Etichetă: predici 2009

Predică la duminica a doua după Rusalii [2009]

Leave a comment

suav

***

Găsiţi aici, din 2008…predica la textul Apostolului zilei: Rom. 2, 10-16.

*

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

cred că înţelegeţi de ce duminica de faţă este şi a Sfinţilor Români şi vine după duminica Tuturor Sfinţilor, care e prima după Cincizecime. Este a Sfinţilor naţiei noastre, pentru ca să se arate pentru generaţia de faţă şi pentru viitorime, că şi pe acest teritoriu, de-a lungul timpului, au trăit oameni Sfinţi şi că ei au apărut din predica Sfinţilor Apostoli, la care se face referire în Evanghelia zilei: Mt. 4, 18-23.

Toţi Sfinţii Bisericii – şi Sfinţii români fac parte din poporul Sfinţilor lui Dumnezeu –  se trag de la Cincizecime, de la pogorârea harului Treimii în oameni, pentru că de atunci Treimea a început să locuiască în oameni, prin harul Său, şi aceasta e viaţa Bisericii. Când cântăm şi afirmăm cu tărie: „cu noi este Dumnezeu”, nu spunem altceva, decât că viaţa Bisericii înseamnă continua experiere, de către noi toţi, a vieţii cu Dumnezeu.

Însă slujbele Bisericii –  nu trebuie să ne minţim pe noi înşine  –  sunt scrise de către Sfinţi şi sunt scrise din experienţă reală, profundă a vieţii cu Dumnezeu şi nu sunt formate din cântări edulcorate,  scrise de nişte indivizi oarecare, pentru ca să facă funny starea la Liturghie sau la Miezonoptică. Tocmai de aceea slujbele ortodoxe sunt foarte teologice, sunt grele, te adorm sau îţi provoacă foamea, dacă vrei să fii atent la fiecare înţeles al slujbei.

Slujbele ortodoxe sunt foarte teologice şi teologia este ascetică. Slujbele Bisericii nu sunt pentru toţi, deşi toţi participă la ele. Nu sunt pentru toţi, pentru că nu toţi le înţeleg profund şi, în gura multora, psalmii, paremiile, durerea cântărilor ortodoxe sună fals, ambiguu sau chiar comic…pentru că nu le înţeleg.

De multe ori şi la strană, şi în altar, se cântă  şi se slujeşte mai mult decât lamentabil un cult dumnezeiesc, care e numai pentru mari teologi cu adevărat, pentru că e scris de mari teologi. Predicile sunt goale de conţinut, dezlânate, fade, pentru că vin din inimi şi minţi lipsite de experienţă duhovnicească sau sunt forme splendide la nivel formal, dar lipsite de conţinut. Sunt forme fără fond.

De fapt, atunci când cânţi la strană fără ca să înţelegi ceea ce cânţi şi cum trebuie să cânţi, când slujeşti în Casa lui Dumnezeu, fără să ştii şi fără să simţi ceea ce faci şi cu Cine faci ceea ce faci…eşti o formă fără fond. Forma fără fond e ca borcanul fără dulceaţă. Oricât de frumos ar fi borcanul, dacă nu are dulceaţă în el, nu poţi să pui nimic pe pâine…la micul dejun.

Şi atunci…să ne mai mirăm că nu suntem profunzi, că nu suntem Sfinţi, că nu suntem teologi? Viaţa ortodoxă e deplin teologică şi deplin ascetică. E o teologie trăită, experiată pas cu pas, în adânca şi mistica ei profunzime. Şi cum ar fi ceva simplu viaţa şi teologia Bisericii, dacă e viaţa cu şi în Dumnezeu? Cum să fie simplu enormul, extraordinarul, mai mult decât sublimul?

Duminica de astăzi, pentru noi, pentru români, ne spune că strămoşii noştri au fost în dreapta credinţă şi că unii au trăit-o la exigenţe mari. Bineînţeles, Sfinţii români nu sunt doar cei canonizaţi şi nu sunt doar cei cunoscuţi de către noi. Dumnezeu e singurul care ştie, pe toţi Sfinţii Săi, din toate neamurile şi din toate veacurile, şi care sunt una la El şi cu El, pentru că au trăit în viaţa lor aceeaşi revărsare a vieţii dumnezeieşti necreate a Prea Sfintei Treimi.

Chiar dacă unul a fost gal iar altul breton, unul asiatic iar altul roman, altul israelit iar altul african, toţi Sfinţii lui Dumnezeu au ucenicit la aceleaşi surse ale Revelaţiei şi au trăit în aceeaşi ambianţă a harului dumnezeiesc. La peste 2000 de ani de la Întruparea Domnului suntem puşi în faţa unui nor de mărturii umane, a unei puzderii infinite de Sfinţi, a unui câmp înmiresmat de flori foarte diverse ale sfinţeniei, pentru ca să ne împrietenim cu ei.

Poate că v-aţi întrebat de ce pe fiecare zi Biserica are în calendar şi în sinaxare mulţi Sfinţi pomeniţi. Pentru acest lucru: pentru ca să ne împrietenim cu ei…pentru că împreună cu ei ne vom petrece întreaga veşnicie.

Trebuie să vă fac o confidenţă. De când m-am convertit în mod real la credinţa pe care o aveam şi o am, dar despre care nu prea ştiam nimic profund, am început să mă împrietenesc, instinctiv, cu Sfinţii lui Dumnezeu. Nu mi-a spus nimeni să fac asta, însă, citind, cântând, stând la strană şi în altar am început să fiu populat, de la sine, de grija şi de dorul de Sfinţi. Asta în mod fundamental.

Nu numai că am citit, recitit, mi-am notat diverse date, gânduri, experienţe, virtuţi, păcate, cum s-au născut, cum au adormit, cum s-au chinuit, ce minuni s-au petrecut cu ei…însă am încercat să fac câte ceva din ce au făcut ei. Din acest motiv, dacă cineva ar dori să facă psihologie abisală pe experienţa mea, ar fi foarte uluit, dacă m-aş confesa lui, de la cine, când, de ce, am început să fac sau să gândesc un lucru anume, cum m-am simţit după aceea, cum m-am schimbat, pentru că ar înţelege, că m-am destructurat, pas cu pas, în mare parte…făcând să moară o mare parte din omul cel vechi din fiinţa mea.

Şi, în această înlocuire de gânduri, obiceiuri, sentimente cu cele ale Sfinţilor am ajuns să am comuniune / prietenie/ iubire / intimitate cu mulţi Sfinţi, pe care îi cunosc mai bine, decât pe cei cu care am făcut şcoala sau cu care mă întâlnesc mai mult sau mai puţin zilnic. Am plecat de la a le cunoaşte viaţa, de la a nu mă îndoi deloc de cele afirmate în viaţa lor, de la a-i cinsti şi de la a mă ruga lor şi de la a mă bucura mereu de comuniunea cu ei, până când am început să mă simt şi să merg împreună cu ei tot timpul.

De aceea, uneori mi se pare aiurea să vorbesc despre Sfântul Apostol Pavel sau despre Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dau câteva exemple, la trecut...când eu mă întreţin cu ei tot timpul. Cum aş putea să vorbesc şi să scriu tot timpul despre ei, să le cunosc şi să le înţeleg gândurile şi viaţa, dacă nu aş fi prieteni cu ei? Şi cum aş putea să fiu prieten cu ei, dacă ei nu m-ar fi învăţat că sunt vii şi cum trebuie să mă port cu ei şi în relaţie cu toţi?

Această comuniune însă, nu mă face, de la sine, nepătimaş sau nu mă scapă de greşelile proprii, pe care numai eu aleg să le fac. Pe de o parte, învăţ foarte multe, continuu de la ei, mă împărtăşesc de modul cum ei simt şi se raportează la diverse lucruri, însă, în acelaşi timp, eu mă bat în mine cu omul cel vechi, cu patimile mele, pe care eu însumi mi le-am agonisit şi, de foarte multe ori, cad în multe păcate şi patimi.

Rostul duminicii de astăzi e să ne amintească tocmai aceasta: nu considera că eşti pierdut sau nu privi mântuirea după propria ta minte. Cei din faţa noastră, Sfinţii de dinainte de noi, au avut şi ei păcate, greutăţi, necazuri, neîmpliniri, regrete, dar s-au uitat mereu mai presus de ele, au stat lângă Sfinţii de dinaintea lor şi au învăţat de la ei, fapt pentru care s-au împărtăşit de harul şi de cunoaşterea Treimii, care coboară prin Sfinţii Îngeri şi prin Sfinţi la noi.

Şi acum o întrebare pentru cei care se gândesc la faptul, de ce se inventează „Biserici” la o mie cinci sute sau la 2000 de ani după ziua de naştere a Bisericii: de ce niciun Sfânt al Bisericii nu a dorit să remanieze Biserica, ci să se facă tot mai propriu vieţii Bisericii? Pentru că Sfinţii au înţeles, că Biserica nu se confundă cu păcatele  anumitor conducători, ierarhi sau credincioşi ai Bisericii, ci reala apartenenţă la Biserică o au cei care simt, necontenit, că au o relaţie vie cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii de dinainte de ei.

Şi tocmai de aceea, accentuându-se latura duhovnicească, personală a relaţiei cu Dumnezeu, Sfinţii nu au vrut să înlăture neghina Bisericii cu forţa –  nici Domnul nu face asta – pentru că există o zi, ca nicio alta, când Domnul va smulge neghina din ogorul/ aria Bisericii, şi va secera grâul cel bun, care va moşteni Împărăţia Lui, cea pregătită lor mai înainte de a fi lumea.

