Predica duminicii a 25-a după Rusalii (2009)
Aici pentru ascultat și downloadat.
Etichetă: predici 2009
Predică la duminica a 23-a după Rusalii (2009)
Predicile anilor 2008 și 2007 la duminica de astăzi.
+
Iubiți frați și surori întru Domnul,
dacă nu suntem biserici vii ale lui Dumnezeu, în care Dumnezeu să fie slăvit prin cuvintele și faptele vieții noastre, suntem, în mod indubitabil, niște case bântuite de demoni. Niște locuri în care se amalgamează binele cu răul sau în care binele este distorsionat în mod masiv și asta înseamnă satanizare.
Satanizarea e o realitate real de crudă, după cum sfințenia e o realitate real de frumoasă. Eliberarea de satanizare e tema Evangheliei de astăzi și ea se face numai prin locuirea noastră de către slava Prea Sfintei Treimi.
Ce se petrece, de fapt, cu noi, într-o stare de posesie satanică, dacă suntem creștini ortodocși? Ne întoarcem la o stare de conlocuire, de împreunare cu demonii, caracteristică vieții noastre de dinainte de Botez, de care am scăpat prin Sfântul Botez. Iar, pentru cei nebotezați ortodox, satanizarea e o realitate de facto, chiar dacă exprimarea ei este mai mult sau mai puțin vizibilă.
Pentru că, dacă citim cu atenție dumnezeiasca slujbă a Botezului oservăm, că noi suntem scoși din conlocuirea cu demonii și aduși spre o unire ființială cu slava Prea Sfintei Treimi. Demonii sunt scoși în mod real din ființa noastră și tot la fel de real se petrece și intimitatea noastră cu Dumnezeul treimic.
Și asta, pentru că slujbele Bisericii Ortodoxe nu sunt simbolice! În cadrul lor noi nu primim promisiuni de iertare și sfințire sau nu ne jucăm de-a îndumnezeirea, ci în fiecare slujbă a Bisericii primim harul Prea Sfintei Treimi, pentru că fiecare slujbă ne oferă realități imediate, duhovnicești, cerești, dumnezeiești.
În Biserică nu există o altă bucurie, mântuire, iertare, sfințire, vindecare în afară de slava lui Dumnezeu sau de harul sau de strălucirea Prea Sfintei Treimi. Viața lui Dumnezeu e numită în diverse moduri, însă, în fiecare slujbă, nu primim altceva decât harul lui Dumnezeu. Niciun ierarh sau preot nu are alt har, unul personal, unul aparte, pe care nu mai îl are nimeni, ci toți sunt locuiți, pe măsura voinței lor și lucrează prin harul lui Dumnezeu.
Însă în Biserica lui Dumnezeu, prin inițiere tainică în credință și în har, există mai multe trepte ierarhice, pentru că episcopul, preotul și diaconul nu se confundă între ei, dar nici nu pot sluji unul fără altul, ci fiecare are treapta lui, foarte bine definită, în construcția Trupului mistic, tainic, divino-uman al lui Hristos, care e Biserica.
De aceea, dacă fiecare rămâne în credință și pocăință, nimeni nu se satanizează. Dar, dacă cineva ajunge să fie iarăși locuit de către demoni, atunci, cu siguranță, că s-a întors la faptele de mai înainte, la păgânism, pentru că s-a împreunat din nou cu Satana.
Și într-o atare situație, nu trebuie să considerăm că o vrajă, un farmec sau, mai pe scurt, că numai din cauza altora, ne vine pacostea asta, adică să țipăm și să facem tot felul de gesturi aiurea iar noi nu suntem vinovați cu nimic. Ba da, suntem vinovați! Demonii nu pot să suporte inimile smerite, care se pocăiesc, care nu se cred Îngeri din cer.
Dacă vin în cineva, vin pentru că le place acolo, pentru că găsesc fapte și gânduri și gesturi necurate, cu care sau din care se hrănesc, își măresc răutatea. Și când începi să mergi la slujbe, la Biserică și să țipi către Dumnezeu, atunci și dracii țipă ca din gură de șarpe din tine, pentru că, pe de o parte, vor să rămână în tine, care le mai faci voia sau o faci în mod silnic, împins fiind de către ei, dar, pe de altă parte, vor să iasă cât mai repede afară din tine, care ai început să te rogi, să țipi către Dumnezeu, să postești, pentru că îi arde harul Prea Sfintei Treimi.
Și dracii asta spun din oameni: că îi arde harul lui Hristos. Că îi arde Crucea Lui. Că nu suportă Sfânta Agheasmă. Că nu suportă mijlocirile Maicii lui Dumnezeu pentru oameni. Nu le suportă!
Și dacă dracul nu suportă ceva, bineînțeles că acelea sunt lucruri bune și sfinte și mari și nu lucruri rele. Dacă ar fi fost rele, dacă ar fi fost idolatrie, cinstirea Sfinților și a Sfintelor Icoane și a Sfintei Cruci, bineînțeles că dracii ar fi stat liniștiți, la căldura păcatelor din om. Dar dracii fac spume la gură văzându-le, semn că nu le priește deloc sfințenia.
Însă, dacă demonii intră în oameni, prin faptele rele ale acestora (căci răul e poarta de intrare a demonilor în noi), ei îi chinuie pe oameni și ies din oameni nu cât și când vor iei, ci cât și când dorește Dumnezeu, spre folosul celor chinuiți de către demoni. Vedem la Lc. 8, 29, că Domnul poruncea duhului necurat ca să iasă din om. Iar la Lc. 8, 32, că El le-a îngăduit în cine să intre, adică în porci.
Demonii sunt niște făpturi căzute ale lui Dumnezeu, prin propria lor voie și ei nu sunt pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Ei nu fac tot ce vor, de aceea nu îi chinuie pe oameni la maximum de răutate, care le trece prin minte, ci Dumnezeu le potolește, le diminuează furia. Și t0t El este Cel care îi scoate pe demoni din om, când acesta dorește să se elibereze de povara satanismului.
Rugăciunile de exorcizare ale Bisericii și toată asceza aferentă unei exorcizări nu sunt acte automate, prin care noi facem slujbe și demonii fug de mănâcă pământul, ci, dimpotrivă, sunt rugăciuni și un mod de viață, care creează în om o stare de adâncă umilință, de adâncă conștientizare a stării sale de păcătoșenie și o dorință înfocată după o viață evlavioasă, plină de har și nu de demoni.
Nu numai cei demonizați sau bântuiți de către demoni se folosesc de exorcizările Bisericii, ci și cei care au nevoie de o întărire continuă în har și în toată fapta cea bună. De fiecare dată, la orice rugăciune de exorcizare, m-am simțit eliberat de demoni și umplut de mult har, de multă bucurie duhovnicească și de teologie, pentru că textele rugăciunilor de exorcizare patristice sunt foarte teologice, sunt pline de teologie dar și de realism sacramental, de eliberare harică de demoni.
