeiește…dacă deschidem porțile inimii și ale minții spre El, spre Singurul Soare și Izvor al înțelegerii și al vieții.

Însă putem fi și între spini și spini pe lumea asta, bălării. Tufe de Veneția. Putem fii adevărate pacoste la casa omului…dar și ale Bisericii lui Dumnezeu, pentru că, pe unde trecem noi…trece cutremurul. Nu trece iubirea, ci devastarea! Nu trece candoarea, ci nesimțirea cruntă! Și, pentru nesimțire, pentru indelicatețe, pentru ciorovăiala continuă cu rodirea lui Dumnezeu din oameni…te așezi în necomuniunea Iadului, la loc cu chin.

Pentru că al patrulea exemplu e omul împlinit eclesial, cel în care rodește harul, trebuie să precizăm faptul, că cel care se luptă cu oamenii lui Dumnezeu se luptă cu Cel care îi face să fie mari și frumoși. Marea fărădelege a invidiei nu constă în faptul că tu ai niște sentimente răutăcioase față de cineva. Se prea poate…Marea pacoste a invidiei susținute, bezmetice e aceea, că cel care e furios pe tine datorită sporirii tale uluitoare, e cu atât mai furios, pe fiecare zi mai furios, pe cât te vede pe tine bucurându-te în Dumnezeu.

Însă, dacă îți invidiază sporirea duhovnicească, sfințenia, nu pe tine te invidiază în primul rând, ci pe Dumnezeu, de la Care și cu Care  s-a putut reliefa această înfrumusețare dumnezeiască a persoanei tale. Și, bineînțeles, pe măsură ce te afunzi în rău, pe atât nu mai suporți binele în ceilalți. Pentru că invidiosul nu dorește binele pentru toți sau nu se bucură că el e o arhiprezență…ci el dorește să fie numai în sine și în nimeni altcineva.

Și când vrei un lucru numai pentru tine…atunci acela își pierde semnificația lui comunională și îl folosești în mod viciat. Banii, sănătatea, cunoștințele, poziția ta socială se viciază, când nu le folosești comunional, când nu le pui la bătaie pentru toți.  Ce ții numai pentru tine pierzi, ce împarți cu toți te fac să câștigi toată bucuria și admirația de la Dumnezeu și de la oameni.

Să știți că nu numai noi ne bucurăm de Dumnezeu, ci și El Se bucură (și se bucură nespus) pentru noi și de noi și împreună cu noi. Și izbucnirea de bucurie a lui Dumnezeu față de noi o simțim atunci când împlinim voia Lui și când cugetăm dumnezeiește lucrurile și persoanele și relațiile cu oamenii și cu lucrurile și nu teluric, nu păgân, nu prostește.

De aceea Dumnezeu ne burdușește peste tot și în orice timp cu darurile Sale! Și darurile Sale sunt pe măsura vasului persoanei noastre, pe măsura deschiderii și a încrederii noastre față de El. De aceea, dacă cineva sporește mai mult și altul mai puțin în sfințenie e semnul sigur că unul s-a deschis mai mult și altul mai puțin către El și către toți.

Și, dacă atât am vrut și atât ne-am dorit…de ce să îl invidim pe altul că a dorit și a realizat mai mult sau să ne credem mai drepți decât unul, care nu a dorit nimic și dacă nu a dorit, de aceea nici nu a primit?

Căci Dumnezeu nu ne toarnă cu țârâita harul Său, ci ne dă cu toptanul, cu tona har, numai că noi suntem magazii mici și fricoase. Și dacă nu îndrăznim mult, dacă nu strigăm cu dor după El, dacă nu stăm în citiri și  în rugăciune și  în solicitudine pentru orice lucru bun…ce ne așteptăm să fim?  Avem, pe măsură ce cerem. Și cerem pe măsură ce primim. Și primim pe măsură ce ne deșertăm pe noi, ca să ne umplem de slava Lui. Trocul, schimbul e total dar și bucuria e la fel. Dai totul și primești totul! Nu dai, nu ai!

De aceea vă zic și îmi zic, să fim mult mai încăpători, ca să fim mult mai doritori spre bine! Să facem ce înțelegem că trebuie să facem și cu puterile noastre, dar să făcem! Dacă unul face 5 metanii pentru fiecare om pe care îl cunoaște…se va sfinți numai cu asta și va ajunge la o mare adâncime spirituală. Dacă cineva sădește un pom, dacă dă un sfat bun, dacă crește copii buni, dacă citește sau împarte și un chec dar și o carte…se vede diferența.