Însă, cărţile Sfinţilor, Tradiţia Bisericii în totalitate, ne arată, că ei au luat atitudine faţă de multe neorânduieli şi faţă de multe păcate ale membrilor Bisericii, indiferent cine ar fi fost ei, fără ca prin aceasta sau în ciuda oricărei decadenţe pe care o sesizau să dezerteze din Biserică sau să-şi facă o Biserică „mai dreaptă”, „mai sfântă” şi „mai bună”.

Şi ieri şi astăzi a existat şi există multă neorânduială, multă neghină în fiecare dintre noi. Însă, faptul că în calendarul Bisericii sunt pomeniţi numai Sfinţii şi nu oricare, la grămadă, ne atenţionează asupra faptului evanghelic, că nu trebuie să te pierzi în acţiunea a-i îndrepta pe alţii, dacă te pierzi pe tine însuţi.

Oricine, peste noapte, poate deveni judecătorul/ marele inchizitor al Bisericii, care să taie şi să spânzure şi să facă o Biserică după mintea lui, însă cu siguranţă, aceea nu este şi o Biserică după mintea lui Dumnezeu. Mintea lui Dumnezeu e mult mai complexă, mai subtilă, mai răbdătoare decât mintea omului, mai milostivă, prea mult milostivă, fapt pentru care, când un Sfânt a vrut să îi pogoare pe unii, păcătoşi în mod evident, în Iad, Domnul a venit la el şi i-a spus că e gata să se răstignească a doua oară pentru lume.

Uneori, oamenii care ajung la o anumită înduhovnicire şi cad în partea de-a dreapta (adică încep să aibă un comportament de „sfinţi”), ajung ori prea milostivi cu păcatele oamenilor, ori prea drastici cu aceleaşi păcate. Marile tornade ale Bisericii, din păcate, sunt iscate de astfel de oameni, care, pe baza experienţei şi a teologiei lor, net superioară majorităţii, ajung la concluzia că Biserica trebuie să fie doar într-un anume fel…epurând-o de diversitate.

Numai că Sfinţii sunt foarte diverşi şi foarte frumoşi în diversitatea lor. Sfinţenie e o problemă de alegere totală şi de constanţă în relaţia cu Dumnezeu. Există Sfinţi copii, Sfinţi militari, Sfinţi teologi, Sfinţi ţărani, Sfinte căsătorite sau necăsătorite, Cuvioşi şi Pustnici, Isihaşti şi Împăraţi, Ierarhi şi Mucenici. Nebunii pentru Hristos trăiesc altcumva decât Sfinţii isihaşti, cum un preot de mir trăieşte altcumva decât un ieromonah, dar tot în harul Treimii.

Dumnezeu nu ne vrea pe toţi la fel de deştepţi, la fel de frumoşi, la fel de Sfinţi, chiar dacă pe toţi ne vrea Sfinţi. Sfinţenia nu se face la monetăria statului, unde toate monedele sunt la fel. Sfinţenia este viaţa cu Dumnezeu, unde fiecare ajunge / trăieşte / experiază  cât poate şi cum poate din viaţa cu Dumnezeu, dar după ce face toate eforturile pentru asta.

De aceea am spus că slujbele Bisericii nu sunt pentru toţi, dar la ele trebuie să participe toţi. Într-un fel vor înţelege teologii cultul Bisericii şi într-un alt fel îl vor înţelege credincioşii de rând. Numai că, dacă fiecare vom face tot ce putem şi ne vom da toată silinţa, cu toţii ne vom bucura, pe măsura înţelegerii şi a bucuriei noastre de Dumnezeu.

În concluzie, Sfinţii ne devin prieteni şi cultul Bisericii vrea, din răsputeri, să ne împrietenească cu ei, pentru că numai prietenia lor contează cu adevărat. Şi, fără doar şi poate, dacă de aici te faci prieten cu Sfinţii şi cu Sfintele lui Dumnezeu, când vom trece la Domnul nu vom dori o altă comuniune, pentru că doar pe aceasta o ştim şi ne-am dorit-o.

Vă doresc, cum îmi doresc şi mie, să vă împrieteniţi şi să mă împrietenesc şi mai mult cu Sfinţii lui Dumnezeu. Dacă acest lucru se va petrece va fi o evidenţă. Nu trebuie să pierdem vreo clipă din vedere, faptul că Judecata lui Dumnezeu, cât şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt o privelişte, un spaţiu deschis înţelegerii abisale. Toţi vom şti despre toată lumea cum am fost şi cum ne aflăm.

Acum, citind vieţile Sfinţilor aflăm cum au fost ei şi cum au murit ei, Sfinţii lui Dumnezeu. Atunci ei ne vor vedea pe noi şi noi pe ei şi fiecare vom ştii cine suntem. Acum ne mai prefacem, ne mai ascundem după vorbe, ne facem că nu ştim să ne respectăm şi să ne iubim unul pe altul, dar atunci lucrurile sunt clare, sunt open free pentru toţi.

Vă doresc o săptămână cât mai bună şi multă fericire dumnezeiască! Amin!

Predică la duminica tuturor Sfinţilor [2009]

Leave a comment

din crapaturile muntilor

***

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

de câte ori mă gândesc la duminica aceasta sau de câte ori mă gândesc la Sfinţii lui Dumnezeu, ştiu şi cred şi îi cinstesc nu numai pe cei pe care îi ştim cu nume, cu operă, cu o anume identitate dintre Sfinţii Biserici, ci şi pe cei care nu îi cunoaştem, nu ştim nimic despre ei, pe care i-am uitat sau pe care nimeni nu i-a ştiut.

Prima duminică după Rusalii este duminica tuturor Sfinţilor, ca semn că toţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de către noi, s-au sfinţit prin aceeaşi slavă a lui Dumnezeu şi formează un singur cor în faţa lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceea, a te îndoi de Sfinţii lui Dumnezeu sau a-i cinsti numai pe unii, în mod preferenţial, este o desconsiderare a tuturor, pentru că în toţi a lucrat acelaşi Dumnezeu şi de către toţi Treimea e preaslăvită.

În finalul Sinaxarului zilei, ni se spune, că „acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: sufletele cele prea înalte şi sfinţite, adică Cele nouă cete [ale Puterilor cereşti n.n.], pe Strămoşi şi Patriarhi, pe Proroci şi pe Sfinţii Apostoli, pe Mucenici şi Ierarhi, pe Sfinţii Mărturisitori şi pe Cuvioşii Mucenici, pe Cuvioşi, pe Drepţi şi pe toată ceata Sfintelor Femei şi pe toţi ceilalţi Sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei ce se vor adăuga în viitor.

Dar, mai presus de toţi şi între toţi şi cu toţi Sfinţii, pe Sfânta Sfinţilor, pe Preasfânta şi cea fără de asemănare mai mărită decât Cetele Îngereşti, pe Doamna şi Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria” [Cf. ***Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 373].

Avem aşadar de-a face cu o zi a cinstirii Sfinţilor de pretutindeni şi din orice secol al Bisericii, atât dinainte, cât şi de după Hristos, dar şi a Puterilor cereşti, şi, în mod special, a Prea Curatei Stăpâne de Dumnezeu Născătoarea.

Fiecare cântare a zilei elogiază chinurile şi vredniciile Sfinţilor. La fel şi Evanghelia zilei de la Matei şi celebrul şi zguduitorul cap. 11 de la Evrei al Apostolului, vorbesc despre credinţă şi mărturisire, despre credinţa care nu se teme de moarte, ci doar de Dumnezeu.

Într-o cântare de dinainte de Lumină lină…, de la Vecernie, spre exemplu, Sfinţii sunt desemnaţi ca cei care, „prin patimă [ / suferinţă n.n.] au câştigat, cu darul lui Hristos, nepătimirea” [Idem, p. 358] şi de aceea sunt „ca nişte stele strălucitoare” [Ibidem], în cerul Împărăţiei lui Dumnezeu, care ne luminează şi se roagă cu îndrăzneală pentru noi.

Suferinţa Mucenicilor Bisericii, se spune într-o altă cântare, a uimit pe Sfinţii Îngeri [Idem, p. 359], iar Sfinţii sunt uniţi cu Dumnezeu „prin dragoste, şi de Tine îndulcindu-se, în curăţie şi sfinţenie cu bucurie dănţuieşte hora cea nesfârşită, împreună cu Îngerii, în jurul Tău, Purtătorul de grijă al tuturor, Dumnezeule şi Doamne” [Idem, p. 369].

Bucurie şi dănţuire extatică în jurul tronului Dumnezeirii! Tocmai de aceea duminica de astăzi e o zi a bucuriei de Sfinţi şi a bucuriei împreună cu ei şi nu o zi a tristeţii, pentru că viaţa lor e o bucurie continuă. Deşi atât Apostolul, cât şi Evanghelia zilei vorbesc despre suferinţele pe care le-au trăit Sfinţii şi despre morţile lor cele dramatice, suferite în multe chinuri, cu toate acestea accentul marcant al zilei e bucuria Sfinţilor de Dumnezeu, a bucuriei lor nezdruncinate cu El dar şi a comuniunii dintre ei.

Şi acest lucru trebuie să ne intre bine la inimă: că Împărăţia lui Dumnezeu, spre care aspirăm cu toţii nu e un loc al certurilor şi al dizarmoniei, ci al iubirii şi al comuniunii reciproce. Sfinţii se cunosc, se recunosc – cum spuneam şi altă dată – între ei, încă de pe pământ şi sunt o singură ceată, împreună cu Sfinţii Îngeri, în faţa lui Dumnezeu.