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ambrozie al Milanului, în traducerea noastră, dar și alți Sfinți Părinți care au scris exorcisme, au făcut multă teologie în acele rugăciuni. Dacă vrem să scriem un tratat de demonologie sau să scriem un fragment, într-un tratat dogmatic, despre demoni, nu putem să trecem nepăsători pe lângă rugăciunile Bisericii și, mai ales, peste exorcismele Bisericii, care sunt texte foarte teologice, foarte frumoase, pline de tăria duhovnicească, ascetică, a luptei cu patimile și cu demonii.
Cu puterea lui Hristos, de a călca peste șerpii și peste balaurii spirituali, adică peste demoni și nu cu putere și tărie de la ei sau cu mușchii lor, episcopii și preoții poruncesc demonilor să iasă din oameni și demonii ies din oameni, deopotrivă, când oamenii se smeresc și când Dumnezeu îngăduie ieșirea lor. Și observăm asta, din starea celui vindecat sau care începe să se vindece.
Cel sau cea din care ies demonii și nu mai țipă de nebuni au o altă viață. Cu alte cuvinte, i-a schimbat demonizarea. Le-a fost spre folos, spre înțelepțire și au experimentat ce spunea Sfântul Pavel, că noi nu ne batem cu trupul nostru, ci cu demonii, cu niște ființe spirituale și nu cu unele fabuloase, cu ființe imaginate.
De aceea, există în Tradiția Bisericii Sfinți Părinți, care au fost demonizați sau care au cerut să fie chinuiți de către demoni acum, ca nu cumva să aibă parte de comuniunea cu ei pentru veșnicie. Îmi aduc aminte de un Sfânt Părinte, care a cerut să fie posedat de către demoni, spre smerirea lui și Domnul a îngăduit asta. Și demonii țipau din el și spuneau cât de rău se simt la el, până când au zbughit-o din persoana lui, pentru că nu au mai suportat asceza lui uluitoare.
Așa că nu posedarea de către demoni e cea mai mare catastrofă a vieții creștine, ci păcatul. Oricare ar fi păcatul și pe care noi îl relativizăm până îl facem să fie pozitiv. Adică minciuna, desfrâul, furtul, perversitatea etc. au devenit niște mijloace de îmbogățire sau de parvenire și nu mai sunt văzute drept păcate, ci, dimpotrivă, drept mijloace de trai sau de emancipare.
Dacă aveți în familie, dacă vi se întâmplă sau dacă vedeți pe alții în stare de posesie, nu trebuie să vă credeți și să ne credem mai breji, ca și când ei ar fi munți de păcat iar noi munți de sfințenie. Cei care pătimesc, cu îngăduința lui Dumnezeu, satanizare, boli imense, traume, accidente imense, e semn că sunt mai tari decât noi, care stăm cu fundul la căldurică și ne credem mai sfinți decât ei. Nu, suntem mai slabi decât cei, cărora Dumnezeu le îngăduie să sufere pentru mântuirea lor!
Suntem mai slabi și mai reci decât ei. Pentru că și pactizarea cu demonii cere să ai o minte și o inimă dornică de experiențe, fie ele chiar demonice, decât să fii apatic, să nu te intereseze nimic și să dormi pe tine toată ziua.
Lc. 8, 35 vorbește despre vindecarea celui demonizat ca despre o întregire a minții lui, ca despre o revenire la starea de sănătate mintală dar și duhovnicească. Boala psihică e o incompletitudine fizică și nu duhovnicească sau sufletească. E ca incompletitudinea pe care ți-o aduce amputarea unui deget sau a unui rinichi. Creierul e afectat sau nu mai ai un organ fizic. Însă nu s-a schimbat nimic în sufletul tău, în sensul că nu ți s-a ciuntit o parte din suflet, dacă nu mai ai un deget sau dacă nu mai e inima ta în întregime a ta, ci ai și proteze valvare, pentru că sufletul, fiind spiritual, rămâne intact, oricât de mult s-ar ciopârți trupul nostru.
Însă, fără doar și poate, omul e întreg, când are și sănătate fizică și sănătate duhovnicească deopotrivă. Când omul are minte întreagă, atunci judecă și bine dar e și luminat de Dumnezeu ca să gândească duhovnicește viața lui și tot ceea ce vede.
Așa că, chiar dacă nu țipăm sau nu ne manifestăm satanizarea la cote mari, dacă nu avem minte întreagă, dacă nu suntem lucizi duhovnicește, dacă avem păcate și patimi cu ghiotura, nu suntem oameni întregi, oameni în toate mințile. Integralitatea minții presupune și starea în har, în curăție dumnezeiască.
De aceea nu ne putem lăuda cu simpla sănătate fizică, adică nu ne dor șalele, mergempe picioare și nu suntem răciți. Dacă suntem bolnavi sufletește, dacă suntem o cavernă pe dinăuntru sau un mormânt ambulant, pe două picioare, că vedem bine sau că suntem ministru puțin contează, că tot nu suntem…întregi la minte. Pentru că a fi întreg la minte, tot cf. Lc. 8, 35, trebuie să stăm la picioarele lui Iisus, adică să stăm în ascultare de Dumnezeu întru toate.
Sănătatea noastră integrală se vede din gradul nostru de evlavie, de religiozitate sau de sfințenie. Dacă el e scăzut sau sub zero grade celsius, atunci…unde e mintea noastră? Românul are o vorbă: are mintea dusă cu sorcova. Dacă mintea noastră o ia razna, atunci asta se observă din cum arată starea evlaviei noastre, evlavia noastră. Și unde e evlavie e progres duhovniesc și intelectual, e sporire în toate, e înfrumusețare interioară și nu urâțire interioară, nu atrofiere a simțirilor duhovnicești.
De aceea, să ne rugăm Domnului să ne arate cum suntem fiecare! Să ne arate de ce suferim și ce să facem cu noi. Pentru că voia lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu nu e ca logica noastră. Și vom observa că toate crezurile și fundamentele noastre se surpă și trăim o viață, de care nu ne-am fi simțit capabili mai înainte și pe care o socoteam aiurea pentru noi, dar care reprezintă adevărata noastră împlinire.
Și cel demonizat a început să propovăduiască pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Lc. 8, 39). Cel care ieri țipa, astăzi învață spre viața veșnică pe alții. Acest lucru se va petrece cu fiecare dintre noi, dacă ne schimbăm viața de astăzi. Nu contează cine sau ce am făcut ieri. Dacă astăzi devenim alții, prin harul Prea Sfintei Treimi, vom fi luminătorii acelora cu care ne vom întâlni și care se vor minuna de cum arătam…și de ce văd și ce aud de la noi, care am devenit alți oameni în Hristos Dumnezeu.
Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate! Amin.
Predică la duminica a 20-a după Rusalii (2009)
Pentru predicile din 2008 și 2007…
+
Iubiți frați și surori întru Domnul…
de ce…moartea?…Ce are problema morții cu noi, care suntem vii și frumoși și tineri și…nemuritori? De ce să vorbim despre moarte, când și așa totul în jur moare, și la propriu și la figurat…și ar trebui să facem o terapie de scăpare de moarte, de frig, de întreținere, de sărăcie, de durere, de oboseală, de tot ce ne stresează?
Pentru ce o altă Evanghelie pesimistă, tristă? Să mergi la Biserică și să ți se vorbească despre moarte?!… De ce nu ți se vorbește, spre exemplu, despre cum să câștigi la Bingo, la loto, despre cum să câștigi la bursă?
Sau, de ce să nu vorbim despre nimic, de ce să nu ne lăudăm pe noi înșine și, în loc de Sfintele Icoane ale Bisericii, să punem portrete cu noi și cu ambițiile noastre, așa, ca în regimul politic dictatorial, de care, parcă, ne aducem aminte tot mai firav și distorsionat?
Însă e mesajul Evangheliei de astăzi despre moarte, în ciuda faptului că e vorba despre un tânăr mort și o femeie văduvă cu un copil mort și de o înviere din morți (Lc. 7, 11-16)?
Eu cred că Evanghelia zilei nu are nimic despre moartea ca fatalitate, ca groază, ca disperare sau moartea de aici nu mai e moartea despre care ne e cam teamă nouă să vorbim, atâta timp cât Domnul i-a spus mamei, cu milă, plin de milă: Nu plânge!
Cum adică, Doamne, să nu plâng, dacă sunt văduvă și încă tânără și cu un copil pe năsălie, cu singura mea alinare, pe care acum, chiar acum, o duc la groapă? Ce fel de Dumnezeu ești Tu, Care nu înțelegi durerea, nu înțelegi lacrimile unei mame singure, care plânge?
Cum să nu plâng? Cum să nu mă jelesc? Cum să tac, când toate în mine țipă?
Însă Dumnezeu nu vrea să îi dea o pastilă, ca să îi atenueze durerea și nici nu vrea ca ea să nu plângă! Ci vrea ca ea să plângă…dar cu sens nou, cu bucurie.
Peste ceva timp, o altă Mamă și Fecioară în același timp, singura Mamă Fecioară avea să vadă pe Mielușelul Ei pe cruce și inima ei va fi sfâșiată. Și, pentru atunci, cu aceeași milă, El, Mielușelul Mielușelei Celei Preacurate, îi spune acum văduvei din Nain: Nu plânge! Nu se termină totul cu moartea, cu această moarte!
Nu plânge! Viața de după aceea e plină de nemurire! Nu mai plânge! Nu e timp pentru lacrimi de întristare, pentru că a venit Bucuria voastră la voi și Bucuria voastră nu e o stare, ci o persoană.
Eu sunt bucuria voastră, spune Domnul! ”Voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (In. 16, 20). Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi: Nu mai plângeți! Nu vă mai plângeți de milă degeaba, prostește! Nu mai plângeți ca lumea, ci bucurați-vă ca fiii Împărăției!
De ce? Pentru că viața noastră e bucurie împreună cu Dumnezeul nostru treimic, e veselie și viața de acum, din trup, o trăim întru nădejdea perpetuării bucuriei pe care o experiem acum, în trupurile și în sufletele noastre.
Da, însă cele spuse aici, sunt spuse unei femei triste, îndurerate și nu au această însemnătate pe care vreți să ne-o arătați! De ce mutați atenția noastră de la minunea învierii din Nain la Sfinții Apostoli aflați dinaintea Patimilor Sale?
Pentru că Scriptura se înțelege în harul Treimii și ea nu este o carte din care se citează decontextualizat, ci se înțeleg toate ale ei prin intuirea puterii de viață făcătoare și transfiguratoare ale cuvintelor sale, putere care lucrează în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.
Harul lui Dumnzeu ne vorbește prin Scriptură, prin Părinții Bisericii, prin Tainele și slujbele Bisericii, prin chipurile iconizate ale Sfinților, prin Sfintele lor Moaște, prin toate rațiunele lucrurilor.
Totul e citibil în cheia harului lui Dumnezeu. Iar două evenimente, ca învierea din Nain și ca ziua dinaintea Patimilor Sale se pot uni în înțelegerea și exegeza noastră, pentru că pe noi ne interesează ceea ce ne zidește, ceea ce ne luminează.
Și aici găsim schimbarea sensului morții, pentru că viața, ca atare, ni se schimbă, ni s-a schimbat prin Hristos Dumnezeu, mai bine-zis. Noi suntem alții, dacă avem parte de intrarea în Biserică prin Botez și apoi de învierea cea dintâi, a sufletelor, prin pocăință și fapta bună, care se lucrează acum. Apoi, la învierea de obște vom învia și cu trupul, dacă acum suntem vii cu sufletele noastre.
Și de aceea putem face conexiuni și trebuie să le facem, pentru că Scriptura se înțelege dinspre viața Bisericii spre ea și nu de la Scriptură spre Biserică, pentru că Biserica a creat Scriptura și o păzește cu credincioșie, ca pe o mărturie a vieții ei de sfințenie.
Niciodată Scriptura sau vreo carte a unui Sfânt Părinte nu trebuie să fie gândite separat de Biserică sau antagonic.
Mare mi-a fost consternarea acum câteva zile, când, de la un fost neoprotestant cu studii, astăzi ortodox (după mărturia sa) am primit date, considerate de către el concludente, în care dorea să îmi demonstreze, că un verset al unei Evanghelii canonice e fals și că nu concordă cu Tradiția Bisericii.
Adică ori Scriptura minte și noi trebuie s-o schimbăm…pe alocuri, ori Tradiția Bisericii minte…și trebuie să o ajustăm, după mintea noastră.
Însă, cum să fii ortodox…fără mintea Bisericii? Adică cum să nu plângi la înmormântare, dacă plânsul, după cineva drag, e înscris în litera firii noastre? Ba da! Trebuie să plâgem pe cei dragi ai noștri și nici nu putem altfel. Trebuie să plângem cu nădejdea bucuriei și a vieții veșnice.