Dacă citești luna asta 4 cărți sfinte, luna viitoare 6, luna cealaltă încă 9…la sfârșit de an îți vei găsi sau îți vei recunoaște mult mai repede și mult mai smerit locul în Biserică. Dacă îți dai inelele de la mâini și se fac din ele altceva, mult mai suplu, decât slava deșartă…și astea se văd în sufletul nostru.

Tot ce se face bun ne schimbă în bine. Schimbarea în bine e semnul că o faptă e bună. Dacă ne îndeamnă la lene, la gurilism și la fanfaronadă…o faptă bună poate fi bună pentru alții și rea pentru tine. Tu ai rămas știrb de bine, pe când altul s-a îngrășat cu mărinimia ta.

Așa că, fără îndoială, fiecare înțelege ce trebuie să facă pentru a se mântui, pentru că ne mântuim cu Dumnezeu, împreună cu El și nu paralel cu El. Predicile, trebuie să știți și asta, nu sunt pentru oameni Sfinți și energici în bine, ci pentru leneși, pentru cei care se scârmă în nas, pentru cei cărora toate li se par ba urâte, ba neinteresante. Pentru cei care rodesc ele sunt bucurii…și nu povețe spre îndreptarea vieții!

Însă, datoria noastră e să învățăm ce ne-a învățat Dumnezeu, pe toți, deopotrivă! Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure! Amin!

Sămânţa cuvântului [Predică la Duminica a 21-a după Rusalii, Pilda Semănătorului; Lc. 8, 5-15]

http://www.invierea-domnului.org/VestitorulOctombrie2006_files/image001.jpg

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

duminica de astăzi, căzând în aceeaşi zi cu pomenirea de peste an a Sfintei Prea Cuvioase Parascheva, dar situându-se şi în perioada în care se fac însămânţările de toamnă, ne vorbeşte în acelaşi timp de rodirea de viaţă duhovnicească, a cuvântului lui Dumnezeu în inima noastră, în paralel cu rodirea de viaţă a grâului, sub pământ, pentru noua pâine a anului viitor. Suntem într-o zi a bucuriei, a sărbătorii duhovniceşti, pentru că tot astăzi, sărbătorim şi pomenirea Sfinţilor Părinţi sinodali de la al VII-lea Sinod Ecumenic al întregii Biserici, unde s-a restabilit cultul Sfintelor Icoane şi al Sfintelor Moaşte, al Sfintei Cruci şi al cuviinţei în Biserica lui Dumnezeu.

Nimic nu se face fără cuviinţă şi ascultare în Biserica lui Dumnezeu! Există semănători ai cuvântului lui Dumnezeu şi pământuri unde se seamănă, adică inimile credincioşilor, şi aceste inimi, după cum spune Domnul, sunt mai degajate de patimi sau cu multe patimi, încât nu poate rodi cuvântul lui Dumnezeu în ele. Dacă toţi am fi preoţi şi învăţători pe cine am mai învăţa? Dacă nu ar exista slujitori ai lui Dumnezeu şi oameni care trebuie slujiţi cu dragoste, cum ar mai exista rânduială şi creştere în sfinţenie în Biserica lui Dumnezeu?

Însă, în pilda Semănătorului, se observă că unii au sămânţa cuvântului de la Dumnezeu în inima lor iar alţii sunt ogoare care se lasă semănate de către semănătorii lui Dumnezeu. Dar, ca să existe această lucrare divino-umană în Biserică, lucrare de învăţare, sfinţire şi conducere a credincioşilor spre mântuire, unii trebuie să slujească, să fie preoţi, iar alţii să fie poporul lui Dumnezeu, care se lasă condus şi slujit de către robii lui Dumnezeu, preoţii Bisericii.

De aceea, dacă se încurcă slujirile, dacă se confundă în Biserică preoţii cu credincioşii sau credincioşii cred că sunt preoţi s-a dus cu slujirea şi cu liniştea, cuviinţa este în pericol iar mântuirea la fel. Pentru că nu poţi să te mântui fără să fii cuviincios, smerit, ascultător faţă de cei care te conduc.