Viaţa lor de continuu extaz, de continuă uimire supralogică în Împărăţia lui Dumnezeu ne arată ce trebuie să facem noi cu noi, cum trebuie să fim unii faţă de alţii. Certurile, discuţiile sterile, lipsa de smerenie şi de principialitate între noi nu ne pot face să fim un singur cor în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu putem să fim oameni pentru oameni aici, unii cu alţii.

Pentru comuniune trebuie să fii capabil să te uiţi pe tine pentru ca să îl vezi pe un altul. Sau să înţelegi cât înţelege altul şi să te cobori la nivelul lui, pentru ca să-l ridici spre ceva mai sus, mai frumos, mai deplin, în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii. Sfinţii, deşi nu toţi sunt la fel de desăvârşiţi şi diferenţele dintre ei sunt marcante la nivelul pozitivităţii, cu toate acestea se recunosc împreună, se recunosc, se simt şi se manifestă ca fraţi întru Hristos şi ca fiii lui Dumnezeu după har, pentru că nu concep o astfel de viaţă în afara comuniunii cu El şi între ei.

Mt. 10, 32, primul verset al Evangheliei duminicii de astăzi, ne vorbeşte despre mărturisirea credinţei creştine ca viaţă, ca mod de existenţă. Când spui omologheo / mărturisesc, spui de fapt că ai aceeaşi vorbire, dar şi  acelaşi mod de vieţuire cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu de dinaintea ta, pentru că mărturiseşti aceeaşi credinţă, aceeaşi credinţă unitară şi validată de toţi Sfinţii de dinaintea ta prin întreaga lor viaţă.

Crezul vostru, ne spune Domnul, trebuie să fie unul cu viaţa voastră. Dacă tot ce scoateţi pe gură aveţi şi în inimă şi aşa vă trăiţi viaţa, atunci aceasta înseamnă să mărturiseşti pe Domnul înaintea sau în faţa oamenilor.

Când eşti una cu ceea ce spui nu eşti demagog, adică unul care vrea să îşi facă publicitate prin discursuri bombastice, dar fără realitate în viaţa lui. Când eşti una cu ceea ce spui şi cu ceea ce faci atunci eşti un mărturisitor al unei credinţe şi al unui mod de-a fi, pe care l-ai primit în Biserică şi care este al Bisericii.

Nu e de ajuns să ai o ediţie  a Scripturii, un megafon şi câteva Dogmatici citite pentru ca să fii un mărturisitor sau nu eşti un mărturisitor când foloseşti credinţa Bisericii împotriva Bisericii, pe premisa că unul, doi sau o mie calcă şi strâmb de multe ori.  Pentru a fi un autentic mărturisitor trebuie să te fi schimbat în armonie cu Sfinţii Bisericii Ortodoxe şi prin ucenicie faţă de oameni Sfinţi, pentru ca să înţelegi cum se mişcă, cum gândeşte, cum se poartă, cum pune problemele şi cum le rezolvă un ortodox.

Viaţa ortodoxă – puţini înţeleg asta şi e păcat că doar puţini o înţeleg –  e o viaţă căpătată prin contagiune dumnezeiască de la alţi membri autentici ai  Bisericii. Viaţa Bisericii ţi se imprimă în toată fiinţa ta prin oamenii ei înduhovniciţi, prin cei care se fac icoane, imagini întrupate ale puterii ei de viaţă făcătoare şi sfinţitoare.

Dacă vreţi să vedeţi ce fac Sfintele Taine din oameni, ce fac rugăciunea, postul, metaniile, lupta cu patimile, trebuie să observaţi viaţa oamenilor înduhovniciţi, vii sau adormiţi ai Bisericii, date despre viaţa lor, amănunte, imagini cu ei, pentru ca viaţa ortodoxă, aceasta, în comuniune cu Sfinţii, să aibă concreteţe.

Tocmai de aceea viaţa de sfinţenie sau sfinţenia iradiază în jur din Sfinţi, se intersectează cu noi şi atunci o înţelegem ca un fapt de viaţă şi nu ca pe o poveste frumoasă de adormit copii maturi.

După cum v-am arătat anumite indicii de-a lungul timpului, eu, ca teolog şi om al Bisericii, sunt produsul  duhovnicesc al providenţei lui Dumnezeu, adică al întâlnirii cu un imens şi necunoscut Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, cu Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, care a devenit un isihast incomparabil cu un altul în secolul al 20-lea, ajungând să stea în vederea continuă a luminii dumnezeieşti zile în şir.

Şi asta unde? În temniţele înfiorătoare ale comunismului, suferind timp de 12 ani şi şase luni la Uranus, la Jilava, la Gherla, la minele de plumb Baia Sprie şi Cavnic, la Târgul Ocna şi Aiud. După lupte imense cu demonii, după o despătimire colosală şi o practică a rugăciunii isihaste de mii de rugăciuni pe zi, a început să vadă vedenii copleşitoare, cutremurătoare, pe care le-a scris… şi pe care noi încercăm acum să le tâlcuim şi să le pregătim pentru un public larg.

De ce vă amintesc de Dumnezeiescul Ilie la această duminică? Pentru că el e un Sfânt necunoscut al Bisericii Ortodoxe Române, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru că, datorită lui, viaţa de sfinţenie sau tainele îndumnezeirii unui om mi-au devenit transparente, concrete, în persoana lui. El a fost Sfântul de lângă mine, omul care a înlocuit toată lumea timp de 10 ani de zile, până la adormirea sa şi care m-a făcut să înţeleg creşterea unitară, pe toate palierele, a unui om înduhovnicit.

Întâlnindu-l la 16-17 ani pe el, pe Maestrul meu în teologia practică a Bisericii, viaţa şi dezvoltarea mea în Biserică şi societate a devenit una unitară, pentru că am înţeles că nu locul unde sunt, că nu cei din jurul meu sau vreun alt element mă opresc din drumul sfinţirii mele, ci numai eu însumi aleg să abdic sau să fiu leneş pe acest drum paradoxal al vieţii ortodoxe.

Nimeni nu ne poate despărţi de Hristos, dacă noi nu o facem. Şi nimeni nu ne poate despărţi interior, pentru că nimeni nu poate să aleagă în locul nostru. Tocmai de aceea, când Domnul vorbeşte la Mt. 10, 35 de despărţire sau de separare între oameni, El vorbeşte de alegere. Oamenii aleg să se convertească la dreapta credinţă pas cu pas, zi de zi şi de aceea se despart, fără doar şi poate, de la sine, de cei care aleg altceva.

Ne despărţim pentru că dorim lucruri diferite şi ne unim, devenim un cor, când harul lui Dumnezeu ne aduce, prin aceeaşi credinţă, la aceeaşi dragoste dumnezeiască. Unitatea credinţei ne face să avem unitatea nezdruncinată a iubirii între noi. Unitatea credinţei e unitatea sfinţeniei. Sfinţii au fost şi sunt una în dorurile lor către Dumnezeu, pentru că au fost credincioşi mărturisirii Bisericii şi nu au considerat-o perimată şi nici un lucru nevrednic de dorit.

Dar râvna pentru Domnul, zelul pentru El, trebuie să vină din credinţă şi dragoste autentică şi nu din spirit de competiţie sau de revanşă. A învăţa de la Sfinţi înseamnă a învăţa lucruri fundamentale, dintre care nu poate lipsi: acrivia credinţei, smerenia şi iubirea înţelegătoare şi a toate iertătoare. Nu dacă suntem locvaci suntem credibili, nu dacă ne băgăm în faţă ca să răspundem la întrebări, ci dacă suntem coerenţi, pas cu pas, atât în mărturia cât şi în viaţa noastră.

Cum spuneam şi altă dată: şi Sfinţii greşesc, şi ei au păcate, mai mici sau mai mari. Numai că păcatul lor este un izvor de smerenie şi de înţelepţire, un izvor de înţelegere a neputinţei umane şi a dependenţei continue de harul lui Dumnezeu. Păcatele Sfinţilor îi fac foarte profunzi, foarte umani şi, în acelaşi timp, cu totul diferiţi, străini de toţi. Aceste lucruri nu trec neobservate, şi ei, cei de care lumea nu e vrednică, ştiuţi sau neştiuţi, sunt vii la Dumnezeu şi cu Dumnezeu, şi dacă îi cinstim şi dacă nu îi cinstim noi.

Vă rog să vă bucuraţi şi să ne bucurăm dumnezeieşte în această zi şi în toate zilele, în ciuda tuturor durerilor şi nefericirilor noastre,  care nu sunt puţine, pentru că e posibilă, e reală, e normală sfinţenia. Pentru că e singura modalitate de împlinire reală a oamenilor. Dacă nu vrei să fii Sfânt, nu vrei, de fapt, să fii un om împlinit, personalizat de către Treimea cea Preadumnezeiască.

Vă doresc tuturor multă bucurie şi fericire dumnezeiască întru Domnul nostru Iisus Hristos, şi întru Tatăl Său Cel Pururea veşnic şi întru Duhul cel Preasfânt şi Făcător de viaţă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Predici patriarhale în Duminica Sfinţilor Părinţi sinodali de la Sinodul I Ecumenic [31 mai 2009]

Leave a comment

SS Bartolomeu 1 al Constantinopolului

Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Preacucernici şi preacuvioşi preoţi și diaconi
Distinse autorităţi,
Bincuvântaţi fii ai Bisericii,

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a înălţat întru slavă la ceruri, ne-a învrednicit, încă o dată, să facem pelerinajul anual pe pământul sacru al Capadociei, unde s-au născut atâţia sfinţi.