Și acest plâns, plâns de bucurie, de mântuire, de nădejde pentru cel plecat de la noi la Domnul, unde e viața fără de sfârșit, cu siguranță, în mod indubitabil, nu e plâns de groază, nu e plâns sălbatic, nu e plâns păgânesc, ci dumnezeiesc! Sunt lacrimi harice. Sunt lacrimi pentru o mamă, pentru un tată, pentru un fiu, pentru un bunic, pentru o mătușă, pentru un ucenic, pentru un monah, pentru o soție… pentru tot cel care…plânge întru nădejdea vieții veșnice.
Da, se plânge, se poate plânge de bucurie incredibilă la înmormântare! De ce? Pentru că moartea Dreptului e bogăție imensă în fața lui Dumnezeu! Moartea celui Sfânt e plină de nemurire, pentru că Cel Unul-Născut al Tatălui nu a trăit stricăciunea, în trupul Său lăsat în mormânt, pentru că trupul și sufletul Său erau, pentru veci, unite cu dumnezeirea Sa, în persoana lui Dumnezeu Cuvântul.
Tocmai de aceea moartea și învierea din Nain au legătură cu moartea Golgotei și cu învierea din mormântul aflat gol. Iar mama din Nain are legătură cu Maica lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, pentru că ambele au cunoscut și durerea și bucuria imensă, mai presus de fire, bucuria harică.
Nu plângeți! Nu e o duminică cu morți, ci cu înviați! E o duminică pentru înviați. E o duminică a vieții și nu a morții!
Tocmai de aceea nu plângeți ca aceia, care nu au nădejde!
Nu plângeți ca cei care nu cred în veșnicie și nu au mugurii vieții veșnice în ei înșiși!
Nu plângeți ca proștii, adică degeaba, adică precum copiii, precum cei care nu au gustat viața veșnică înTainele Bisericii! Pentru că, dacă vom crede numai acum și numai pentru acum în Domnul, și în bine, ce răsplată putem avea din credința noastră, dacă e o credință interesată?
Credința reală e bucurie, e sărbătoare. Nu trebuie să crezi în Dumnezeu pentru ca să îți măriți fata sau pentru ca fiul dumitale să ajungă preot sau pentru ca să primești un loc de muncă! Nu credeți în Dumnezeu, pentru ca să moară capra vecinului și să moară șeful dv., pentru ca să îi luați locul!
Aceea nu e credință, ci gărgăuni umani, aspirații puerile. Credința înseamnă să nu mai plângi pentru lucrurile banale ale acestei lumi, dacă dincolo de această copertă a vieții, stă o viață și mai viață, de miliarde de ori mai frumoasă, mai plină de bucurie și de sfințenie.
Credința e să vezi dincolo de zilele acestea reci și posomorâte de afară…bucuria ce va să vină, ce se va petrece cu noi.
Tocmai de aceea, mergeți acasă la dv. și spuneți tuturor că astăzi e o duminică a bucuriei celor înviați și nu o zi a morții! Astăzi e o zi a bucuriei de Viața noastră cea veșnică!
Astăzi e ziua mântuirii, ziua iertării, ziua învierii, pentru că toată viața noastră e un continuu astăzi cu sens soteriologic, mântuitor. Adică astăzi trebuie să faci ceea ce vrei să faci mâine și peste 10 ani și peste o mie de ani!
Astăzi începe bucuria!
Dacă nu ai știut, atunci învață și spune și altora, că astăzi, în această clipă, începe bucuria mântuirii tale, dacă îți vezi păcatele tale și mergi ca să le spovedești Domnului, prin preoții Săi!
Pentru că, dacă vrei să întinerești, dacă vrei să ai din nou aripi interioare ca ale vulturului, atunci trebuie să te scoli din moartea păcatului, trebuie să pui punct la răutăți, la sadismul faptelor tale și să fii un om nou, în Hristos Dumnzeu, Care e Viața și Învierea ta.
Acum poți să faci ceea ce nu ai făcut până acum!
Acum poți să faci ca să fii viu, dacă ești un plin de păcate, un rău, un curvar, un criminal, un mincinos și un netrebnic fără sațiu. Acum poți să fii altul, pentru că poți să te ridici ca mortul din Nain și să mergi la mama ta, Biserica, la cea care te-a născut prin Botez sau care te poate renaște prin Botez și prin tot harul ei, ca să fii viu, pentru că acum ești mort!
Deci în Biserica Ortodoxă nu avem postere cu Michael Jackson, nici nu dăm prezervative, nici nu facem întinderi de piele ca să trăiască omul 100 de ani neîntors, ca ceasul și nici nu îngropăm doar morți și mâncăm doar colivă și zicem doar: Doamne miluiește! Ci aici, în Biserica Sa, îi facem pe morți să fie vii! Înviem morții, tot felul de morți, tot felul de monștri.
Cu harul Treimii înviem pe cei morți de demult, din pruncie, morți prin și în multe păcate și îi facem oameni noi, nu pentru 100 de ani ci pentru toată veșnicia. Aici rezidim lumea, deși nu toți o simt, nu o văd, nu o înțeleg! Ai îi facem pe oameni noi, cum nu i-ar fi făcut comunismul sau cum nu îi va face capitalismul nici dacă trăim câte o mie de ani fiecare.
Pentru că numai în Trupul mistic, tainic, divino-uman al Bisericii oamenii învie, oamenii se transfigurează, se îndumnezeiesc în mod real și strălucesc mai tare decât toată galaxia de stele luminoase.
Așadar nu dăm oamenilor lucruri trecătoare, umane, perisabile în Biserică, în primul rând, ci lucruri durabile, netrecătoare, veșnice. Iar dacă mănânci un colac, un strugure, o lingură de colivă sau bei un pahar de vin, toate binecuvântate, sfințite la Biserică, te umpli nu doar de mâncare și de băutură…ci și de har, pentru că harul e ținut, purtat și se transmite oamenilor în și prin materie, după cum raza soarelui e și luminoasă și călduroasă în același timp, dar și materială.
Cuvintele Domnului, cu certitudine, au umplut-o de nădejde, de har pe văduva sărmană și îndurerată din Nain. Acel: Nu plânge! a străpuns-o, pentru că acel cuvânt a fost spus de Cel care, prin cuvânt, a creat toată existența.
Și cuvântul Lui, care e adevărul și viața noastră, și atingerea Lui și porunca Lui au stârnit, au readus, l-au umplut de viață pe cel mort. O, cuvintele Lui, gesturile Lui, atingerile Lui, ale Celui care S-a îmbrăcat în materie, Care S-a născut din Fecioară și nu a făcut pe Fecioară să fie fără fecioria ei, trebuie înțelese de către noi, pentru că înțelegem astfel cum harul mișcă și însoțește deopotrivă ființa noastră spre bine.
În și prin și întru harul Treimii toate viază și se mișcă, toate înviază și sunt pline de existență, de viață în har. Pentru că Dumnezeu e Dumnezeul celor vii, al celor care Îl simt ca viu și absolut necesar și nu e simțit, de aceea nu pare să fie și al lor, de cei morți prin păcat, de cei care mai curvesc sau mai fură puțin, că și așa nu au curvit sau nu au furat destul.