Problema vieţii personale a preoţilor e una falsă, când e supralicitată de către cei credincioşi. Prin mâinile preoţilor curge apa vieţii a cuvântului lui Dumnezeu şi a harului, pentru că ei sunt conductele apei vieţii către cei credincioşi. Însă, dacă o conductă ruginită face ca apa să se strice, în ceea ce priveşte harul lui Dumnezeu care se lucrează prin mâinile preoţilor, nu se strică din cauza păcatelor lor, pentru că e viaţa lui Dumnezeu, ci atinge viaţa credincioşilor prin slujbele pe care le fac aceşti preoţi, chiar dacă ei , preoţii, nu au o viaţă de Sfinţi. Nici cei care se sfinţesc prin ei nu sunt Sfinţi, şi, cu toate acestea, ei primesc harul lui Dumnezeu.

În faţa lui Dumnezeu toţi suntem sfințiți de către El. Numai că unii sunt puşi de către Sfântul Duh să fie preoţi, să conducă turma Bisericii lui Dumnezeu iar alţii sunt puşi să asculte de conducătorii Bisericii şi să se supună lor ca Domnului, ca unii care priveghează la mântuirea lor. Şi, în acest fel, dacă tu, ca mirean, crezi că nu trebuie să asculţi de ierarhia Bisericii sau eu, ca preot, la fel, să nu mă supun ierarhilor Bisericii, înseamnă că nu ştim niciunul ce suntem ca ortodocşi, nu ne cunoaştem lungul nasului.

Numai dacă nu ieşim din starea noastră fiecare, ci ne facem datoriile care ne revin, ştim unde suntem, ce suntem şi stăm cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste în Biserica lui Dumnezeu, slujind în treapta rânduită nouă. Adică ierarhul este ierarh, preotul e preot, diaconul e diacon, monahul e monah, cântăreţul bisericesc e cântăreţ bisericesc, clopotarul e clopotar, lumânărarul vinde lumânări, femeia e mamă sau fecioară, bărbatul mirean e tată sau celib. Dacă fiecare ştim cine suntem şi ce rol avem în Biserică nu ne sărim treapta. Nu gândim şi nici nu vorbim ca şi când am fi mai mari sau mai mici decât suntem în Biserică.

Semănătorul [ ὁ σπείρων] Hristos a ieşit de la Tatăl ca să semene sămânţa Lui [τοῦ σπεῖραι τὸν σπόρον αὐτοῦ, v. 5]. Fiecare preot hirotonit legal al Bisericii iese de la Tatăl şi seamănă sămânţa cuvântului Fiului întru puterea Sfântului Duh în ogorul simţit al Bisericii. Acest sporon (τὸν σπόρον) [de unde spor, sporire, care e sămânţa, ca şi drojdia din făină] este puterea de viaţă făcătoare a harului lui Dumnezeu.

Cuvântătorii de Dumnezeu se cunosc după sporul cuvântului, după impactul sămânţei cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioşilor. A predica cu putere dumnezeiască înseamnă a lovi inimile oamenilor, a răni cugetele lor cu dragostea de Dumnezeu.

Şi este observabil aici că semănătorul [ὁ σπείρων] se defineşte în Biserică prin aceea că este una cu cuvântul rostit de către el. În măsura în care semănătorul se indentifică cu sămânţa cuvântului lui Dumnezu avem cuvântătorul înfăptuitor al cuvântului lui Dumnezeu, însămânţătorul care s-a lăsat şi se lasă schimbat de către cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu poţi vorbi credibil despre schimbări în fiinţa oamenilor, dacă tu însuţi nu ai trecut printr-un proces radical de schimbare interioară.

Vorbitorul autentic este un ascultător autentic. Căci cum poate vorbi cuvântul lui Dumnezeu cineva, dacă nu l-a receptat, dacă nu l-a auzit cu fidelitate în inima lui, dacă nu s-a lăsat brăzdat de cuvintele lui Dumnezeu până într-acolo, că a devenit el însuşi un pământ mănos, productiv, producător de virtuţi şi de pace dumnezeiască?