Anul acesta trăim marea bucurie de a avea împreună pelerin pe Preafericitul Daniel, Patriarhul României şi pe însoţitorii Preafericirii Sale. Preafericitul este una dintre cele mai distinse personalităţi teologice ale epocii noastre, cu pregătire strălucită şi rezultate la fel de strălucite în domeniul dogmaticii, adică în acea disciplină care, pentru teologie este Sfânta Sfintelor.

Deoarece, în slujirea de mitropolit al Moldovei, a avut realizări remarcabile, Preafericirea Sa s-a învredinicit să fie ales Patriarh al României, după adormirea în Domnul a Preafericitului Teoctist, vrednicului de pomenire înaintaş al Preafericirii Sale şi fratele nostru pe care mult l-am plâns.

Astfel, aflat pe această treaptă înaltă, Preafericitul Daniel a primit vrednicia de a pune harismele şi virtuţile sale, în slujba Bisericii și a poporului său. Făclia luminoasă a fost pusă în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casa Bisericii!

Avem onoarea de a-l fi cunoscut în urmă cu mulţi ani. De aceea putem să dăm mărturie, cu cuvântul celui care întru adevăr cunoaşte, despre virtuţile, întelepciunea şi talanţii săi. Este o minte nepreţuită pentru Ortodoxia întreagă, pentru Biserică, şi un patriarh demn de împrejurările şi timpurile noastre.

După cum se ştie, Patriarhia Ecumenică a binevoit să cinstească pe patriarhul României cu titlul de „Locţiitor al Cezareei Capadociei”. Dorinţa Patriarhiei Ecumenice a fost aceea de a aminti, astfel, legăturile sfinte, trainice, pe care Biserica fiică, Biserica Română, le-a avut întotdeauna cu Maica ei venerabilă. Desigur este vorba numai despre un simplu titlu, dar aceasta nu înseamnă că este un titlu fără valoare, care îl face pe purtătorul său vrednic de mai puţină cinstire.

De altfel, mulţi sfinţi din Capadocia şi Galatia au sfinţit prin viaţa lor ţinuturi întregi din România de astăzi. De asemenea tradiţia vrea să ne vorbească despre sfinţi, rude ale Sfântului Vasile cel Mare, care au binevestit pe Hristos în Ţările dunărere. Deci, acest titlu nu s-a dat patriarhilor României fără rost şi la întâmplare! Şi, noi ştim bine că Preafericitul frate Daniel, aflat în mijlocul nostru apreciează foarte mult această cinste şi se mândreşte cu ea.

Preafericirea Sa a proclamat anul acesta curent „An al Sfântului Vasile cel Mare şi al Părinţilor Capadocieni” şi a rânduit ca, în tot cursul acestuia, icoana Marelui Arhiepiscop al Cezareei Capadociei să fie aşezată în „scaunul cel înalt”, din Sfântul Altar al Catedralei patriarhale, lipsindu-se de dreptul canonic de a se aşeza în el, Preafericitul Daniel, din evlavie a acordat această cinste Sfântului capadocian!

Dând noi proporţii realităţii, am putea spune că în anul acesta, Capadocia martirică şi lipsită de fii duhovniceşti se află, onorific, în fruntea Bucureştiului foarte populat, sau că Bucureştiul stă în faţa crucii pe care este răstignită Capadocia, şi mărturisește că, întradevăr, ea a fost fiică a Hanului.

Aşa stând lucurile acestea, se înţelege de la sine că noi toţi suntem stăpâniţi astăzi de mare bucurie. Bucuria noastră devine tot mai profundă deoarece, pelerinajul şi coliturghisirea de acum, aici la biserica „Sfinţilor Teodori”, în biserică al cărui trup este plin de răni, coincide în sfânta pomenire a celor 318 Sfinţi Părinţi de-Dumnezeu-purtători de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea.

Aceştia au depus mari eforturi ca să asigure unitatea Bisericii în adevărul  şi acrivia dogmei, l-au ruşinat pe Arie pierzătorul, au făcut de râs pe diavolul, tatăl minciunii, şi ne-au dăruit primele şapte articole ale Crezului.

Dar, în continuare, cuvântul revine Preafericitului Patriarh al României. Încă o dată, din adâncul sufletului şi al inimii, îi adresăm urarea „Bine aţi venit!” și cu neîncetată dragoste şi profund respect îl rugăm să preia ştafeta şi să ne împărtăşească din înţelepciunea, experienţele, lumina şi trăirile sale sfinte. Aveţi cuvântul, Preafericirea Voastră!

† BARTOLOMEU

Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului

***

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

Sfinţii Părinţi – apărători ai dreptei credinţe şi ai unităţii Bisericii

În prima duminică după sărbătoarea Înălţării Domnului, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi de la cel dintâi Sinod Ecumenic din anul 325.

Sensul teologic-duhovnicesc al cinstirii celor 318 Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în cetatea Niceea la chemarea Sfântului Împărat Constantin, este acela că învăţătura de credinţă despre Hristos-Domnul şi despre Preasfânta Treime este stabilită, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei Apostolice, numai de către Biserică în plenitudinea ei, reprezentată prin vocea şi prin conglăsuirea episcopilor ei din toată lumea.

Iar această lucrare de dogmatizare şi de tâlcuire a dreptei credinţe o săvârşeşte Biserica prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului, adică Duhul lui Hristos-Domnul, Cel ce din ziua Cincizecimii nu părăseşte nicio clipă Biserica pe care a constituit-o prin trimiterea Sa în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

Un alt sens sau motiv al pomenirii Sfinţilor Părinţi de la Niceea îndată după Înălţarea Domnului îl constituie afirmarea prezenţei continue, neîntrerupte a Mântuitorului în Trupul Său tainic, adică în Biserică, conform făgăduinţei făcute Apostolilor Săi: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), nu în sensul că ucenici vor fi nemuritori, ci pentru că şi urmaşii acestora, episcopii, vor fi întăriţi şi înnoiţi în întreita lor lucrare, de însuşi Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt.

Cu această conştiinţă puternică şi vie s-au adunat Părinţii din toate zările lumii creştine pentru a salva unitatea Bisericii, aflată în pericol de dezbinare din pricina ereziei lui Arie din Alexandria. Dar tot din Alexandria Egiptului va străluci şi primul mare apărător al Ortodoxiei ecumenice, şi anume Sfântul Atanasie cel Mare, prin al cărui cuvânt inspirat a fost mărturisită dumnezeirea sau deofiinţimea Fiului cu cea a Tatălui ceresc.

Dar nu un singur Părinte, oricât de înţelept şi plin de har ar fi fost el, trebuia să mărturisească naşterea din veci a Fiului şi deofiinţimea Ipostaselor divine, ci vocea păstorilor celor mulţi, a celor rămaşi în comuniunea Bisericii, episcopi care nu pregetau să-şi pună viaţa pentru oile lor duhovniceşti, după chipul şi cu ajutorul Păstorului cel Bun şi veşnic (cf. Ioan 10, 11).

Printre aceştia s-a arătat atunci şi Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, cel blând cu inima dar nestrămutat în apărarea dreptei credinţe, şi Sfântul Spiridon al Trimitundei, cel smerit în cuget dar purtător al darului facerii de minuni, care prin rugăciune a făcut să se arate, prin materia cea neînsufleţită, taina Preasfintei Treimi.

Deşi diferiţi ca origine etnică şi geografică, episcopii ortodocşi s-au arătat uniţi în cuget ca adevărate turnuri de pază ale Ortodoxiei, faruri prealuminoase ale creştinătăţii universale, aprinse din lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Având în ei de-a pururi lucrătoare mintea sau gândirea lui Hristos şi călăuziţi fiind de lumina Duhului Sfânt, Părinţii Arhipăstori ai Bisericii dreptmăritoare ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, cum se păstrează unitatea Bisericii, cea după chipul Treimii Celei veşnice.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic au arătat că în ei lucrează cuvântul evanghelic al rugăciunii lui Iisus din noaptea sfintelor şi mântuitoarelor Sale pătimiri: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan, 17, 11).

Dar unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos nu se păstrează oricum, ci prin împărtăşirea continuă de sfinţenia Lui, a Capului nevăzut al Bisericii, prin lucrarea şi cu venirea tainică a Duhului Sfânt. Tocmai pentru acest motiv, în cuprinsul aceleaşi rugăciuni arhiereşti, Mântuitorul a cerut Tatălui Său ceresc şi veşnic ca să-i sfinţească pe ucenici întru adevărul Său, adică prin cuvântul Său (cf. Ioan 17, 17).

La această rugăciune de sfinţire a ucenicilor, Hristos-Domnul va adăuga, câteva ceasuri mai târziu, Jertfa Sa de pe cruce, prin care “S-a sfinţit pe Sine însuşi, ca om, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 19).

Fără participarea continuă la sfinţenia dumnezeiască, împărtăşită oamenilor de către Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, nici Apostolii, nici urmaşii acestora şi nici cei ce cred în Dumnezeu prin cuvântul lor (cf. Ioan 17, 20), n-ar fi putut păstra unitatea Bisericii. De ce? Pentru că păcatul orgoliului nemăsurat, al mândriei, care întunecă minţile ereticilor, se află la baza rătăcirilor şi dezbinărilor, care, aidoma unor valuri dezlănţuite lovesc necurmat corabia Bisericii.