Să lăudăm, deci, pe Cel care ne face vii, pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne scoate de la moarte la viață și de pe pământ ne transmută în cer, pentru ca să ne bucurăm în comuniunea, în corul imens al Sfinților și al Îngerilor Lui! Să ne bucurăm și să înviem! Să învie în noi Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, gândurile de doi lei ale grijii de multe și ale bădărăniei!
Să fim vii, căci pentru aceea Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut, ca să ne facă locuitori frumoși și îndumnezeiți ai Împărăției Sale! Amin!
Utrenia Sfintei Parascheva (2009)
Partea 1 (51. 35 minute)
Aici, pentru ascultare și download!
Partea a 2-a (40. 13 minute)
Aici, pentru ascultare și download!
Vecernia Mică și Mare a Sfintei Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva (2009)
Aici, pentru ascultare și download (42 minute)
Predică la duminica a 21-a după Rusalii (2009)
Pentru predicile din 2007 și 2008…aici.
***
Iubiți frați și surori întru Domnul,
care este și unde cade sămânța cea vie? Unde cade sămânța cea vie a cuvântului lui Dumnezeu, unde cade și unde rămâne adevărul lui Dumnezeu? Ar trebui să cadă în inimă, în inima și în mintea fiecăruia dintre noi și nu doar în urechi sau doar pe buze. Pentru că această cădere / intrare/ ajungere a cuvântului lui Dumnezeu în persoana noastră are rolul de a ne face fii ascultători ai Prea Sfintei Treimi, ai lui Dumnezeu, Care ne vrea vii și nu morți.
Ce să faci cu niște morți la Biserică, cu niște oameni plictisiți de viață, care nu își știu rostul în viață, cărora nu le vin mai deloc gânduri frumoase? Adică ce gânduri frumoase să le vină? Să muncească teologic, să se chinuie să cuprindă cu mintea și cu inima și cu fapta voia lui Dumnezeu, să se ajute reciproc, să aibă cumsecădenie în relații, să fie paroliști…adică nu să îți spună una acum…și mâine să se facă că plouă.
Tocmai de aceea, acum, toamna, când ogoarele primesc în ele grâul de anul viitor…Evanghelia acestei duminici ne reamintește să avem contact cu pământul, cu apa, cu aerul, cu oamenii și să respectăm mediul ambiant, ca pe cadrul în care Dumnezeu ne-a așezat să trăim, adică să avem contacte reale și delicate cu tot ceea ce ne ține în realitate și nu ne face să zburăm pe deasupra ei.
Și noi avem nevoie mai mult decât oricând de contactul real cu pământul și cu taina vieții, cu grâul care devine pâine, și cu rugăciunea pentru ploaie, pentru bunăstarea întregii lumi, pentru că, de atâta supermarket…copiii noștri cred că pâinea crește pe raft și nu mai iese din pământ.
Sunt conștient însă, că în formă, Evanghelia zilei, cu grâul care încolțește, nu prea are mare aderență, în aparență și la prima vedere, la generația tânără, care se uită la grâu la computer…dar nu știe cum miroase, nici când e mic grâul și nici când e copt. Și, poate, de multe ori, nu e vina lor…că sunt claustrați în case neprimitoare sau neresponsive…
Însă, mesajul Domnului nostru și pentru ei și pentru cei care mai știu cum stă treba cu grâul, e că viața din grâu, viața din cuvântul lui Dumnezeu vrea să intre în fiecare om în parte și să îl facă să rodească. Că viața e singura importantă și că ea e un dar al lui Dumnezeu pentru noi toți. Că neproductivitatea duhovnicească și a vocației tale înseamnă moarte și că a sta pe loc nu înseamnă a te bucura, ci a te arunca în tristețe, în dezgust, în lucruri facile.
Fapt pentru care, Evanghelia zilei, și în fond și în formă e nespus de penetrantă, pentru că vorbește despre cheful nostru de viață, despre bucuria noastră de / pentru viață sau de reversul realității: de ratarea noastră.
Și Domnul vorbește de trei feluri de ratări (sămânța cade lângă drum, pe piatră sau între spini) și, la urma-urmei, ne vorbește despre rodire, despre eficiență, despre împlinire în urma ascultării voii lui Dumnezeu.
Însă întreaga parabolă a Semănătorului vede prosperitatea, împlinirea omului numai în relație cu Dumnezeu și cu ascultarea de cuvântul Său, adică comunional, perihoretic. Vede viața într-o continuă îmbrățișare a lui Dumnezeu cu noi și a noastră cu Dumnezeu.
Adică nici nu se concepe întrebarea tâmpită la ce bună credința sau ce îmi aduce mie Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vorbește despre viața, prosperitatea și împlinirea umană numai și numai în relație cu Sine și cu nimeni altcineva. E ca și cum i-ai spune mamei tale: Ce mare lucru ai făcut tu pentru mine? Că mă puteam naște și fără tine…
Nu, nu ne puteam naște, fără ca Dumnezeu să consimtă și să conclucreze cu părinții noștri pentru realitatea nașterii noastre! Niciun om nu a apărut din greșeală pe fața acestui pământ! Și tot ce pare monstruos, aiurea, mârșav sau inexplicabil trebuie să ne facă mai largi, să gândim mult mai paradoxal viața și să nu credem că viața e ceva liniar, sec și fără surprize.
Nu, Dumnezeu ne face multe surprize! Totul e o surprizare, o surprindere, o uluire, când e vorba de ce fac degetele lui Dumnezeu sau de ceea ce ne propun la tot pasul. Lumea e abisal de frumoasă și de interesantă, când o privești prin ochii lui Dumnezeu, când o privești responsabil și coparticipativ.
Când vrei să îi violezi secretele lui Dumnezeu, când vrei să intri în atom sau în creier sau să mergi în spațiu și mai departe de până acum…fără El, știința nu crește, ci involuează. Pentru că nu poți să înțelegi ceva în indiferență sau în lipsă totală de respect față de Cel care a creat materia aceasta multiformă și deosebit de elastică, pentru a creea și o plasmă dar și o țeavă de tun și o cană dar și învelișul unei rachete.
De aceea, fără relația cu El, cu Părintele tău, ai parte numai de ratare…Și, când tu ești un om care stai lângă cale, care te cam codești să fii un ortodox autentic sau ești un eretic sadea, cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în tine prea mult, pentru că păsările Iadului vin și te învață logica întoarsă a parazitării vieții, adică păcatul.
