Etichetă: predică la praznicul Nașterii Domnului

†

Iubiți frați și surori întru Domnul,

de când m-am trezit astăzi dimineață din pat, am rămas în gândul că Nașterea Domnului înseamnă grija noastră pentru cele două nașteri ale omului: cea trupească și cea duhovnicească.

Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul Fecioarei pentru ca să ne arate că nașterea e binecuvântată și că e o minune și un mare dar, un imens dar al lui Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează într-un mod mai presus de fire, nu potrivit firii, prin împreunare trupească, sexuală, pentru ca să sublinieze faptul că fiecare fiu al Bisericii se naște la viața veșnică numai în unire cu Dumnezeul slavei, când El îl inundă interior cu slava Sa.

Și așa înțelegem de ce acest praznic dumnezeiesc, preaslăvit, preaminunat e o atenționare continuă vizavi de faptul, că orice prunc trebuie închinat Domnului, trebuie unit cu Domnul prin Botez, pentru ca să se nască de la viața în trup la viața întru Duhul Sfânt. Din faptul nașterii suprafirești a Domnului, Biserica a extras necesitatea ca fiecare prunc să fie botezat, pentru că numai astfel se naște de sus, unindu-se cu Dumnezeul treimic, Care ne trage la Sine.

Dacă ne naștem din iubirea părinților noștri și sufletul, care ne creează trupul, îl primim de la Domnul, de la  prima clipă a conceperii noastre în uterul mamei, pentru ca să fim vii întru Duhul, trebuie să murim și să înviem cu Hristos prin Botez, să ne umplem de Duhul prin Mirungere preasfântă și să ne unim ființial cu Domnul întru primirea Sfintei Euharistii, pentru ca să fim ai Treimii Celei Preasfinte.

Viața pur biologică, închisă în teluric, închisă în dimensiunile acestei lumi ne arată că suntem sub-oameni. Adevărații oameni sunt cei care văd dincolo de lucruri, prin lucruri și mai presus de ele pe Dumnezeul slavei, Care a creat cerul și pământul, implicit și pe om.

De ce Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, Însuși Creatorul nostru? Pentru ca să mântuie creația Sa căzută în păcat, pentru ca să o  aducă la strălucirea dintâi, adică la unirea cu Sine. Și Botezul nostru este acceptarea faptului că El e Creatorul și Mântuitorul nostru, Domnul nostru, al tuturor și că noi nu putem să fim vii numai prin faptul că ne-am născut din niște părinți și că avem suflet de la El, ci suntem vii numai dacă stăm întru slava Lui, întru bogăția vieții Lui celei veșnice.

Și când ne întrebăm de ce, totuși, Creatorul nostru vine la noi, la noi cei atât de decăzuți, El Însuși ne spune că numai iubirea Lui, din iubirea Lui pentru noi a venit și din ascultarea Sa față de Tatăl și întru comuniune cu Duhul Sfânt, pentru ca să ne reînvețe să prăznuim, să ne bucurăm dumnezeiește.

Protopărinții noștri Adam și Eva, primii Sfinți ai pământului și primii oameni creați de către Dumnezeu au fost creați întru slava Sa și erau plini de slava Sa. Numai că harul sau slava lui Dumnezeu nu împiedică exercitarea liberei voințe a omului. Slava lui Dumnezeu ne întărește în bine, ne înrădăcinează în bine, pentru că binele se face numai cu ajutoul harului Treimii. Și când ne disociem interior de har, atunci apare răul, apare alegerea contrară lui Dumnzeu, apare distanțarea, separarea de El, întunecarea noastră.

Îngerii Domnului vin la păstori și le vorbesc despre pacea duhovnicească a pământului, care vine prin Domnul, adică despre pacea interioară a oamenilor. Ca să ai pace trebuie să fii plin de slava Sa, de harul Său și atunci, totodată, ai și dragoste, și smerenie, și cuviință, și feciorie în gânduri și în mișcările trupului, atenție, eleganță duhovnicească.

Pentru că pacea care covârșește, întrece toată mintea, toată înțelegerea noastră vine odată cu unirea cu Domnul, sacramentală, prin Botez și prin toate slujbele divino-umane ale Bisericii. Tocmai de aceea El a venit în maximă apropiere și unire cu noi pentru ca să ne arate că viața duhovnicească, viața după harul Treimii nu presupune nicio distanțare de gând, de mișcare a inimii, de faptă în relația cu Domnul nostru.

Viața duhovnicească e posibilă în trupul și în sufletul nostru, a tuturor celor credincioși, pentru că El Și-a asumat trupul și sufletul nostru. Le-a unit pe ele cu Sine întru zămislirea și nașterea Sa. Cel care era acoperit în pântecele Fecioarei, Acela a ieșit spre toți, S-a făcut cunoscut tuturor în viața Sa umană și ne-a arătat tuturor că creșterea duhovnicească, ca și cea trupească, cere concretețe și timp.

Viața duhovnicească, cu alte cuvinte, nu este doar o sintagmă teologică, ci e viața noastră, a ortodocșilor. Ortodocșii trăiesc în și prin harul lui Dumnezeu fiecare moment al vieții lor. Tocmai de aceea noi nu putem fi numiți niciodată ca fiind fără de Dumnezeu, pentru că viața noastră este ascunsă în Hristos și este cu El.

Dar viața duhovnicească e viață eclesială și nu o viață trăită aiurea. Iar viața eclesială este un mod propriu de existență, un mod de a gândi, de a acționa, de a ne raporta la istorie, la creație prin înrâurirea noastră continuă de către harul lui Dumnezeu și în intimitate cu Sine.

Tot ceea ce facem bine și ziditor pentru noi și pentru toți le facem împreună cu El. Tot ceea ce facem sinucigaș, adică vătămător pentru noi, le facem din alegere greșită, din alegere mincinoasă, care nu e în adevăr.

De aceea alegerile noastre trebuie să fie conștiente și responsabile, pentru că de ele țin și mântuirea noastră și a altora. Iar predicile oamenilor Bisericii vizează tocmai această continuă relegare, relaționare, unire a noastră cu Domnul, prin viața și faptele noastre. Și, din acest motiv, predicile și ceartă, și învață, și atenționează și explică interiorul vieții cu Dumnezeu, pentru ca fiecare dintre noi să ne dăm seama cât de departe sau de aproape suntem de adevărul relației cu Dumnezeu.

Pentru că ceea ce contează nu sunt vorbele până la urmă, ci unde ne duc ele, ce fac ele din noi sau ce devenim noi, dacă ascultăm de acelea, pe care Domnul le vorbește prin slujitorii Săi. Pentru că viața Bisericii e și ascultare și reverență și iubire și cumințenie și îndrăzneală sfântă și entuziasm dumnezeiesc și răbdare și sacrificiu, numai că fiecare dintre ele sunt proprii  nouă la timpul potrivit.

Când nu știi ce să faci sau când acționezi cu părerea că știi ceea ce faci, dar urmările sunt proaste, e semn că nu ești mânat de Dumnezeu, că nu ești povățuit, condus de El, pentru că nu ești intimul Lui. Și vedem cum magii și păstorii, potrivit lor, sunt conduși de către Domnul spre Sine și această conducere e primită de către ei.

Dacă magii nu veneau, dacă păstorii nu credeau, dacă Sfântul Iosif nu credea viselor sale profetice iar dacă Prea Curata Fecioară nu accepta…nu mai exista praznicul Nașterii Domnului. Și aceasta, pentru că Domnul conlucrează cu oamenii, le cere voie să intre în viața lor, îi lasă pe oameni să Îl dorească și să Îl caute și nu e un dictator, Care face ceea ce vrea cu noi și apoi, mai ne și cere să-L iubim.

Nu! Dumnezeu intră, vine discret în viața umanității. El Se întrupează din Fecioară în mod tainic, numai de  El și de Ea știut și Se naște, la nouă luni, mai presus de fire, fără lehuzie. El, Cel prea bogat vine smerit, umil, în frig în sânul umanității, ca parte din ea după umanitatea Sa, pentru ca să ne îmbogățească cu slava Sa cea veșnică, necreată și îndumnezeitoare și pururea veselitoare și hrănitoare a persoanei noastre.

Vine ca să ne reînvețe viața omului, a adevăratului om: comuniunea cu Sine neîntreruptă, pentru veșnicie. Tocmai de aceea nașterea Sa e praznic, e bucurie, e sărbătoare, pentru că e o reală intrare în bucuria fără final. Și din această sărbătoare a comuniunii cu Sine noi ne umplem în fiecare clipă, pentru că noi trăim cu El, Cel care Se naște pentru noi acum, tot timpul, nu în afara noastră, ci în interiorul nostru.

Noi trăim cu Hristos, pentru că El viază, trăiește în noi. Și dacă trăim cu Hristos Dumnezeu știm să dăm amănunte despre ceea ce face Hristos în noi și în viața întregii făpturi. Pentru că El nu e departe de noi, nu ne-a uitat, nu a murit pentru simțirea și conștiența noastră, ci, dimpotrivă, e Cel mai viu în noi și cu noi. Și El e Viața noastră tocmai pentru că noi nu acceptăm un alt fel de a fi decât viața cu El, pe Domnul, ca începutul tuturor acțiunilor noastre.

Chiar dacă păcătuim zilnic, chiar dacă păcătuim groaznic, la El este mântuirea, întoarcerea, viața noastră.

Nu credem că ne mântuim prin noi înșine!

Nu credem că ne putem dărui bucurie fără El!

Nu credem că păcatul e o șansă pentru noi!

Nu credem că viața este o aglomerare de lucruri în absența Sa!

Ci noi credem că El este bucuria, viața și nemurirea noastră, viața noastră veșnică, pentru că e de acum, din această clipă sfântă, în unire sfântă, dumnezeiască cu noi, prin slava Sa. Și când spunem că Hristos S-a născut nu o spunem doar pentru trecut, pentru acum 2000 de ani ci și pentru prezent. Sau, mai degrabă pentru prezent, pentru că Îl vedem pe El născându-Se în noi și murind în noi și înviind în noi și înălțându-ne pe noi, întru Sine, de-a dreapta Tatălui Său Cel veșnic.

Adică noi nu doar că ne reamintim nașterea Sa ci o și retrăim în persoana noastră și în comuniunea Bisericii Lui. O retrăim pe măsura noastră. O retrăim și vorbim despre ea între noi și împânzim bucuria noastră tuturor.

Și că dăm un dar, o scrisoare, un telefon, un email sau că ne rugăm pentru oameni…înseamnă că dăm, mai departe, bucuria lui Dumnezeu față de noi și a noastră față de El. Dăruim, ca și magii și păstorii, bucuria noastră pentru a converti lipsa de bucurie a altora în bucurie cerească, dumnezeiască.

Dumnezeu să ne bucure pe toți prin slava Sa și să ne facă să fim sensibili la tot ceea ce mișcă în noi și în jurul nostru!

La mulți ani tuturor și Domnul Care a venit și vine mereu la noi să ne învețe pe toți să vedem viața noastră și pe oameni ca ferestre spre Sine și nu ca uși închise la orice sunet al soneriei!