Aşa trebuie să înţelegem alăturarea în Simbolul de credinţă a primelor două atribute ale Bisericii, “una” şi “sfântă”, care stau sau cad împreună; ele izvorăsc din Persoana cea Una şi Sfântă a Mântuitorului Hristos şi se comunică Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului” şi al unităţii „în legătura păcii” (cf. Ioan 16, 13; Efeseni 4, 3), pentru a arăta că Biserica este icoana iubirii Presfintei Treimi.

Întorcându-ne în timp, la “veacul de aur” al Bisericii creştine, vom observa că, îndată după Sinodul de la Niceea, erezia ariană va reînvia sub alte forme. Duşmanii dreptei credinţe se luptă acum nu cu Fiul veşnic al Tatălui, ci cu Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl.

Din nou se învolburează marea istoriei, pe care navighează ca o corabie Biserica lui Hristos. Iarăşi orgoliile nemăsurate ale unor clerici sau teologi raţionalişti şi fără evlavie dezlănţuie patimi omeneşti, iscând certuri şi dezbinări. Să-l ascultăm însă pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, luptător neobosit pentru dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, vorbindu-ne despre pericolul cel mare al ereziilor din vremea sa:

„Tulburarea Bisericilor este mai violentă decât o furtună pe mare. Din pricina ei toate graniţele fixate de Părinţi sunt mutate din loc, toate temeliile, tot ceea ce constituie zid de apărare a învăţăturilor este zdruncinat!…Biserici întregi au căzut în capcanele eretice, lovindu-se ca de nişte stânci…O noapte întunecoasă, adâncă şi tristă s-a lăsat peste Biserică, pentru că “luminile lumii”, puse de Dumnezeu să lumineze sufletele popoarelor, au fost izgonite…” (Traité du Saint Esprit, cap. XXX, col. 212, 213).

În focul disputelor teologice, ereticii răstălmăceau Scriptura, falsificau Tradiţia şi tulburau viaţa şi unitatea Bisericii. Dacă Sfinţii Apostoli au fost numiţi de Hristos-Domnul “luminile lumii” (cf. Matei 5, 14), urmaşii lor, episcopii, sunt chemaţi să fie purtători de lumină, adică ai luminii dreptei învăţături de credinţă şi a dreptei vieţuiri. Ei trebuie să vegheze asupra teologiei Bisericii şi a comuniunii din Biserică.

Erezia pnevmatomahă care nega dumnezeirea Sfântului Duh a izvorât din arianism şi indirect din gnosticism. Ereticii pnevmatomahi negau, de fapt, şi lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt în Biserică.

De aceea, atât Sfântul Vasile cel Mare, cât şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, s-au ridicat în mod viguros împotriva ereticului Eunomiu şi au apărat dumnezeirea, identitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Atunci, salvarea Bisericii a venit de aici, din Capadocia. Glasurile ierarhilor ortodocşi Capadocieni au fost mai puternice decât învăţăturile viclene ale ereticilor, iar credincioşii sinceri au văzut pe adevăraţii păstori ai Bisericii şi s-au ferit de înşelători (cf. Ioan 10, 5).

În acele timpuri grele pentru Biserică, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cerut tuturor creştinilor unitate de credinţă, iubire reciprocă, înţelegere şi ajutor reciproc, “prin care toţi se unesc şi mărturisesc credinţa Părinţilor noştri de la Niceea” (Epistola CXIV, P.G. XXXI, 529).

Fidelitatea faţă de Părinţii anteriori, al căror lanţ neîntrerupt urcă până la Sfinţii Apostoli, reprezintă în fond fidelitatea faţă de Însuşi Hristos-Domnul, deoarece credinţa “ţinută acum nu este deosebită de cea primară, ci este una şi aceeaşi de-a pururi. Cum am primit-o de la Domnul, aşa botezăm şi cum botezăm, aşa credem”, după afirmă hotărât Sfântul Vasile cel Mare (Epistola CCLI,4, P.G. XXXI, 937).

Astăzi, când Biserica Ortodoxă Universală este ameninţată de neoarianism, de gnosticism şi agnosticism, de neoiconoclasm şi de secularism, grija Păstorilor ei trebuie să fie aceea de a păstra şi adânci unitatea de credinţă, liturgică şi canonică, pentru ca rugăciunea Mântuitorului Hristos pentru unitate să se realizeze deplin, pentru ca “toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir să fie uniţi unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”, cum se spune în Anaforaua din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Unitatea Bisericii este, deodată, un dar al lui Dumnezeu şi o fructificare de către noi a darului comuniunii Sfântului Duh, prin frăţietate, jertfelnicie şi iertare reciprocă. Tocmai din cauza păcatelor, primejdia dezbinării este permanent prezentă în lume.

De aceea, Biserica se roagă folosind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: Doamne, „fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh…Pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ni-le, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ne-ai dat nouă” (Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare).

Comemorând şi omagiind anul acesta pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe ceilalţi Sfinţi Capadocieni, suntem datori să apărăm în mod statornic credinţa ortodoxă pentru care ei au luptat cu ereziile şi au înfruntat pe prigonitorii Bisericii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va fi solicitat de către Noi să declare următorii doi ani, 2010 şi 2011, ca ani ai Crezului Ortodox Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinoadele I (325) şi II (381) Ecumenice, tocmai pentru a cinsti pe Sfinţii Părinţi Capadocieni şi din alte ţări care au contribuit la apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe.

Astfel, cinstirea arătată Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să ne întărim în credinţă şi în viaţă de sfinţenie, să creştem duhovniceşte şi să ne bucurăm de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predică la duminica a 6-a după Paşti (In. 9, 1-38; 2009)

2 comments

doua rate impreuna

*

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

duminica de astăzi, a orbului din naştere (tiflon ek genetis, In. 9, 1, cf. GNT), pune problema adâncă a vederii, a celei duhovniceşti, care are conexiune internă cu tema duminicii trecute, unde a fost vorba despre apa vie [idor zon, In. 4, 10, cf. Idem]. Pentru ca să vezi în mod fundamental, pentru ca să nu mai fi orb, trebuie să ai în tine apa vie a harului, trebuie să ai în tine lumina dumnezeiască, pentru ca să poţi vedea pe Dumnezeu şi pe oameni în profunzime şi nu periferic.

Ochii fizici nu au rolul decât de a ne pregăti pentru adevărata vedere. Dacă rămânem la ideea că realitatea reală înseamnă numai ceea ce se vede…suntem văzătorii decât a unei infime părţi din realitate. Ceea ce putem vedea prin Duhul lui Dumnezeu depăşeşte orice imaginaţie – cum am spus-o de multe ori – pentru că dincolo de vederea ochilor, care are conexiune internă cu ochiul şi cu creierul uman, omul are posibilitatea să vadă şi prin ochii sufletului, ai duhului său, ceea ce reprezintă adevărata vedere duhovnicească a creştinului ortodox.

Omul nu are numai 5 simţuri trupeşti, ci şi cinci simţuri sufleteşti. Iar când omul e plin de har şi când Dumnezeu cel în Treime ne face capabili, prin harul Său dumnezeiesc, să vedem cele care nu se văd cu ochiul fizic, atunci putem vedea, în extaz, faptul, că sufletul vede, că sufletul atinge, că sufletul miroase, că sufletul pipăie duhovniceşte cele pe care i le revelează Dumnezeu. Dar că cele pe care le trăim duhovniceşte, le trăim prin Duhul lui Dumnezeu, mai presus de cele ale lumii, fără ca prin aceasta să murim sau să nu mai fim oameni.

Cred că duminica de astăzi, acum, la final de praznic al Învierii Domnului, în ultima duminică înainte de Înălţarea Sa la dreapta Tatălui vrea să ne aducă aminte, că orbirea cea mai cruntă e cea a sufletului şi nu cea a ochilor fizici. Dar că, pe de altă parte, vederea fizică, a ochilor noştri, e un bun necesar sau e un semn al sănătăţii şi al integrităţii noastre, pentru că Dumnezeu a creat pe om cu vedere trupească şi duhovnicească în acelaşi timp.

Evanghelia duminicală de faţă e aproape întreg capitolul 9 de la Ioan. Şi 9, 1 începe în mers…pentru că Ioan ne spune că Domnul trecea…El trecea…şi a văzut „un om orb din naştere”…Da, e un apropo la viteza cu care ne mişcăm noi prin lume…şi, în viteza noastră…nu vedem oameni. Ne grăbim atât de mult spre a ne îmbogăţi egoismul, că nu mai vedem oameni. Domnul, în timp ce trecea, în timp ce călătorea…a văzut un om şi nu numai că l-a văzut, ci i-a văzut adânca lui nevoie.

Cam asta înseamnă să vezi un om: să vezi profunzimile celui din faţa ta şi să te comporţi faţă de el la reala lui valoare. A face milostenie cu cineva sau a ajuta pe cineva…nu înseamnă să îi arunci, de sus, ceva, ca la un câine, ci să vorbeşti cu el şi să-l înţelegi şi să îl respecţi la reala lui valoare, la reala lui profunzime, la reala lui aşteptare.

Tocmai de aceea nu ne mai oprim ca să vedem oameni: pentru că nu suntem în stare să fim oameni. Pentru că nu suntem oameni, de aceea nici nu vedem oameni. Vedem numai obiecte, pentru că ne-am reificat, ne-am transformat în nişte fiinţe bolnave de materie, de forme concrete, de întinăciune.

Evanghelistul nostru identifică în mod precis durerea, nevoia omului: era orb din naştere, adică dintotdeauna. Nimic mai cumplit decât să nu vezi…şi să fii o povară pentru alţii. Cum tot la fel, nimic nu e mai cumplit decât să nu vezi, să nu înţelegi duhovniceşte cele ale oamenilor…şi să te crezi duhovnicul şi părintele duhovnicesc al oamenilor. E la fel de cumplit.

Hirotesia întru duhovnic…nu te face, automat,  duhovnic, adică un om care înţelege şi vede duhovniceşte pe alţii, adâncul din ei, la sigur. Pentru ca să fii un duhovnic real, cât şi un preot real, trebuie să fii venit spre preoţie cu o experienţă duhovnicească reală, cu o curăţire de patimi şi cu o experienţă mistică şi teologică copleşitoare, pentru ca, în mod deplin conştient şi întru vedere şi simţire duhovnicească, să fii hirotonit preot şi hirotesit duhovnic şi să simţi, să vezi, să fii conştient continuu despre cum lucrează harul lui Dumnezeu cu tine, în tine, prin tine.

Tocmai de aceea avem mulţi preoţi, mulţi duhovnici…dar foarte puţini oameni duhovniceşti, cu adevărat duhovniceşti, în rândul ierarhiei şi al poporului mirean şi monahal şi de aceea nu trebuie să ne mirăm că lucrurile sunt înţelese mai mult pragmatic, teluric…decât dumnezeieşte.

Biserica lui Dumnezeu, cu adevărat, este divino-umană, în sensul că Dumnezeu este în mod real, împreună cu Sfinţii şi Puterile cereşti împreună cu noi în tot timpul şi că noi toţi, cei din cer şi cei de pe pământ suntem un cor, o singură simfonie angelico-umană indescriptibilă. Da, aceasta e Biserica! Numai că, trebuie să ne întrebăm, câţi trăiesc astfel Biserica,  adevărata realitate a Bisericii, pentru ca să simtă şi să vadă că Dumnezeu şi Sfinţii şi Puterile cereşti sunt cu ei tot timpul.

Şi, dacă nu simţim nicio adiere a harului în noi, nici nu avem vedenii de la Dumnezeu, nici nu vedem că creştem mereu în virtuţi, nici nu ne simţim ai lui Dumnezeu, ci ai nimănui…nu cumva  suntem nişte orbi…din naştere şi nişte dezmoşteniţi? De ce orbi şi de ce dezmoşteniţi? Pentru că ortodocşii spun şi văd în mod real „lumina cea adevărată şi primesc Duhul cel ceresc”, cum spunem la Liturghie, nu? Iar Marele Pavel ne spune că avem „casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (ichian ahiropiiton, eoninon, en tis uranis, II Cor. 5, 1, Idem)

Dacă nici nu vedem lumina lui Dumnezeu şi dacă nici nu ne simţim cetăţeni ai veşniciei…nu suntem orbi…cât şi telurici? Ba da! Suntem şi una şi alta. Şi tocmai de aceea, la 9, 3, Domnul le spune Ucenicilor Săi, că problema nevederii orbului nu este una ereditară şi nici una teologică, care să ţină de păcat, ci orbirea lui e prilejul „de a se manifesta /arăta lucrările lui Dumnezeu în el” [ina faneroti ta erga tu Teu en aftu, In. 9, 3, Idem].

In. 9, 2-3 e un răspuns mistic extraordinar şi un ajutor foarte mare pentru a înţelege de neînţeleasa taină a lucrării rugăciunii inimii. Cu alte cuvinte, nu contează dacă ai fost un mare păcătos, nu contează dacă ai un handicap sau mai multe, nu contează dacă eşti bărbat sau femeie, nu contează că eşti american sau român…pentru ca să fii ortodox şi pentru ca să vezi slava lui Dumnezeu. De orbirea aceasta fundamentală pe care ne-au adus-o păcatele ne scapă numai Dumnezeu, prin aceea că Îşi arată, Îşi manifestă, Îşi dezvăluie lucrările/ energiile / slava Lui întru noi, pentru ca să vedem dumnezeieşte.

Tocmai de aceea Sfinţii Îl cunosc pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi cunoaşte pe Sfinţii Lui şi Sfinţii se cunosc, se recunosc unii pe alţii, tocmai pentru că El este Cel care Se revelează la toţi, în viaţa tuturora, într-un anume fel, pe măsura lor şi de aceea, toţi având acelaşi Pedagog / Învăţător şi aceeaşi învăţătură nu mai caută să se contreze, să se îmbrâncească reciproc, pentru că se simt şi se văd ai Aceluiaşi Dumnezeu.

La 9, 2-3, Domnul rectifică gândirea Apostolilor Săi. Nu căutaţi, aşadar, motivele nevederii reale în lucruri colaterale! Bineînţeles că şi orbul şi părinţii orbului nu erau nişte Sfinţi, care nu păcătuiseră. Şi ei păcătuiseră… Însă Domnul vorbeşte aici despre o altă dimensiune a păcatului sau despre motivul real pentru care un om este orb: pentru că Domnul nu i S-a revelat în fiinţa lui. Şi, priviţi cu atenţie Scriptura, pentru că Ioan spune, ca să se manifeste/ să se arate „lucrările lui Dumnezeu în el„, în persoana orbului.

Şi mai explicit…Domnul ne spune faptul că, chiar dacă am fi curaţi de tot păcatul şi am avea virtuţi nenumărate (lucru care nu se poate însă, fără vederea slavei lui Dumnezeu), tot ce am făcut noi cu noi, tot ce credem noi că e virtute nu e nimic, e un zero tăiat, dacă Dumnezeu nu Îşi manifestă lucrările lui, cele multiple, întru noi, prin slava Sa.

Vederea sau ziua reală pentru noi  o trăim, atunci când Domnul face în persoana noastră lucrările Tatălui, a Celui care L-a trimis în lume, ca să caute şi să mântuiască oaia cea pierdută a umanităţii [cf. In. 9, 4]. Există zi şi există vedere, ne spune Domnul la 9, 4, când El face întru noi lucrările Tatălui, şi  pe ale Sale şi pe ale Duhului Sfânt; când Treimea cea Sfântă şi Preadumnezeiască face întru noi cele ale Sale.

În comparaţie cu ziua cea neînserată, care e slava Treimii (pentru că Soarele noastru cel veşnic, Lumina noastră, e Treimea şi nimic altceva) este noaptea necomuniunii cu Dumnezeu, este noaptea, „când nimeni nu poate să lucreze” [ote udis dinate ergazeste, In. 9, 4, Idem]. Iar Iadul e tocmai numărul acelor persoane, îngeri sau oameni, în care Dumnezeu nu a lucrat cele ale Sale sau nu S-a manifestat până la sfârşit, pentru că ei au decis, că nu vor să aibă comuniune cu Viaţa lor, cu Creatorul lor Cel preaiubitor.

Iadul e o nelucrare a zilei, a binelui, a iubirii. Iadul e singurătate perpetuă, e grijă numai de tine, e obsedare continuă de sine, e o întoarcere continuă spre sine, o neputinţă de a fi cu alţii. Însă Iadul, până la a fi continuu, veşnic, pentru o persoană…e mai întâi de toate o obişnuinţă, o obişnuinţă dobândită în această viaţă, acum, e o obstinantă stare de egoism şi de arogantă încredere în sine.

In. 9, 5 este o profeţie eclesiologică în conexiune directă cu Mt. 28, 20, unde Domnul ne promite – şi promisiunea Sa e reală, pentru că o trăim continuu – „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la desăvârşirea / împlinirea veacului” [Idu, Ego met imon imi pasas pas imeras, eos tis sintelias tu ionos, cf. Idem].

Substantivul sintelia,-as [sin + telos] înseamnă şi sfârşit şi desăvârşire / împlinire. În ediţia BOR 1988, aşa cum avem Evanghelia în cult, s-a tradus prin: „până la sfârşitul veacului”, lucru greşit din punct de vedere dogmatic, pentru că ar presupune…”sfârşitul lumii”, adică desfiinţarea lumii, a materiei şi nu desăvârşirea ei, aşa cum ştiu, în mod nefast sau băbeşte, mulţi dintre noi.

Profeţia Domnului de la Mt. 28, 20, dacă mergem pe ideea de final al lumii sau al veacului ( în greacă e singularul şi nu pluralul) sau al timpului…ar însemna că El este cu noi numai aici, în temporalitate şi nu şi în veşnicie. Nimic mai absurd, nu? Ideea însă –  de aceea eclesiologică, care ţine de Biserică –  e aceea, că Domnul e mereu cu Biserica Sa şi o va ajuta să ajungă la desăvârşirea numărului fiilor lui Dumnezeu sau ai Împărăţiei Sale şi, la transfigurarea lumii –  şi nu la sfârşitul ei – El va rămâne veşnic cu cei ai Lui, pe care îi cunoaşte şi ei Îl cunosc.

La Mt. 28, 20, în concluzie, Domnul ne profeţeşte că va fi acum şi veşnic cu noi, lucru pe care îl face şi la In. 9, 5: „Cât sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” [Otan e ton cosmo o, fos Imi tu cosmu, cf. Idem]. Dar Domnul nu a părăsit şi nici nu va părăsi vreodată lumea şi El este în mod continuu şi veşnic Lumina ei.

Tocmai de aceea, El poate să dea celui orb şi nouă tuturor, atât vederea fizică cât şi pe cea duhovnicească, căci „a scuipat jos şi a făcut tină din salivă/ scuipat şi a uns cu tină ochii lui” [In. 9, 5, Idem]. Şi prin asta ne-a arătat cum se îmbină harul cu materia în Tainele Bisericii, căci, deşi era vorba de tină ( praf şi scuipat) a putut să redea vederea, vederea oculară cea atât de complexă şi de uluitoare…dar şi vederea duhovnicească celui orb.

La In. 9, 36-37 Domnul Se revelează fostului orb, aşa cum S-a revelat şi Sfintei Fotini, Samarinencii: în mod descoperit, direct, copleşitor.  I-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu şi l-a întrebat dacă crede în El, adică dacă Îl vede, dacă Îl percepe duhovniceşte, dacă simte dumnezeirea Lui.

Şi orbul, văzător de acum şi cu ochii fizici, dar şi cu cei duhovniceşti, mărturiseşte ceea ce vede cu ambii ochi, ai trupului şi ai sufletului: Cred, Doamne! [Pistefo, Kirie!, cf. Idem] şi I Se închină Lui [In. 9, 38].

Şi Biserica cheamă harul, ca să sfinţească toate darurile şi Ea se închină Domnului, recunoscând că Îi aduce pe ale Sale, pe care le-a primit dintru  / prin lucrările Sale. Biserica recunoaşte în Liturghia  sa că slujim cu Puterile cereşti şi că vedem slava lui Dumnezeu, câţi vedem şi câţi slujim cu Puterile cereşti, împreună, la modul real şi nu imaginar.

Dacă teologia  şi realitatea Bisericii sunt o metaforă fără substrat real sau un simbol atunci nu există viaţă duhovnicească, nici îndumnezeire, nici vedere dumnezeiască şi nici viaţă veşnică.

Dacă teologia vorbeşte despre himere sau dacă viaţa duhovnicească şi liturgică şi tot drumul îndumnezeirii sunt numai „înflorituri pioase”, atunci nu există niciun cult dumnezeiesc, nu există Biserică şi nici nu există o altă lume, ci totul se termină odată cu moartea.

Dacă considerăm că vreun fragment din dogmele Bisericii şi din cultul Bisericii nu are realitate, ci vorbeşte despre „fabulaţii teologice”, atunci nu există credinţă adevărată şi tot ce facem noi la Biserică e o infuzare cu basme a populaţiei de cea mai joasă speţă.

Numai că lucrurile, iubiţii mei, stau cu totul altfel! Orice parte a Scripturii, a Tradiţiei şi a cultului nostru este plină de adevăr, este o mărturie a devărului vieţii cu Dumnezeu. Bineînţeles, dacă vorbeşti despre Dumnezeu doar din cărţi eşti un farsor. Însă Scriptura şi cărţile Tradiţiei, cât şi cultul Bisericii nu s-au scris de către ageamii şi de către farsori, ci de oameni care au experimentat din plin viaţa cu Dumnezeu şi au fost mlădiaţi/ inspiraţi, învăţaţi de către Dumnezeu ce să facă, ce să spună, ce să scrie.

Tocmai de aceea am spus, că nu poţi să fii preot, duhovnic, învăţat, părinte duhovnicesc etc., în mod real, doar aşa,  din cărţi sau  din auzite sau numai prin faptul că ai fost hirotonit, adică în absenţa totală a comuniunii harismatice cu Dumnezeu. Ci, toate acestea eşti şi eşti din plin, dacă, ca şi Părinţii şi Maicile dinainte şi împreună cu ei eşti luminat/ învăţat/ povăţuit / condus continuu de către Dumnezeu în toate cele ale tale.

Pentru ca să trăieşti înălţarea Domnului în mod duhovniceşte, spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, trebuie să fii ridicat de la pământ la cer, prin slava Sa, de către Însuşi Domnul, singurul care S-a urcat cu trupul pe scaunul Dumnezeirii. Şi, ca să te înalţi împreună cu El…nu trebuie să te înalţi pe aripile false ale imaginaţiei, pentru că îţi rupi gâtul…Ci, pentru ca să te înalţi, trebuie ca Domnul să Se pogoare la tine şi să te înalţe la Sine, pentru că asta e singura ridicare posibilă şi reală şi singura sursă de cunoaştere şi de viaţă duhovnicească şi singurul mod al sfinţeniei în Biserica Sa.

Tocmai de aceea am spus, că Evanghelia duminicii a 6-a după Paşti, care vorbeşte despre vedere, reala vedere, e o aprofundare a teologiei înălţării  împreună cu Domnul.

Da, nimic nu e uşor, banal, învechit în viaţa Bisericii! Dacă crezi că le ştii pe toate, dacă caşti în faţa tainei revelării lui Dumnezeu, dacă te arăţi leneş, dacă te arăţi îngust la minte, dacă te arăţi laş, dacă te arăţi nesimţit…devii o piatră. Nesimţirea duhovnicească înseamnă tocmai nesesizarea / nevederea sfinţeniei lui Dumnezeu, Care Se revelază în Biserica Sa şi în întreaga lume.

Dacă nu vezi, dacă nu simţi duhovniceşte, eşti orb pentru Dumnezeu! Aceasta e concluzia Evangheliei de astăzi. Şi cine poate fi atât de curat la ochii inimii, ca să spună că e propriu vederii lui Dumnezeu? Şi cine poate fi atât de sfânt ca să nu mai aibă nevoie de sfinţenie? Şi cine este atât de învăţat, ca să nu mai aibă nevoie de învăţătură? Şi cine este atât de smerit, încât să nu se umple mereu de smerenia negrăită a Domnului Puterilor cereşti?

O, da, suntem orbi! Dar orbirea nu e un handicap de netrecut, dacă vrem să fim pentru veşnicie cu Domnul slavei. Fie dar, ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Care a murit şi a înviat pentru noi şi S-a înălţat de-a dreapta Tatălui pentru noi, ca să ne tragă pe toţi la Sine, să ne miluiască, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Recunoştinţa mântuitoare. Predică la duminica a 29-a după Rusalii [Lc. 17, 12-19; 2009]

3 comments

atentie-recunoscatoare

Iubiţii mei,

am ajuns la concluzia, la această vârstă, că unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne dă să trăim e acela de a ne învăţa să fim…recunoscători. Adică să ne aducem aminte, să ne readucem aminte mereu de oamenii care au trecut prin viaţa noastră, care au însemnat şi înseamnă imens pentru noi, dar, în primul rând, să ne reamintim, la fiecare suflare, de prezenţa Lui în viaţa noastră.

Adică viaţa ne e dată pentru a fi mereu bucuroşi pentru că trăim lucruri indescriptibil de frumoase. Şi viaţa, trăită ca bucurie în faţa lui Dumnezeu e mereu preafrumoasă, chiar dacă, în anumite momente, colţii negri ai durerii sau ai ispitelor se înfig în carnea noastră.

Însă bucuria nu apare numai în mijlocul unei sănătăţi pline, ci şi în mijlocul suferinţei. Suferinţa e, de multe ori, o conştientizare copleşitoare a bucuriei existenţei şi a darului imens al sănătăţii, pe care îl conştientizezi mai pronunţat tocmai când dai mâna cu moartea.

Când boala se încuibează în tine, când moartea stă la uşă sau când treci cu un milimetru pe lângă moarte înţelegi de ce recunoştinţa este exprimarea autentică, adevărată, ingenuă a umanităţii.

Ieri, un avion românesc, s-a prăbuşit…însă niciun pasager, care mergea spre Balc, nu a murit. Când reporterul a întrebat, la cald, imediat după accident, pe unul dintre ei cum se simte, acela, deşi se vedea că nu le are cu mulţumirea, primul lucru pe care l-a făcut a  fost acela de a mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă.

Adică l-a luat gura pe dinainte, a spus ceea ce simţea în fiinţa lui…şi ceea ce simţea atunci se numeşte…recunoştinţă. Pentru că această stare plenară a fiinţei noastre apare când noi cunoaştem/ înţelegem prin Cine am scăpat de moarte şi recunoaştem şi în faţa altora acest lucru.

Recunoştinţa e o formă de reamintire continuă, de anamneză activă, doxologică, care izbucneşte, din prea multă sinceritate şi mulţumire, din fiinţa celui care a trăit multe minuni în viaţa lui. De aceea Sfântul Proroc David spune la Ps. 9, 1-2: „Mărturisi-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale. Veseli-mă-voi şi mă voi bucura întru Tine, cânta-voi numele Tău, Preaînalte” [ cf. LXX].

Pentru că nu poţi să spui toate minunile Domnului cu tine şi cu toată lumea, nu poţi să mulţumeşti, dacă nu îţi aduci aminte de Domnul mereu. Aducerea aminte, permanentizarea bucuriei de a fi fost ajutat de Domnul e preambulul recunoştinţei.

Iar dacă există o maximă care ne spune, că recunoştinţa e o floare rară, atunci, dacă nu există recunoştinţă…nu există în om nici reamintire…ci el e amnezic. Uită repede. Uită tot…

Când citim vieţile Sfinţilor Mucenici din vechime, observăm adesea cum torţionarii erau uimiţi de minunile Sfinţilor, cum, la un moment dat, chiar credeau în Dumnezeu datorită lor, însă, peste ceva timp se întorceau la păgânătatea lor şi erau la fel de răi.

În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, ne uităm adesea trecutul, fără să învăţăm ceva major din el. Şi nu mă refer numai la trecutul istoric naţional, ci  şi la cel personal. Când e prea soare şi secetă ne rugăm să vină ploaie, când e prea ger căutăm căldura şi când suntem în boală ne promitem să fim atenţi cu ceea ce mâncăm şi la modul în care ne surmenăm.

Însă uităm, după aceea, ca nişte ţânci, atât durerea cât şi bucuria. Cei 9 leproşi vindecaţi din Evanghelia de astăzi s-au curăţit de lepră, s-au vindecat şi au plecat la ale lor. Puţin le-a păsat de Cine i-a vindecat.

