Etichetă: predică la duminica a 33-a după Rusalii

Iubiţii mei,

vă propunem în această duminică, la începutul perioadei Triodului, o discuţie avansată asupra lui Lc. 18, 10-14, pentru ca să înţelegem diverse rezonanţe ale Evangheliei duminicale în învăţătura Bisericii. Mai întâi redăm textul evanghelic luat în discuţie şi traducerea noastră la el.

*

10. Doi oameni s-au suit la templu/ în locul cel sfânt [pentru ca] să se roage, unul fariseul şi celălalt vameş /strângător de taxe.

11. Fariseul, stând [în picioare] acestea se ruga întru sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt asemenea celorlalţi oameni/ restului oamenilor, [ care sunt] lacomi, nedrepţi, adulterini sau aidoma acestui vameş.

12. Postesc de două ori pe săptămână, dau a zecea parte din toate câte câştig / dobândesc.

13. Însă vameşul, stând departe [ în picioare], nu dorea/ nu vroia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul lui zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

14. [De aceea] vă zic vouă, acesta s-a coborât îndreptat  în casa lui în comparaţie cu acela. Fiindcă tot [cel care] se va înălţa pe sine va fi umilit/ va fi făcut de ruşine iar cel care se umileşte/ se ruşinează pe sine se va înălţa.

*

Parabola noastră, la nivel literal, poate fi înţeleasă în mod schematic în următorul fel:

Ştim că Lc. 18, 10-14 este o parabolă din Lc. 18, 9, verset în care aflăm şi motivul pentru care Domnul a rostit-o: „Şi a spus această parabolă pentru  unii care se convinseseră pe ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau [din acest motiv] pe ceilalţi/ pe restul „.

Lc. 18, 9, cf. GNT

Deşi, în primă instanţă, credem că în parabola noastră avem de-a face numai cu doi oameni, în fapt însă Domnul a introdus în ea întreaga umanitate, punând un accent special pe realitatea interioară a celor care s-au convins pe ei înşişi că sunt drepţi/ sfinţi în comparaţie cu cei care se recunosc păcătoşi.

Lc. 18, 9 răzbate în afirmaţia de la Lc. 18, 11, în falsa rugăciune a fariseului din parabolă. Adjectivul pronominal tus lipus [ceilalţi/resturile, aflat la plural în textul grecesc, pus de noi la singular ca să fie propriu limbii române] din v. 9  se identifică în v. 11 cu sintagma  i lipi ton antropon, adică  cu ceilalţi oameni / restul oamenilor.

Fariseul parabolizat de către Domnul îi reprezintă pe toţi aceia care se desolidarizează de întreaga umanitate pe motivul unei întâietăţi utopice faţă de ea. La 18, 9 Luca a subliniat în mod extraordinar faptul că parabola îi vizează pe cei care s-au autoconvins de-a lungul vieţii lor că sunt drepţi, adică pe cei care s-au împotmolit în propriile lor realizări sau care şi-au supraestimat realizările.

Tocmai de aceea  rugăciunea fariseului, în afară de adresant, nu are nicio cerere…ci este o simplă enumerare de calităţi personale şi o manifestare de bună dispoziţie faţă de sine…Erijarea sa în judecător al celorlalţi pe baza dreptăţii personale cât şi atenţia minimalizantă la persoana vameşului ne indică faptul că fariseul nu se mai mustra pe sine pentru vreun lucru anume, semn că nu mai avea o relaţie vie cu Dumnezeu sau nu avusese niciodată.

Raporturile sale cu Dumnezeu erau distante şi triumfaliste. Dreptatea lui era una declamatorie. Îi era uşor să privească spre alţii şi să-i judece pentru că nu îşi găsea niciun nod în papură.

Iar o viaţă fără remuşcări, fără dorinţa de mai mult la nivel personal se formalizează, devine secătuită de  noutate, regresează continuu în mod duplicitar şi se scufundă într-o conformare cu viaţa socială sau cultică.

Tot conţinutul interior al rugăciunii fariseului [ v. 11-12] este, paradoxal, exterior persoanei sale.  Adicosul / nedreptul este în concepţia sa cel care e pătat la nivelul percepţiei publice, însă nu vede dreptatea ca realitate interioară, în cadrul relaţiei sale cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea Domnul vorbeşte în v. 14 despre îndreptare pentru ca să arate că aceasta e o realitate interioară şi nu una exterioară.

Participiul verbal  dedicheomenos îl vizează numai pe vameş. În ed. BOR 1988   suntem lăsaţi să înţelegem că şi fariseul a simţit o îndreptare anume, dar net inferioară vameşului: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”.  În ed. BOR 2001 se păstrează aceeaşi poziţie mediană: „Vă spun Eu vouă: acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela” .