Păcatul nu e o iubire la prima-vedere! Păcatul e o vătămare a primei tale iubiri: viața pașnică, nevinovată, în sensul că nu știai gustul patimilor în detalii nocive. Tocmai de aceea oricine vrea să vadă diferența dintre bine și rău o poate face pe sine. Cum? Să se gândească cum era el când era mic și când nu știa să fie pervers, să se masturbeze, să fure, să mintă, când nu era împătimit de bani și de plăceri…și cum a devenit viața lui după aceea, când le-a învățat pe toate.
E simplu! Când vrei să te analizezi fără greș, iei listele de păcate ale Scripturii și ale Tradiției…și o să te îngrozești, în mod indubitabil, de cât de urât ești în fața lui Dumnezeu. Pentru că orice păcat e un minus de frumusețe reală.
Și cuvântul lui Dumnezeu nu stă în afară de cale, de viața duhovnicească! Pentru că nu poți să zici Iisus Hristos, cu adevărata dragoste și adorație decât întru Duhul Sfânt, în harul Treimii și harul Treimii, deși suflă unde dorește Dumnezeu, totuși Dumnezeu nu are o mie de Biserici, pentru că un astfel de Dumnezeu ar fi babilonic, cu lucruri contrare în El Însuși și nu Dumnezeu adevărat.
Ca să vezi Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, o poți face oricine ai fi și orice meserie ai avea. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e reperabilă în mod continuu în istorie, fără încetare, ea prezintă și Sfinți uluitor de frumoși dar și oameni de o cruzime și păcătoșenie enorme, adică ratați duhovnicește și e centrul de viață și de adevăr al întregii lumi și al întregii creații.
Cadrul în care creștem în ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu e Biserica, singura Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă și nu orice invenție umană este Biserică și nu orice nebun, de acum 1000, 500 sau 400 de ani, care creează o sectă, o asociație religioasă e Biserica. Pentru că în atare situație, dacă fiecare inventează sau renovează ideea de Biserică, Biserica ar fi ceva uman, subiectiv, teluric.
Însă Biserica e divino-umană, e făcută la inițiativa lui Dumnezeu și reprezintă modul concret și duhovnicesc în care Dumnezeu e viața și împlinirea noastră, pentru că noi suntem în îmbrățișare /perihoreză cu El și El cu noi. Și Biserica păstrează și propovăduiește cuvintele lui Dumnezeu, îi introduce pe oameni prin Tainele și slujbele ei în viața cu Dumnezeu și face din fiecare lucru al nostru, făcut cu noi și pentru toți, un mod de sclivisire, de împrospătare, de pregătire pentru un mod de viață, care începe odată cu moartea în mod deplin și reprezintă o viață cu mult mai bogată și mai paradoxală decât tot ceea ce știm și ne putem imagina.
De aceea cuvântul lui Dumnezeu ne aduce / conduce spre taina lui Dumnezeu, spre gustarea vieții lui Dumnezeu în Botez, în Euharistie, în Liturghie, în rugăciune, în post, în citirea Scripturii și a Părinților. Și ca să ai puterea de a păstra cuvântul lui Dumnezeu și de a-l înțelege și de-al face să rodească în tine…trebuie să stai în har, în harul Sfintelor Taine și al slujbelor Bisericii. Adică nu poți să fii afară, să fii liber cugetător, un eretic de toată frumusețea…și, în același timp, plin de har și de înțelepciune dumnezeiască.
Tocmai de aceea Domnul, aici, la Lc. 8, 5 ne vorbește despre primul ratat eclesial ca despre unul care stă lângă drum, lângă cale, lângă Biserică. Și asta și la propriu și la figurat. Adică nu are în el dorul după viața Bisericii, e în luptă cu ea, cu viața și evlavia Bisericii și nu are timp pentru Biserică.
E lângă Biserică, adică lângă cale și vin așa, niște păsări mari și negre și smulg din capul lui pornirea spre rodire, adică spre pocăință și viață sfântă. Asta nu înseamnă că romano-catolicul, budistul, evreul sau musulmanul nu sunt oameni religioși, că nu scriu cărți, că nu interpretează și ei cărțile lor, ce mai au și cum le mai văd. Numai că ei nu au eclesialitate. Nu au Biserica…ci biserici. Iar cu biserici poți să faci filosofie, artă, compendii de blasfemii și inabilități duhovnicești…dar nu Sfinți.
În acest sens, ortodocșii-ortodocși trebuie să se cutremure mai rău decât dracii, să se teamă rău de tot să nu fie sminteală pentru ai lor și pentru cei din afară, adică să nu închidă poarta spre Dumnezeu, pe care, nici ei nu vor să intre, dar nici pe alții să nu-i lase.
Și, după cum spuneam, Dumnezeu face multe surprize ortodocșilor cu o bună părere despre ei, pentru că le dă harul pocăinței unor oameni, din anumite etnii și din anumite părți ale lumii, care păreau…fără speranță de mântuire și vin ăia și scriu și trăiesc sfânt, ei, care mai ieri erau musulmani, evrei, budiști, liber cugetători, sataniști, bordeliști, dar, celor cu Biserica lângă ei nu li se dă niciun gram de pocăință și de iubire și de smerenie, pentru că au inima prea plină…de bucuria de sine.
Ortodocșii de acest tip se iubesc prea mult pe ei înșiși și sunt atât de sfinți…de nu știu să zică nicio iotă despre credința lor, darămite să o mai pună în practică, dar, vorba poeziei de clasă primară, se cred urcați până la stele. Dar, cum Luceafărul de dimineață a căzut în întunericul cel mai din afară de slava lui Dumnezeu…la fel și noi ne credem niște lumini imense când suntem…un întuneric orbitor.
Și de aici ratarea…Ratarea noastră eclesială…adevărata noastră ratare. Adică, dacă nu ești Sfânt…ești păcătos și…punct! Nu poți să fii frate și cu Dumnezeu și cu dracu. Pe cineva trebuie să îl iubești mai mult…și se vede asta. Uneori se vede dezgustător de mult și pentru noi și pentru alții.
Al doilea fel de ratați eclesiali sunt cei care aud și mai periferic glasul lui Dumnezeu. Tot ce ține de viața reală e pentru ei mai mult mitologie, fapt divers, ironie groasă. De aceea poți să mergi la ei să le sfințești casa, să vorbești cu ei 10 ore…și, după ce pleci, trag o mamă de tutun pe nări sau un sex în grup…și cam asta e toată auzirea.
Auzirea, cum spune Domnul, răsare ceva, pe moment…dar se usucă repede. Adică nu poți să pui bază pe ei. Nu poți să îi crezi oameni de cuvânt, pentru că ei nu au caracter. Un fel de lasă-mă să te las…pentru că nu își pun problemele la modul serios.