Boala nu îi învăţase, cu adevărat, cât de importantă e sănătatea. Şi nu îi mai învăţase ceva şi mai important, faptul că sănătatea deplină e atunci când te bucuri şi mulţumeşti, adică atunci când ai recunoştinţă.

Oamenii speciali care au trecut prin viaţa mea m-au învăţat că omul nu costă nimic dacă e o haimana, dacă e un escroc, dacă nu îşi aduce aminte cu veneraţie şi dacă nu se comportă, şi după moartea binefăcătorilor  săi, în duhul iubirii şi al prieteniei celei mai calde faţă de ei.

Pentru că recunoştinţa nu face separaţie între vii şi morţi, pentru că, pentru ea, toată lumea e vie. Şi e vie, pentru că singurele lucruri durabile care ne leagă pe unii de alţii sunt dragostea, recunoştinţa, ascultarea şi veneraţia.

Singurătatea sănătăţii celor 9 e o singurătate postmodernă. Unul şi-a făcut transplant la inimă, altul s-a vindecat în mod minunat de SIDA, altul a scăpat de o tumoare….şi se întorc acasă. Mulţi care se vindecă prin rugăciunile Bisericii sau prin profesionalismul şi dăruirea medicilor se întorc acasă….şi uită. Dar uită tun.

Şi uitarea, închisă în casă, nu face din sănătatea ta un spaţiu al bucuriei ci unul în care tămâiezi resentimente, frici, marasmul. Pentru că singurătatea fără Dumnezeu e o singurătate părăsită. E o singurătate fără îndrăzneală la Dumnezeu, o singurătate în care te temi să ceri pentru că ştii că eşti un om necredincios, un om care nu ai iertat ca să fii iertat.

Cunosc un om care de vreo 50 de ani se luptă cu Dumnezeu aproape zilnic. Îl cunosc atât de bine…încât aş vrea să uit că îl cunosc atât de bine. Când este umilit şi bolnav e ca un câine bătut, urgisit, de care ţi se face milă până la lacrimi…Când zorii unei mici bucurii se revarsă în viaţa lui, devine un asemenea arogant, hulitor şi monstru, încât ai vrea să nu îl ierţi şi să nu îl ajuţi niciodată, pe un asemenea nerecunoscător.

Însă, am conştientizat faptul, că şi eu sunt la fel şi că toţi suntem la fel, în diverse grade, când ne balansăm între smerenie şi aroganţă. Fiecare păcat al nostru e un reflex arogant al persoanei noastre, care e făcut de ruşine prin păcatul ca atare.

Numai că, e o mare diferenţă între a recunoaşte că ai greşit şi a tăcea…şi a recunoaşte că ai greşit şi a-ţi cere iertare. Pocăinţa e o recunoaştere a rolului iertării lui Dumnezeu în viaţa noastră, a neapăratului ei. Recunoştinţa e o recunoaştere a prezenteismului lui Dumnezeu în viaţa noastră, a relaţiei continue cu El şi cu oamenii fundamentali ai vieţii noastre.

Domnului I S-a făcut milă de ei, după cum ei înşişi o ceruseră [ v. 13]. Mila lui Dumnezeu s-a revărsat în viaţa lor ca vindecare de boală, de lepră  şi iertare de păcate. Însă, numai cel care a văzut că s-a vindecat, cel care a văzut că Hristos l-a vindecat, a venit cu glas mare lăudând pe Dumnezeu [ meta fonis megalis doxazon ton Teon, cf. GNT, v. 15].

De ce, când lauzi pe Dumnezeu cu recunoştinţă, îţi vine să ţipi de bucurie şi ai vrea să vesteşti tuturor bucuria minunilor lui Dumnezeu din viaţa ta? Pentru că recunoştinţa, aşa cum spuneam la început, este o exprimare completă a persoanei noastre, o exprimare a bucuriei de Dumnezeu, a faptului că Dumnezeu nu e o poveste, nu e un mit, nu e o minciună, ci Dumnezeu Se manifestă personal în viaţa noastră.

Dacă un tânăr vine la tine ca să te întrebe, pe tine, om căsătorit, ce e căsătoria, aşteaptă ca tu să îi explici profunzimea relaţiei dintre doi oameni, urmarea a ceea ce se produce prin căsătorie. Dacă întâlneşti însă, pe un om bucuros de Dumnezeu, preavesel din cauza izvorului de viaţă care îi vine în relaţia sa cu Dumnezeu, acela îţi va spune ce conţinut are credinţa în Dumnezeu.

Tu mărturiseşti, ca şi omul duhovnicesc, despre un interior al tău, despre o experienţă a ta, de care te bucuri să vorbeşti. Recunoştinţa e tocmai acest fapt: bucuria de a vorbi de bine pe Dumnezeu şi pe oameni. De ce de bine? Pentru că experienţa profundă converteşte tot răul, toată greutatea, tot supliciul nervilor, prin credinţă, în gând bun, în mulţumire.

Aşa putem înţelege de ce mulţi dintre oamenii duhovniceşti, muceniciţi în închisorile comuniste din România, după terminarea detenţiei nedrepte, nu au mai scris despre torturi…ci despre ceea ce deveniseră, ca oameni ai lui Dumnezeu, în urma lor. Când închisoarea, boala, tristeţea, durerea rezidesc pe om, când îl fac capabil să străvadă, prin timp, voia lui Dumnezeu cu el atunci acestea devin, din elemente de dezumanizare…însăşi eşafodajul vieţii sfinte.

Al 10-lea s-a întors [ ipestrepsen, v. 15]…. Ipo + strefo, în greacă, înseamnă prin + întoarcere, adică mă reîntorc. Însă nu s-a reîntors lemn tănase, nu s-a reîntors la fel, ci s-a reîntors plin de înţelegerea faptului, că viaţa lui, de acum, de după vindecare, e un dar al lui Dumnezeu, primit din cauza bunătăţii prea mari a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu e pe măsură/ nu e de ajuns, pentru ca să spună toate minunile Tale! Tu faci minuni prea mari şi preaneînţelese, pentru ca făptura Ta netrebnică să le înţeleagă şi să se bucure pe măsura lor.

Însă, aşa cum spunem de obicei în condacul al 13-lea al fiecăruia acatist: primeşte această puţină rugăciune…recunoştinţa noastră, venită din credinţă [v. 19], e trăită mereu ca improprie  bogăţiei milei lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de întreaga creaţie.

Rugăciunea de recunoştinţă sau de mulţumire…pentru binefacerile Tale prea mari pe care le-ai adus în viaţa noastră…e cea care ne pune în relaţii dialogice profunde cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Vă mulţumesc foarte mult pentru gestul dv. de a mă ajuta şi de a mă călăuzi în viaţă…

Vă voi rămâne mereu îndatorat pentru iubirea şi prietenia dv….

Nu te voi uita niciodată, Părinte al meu, pentru bucuria de a vă fi atât de aproape…

Recunoştinţa faţă de oameni îmbracă diverse forme. Recunoştinţa animalelor faţă de oameni sau a oamenilor faţă de animale îmbracă diverse forme. Recunoştinţa faţă de părinţi, bunici, fraţi, rude, duhovnici, părinţi duhovniceşti îmbracă forme dintre cele mai subtile şi mai pline de incandescenţă.

Te simţi recunoscător pentru locul unde te-ai născut, pentru oamenii care te-au născut şi crescut, pentru educatorii, profesorii, ajutătorii şi binefăcătorii vieţii tale. Îi ai în inimă şi pe toţi îi porţi în rugăciune. Inima care se roagă poartă dragostea pentru ei, pentru ei toţi, pentru întreaga umanitate şi cu aceasta intră la Dumnezeu.

Preotul care slujeşte Sfânta Liturghie sau vreo slujbă anume intră în faţa lui Dumnezeu ca să mijlocească, ca să poarte dorul din multe inimi şi dintr-a lui. Tocmai de aceea se roagă ca Dumnezeu, Cel ce l-a îmbrăcat cu harul preoţiei să îl umple de har, să îl întărească, pentru slujba recunoştinţei, a mulţumirii, pe care o reprezintă slujirea preoţească.

Şi mulţumirea îl face pe cel de departe, apropiat ţie…Iar credinţa recunoscătoare, recunoştinţa credincioasă mântuie pe om pentru că credinţa vie este una mereu iubitoare, doxologică, recunoscătoare, atentă, priveghetoare.

Cel care priveghează în credinţa lui, ca om credincios, e mereu gata  să spună minunile Domnului. Încordarea credinţei, atenţia credinţei se manifestă prin fapte recunoscătoare. Pentru că Dumnezeu ne-a miluit pe noi, miluim şi noi pe alţii. Pentru că Dumnezeu ne-a învăţat să fim verticali învăţăm şi noi pe alţii verticalitatea, bunul simţ, credincioşia, recunoştinţa.

De aceea, dacă doriţi să fiţi proprii ajutorului faţă de alţii manifestaţi-vă bucuria de a ajuta şi prietenia pe măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de dv. Nu iubiţi puţin! Nu ajutaţi cu măsură! Nu fiţi zgârciţi când vine vorba de a fi oameni frumoşi! Dacă nu vi se recunoaşte ajutorul acordat altora…să nu credeţi că i-a lăsat indiferenţi. Însă nu ştiu prea bine să se bucure de bine şi poate nici să formuleze bucuria pe care o au.

Dumnezeu să vă bucure şi să vă întărească în toate cele ale vieţii dv.! Amin!

1 2 3