Însă cuvintele lui Dumnezeu, care izvorăsc din inima noastră, cad în pământuri diferite şi rodesc paradoxal de diferit. Unele cad παρὰ τὴν ὁδόν [lângă cale], lângă oameni care nu au inima cu totul lipită de dorul curăţirii de patimi sau cad în inimile unor oameni care cred în mod rătăcit în Dumnezeu. A fi lângă cale, paralel cu calea înseamnă a fi al Bisericii dar a nu trăi ca Biserica sau a sta lângă Biserică, tăiat de ea prin erezie, şi mândrindu-te în nebunia ta că eşti al lui Dumnezeu.

Cuvântul propovăduirii Bisericii cade şi lângă cale, nu numai pe cale. Dar dacă cade lângă cale, cuvântul credinţei şi al făptuirii e călcat în picioare [κατεπατήθη], este socotit ceva prostesc sau vin păsările Iadului şi ne mănâncă sămânţa lui Dumnezeu din inimi [τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ κατέφαγεν αὐτό]. De ce am tălmăcit păsările cerului [τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ] prin demoni? Pentru că Scriptura numeşte adesea văzduhul unde locuiesc demonii şi de unde ne războiesc pe noi drept cer. Ei sunt păsările care înfulecă foarte repede grâul lui Dumnezeu din inima noastră, prin gânduri eretice şi prin nepăzirea lucrării pocăinţei.

Cuvântul cade însă şi pe piatră, pe inimi de piatră [ἐπὶ τὴν πέτραν, v. 6]. Dacă ai inimă de piatră, haină, de animal răpitor, de om nemilos, crud, auzi cuvântul, răsare ceva din el, dar piere repede pentru că nu ai umezeala [ἰκμάδα] lacrimilor, ca să faci să rodească cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că în troparul Cuvioşilor Părinţi, stă scris, cu litere adânci, că numai prin „curgerile lacrimilor” poţi să faci să rodească nerodirea pustiului sufletului tău. Ca să sădeşti oază în pustiu, ca să faci pustiul inimii tale să rodească pomi cu virtuţi alese, trebuie să uzi cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, să împlineşti poruncile lui Dumnezeu jelindu-te ca pe un mort, ca Dumnezeu să se milostivească de tine şi să facă să fii mănos, să îţi dea să rodeşti vlăstare de viaţă.

Vă aduceţi aminte, probabil, de ucenicii care erau puşi să ude un lemn mort, pentru ca ascultarea lor să rodească viaţă. A uda tot timpul un băţ mort, ca el să rodească, să învie, înseamnă să crezi că imposibilul se va întâmpla, că minunea vieţii este darul lui Dumnezeu, care se dă celui ce ascultă şi perseverează în fapta pocăinţei. A te ruga pentru soţul tău sau pentru părinţii tăi, ca Dumnezeu să se milostivească de ei şi să vină la pocăinţă înseamnă să uzi lemne moarte, în nădejdea că ele vor învia! Înseamnă să te baţi cu evidenţa, să nu te uiţi la evidenţă, ci la Dumnezeu, Care face să cadă turnurile Ierihonului, acele turnuri ale vrăjmăşiei cu Dumnezeu, deşi ele par de neclintit.

Multe lucruri par de neclintit, dar nu sunt de neclintit! Multe lucruri par incredibile până nu se petrec. Multe lucruri nu au sens până nu te laşi prefăcut de Dumnezeu, până nu devii din lup un miel, din răpitor un om blând şi smerit cu inima.

Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, cea a tot sfântă cade lângă drum, cade pe piatră, cade în mijlocul spinilor [ἐν μέσῳ τῶν ἀκανθῶν, v. 7], a mărăcinilor, a bălăriilor de tot felul. Ea cade ca ploaia: şi peste locuri fericite şi peste locuri blestemate, şi acolo unde trebuie şi acolo unde nu e aşteptată. Tocmai de aici se vede milostivirea dumnezeiască, cea care nu caută la faţa omului: că vine şi acolo unde e dorită ascultarea lui Dumnezeu şi acolo unde clopotele Bisericii îi enervează pe oamenii care vor să doarmă în zi de sărbătoare.

Mărăcinii care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu sunt toate grijile noastre deşarte, toate fricile noastre pentru viitor, toate grijile noastre irealiste, utopice. Pentru că ne gândim la o mie şi una de nopţi de chin, pierdem din vedere că viaţa noastră se poate scurta chiar în noaptea aceasta. Planificările, grijile erodante, panicile, relaxările uitătoare de noi înşine…sunt spinii care ne înăbuşă, sunt neghina şi pălămida care ne sufocă cugetarea la Dumnezeu şi pocăinţa inimii noastre.

Dar dacă ea cade pe unde nu e primită, ea cade şi acolo unde e primită, în pământul cel bun [τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν] şi aici ea creşte şi face rod însutit [καὶ φυὲν ἐποίησεν καρπὸν ἑκατονταπλασίονα, v.8]. Paradoxal, nu?! Acolo unde sunt drăcuiţi toţi dumnezeii şi toţi Sfinţii cuvântul lui Dumnezeu nu e prea breaz, nu dă roade, iar acolo unde e pământul inimii lucrat prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, orice cuvânt al Său este urmat de o sporire uluitoare, de o creştere de vegetaţie harică înspăimântător de abundentă.

Deci nu cuvântul lui Dumnezeu s-a perimat, ci inima noastră s-a umplut de tot felul de reptile, de beton, de pălămidă, de tentaţii sinucigaşe şi cuvântul lui Dumnezeu este ca omul cu pieptul dezgolit în faţa a multe gloanţe. Cum să ferim, să ocrotim cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa lui Dumnezeu în inima noastră, ca ea să rodească însutit? Asta da întrebare! E o întrebare teologică. Păi ca să rodim trebuie să fim pe cale şi nu în afară de cale. Adică să fim în Biserica lui Dumnezeu, să avem cugetul Bisericii drept cugetul nostru, să ne zdrobim inimile cu post şi cu plâns pentru păcatele noastre şi cu rugăciune, să nu ne îngrijim de multe, ci de mântuirea noastră şi celelalte se vor adăuga nouă.

Vegetaţia cea mare a curăţiei, virtuţile cele multe vin din ascultare de Biserică, din zdrobirea inimii şi din negrija de multe. Dacă te pierzi în multe te legi de multe, te legi de timp şi nu mai poţi să zbori spre veşnicie. Dacă te îngreunezi la inimă cu poftele şi cu grija acestei vieţi te faci un ciment neroditor. Iar dacă nu cauţi să fii cu totul al Bisericii, ci ai tendinţa de a ieşi afară, de a da mai mult loc dubitaţiilor personale sau patimilor, atunci vin şi te iau în ghiare graurii Iadului şi te poartă cum vor ei.

În versetele 11-15 Domnul le tâlcuieşte cuvintele Sale Sfinţilor Apostoli, şi le spune ce este sămânţa, cine sunt cei întru care nu rodeşte cuvântul lui Dumnezeu, cine este cel care rodeşte din plin…şi tălmăcirea Sa e una ce prinde unele aspecte, aspectele principale ale parabolei. Însă cuvintele Sale, ale Cuvântului au multiple semnificaţii teologice şi personale şi nu se reduc doar la tălmăcirea pe care El a făcut-o în acel moment Sfinţilor Apostoli. Tocmai de aceea, prin El putem vedea multiple înţelesuri ale cuvintelor Sale.

În acest fel, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut şi văd multiple înţelesuri dumnezeieşti ale unor cuvinte ce nu par să spună prea multe unora. Însă ele sunt pline de semnificaţii dumnezeieşti pentru viaţa noastră, şi Dumnezeu ne poate lumina ca să înţelegem care este semnificaţia teologică şi experenţială care nouă ne trebuie acum, astăzi.

De aceea trebuie să rodim întru răbdare [καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ, v. 15] cuvintele lui Dumnezeu, să le împlinim îndelung pentru ca să le cunoaştem roadele din noi înşine. Dacă împlinim porunca curăţiei, a postului, a iertării, a rugăciunii pentru vrăjmaşi, a smereniei, a dragostei…ştim să vorbim despre ele însele din noi înşine. Ele nu mai sunt atunci din cărţi, ci din noi. Aceasta înseamnă să rodeşti în răbdare, în nevoinţă: să devii cel întru care au odrăslit poruncile lui Dumnezeu!

Vă dorim tuturor să vă bucuraţi în această zi şi în această nouă săptămână care stă la uşă, chiar dacă vremea de afară este posomorâtă şi chiar dacă întreţinerea o să fie cam mare în iarna asta. Să ne bucurăm pentru că suntem ai lui Dumnezeu şi El lucrează întru noi, după credinţa noastră, pe cele ale Sale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin Picioruş