Mai nu știu când vă vorbeam despre mama mea, care nu cam și-a făcut treaba de mamă în ultimul sfert de secol. Într-un mod minunat și neașteptat însă, la sfaturile bunicii mele, dar, în primul rând, la glasul lui Dumnezeu, a venit și mi-a vorbit acum câteva luni, și-a cerut scuze pentru ce nu a vrut să facă (nu că n-a putut să facă) în ultimii ani și acum…încearcă să recupereze. E uimită însă de ce pot fi eu acum…în comparație cu atunci, când copiii se țin în brațe sau în cărucior.
Și, printre altele, am invitat-o să o spovedesc…Și mi-a spus ceva foarte tare, pentru mine: O să mă spovedesc de la 60 de ani încolo, când oi fi bătrână!…Acum, cum are peste 50 de ani, înseamnă că nu e bătrână…ci e puștoaică. Peste vreo 6-7 ani, când o începe să fie bătrână, poate, că o să vrea și să o spovedesc. Numai că, până atunci, cuvântul lui Dumnezeu sau exemplul bun cade pe piatră, pe o inimă de metal oxidat, ruginit, care nu înțelege că viața e spovedanie și spovedania e comuniune.
Că nu îți spui păcatele așa, în vânt, zălog de legământ…ci lui Dumnzeu, dorind să reintri în comuniune cu El, cu Cel pe care L-ai scuipat și biciuit și urât prin fiecare drăcuitură, vorbă rea, avort, incest, crimă, mită, fărădelege făcută. Pentru asta spovedania descătușează inima, mintea, trupul nostru, ca să se umple de harul, de viața lui Dumnezeu.
Și ce mare scofală facem noi? Îi spunem lui Dumnezeu că suntem murdari și reci și haini la inimă, de parcă nu El ne rabdă în fiecare secundă! Numai că El așteaptă ca să Îi preluăm inițiativa, să Îi preluăm avântul spre comuniune. Și bucuria lui Dumnezeu pentru noi e un dans dumnezeiesc, în care noi intrăm și ne veselim supraceresc, dumnezeiește…dacă deschidem porțile inimii și ale minții spre El, spre Singurul Soare și Izvor al înțelegerii și al vieții.
Însă putem fi și între spini și spini pe lumea asta, bălării. Tufe de Veneția. Putem fii adevărate pacoste la casa omului…dar și ale Bisericii lui Dumnezeu, pentru că, pe unde trecem noi…trece cutremurul. Nu trece iubirea, ci devastarea! Nu trece candoarea, ci nesimțirea cruntă! Și, pentru nesimțire, pentru indelicatețe, pentru ciorovăiala continuă cu rodirea lui Dumnezeu din oameni…te așezi în necomuniunea Iadului, la loc cu chin.
Pentru că al patrulea exemplu e omul împlinit eclesial, cel în care rodește harul, trebuie să precizăm faptul, că cel care se luptă cu oamenii lui Dumnezeu se luptă cu Cel care îi face să fie mari și frumoși. Marea fărădelege a invidiei nu constă în faptul că tu ai niște sentimente răutăcioase față de cineva. Se prea poate…Marea pacoste a invidiei susținute, bezmetice e aceea, că cel care e furios pe tine datorită sporirii tale uluitoare, e cu atât mai furios, pe fiecare zi mai furios, pe cât te vede pe tine bucurându-te în Dumnezeu.
Însă, dacă îți invidiază sporirea duhovnicească, sfințenia, nu pe tine te invidiază în primul rând, ci pe Dumnezeu, de la Care și cu Care s-a putut reliefa această înfrumusețare dumnezeiască a persoanei tale. Și, bineînțeles, pe măsură ce te afunzi în rău, pe atât nu mai suporți binele în ceilalți. Pentru că invidiosul nu dorește binele pentru toți sau nu se bucură că el e o arhiprezență…ci el dorește să fie numai în sine și în nimeni altcineva.
Și când vrei un lucru numai pentru tine…atunci acela își pierde semnificația lui comunională și îl folosești în mod viciat. Banii, sănătatea, cunoștințele, poziția ta socială se viciază, când nu le folosești comunional, când nu le pui la bătaie pentru toți. Ce ții numai pentru tine pierzi, ce împarți cu toți te fac să câștigi toată bucuria și admirația de la Dumnezeu și de la oameni.
Să știți că nu numai noi ne bucurăm de Dumnezeu, ci și El Se bucură (și se bucură nespus) pentru noi și de noi și împreună cu noi. Și izbucnirea de bucurie a lui Dumnezeu față de noi o simțim atunci când împlinim voia Lui și când cugetăm dumnezeiește lucrurile și persoanele și relațiile cu oamenii și cu lucrurile și nu teluric, nu păgân, nu prostește.
De aceea Dumnezeu ne burdușește peste tot și în orice timp cu darurile Sale! Și darurile Sale sunt pe măsura vasului persoanei noastre, pe măsura deschiderii și a încrederii noastre față de El. De aceea, dacă cineva sporește mai mult și altul mai puțin în sfințenie e semnul sigur că unul s-a deschis mai mult și altul mai puțin către El și către toți.
Și, dacă atât am vrut și atât ne-am dorit…de ce să îl invidim pe altul că a dorit și a realizat mai mult sau să ne credem mai drepți decât unul, care nu a dorit nimic și dacă nu a dorit, de aceea nici nu a primit?
Căci Dumnezeu nu ne toarnă cu țârâita harul Său, ci ne dă cu toptanul, cu tona har, numai că noi suntem magazii mici și fricoase. Și dacă nu îndrăznim mult, dacă nu strigăm cu dor după El, dacă nu stăm în citiri și în rugăciune și în solicitudine pentru orice lucru bun…ce ne așteptăm să fim? Avem, pe măsură ce cerem. Și cerem pe măsură ce primim. Și primim pe măsură ce ne deșertăm pe noi, ca să ne umplem de slava Lui. Trocul, schimbul e total dar și bucuria e la fel. Dai totul și primești totul! Nu dai, nu ai!
De aceea vă zic și îmi zic, să fim mult mai încăpători, ca să fim mult mai doritori spre bine! Să facem ce înțelegem că trebuie să facem și cu puterile noastre, dar să făcem! Dacă unul face 5 metanii pentru fiecare om pe care îl cunoaște…se va sfinți numai cu asta și va ajunge la o mare adâncime spirituală. Dacă cineva sădește un pom, dacă dă un sfat bun, dacă crește copii buni, dacă citește sau împarte și un chec dar și o carte…se vede diferența.
Dacă citești luna asta 4 cărți sfinte, luna viitoare 6, luna cealaltă încă 9…la sfârșit de an îți vei găsi sau îți vei recunoaște mult mai repede și mult mai smerit locul în Biserică. Dacă îți dai inelele de la mâini și se fac din ele altceva, mult mai suplu, decât slava deșartă…și astea se văd în sufletul nostru.