În GNT pentru dedicheomenos nu avem grad de comparaţie iar para cu Ac. [ aici: par’ echinon] în acest context indică antagonismul net dintre exteriorismul rugăciunii fariseului şi interiorismul celei a vameşului. Tocmai de aceea traducerea noastră, conformă cu ediţia grecească citată: „[De aceea] vă zic vouă, acesta s-a coborât îndreptat  în casa lui în comparaţie cu acela” se îmbină perfect cu ultima parte a v. 14, unde găsim două binomuri cu termeni antagonici: ” Fiindcă tot [cel care] se va înălţa pe sine va fi umilit/ va fi făcut de ruşine iar cel care se umileşte/ se ruşinează pe sine se va înălţa”.

Dacă mergem pe conţinutul celor două ediţii sinodale citate anterior nu putem să facem distincţia clară între rugăciunea şi viaţa fariseului şi rugăciunea şi viaţa vameşului, pentru că  şi fariseul pare îndreptat într-un anume fel, nu numai vameşul…Însă rugăciunea sa nu a avut transcendenţă, pentru că în spaţiul ei acesta nu a făcut decât să se îndreptăţească pe sine şi, în primul rând, rugăciunea fariseului a fost creată de către Domnul  în parabolă tocmai pentru ca să exprime încrederea acestuia în sine, faptul că e drept şi nu pentru ca să-l scuze.

Însă, în realitate, vameşul a fost cel care s-a îndreptat…în comparaţie cu fariseul, care a rămas la buna impresie despre sine. Rugăciunea vameşului este la polul opus celei a fariseului şi aceasta este esenţa predicii [umilinţa şi recunoaşterea de sine] pe care ne-o împărtăşeşte Biserica noastră în acest moment şi ne cere s-o împlinim în viaţa noastră.

Însă ed. sinodale româneşti citate de către noi sunt identice cu ed. MGK, unde apare mallon pe lângă dedicheomenos şi unde fariseul este reabilitat într-o anume proporţie dând laxiştilor sau formaliştilor ideea că şi ei se pot îndrepta chiar dacă nu au o umilinţă şi o rugăciune autentice.

Sfârşitul v. 14 însă, după cum aminteam, desparte foarte strict pe fariseu de vameş şi, implicit, interiorul unuia faţă de al celuilalt. Cel care se înalţă pe sine, care îşi face o bună impresie despre sine, recte fariseul va fi făcut de ruşine de către Dumnezeu, pe când cel care se umileşte pe sine, care îşi aduce toate păcatele şi greşelile în faţa conştiinţei proprii şi se ruşinează pe sine prin ele, care îşi arată sieşi murdăria sa va fi înălţat, prin har, de către Domnul.

Interiorul vameşului este la antipodul celui al fariseului. Bătaia în piept, ca semn al ascezei, conştiinţa nemincinoasă de sine şi rugăciunea prin care aşteaptă totul de la Dumnezeu îl arată pe vameş un om dinamic în ciuda faptului că dinamismul său pare negativist.

Însă dinamismul său interior e fulminant, prin el iese din păcat şi se întoarce în viaţa sa socială ca un om uşurat/ îndreptat şi într-o relaţie corectă şi profundă cu Dumnezeu.

Tentativa de rugăciune a fariseului, pe de altă parte, se transformă într-o adulare de sine stagnantă. Fariseul nu coboară nicăieri. Vameşul coboară în sine şi coborârea în sine şi recunoaşterea de sine umilită îl înalţă în faţa lui Dumnezeu. Fariseul nu coboară şi de aceea…nici nu urcă. Rugăciunea sa e formală şi formalismul nu schimbă niciodată pe nimeni pentru că mintea acestuia nu gândeşte în paradigma pocăinţei ci în cea a împlinirii de ochii lumii a unor îndatoriri.

Iar când facem slujbe de dragul de a le face şi când dăm sfaturi pentru că ni se pare că ştim să le dăm sau venim la Biserică ca să avem de unde pleca acasă nu se schimbă nimic în viaţa noastră, nu sesizăm nicio creştere în înţelepciune şi nici în virtute. De aceea, fără o creştere în har şi în înţelepciune nu avem nici idei noi, nici entuziasm pentru viaţa ortodoxă şi nici dorul de a o apăra sau de a o prezenta detaliat.

Postul însă, postul de care ne apropiem nu ne lasă să fim călduţi ci ne cere să fim fierbinţi, non-conformişti cu tabieturile noastre, nişte oameni războinici cu firea noastră. Ne cere să renunţăm la multe, la multe pe care nu le dorim de bunăvoie.

De aceea ne rugăm Domnului ca să ne întărească, pe fiecare în parte şi pe toţi deopotrivă, să facem ceva în sensul schimbării opticii noastre vizavi de noi înşine. Dacă începem să ne vedem, din ce în ce mai mult, mai degrabă neîmplinirile şi patimile decât virtuţile sau nu mai vedem mai deloc virtuţi de atâta puzderie de vicii atunci e bine, mergem spre bine.

Nu uitaţi: pentru ca să înaintăm trebuie mai întâi să ne coborâm în noi înşine, pentru ca Domnul să ne ridice spre lucruri bune! Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să ne umple de slava Sa acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!