Tot ce se face bun ne schimbă în bine. Schimbarea în bine e semnul că o faptă e bună. Dacă ne îndeamnă la lene, la gurilism și la fanfaronadă…o faptă bună poate fi bună pentru alții și rea pentru tine. Tu ai rămas știrb de bine, pe când altul s-a îngrășat cu mărinimia ta.
Așa că, fără îndoială, fiecare înțelege ce trebuie să facă pentru a se mântui, pentru că ne mântuim cu Dumnezeu, împreună cu El și nu paralel cu El. Predicile, trebuie să știți și asta, nu sunt pentru oameni Sfinți și energici în bine, ci pentru leneși, pentru cei care se scârmă în nas, pentru cei cărora toate li se par ba urâte, ba neinteresante. Pentru cei care rodesc ele sunt bucurii…și nu povețe spre îndreptarea vieții!
Însă, datoria noastră e să învățăm ce ne-a învățat Dumnezeu, pe toți, deopotrivă! Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure! Amin!
PFP. Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea, Predică la duminica Sfinţilor români [2009]
Pericopa evanghelică rânduită pentru lectură în această duminică ilustrează chemarea la apostolat a ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos. Această duminică, ce urmează Duminicii Tuturor Sfinţilor, are un plus de semnificaţie pentru noi, românii, ea fiind şi ziua de serbare a tuturor Sfinţilor Români.
Toţi oamenii sunt chemaţi să devină sfinţi, dar devin sfinţi numai cei care răspund chemării Mântuitorului Hristos şi cultivă comuniunea lor de iubire cu Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, şi cu semenii lor.
În Ortodoxie, Duminica Tuturor Sfinţilor, urmată de Duminica Sfinţilor Români, este plasată în calendar îndată după Duminica Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile). Astfel, se arată că scopul trimiterii Duhului Sfânt în lume este ca oamenii să devină sfinţi, iar rostul Bisericii lui Hristos, constituită în Duhul Sfânt, este sfinţirea oamenilor.
Duminica Sfinţilor Români este sărbătorită la o săptămână după Duminica Tuturor Sfinţilor şi arată faptul că, de la creştinarea neamului românesc şi până astăzi, sfinţenia este cel mai de preţ rod al lucrării Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă Română.
Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu
Sfânta Scriptură ne spune că „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui“ (Psalm 67, 36). Aceasta înseamnă în primul rând că Dumnezeu – unicul izvor al sfinţeniei – împărtăşeşte sfinţenia Sa oamenilor pe măsură ce aceştia Îl caută pe Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, zicând: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12, 14).
Biserica lui Hristos Cel răstignit şi înviat, întemeiată de El prin Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, este deodată experienţa căutării sfinţeniei şi a primirii sfinţeniei de către oameni. Drept urmare, comuniunea sfinţilor din toate veacurile şi din toate locurile este în împărăţia cerurilor „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Cf. Romani 14, 17).
Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni. Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre asemănarea cu Dumnezeu (Cf. Romani 8, 27-30).
Biserica îi cinsteşte pe sfinţi întrucât recunoaşte în ei prezenţa lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh. Cinstirea sfinţilor nu este, aşadar, o ştirbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, este o preamărire a iubirii Sale pentru oameni şi a lucrării Lui de înălţare a omului spre frumuseţea şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu.
Domnul nu este minunat într-o singurătate şi într-o izolare veşnică, ci este minunat întru sfinţii care se împărtăşesc şi se bucură de iubirea lui Dumnezeu şi de slava Sa. De aceea, Biserica dreptmăritoare mărturiseşte şi cinsteşte credinţa şi vieţuirea sfinţilor.
Întrucât omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic sfânt, sfinţenia este viaţa adevărată a omului sau împlinirea umanului. În acest înţeles, Evanghelia ne îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este“ (Matei 5, 48).
Biserica proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate
Cartea Apocalipsei ne spune că neamurile îşi vor aduce slava lor în împărăţia lui Dumnezeu (Cf. Apocalipsa 21, 16). Sfinţii fiecărui neam reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu.
Pentru a sublinia faptul că Duhul Sfânt a lucrat în chip minunat, de-a lungul veacurilor, şi pe pământul ţării noastre sau în poporul nostru, de la creştinarea sa şi până astăzi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, a hotărât ca Duminica a II-a după Rusalii să fie numită Duminica Sfinţilor Români, urmând Duminicii Tuturor Sfinţilor.
Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. Biserica constată şi proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.
Duminica aceasta a Sfinţilor Români este, prin urmare, prilej deosebit de a mulţumi cu dragoste lui Hristos pentru darurile revărsate asupra acestui neam şi de a pomeni cu recunoştinţă şi veneraţie pe toţi sfinţii români, cunoscuţi şi necunoscuţi, care au făcut roditoare aceste daruri.
Cu adevărat, darurile cele mai de preţ ale rodirii întru fidelitate faţă de Hristos şi unitate de credinţă sunt sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru că, în vieţile sfinţilor, rodirile din istorie se înveşnicesc în slavă nepieritoare, viaţa creştină fiind „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă“ (Coloseni 3, 3-4).
Sfinţii români sunt deodată daruri ale împărăţiei cerurilor pentru acest pământ creştinat şi daruri ale acestui pământ pentru împărăţia cerurilor. Simpli cuvioşi monahi şi preoţi de mir sau mari ierarhi, ctitori de cultură creştină, domnitori vestiţi, apărători ai credinţei creştine ori simpli soldaţi martiri şi smeriţi ţărani truditori, toţi au purtat în fiinţa lor aceeaşi dorinţă şi aceeaşi comoară: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. „Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire“ (Efeseni 3, 17).
Izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericii
Cunoscuţi sau necunoscuţi oamenilor, din vremuri străvechi sau contemporani nouă, numărul total al sfinţilor din fiecare neam şi din fiecare vreme îl ştie numai Dumnezeu.
Priviţi împreună, toţi aceşti minunaţi sfinţi ai pământului românesc şi ai Bisericii universale ne arată taina Evangheliei lui Hristos care a rodit, într-un popor credincios, aceste raze şi chipuri de lumină, sfinţind timpul şi formând legături între generaţii, pentru că în ei „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi“ (Evrei 13, 8).
Aducem laudă lui Hristos, Cel ce pururea lucrează prin sfinţii Săi, atât în timpul vieţii lor pe pământ, cât şi în viaţa lor din ceruri. De aceea, n-a greşit cel ce a spus: „Cu adevărat vii între oameni sunt numai sfinţii!“. În ei este, aşadar, prezent şi lucrător Duhul Sfânt, Domnul de-viaţă-făcătorul, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor!