Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Predici 2010 Page 1 of 9

Predică la praznicul Nașterii Domnului [2010]

Thumbnail

Preaiubiți frați și surori întru Domnul,

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei Maria, S-a întrupat și S-a făcut om pentru mântuirea noastră, fiind Dumnezeu și om în același timp, adică deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar și deoființă cu noi, cu toți oamenii! Și acest lucru ne umple de prea mare bucurie.

Pentru că Însuși Dumnezeu a venit la noi și ne-a umplut de cunoașterea Prea Sfintei Treimi, adică de faptul că Dumnezeu e Treime de persoane și că Dumnezeu ne-a creat pe noi din prea mare iubire și ne poartă de grijă și că El nu e distant față de noi ci, dimpotrivă, S-a întrupat, S-a făcut om pentru noi, afară de păcat, pentru ca să ne umple pe noi de slava Sa cea veșnică.

Și în această zi preasfântă prăznuim iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate și întreaga creație. Pentru că El S-a făcut om și nu altceva, de aceea întreaga umanitate se bucură. Însă prin coborârea Sa înspăimântător de înaltă la statutul de om a îmbrățișat întreaga creație, pentru că a binecuvântat și a sfințit și binecuvintează și sfințește, prin Biserica Sa, toate câte sunt create de El.

Dumnezeu însă nu a creat răul, păcatul, moartea, lupta interioară între suflet și trup.

Tocmai de aceea, ca om, a fost dincolo de păcat, de rău, nu a fost ținut de moarte în Iad și nici nu s-a luptat umanitatea cu dumnezeirea în persoana Sa și nici sufletul cu trupul Său, ci umanitatea Sa s-a supus dumnezeirii Sale întru toate.

Și prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu arată că nașterea și viața în această lume nu sunt un păcat și nu sunt pentru păcat, ci pentru a ne umple de slava Sa cea veșnică, ca niște fii ai lui Dumnezeu, înfiați de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

Iar nașterea în această lume, ca dar a lui Dumnezeu pentru noi, trebuie conștientizată profund, trăită la nivel înalt, ca ascultare a chemării lui Dumnezeu și ca împlinire a vocației personale, pentru că astfel răspundem iubirii lui Dumnezeu cu deschiderea totală a persoanei noastre spre El și spre întreaga umanitate.

Însă Domnul Se întrupează din Fecioară mai presus de fire, în mod dumnezeiește, fără să strice fecioria Fecioarei, dar născându-Se din aceasta o face să fie Mamă și Fecioară în același timp, arătând că maternitatea și fecioria nu sunt antagonice, ci se întrepătrund. Noi ne naștem pe cale seminală, dintr-un tată și o mamă, însă cu rolul de a învăța atât statutul tatălui cât și al mamei în viața noastră și de a le trăi la exigențe înalte, atât ca părinți naturali de fii, cât și ca părinți duhovnicești.

Și chiar și atunci când nu e vorba de a fi preoți, și sunteți soț și soție mireni, trebuie să creșteți copiii dumneavoastră atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual, cât și duhovnicesc.

Nu e de ajuns doar să îi hrăniți și să îi apărați de boli!

Nu e de ajuns doar să îi duceți la școală și să îi conduceți spre o meserie sau o carieră anume!

Ci, în primul rând și împreună cu cele dinainte, dumneavoastră, părinții lor trebuie să îi faceți fii ai Bisericii prin Botez și să îi umpleți de har și de înțelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca să aibă stabilitatea și puterea interioară de a trece prin toate durerile vieții și prin toate examenele școlilor și a vocației lor în mod personalizant, duhovnicește, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Din Icoana Nașterii Domnului doar o singură persoană nu trăiește bucuria venirii lui Dumnezeu la oameni și aceea e Satana, sub chipul unui bărbat cu toiag în mână, care îi susură la urechi (stânga jos), Sfântului Iosif, cuvinte amăgitoare. El stă cu spatele la smerenia abisală a Pruncului cel mai înainte de veci, a Pruncului mai bătrân decât orice creație a lumii, pentru că El e Creatorul tuturor.

Iar toți cei care nu se bucură acum…stau cu spatele la Dumnezeu, la Dumnezeul Care coboară pentru noi în ieslea animalelor și apoi aude, simte, vede toată mojicia dar și toată măreția din oameni…pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și această întoarcere cu spatele la Dumnezeu înseamnă o închidere în nefericire. Iar nefericirea reală, profundă, angoasantă e tocmai neprimirea Lui în viața noastră, întoarcerea dinspre El spre…nimic.

Pentru că întunericul peșterii/al grotei unde Se naște Domnul, care e o trimitere la mormântul și moartea Lui…e și o trimitere la Iad.

Nimicul e Iadul.

Când nu vrei pe nimeni, când nu vrei nimic bun, când nu te vrei nici pe tine…vrei Iadul.

Și Iadul e întuneric, e necomunicare, e neînțelegere și neacceptare a luminii Lui în viața noastră, a luminii Lui, care e lumina cunoștinței, cea care ne umple de simțirea și de cunoașterea adevăratei vieți, spre care toți fugim…pe care toți o vrem…dar căreia puțini îi suportă rigorile.

Pentru că viața cu Dumnezeu sau trăirea în harul/în lumina Sa e împlinirea, e viața adevărată, e viața supercool, e viața mai presus de viață, pentru că e viața care ne împlinește din înăuntru spre în afară. Și pe aceasta o avem, viața duhovnicească, pentru că Fiul a intrat înlăuntrul trupului și a umanității, a devenit copărtaș la firea noastră umană, creată de El Însuși, pentru ca să o facă să fie fericită din înlăuntrul ei și să strălucească împrejur.

Fapt pentru care, ceea ce S-a petrecut cu umanitatea Lui la Schimbarea la față/la trup…se petrece cu fiecare om care se îndumnezeiește acum. Și astfel vor străluci Sfinții lui Dumnezeu în lumea transfigurată a veșniciei.  Acesta e motivul pentru care am spus că nașterea și existența în trup nu sunt un rău, pentru că omul se îndumnezeiește, pentru veșnicie, așa cum este: cu sufletul și trupul lui.

Iar dacă trupul se îndumnezeiește atunci nu e rău, materia nu e rea, ci e purtătoare de har, pentru că se lasă umplută de har. Iar dacă sufletul, alături de trup, se îndumnezeiește și el, atunci nici sufletul nu e rău și nici mintea nu e rea, ci răul constă în a ieși din voia lui Dumnezeu, care umple de stricăciunea păcatului atât sufletul cât și trupul.

Îngerii, păstorii, magii…adică cerul și pământul se bucură.

Îngerii văd și mai profund până unde merge iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Păstorii își mută dorința de la turmă…spre Păstorul cel bun, arătându-ne nouă, păstorilor duhovnicești ai Bisericii, că nu putem conduce turma rațională a Bisericii spre mântuirea ei și a noastră, dacă nu privim, în primul rând, la Hristos, Arhiereul tuturor, pentru ca să luăm aminte la voia Lui și să o urmăm pe aceasta.

Magii învață că astrologia e o preocupare neserioasă, că slujirea stelelor e pentru neștiutori, pentru păgâni și că ei trebuie să arunce această preocupare copilărească de la ei, pentru ca să se închine Soarelui dreptății, lui Hristos Dumnezeu, Care aduce adevărata viață și cunoaștere a oamenilor.

Pentru că nu astrele, nu norocul, nu karma, nu soarta ne aduc mântuirea și bucuria veșnică, ci faptul de a crede în mod drept în Dumnezeu și de a trăi întru sfințenia credinței ortodoxe.

Cu alte cuvinte, Hristos S-a făcut om pentru ca să ne facă ortodocși, cu sufletul și trupul nostru îndreptate spre slava Sa și pline de ea, ca întru El să învățăm să lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, trăind în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii și în pace cu întreaga creație.

Pentru că El a venit să aducă pacea și buna înțelegere între oameni și între oameni și întreaga creație. Iar distorsionarea vestei Sale, căutarea continuă a nodului în papură și a neliniștii înseamnă tocmai a lupta împotriva Aceluia, Care e pacea tuturor.

Maica lui Dumnezeu e lângă Pruncul cel preasfânt. Pruncul e lângă bou și asin, înfășat și în iesle. Și Îngerii și magii și păstorii vin spre staulul Său.

O continuă venire spre El: adică însăși viața noastră de rugăciune, de milostenie, de continuă învățare și de continuă alergare spre Domnul.

Iar steaua nu Îl înlocuie pe Răsăritul cel de sus…ci Îl indică a fi printre noi.

Pentru că Cel mai presus de toate a coborât la noi, pentru ca să ne urce umanitatea, luată în persoana Sa, mai presus de toate câte există, în sânul Treimii. Iar dacă El, Cel care coboară, ne urcă la ceruri, e pentru ca să ne învețe pe noi să gândim mai presus de noi, să gândim dumnezeiește, pentru că Cel neapropiat e Fiul Fecioarei.

Și această zi preaminunată de prăznuire, a nașterii Domnului, a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul din Pururea Fecioară Maria, înțeleasă chiar și de lumea seculară ca zi a familiei, cere întregii familii creștin-ortodoxe să privească spre inaccesibilitatea lui Dumnezeu făcută palpabilă în umanitatea Sa.

Ne cere să depășim continuu gândurile noastre despre Dumnezeu și să ne înălțăm, prin viața noastră, întru slava Lui, împărtășindu-ne cu Sine în Euharistie, în rugăciune, în Icoane, în Sfintele Moaște, în sfintele slujbe, în faptele bune, în răbdarea ascezei noastre, pentru că slava Sa inundă toate și toți Sfinții ne duc la Sine și prin toate Îl înțelegem pe El și mai profund, niciodată însă îndeajuns de mult pentru ca să nu Îl dorim veșnic.

Colindele ne înduioșează, postul și-a adus bucuria din plin în viața noastră, masa de praznic e aproape gata…și ceea ce am strâns în noi…pe acelea le avem cu adevărat.

Iar dacă am strâns iubire, înțelepciune, iertare, milostivire, încredințare cu totul lui Dumnezeu, atunci praznicul nostru e praznic, bucuria e bucurie și frumusețea e la ea acasă.

Însă nu toți stau în jurul staulului Bisericii, nu toți sunt învățați de Dumnezeu și nu toți se bucură!

Unii cred că se bucură…dar slujesc răstălmăcirilor păgâne și eretice, alții cred că trăiesc din plin…dar se îmbogățesc continuu în întunericul, în iadul patimilor, pe când alții se simt atât de singuri, de goi, și de marginalizați încât nici viața nu o mai consideră un privilegiu ci o povară.

Iar dacă unii fac mari păcate în aceste sfinte zile sau încearcă să se sinucidă, să nu credeți vreo clipă că noi nu avem nicio vină și că nu e treaba noastrădrama lor.

Ba da, drama lor e tocmai treaba noastră!

Și e treaba noastră în primul rând, a creștinilor ortodocși, pentru că suntem fiii după har ai Aceluia, Care nu ne-a privit doar de la distanță, din cer, durerile și necazurile, ci S-a făcut Om al durerilor și al suferințelor, pentru ca să ne umple de bucuria mântuirii Lui.

De aceea, când un ochi al nostru râde, celălalt să plângă, pentru că nu toți…suntem una în Hristos, nu toți Îl cunosc pe Cel care ne-a dat viață și a murit pentru noi, nu toți sunt fericiți și lumea noastră nu e deloc o lume a sfințeniei în mod precumpănitor.

Însă, să nădăjduim în Cel care a mizat pe libertatea omului și a venit la noi, pentru ca să ne învețe că sfințenia înseamnă libertatea de a alege continuu binele și de a ne umple de urmările preafericite ale acestei alegeri continue!

La mulți ani tuturorși Domnul să ne bucure pe toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predică la duminica dinaintea Nașterii Domnului [2010]

Iubiți frați și surori întru Domnul, bucurați-vă!

Pentru că Evanghelia zilei, primul capitol din Evanghelia Sfântului Matei, ne vorbește despre această imensă bucurie a întregii creații, singura nouă sub soare: faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru mântuirea noastră, fără ca vreo clipă să nu mai fie și Dumnezeu, adică fiind Dumnezeu și om.

Și Dumnezeiescul Matei (în comparație cu Dumnezeiescul Ioan, care în a 4-a Evanghelie a Bisericii  a urmărit să  sublinieze, cu precădere, dumnezeirea Sa) ne prezintă genealogia umană a Domnului, de la Sfântul Avraam la Sfântul Iosif, logodnicul Prea Curatei, pentru ca să ne arate faptul că Hristos Dumnezeu Se trage, după umanitatea Sa, din Părintele celor credincioși, din Avraam, care a crezut în cele profețite lui de către Domnul.

Și sunt amintiți și bărbați (Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon, Manassi etc.) dar și femei (ca Rahav și Rut), din Israel dar și dintre neamuri, cu mai puține sau mai multe păcate, pentru ca să arate faptul că Domnul  i-a asumat pe toți, întreaga umanitate și că a venit pentru mântuirea tuturora și nu doar a unora.

Și din acest motiv am spus că întruparea Domnului, nașterea Sa e o bucurie imensă, un eveniment capital și uluitor pentru întregul cosmos, pentru că implicațiile și urmările sale sunt copleșitoare. Și sunt copleșitoare, pentru că prin asumarea umanității în persoana Sa dumnezeiască veșnică, Hristos Dumnezeu a început iradierea cea mai intimă în umanitate pentru transfigurarea întregii umanități și a întregii creații, El fiind izvorul întregii sfințiri și a întregii bucurii.

Iar noi, fiecare credincios ortodox în parte, umplându-ne, prin lucrarea mântuitoare și sfințitoare a lui Hristos, de harul Prea Sfintei Treimi, devenim frumuseți care iradiem împrejur, focare de bucurie și de frumusețe pentru toți cei care ne văd, ne aud, ne cunosc, ne simt implicarea personală. Și faptul că această iradiere personală a harului în oameni e reală ne-o dovedesc lucrările sfințitoare ale Bisericii, Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște…toate fiind medii materiale pline de har, de bucurie, de frumusețe duhovnicească, adică de lucruri care transcend mundanul, creatul.

Însă această unire a necreatului, a harului dumnezeiesc, cu creatul, cu sufletele și trupurile noastre și cu materia din jurul nostru s-a făcut prima dată în persoana lui Hristos, Dumnezeu și om, unde dumnezeirea s-a unit cu umanitatea, în persoana lui Hristos, fără ca cele două firi să se autoanuleze, ci compenetrându-se reciproc firea Sa umană s-a îndumnezeit prin unirea cu cea dumnezeiască. Și de aici implicațiile abisale, copleșitoare ale întrupării Sale, de care noi ne împărtășim prin Sfintele slujbe ale Bisericii și prin toată asceza și lucrarea noastră întru credință.

Biserica Ortodoxă, cu alte cuvinte, se bucură divino-uman în aceste zile sfinte de dinaintea și de după prea marele praznic al Nașterii Domnului și nu comercial!

Bineînțeles că și noi ne gândim la mesele de praznic de după post, la cadouri, la brad, la activități reconfortante…Însă în bucuria noastră includem întregul om, cu suflet și trup, fapt pentru care nu ne îmbuibăm până peste poate, acum, după postul acesta îndelungat, pentru că ambulanța…stă la ușă.

Și cei care avem mai mult decât alții, cu atât mai mult ar trebui să fim ponderați în toate, atâta timp cât vedem în jurul nostru atâta imensă sărăcie, durere, neputință…încât mulți români au început să își vândă lucruri din casă pentru ca să trăiască sau să cerșească. Să facă bani adică, pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta…la modul minimalist…

Și aceasta, pentru că Icoana Nașterii Domnului, chiar în centrul ei, Îl are pe Cel născut în iesle, în frig, neprimit cu ospitalitate de oameni.

Îngerii, păstorii, magii contrastează puternic cu sărăcia Domnului, pentru că ei vin cu mesajul bucuriei dumnezeiești într-un context foarte neprielnic ei, adică în contextul lumii populate de tot felul de griji, mai puțin de griji sfinte.

Și El, Cel preabogat, Se face om și acceptă sărăcia noastră, sărăcia peșterii și a ieslei, pentru ca să ne scoată din peștera egoismului, a singurătății noastre. Și vine cu sărăcia de păcate, pentru ca să ne umple cu suprabogăția Sa de har.

Așa se explică de ce omul credincios se mulțumește cu puțin, cu lucruri minimale la nivelul vieții cotidiene, pentru că vrea să se umple de preaplinul harului Său, de lucruri maximale la nivel duhovnicesc. Și cei care am postit până acum și postim încă, nu am făcut decât să ne subțiem cugetările și dorințele trupești pentru a ne umple, ca niște temple cuviincioase și curate, de prea plinul veseliei dumnezeiești, a veseliei care depășește orice imaginație.

Și, cu adevărat, întruparea Domnului a întrecut orice așteptare îngerească și omenească, pentru că taina cea din veac ascunsă întregii creații, adică întruparea Cuvântului a fost, este și va fi evenimentul unic, unicitatea absolută a întregii istorii umane. Fiindcă antichitatea nu își putea închipui atâta deșertare, coborâre, condescendență din partea lui Dumnezeu vizavi de oameni. Și observăm că nici postmodernitatea nu își închipuie așa ceva.

Și pentru că ne depășește mintea, înțelegerea, mulți încearcă să elimine din viața lor întruparea Cuvântului în istorie și odată cu ea tot ce înseamnă sfințire a vieții, adică singurul eveniment real, singura știre/veste cutremurător de frumoasă a istoriei.

Din acest motiv, postmodernitatea nu are bucurie venită din cer…ci are doar bucurie venită din cardDacă ai bani pe card, atunci îți poți cumpăra bucurii sau poți face bucurii altora și astea sunt singurele satisfacții ale vieții (gândește postmodernul fără rădăcini religioase), pe când ortodoxul postmodern, care trăiește azi, care trăiește într-o lume pierdută în vise telurice, valorizează viața într-un mod eclesial, o vede prin prisma voii lui Dumnezeu exprimate în Biserica Sa, adică are bucurii divino-umane și nu doar financiare.

Și când trăiești în harul lui Dumnezeu, înțelegi suferința și durerea celor de lângă tine, ai grijă de comunitatea și de mediul ambiant în care trăiești și încerci, prin toată viața ta, să fii o bucurie și un sprijin real și nu o povară socială, o calamitate locală.

Pentru că putem fi, potrivit libertății noastre de a alege, atât buni cât și răi. Fapt pentru care răutatea, necredința, huliganismul nu sunt lucruri cu care ne naștem, ci lucruri rele pe care le învățăm la un moment dat și care ne strică, în mod profund, umanitatea.

Una e să ai tendința spre păcat…și alta e să faci păcatul cu plăcere.

Iar împotriva plăcerii păcătoase se luptă cu durerea postului, a pocăinței, a ascezei, cu durerea pentru alții în rugăciune, în compătimire.

Și avem nevoie de multă asumare a altora, după icoana vieții Domnului, de cercetare a altora, de înțelegere a lor, pentru ca să devenim noi înșine niște persoane profunde, milostive, iubitoare, încât să facem pentru noi ceea ce facem și pentru aproapele nostru.

Da, e momentul să întindem masa noastră până în casele altora!

E momentul sfânt să cântăm teologia întrupării în colinde.

E momentul în care trebuie să mirosim a brad, a curat, și în casă și în suflet, pentru ca mâncarea și băutura să ne umple de bucurie…și nu de crampe la stomac.

Dacă astăzi dorim să arătăm ospitalitatea românească și altora, trebuie să reamintim faptul, celor care vor să o comercializeze astăzi în mod turistic, că ospitalitatea românească pe care vrem să o reinventăm era, acum câteva decenii și secole în urmă, de proveniență ortodoxă, era o ospitalitate românească ortodoxă.

Pentru că ceea ce noi numim astăzi produse tradiționale sau produse bio erau făcute de țărani români ortodocși, care au trăit și trăiesc aici, pe acest pământ, și care făceau totul cu naturalețe și credincioșie și iubire față de Dumnezeu și de semeni.

Da, sunt produse tradiționale sau bio brânza, cârnații, laptele, pâinea, sucul făcute natural, fără aditivi, fără chimizare…dar la care se adaugă încă ceva: binecuvântarea Bisericii. Pentru că mâncarea și casa și ogoarele țăranului român ortodox erau și sunt binecuvântate și sfințite de preoții Bisericii și nu sunt doar mâncare…ci mâncare primită de la Dumnezeu și binecuvântată de către El.

Dacă întrebați pe țăranul român agricultor despre Cel cu care lucrează el pământul…o să vă spună…despre Dumnezeu…de la Care el așteaptă ploaie. Iar dacă Dumnezeu nu vrea să plouă, o să vă spună el, n-o să avem ce pune pe masă.

Pentru că masa e timp de bucurie și de rugăciune, de a fi împreună, motiv pentru care, de sărbători, familia e împreună pentru o bucurie împreună.

Fiindcă Duhul sărbătorii e Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de bucurie și Care ne învață delicatețea și duioșia față de copii, atenția și recunoștința față de părinți și bunici, fidelitatea și iubirea revărsătoare față de soție.

Și ne adunăm, și suntem împreună, cinstind mâncarea, timpul, viața, văzute ca daruri ale lui Dumnezeu, de care trebuie să fim responsabili, adică de care trebuie să ne bucurăm cu mulțumire și cu mare recunoștință față de Dumnezeu și de oamenii care ne sunt aproape.

Ne felicităm, ne îmbrățișăm, suntem împreună, ne ajutăm…pentru că am învățat și învățăm acest lucru, în mod continuu, de la Dumnezeu, Care ne strânge pe toți la un loc, pentru a fi un singur trup mistic, al lui Hristos, Domnul nostru, Care a făcut din toate câte sunt una, în trupul Său, unind dumnezeirea cu umanitatea, pe cele cerești cu cele pământești, trupul cu sufletul, mintea și cu inima, bărbatul și femeia, într-o bucurie a plinătății și frumuseții.

Așadar, Fiul Fecioarei, Cel care mântuiește „pe poporul Lui de păcatele lor”, Emmanuil, Dumnezeu care a venit la noi, să ne dăruiască tuturor străpungere de inimă, pentru ca să ne umplem de milă pentru cel robit de păcate  și de sărăcie dar și de bucurie dumnezeiască, pentru cel care se umple de har și de toată cumințenia profundă a virtuții. Amin!

Predică la duminica a 28-a după Rusalii [2010]

Lc. 14, 16-24, cf. GNT:

16. Și El i-a spus lui: „Un om a făcut cină mare [dipnon mega], și a chemat pe mulți

17. și a trimis pe sluga lui la ceasul cinei ca să spună celor chemați: Veniți, căci acum [toate] sunt gata/pregătite!

18. Și au început câte unul, din toți [cei invitați], ca să își ceară iertare. [Iar] primul i-a spus lui: Pământ am cumpărat și am nevoie ca să mă duc să îl văd pe el! Îți cer să mă ierți.

19. Și altul a spus: Cinci perechi de boi am cumpărat și am să merg să-i încerc/să-i probez pe ei! Îți cer să mă ierți.

20. Și altul a spus: Cu femeie m-am căsătorit și de aceea nu pot veni.

21. Și întorcându-se sluga i-a spus domnului lui acestea. Atunci s-a mâniat stăpânul casei și a spus slugii lui: Ieși degrabă în lărgimi/în străzi și în ulițele cetății și adu-i aici pe săraci și pe schilozi și pe orbi și pe ologi.

22. Și a spus sluga: Doamne, s-a făcut [precum] ai poruncit, și încă este loc [che eti topos estin].

23. Și a spus domnul către slugă: Ieși în drumuri și la garduri și forțează-i/silește-i să intre, pentru ca să mi se umple casa.

24. Dar Eu vă spun vouă, că niciunul dintre bărbații aceia, care au fost chemați, nu vor gusta din cina Mea”.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

încă este loc în Biserică…și încă este loc în Împărăția lui Dumnezeu! Și aceasta a fost și este o veste preafericită pentru toți, pentru toate generațiile de oameni…

Pentru că e loc de mai mult, de mai bine, de mai frumos…în inimile noastre, în casele noastre, în Bisericile și Mănăstirile noastre, în țara noastră, în țările noastre ortodoxe și, cu atât mai mult, în cele neortodoxe, pe care trebuie să le silim, nu cu forța, ci prin exemplul nostru bun, ca să se schimbe prin apa Botezului și a noii vieți în Hristos Dumnezeu.

Pentru că încă avem nevoie de cizelare interioară și de o tot mai mare coeziune/înfrățire între noi și unire/comuniune între noi și Dumnezeu. Pentru că venirea la cina, la dipnonul Lui, la marea cină a Împărăției Sale înseamnă să ne facem capabili de a trăi bucuria lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, încă de acum și această bucurie să o dăruim și altora.

Fiindcă nu putem sili inima omului din fața noastră, adică nu îl putem convinge, prin cuvânt și prin vederea noastră, de stabilitatea noastră interioară și de bucuriile noastre duhovnicești, dacă harul din noi nu este o realitate, care se revarsă din noi spre el. Dacă nu e o prezență iradiantă.

Și dacă suntem lumini, lumini reale, prin faptele, gesturile, atitudinile și cuvintele noastre profunde, țâșnite dintr-o măreție a comuniunii cu Dumnezeu și din asceză continuă, susținută, prezența noastră, în orice context e  altceva, e un unicat frumos, ceva irezistibil. Și față de această pace și bucurie și frumusețe omenească nu te poți comporta decât în două feluri: încercând să fii nobil, bun, curtenitor cu un astfel de om sau, față  de el, să îți arăți bădărănia, necredința, prostia, răutatea în care te scalzi.

Prezența personală, frumoasă, asumată a creștinului ortodox autentic e o cale spre Dumnezeu. El e o icoană a ceea ce trebuie să facă cel încurcat, ahtiat după această lume sau plictisit de el însuși. Și de aceea, pentru că e o comoară vie, profundă, poate să scoată din el, pentru toți cei care îl întâlnesc, frumuseți vechi și noi, din cele de demult și din cele recente, adică înțelegeri duhovnicești și cuvinte de învățătură, care să schimbe cu totul fața inimii celor dinaintea lui.

Iar Domnul mizează pe contactul nostru direct cu…ceilalți…Cu cei din drumuri și piețe, cu indiferenții de tot soiul adică, din bordeluri și crâșme, din biserici eretice și din temple păgâne, din instituții atee și diabolice. El mizează pe ieșirea noastră spre lume, spre oameni, spre tot felul de oameni, pentru a duce mărturia Lui în mijlocul lor.

Însă mărturia ortodoxă nu e prozelitism neoprotestant, musulman sau hindus, în care se încearcă înlocuirea totală a spiritualității și a culturii ortodoxului…cu altceva, cu un occidentalism sau orientalism edulcorat. Ci mărturia ortodoxă e prezența noastră, oriunde și oricând, pentru a vorbi…sau a tăcea pentru Ortodoxie.

Icoanele noastre ortodoxe tac…însă vorbesc imens celor subtili.

Deși colecțiile de cărți patristice sunt traduse și inventariate ba de catolici, ba de protestanți, ba de neoprotestanți ele sunt niște tăceri mute…pentru cei care nu fac parte din Biserica întru care harul Treimii viază și dinamizează, și dă urechi și inimi înțelegătoare și ochi…pentru a descifra, în mod liturgico-ascet, cuvintele Sfinților Bisericii.

La fel, Tradiția Bisericii e altceva pentru noi, care trăim în ea și în ritmul ei…și cu totul altceva pentru cei care  o studiază din punct de vedere istoric…și distant…care nu trăiesc prin ea.

Pentru că, pentru noi, glasul Tradiției nu e un glas din trecut, ci din prezent. Căci harul care o actualizează continuu e același care l-a insuflat pe Ioan Gură de Aur sau pe Pavel Apostolul să scrie, să vorbească, și împreună cu ei înțelegem și comentăm cuvintele lor. Și în intimitate cu cuvintele Părinților și ale Maicilor noastre, noi suntem contemporani cu ei și convivi cu ei, chiar dacă distanța dintre ei și noi e enormă…

Distanța dintre faptele noastre, dintre viețile noastre, dintre sfințenie lor și necuviința noastră, bineînțeles…

Mai e încă loc…și timp…și spațiu…pentru a fi împreună!

Putem vorbi și putem tăcea pentru Dumnezeu, pentru că tăcerea vorbește!

Fața, ochii, hainele, cărțile scrise de ortodocși, casele făcute de ei, fapte lor vorbesc. Și vorbesc pentru inimi care Îl caută pe Dumnezeu, care Îl vor la modul autentic iar nu aiuristic. Și convertirile tot mai multe din ultima vreme, de la noi sau de mai departe de noi, vorbesc despre căutările umanității în mijlocul unui asediu informațional și caloric enorm.

Pe de o parte, ne asediază informația, imaginea, stresul psihologic al crizelor, al războaielor, al atrocităților mediatizate iar, pe de altă parte, ne asediază abundența mâncării, a reclamelor sau a dorințelor dobândite sau induse.

Pentru că dorință indusă e aceea de a-ți schimba frigiderul sau rochia sau computerul pentru că a apărut ceva nou pe piață, indiferent dacă ce ai până acum sunt încă funcționale iar dorință dobândită e aceea în care dorim mâncăruri și băuturi tot mai rafinate pentru că ne-am învățat cu viața de calitate.

Încă mai e loc…pentru pocăință! Pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru milostenie. Pentru iertare.

Pentru bun simț.

Bunul simț al statului la rând, al aruncatului hârtiei la coș, al returnării unui portofel pierdut, al anunțării la 112 a unui accident, al plătirii taxelor la timp, al politeții, al curajului de a spune adevărul.

Încă mai e loc în casa Tatălui nostru, pentru că Împărăția Lui e arhiîncăpătoare!

Numai că pentru Împărăția Lui trebuie să ne întindem inima la maximum, bunătatea inimii noastre, pentru ca în ea să încape Dumnezeu și întreaga creație.

Și, după cum ați auzit, din cele trei exemple negative ale Evangheliei zilei, Dumnezeu nu suportă nici adâncirea în averi și nici în muncă și nici în relațiile de familie…dacă ele exclud relația cu Sine.

Poți să ai pământ.

Poți să ai animale.

Poți să îți întemeiezi o familie.

Nici pământul, nici ființele și obiectele, nici iubirea/sentimentele nu te pot opri din relația ta cu Dumnezeu, dacă integrezi toate acestea în relația cu El. Și când nu poți să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru o curvie sau pentru un furt sau pentru o minciună sau pentru o crimă, atunci, cu siguranță, acestea sunt păcate. Iar pe cele pe care le aducem în relația cu El, le arătăm ca fiind proprii nouă și credinței noastre, pentru că ele nu ne depărtează de Dumnezeu ci ne unesc cu El.

Fiindcă Domnul nu vorbește aici despre posesie…ci despre transformarea posesiei în posedare. Și când proprietatea și  confortabilitatea conjugală ne posedă, ne conduc…ne fac să nu mai privim dincolo de toate și la Cel prin care sunt toate și de aceea…nu dăm curs invitației Lui la cină, adică la intimitate.

Aproape că nu există love story american, care să nu conțină o cină romantică sau o întâlnire romantică, adică intimă. Aici se spun lucrurile tainice, de inimă. Însă, dacă în filmul american recent, cina se transformă imediat în explozie sexuală, unde conotațiile morale, de conștiință dispar fără urmă…la cina Împăratului măririi…taina intimității e una de conștiință abisală și bucuria Lui e lumina Sa cea veșnică și necreată.

Pentru că a veni la cina Lui, nu înseamnă a veni la mâncare și băutură în exces, ci la gustarea din cuvintele Lui și din Euharistia Lui. Pentru că auzim cuvinte, cântări, multă evlavie la Utrenie și în prima parte a Sfintei Liturghii, după care ne apropiem tot mai mult, tot mai conștient de unirea cu El în Euharistie, pentru ca viață să avem și încă din plin/din belșug.

Iar noi venim ca oameni vii la El, nu ca niște morți și, prin împărtășirea cu El, de fiecare dată, ne dăm seama însă de cât de profundă e viața Lui pe lângă a noastră, încât viața noastră pare a fi deșertică, lipsită de vitalitate, de forță, pe lângă viața Lui, pe care El o revarsă în noi prin Trupul și Sângele Lui.

Și viața Lui umple viața noastră!

Se amestecă cu noi în mod neamestecat și Se unește cu noi în mod dumnezeiește, pentru ca să ne umple de harul dumnezeirii Lui, și să ne facă tot mai dumnezeiești, pe noi, cei atât de bolnavi și de goi și de întunecați, îndumnezeindu-ne deopotrivă sufletul și trupul.

De fiecare dată Preabun, cu noi, cei răi.

De fiecare dată Preafrumos, cu noi, cei urâți.

De fiecare dată Preageneros /Preamilostiv, cu noi, cei nemilostivi, neîndurători, necompătimitori…

O, nu lăsa secunda, ziua, minutul, anul să treacă! Ele vor trece…și tu nu vei învăța nimic din taina vieții. Și taina vieții înseamnă pregătire pentru bucurie.

Dacă simți că ești mofluz, rece, respingător, neprietenos, avar, necinstit, lugubru la inimă, trebuie să afli, iubitul meu, că viața e pentru bucurie, e pentru a trăi bucuria cu Dumnezeu și cu oamenii. E pregătire pentru intimitate, pentru cină, pentru o veșnică bucurie.

De aceea, chiar dacă ești pe drum rătăcit, pe drum ocult, pe drum famat…ai chemare și tu la Împărăție!

Nimeni nu e exclus!

Nimeni nu e damnat aprioric!

Nimeni nu e impropriu, în mod congenital, pentru iertarea lui Dumnezeu!

Iertarea de sub epitrahil e pentru toți.

Bucuria e pentru toți…

Iar dacă Evanghelia de astăzi e întunecată de răspunsurile negative ale celor trei, iată că gustarea din cină e lumina cuvintelor Lui de astăzi.

Pentru că gustarea (care implică cuviința, delicatețea, atenția…) ne cere să ne apropiem cu inimă blândă de Domnul și de semenii noștri, pentru a le vorbi cu inima. Și când vorbești cu inima…și nu doar cu gura, cuvintele noastre sau tăcerea noastră sau zâmbetul nostru sunt convertitoare.

Întotdeauna m-au convins cuvintele abisale și fețele care exprimă o minte profundă.

Pentru că niciodată șarlatanii nu sunt Sfinți, chiar dacă au multe semne ale evlaviei pe ei sau în gura lor.

Fiindcă nu e de ajuns să fii memorat unele lucruri de la alții, ci trebuie să fii acele lucruri.

Și când vom fi tot mai mult ortodocși, și cuvintele, și faptele, și cărțile, și predicile, și conferințele, și pașii noștri, și tăcerile noastre vor fi tot mai ortodoxe, niciodată însă atât de ortodoxe încât cu noi să înceapă și să se sfârșească Ortodoxia.

Vă dorim așadar, ca bucuria Lui să fie bucuria în care dumneavoastră simțiți să fiți îmbrățișări continue față de toți. Amin!

Predică la pomenirea Sfintei Mucenițe Filoteea/Filofteia [7 decembrie 2010]

Iubiții mei,

am ținut să vorbesc astăzi despre Dumnezeiasca Filoteea („Iubitoarea de Dumnezeu”, Filofteia fiind o românizare a numelui grecesc, chiar dacă ea e de naționalitate bulgară, din Târnovo), pentru ca să-i mulțumesc în mod special, iarăși și iarăși, și să mă bucur dumnezeiește în această zi.

Pentru că, dacă Dumnezeiescul Arhiepiscop Nicolae al Mirei Lichiei este patronul spiritual al onlineului nostru, Dumnezeiasca Muceniță Filofteia (prefer românizarea numelui ei) e primul Sfânt căruia i-am sărutat Sfintele Moaște, pe la 12-13 ani, înainte ca să merg la Seminar și care mi-a dat să simt în străfundul ființei mele ce înseamnă…curăția dumnezeiască.

Pentru că atunci când i-am sărutat Sfintele Moaște…darul ei pentru mine…ea: copilă, eu: copil…a fost acela de a simți harul curăției ei dumnezeiești lucrând în mine și îndemnându-mă și pe mine la feciorie și la curăție dumnezeiască, lucru care a marcat (în mod fundamental…aveam să îmi dau seama mai târziu) întreaga mea viață.

Gura mi s-a umplut de dulceață dumnezeiască…iar inima mi-a fost răpită de sfiiciunea, delicatețea, frumusețea duhovnicească care a țâșnit din trupul ei…în trupul meu, ea devenind o Maică pentru mine și o Prietenă plină de cuviință și de înțelepciune.

Și oricât am păcătuit și am greșit după aceea, după acest sărut sfânt, când mi-am adus aminte de lecția ei practică de sfințenie, făcută în trupul și în sufletul meu, mi-am venit în fire și mi-am adus aminte de cel care trebuie să fiu.

Pentru că chemarea Domnului prin aceasta, prin Curata Filofteia, a fost la curăție, la gingășie sufletească și la bucurie dumnezeiască. Iar ea m-a învățat în mod practic toate aceste sentimente și stări dumnezeiești doar printr-un sărut, fără ca să le citesc undeva și fără ca să le aflu printr-o asceză îndelungată.

Pentru că, atunci când am ajuns să îi cunosc scurta ei viață dar plină de frumusețe dumnezeiască, și atunci când am început să mă intimizez cu ea, cu roaba lui Dumnezeu Filofteia, am înțeles că cele trei harisme: curăția, gingășia/delicatețea și bucuria erau în ea din destul și de aceea mi l-e dat și mie să le simt.

O, nu, nu am făcut nimic special pentru asta!

Am călătorit aproape toată noaptea cu trenul: Roșiori, Pitești, Curtea de Argeș, am ajuns în zori, într-o zi răcoroasă…după care a țâșnit soarele în spatele impozantei gări din Curtea de Argeș, am ajuns prin întrebări la Mănăstire, am intrat, mai întâi, în paraclis…și pe la ora 10-11 dimineața am fost umplut de teologie practică de Sfânta Filofteia…

Și am fost umplut de teologie practică (pentru ca să nu o uit ușor…și să înțeleg că această cale a credinței e plină de dureri…dar dublată de har)pentru că m-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Și ceea ce avea să urmeze…a avut și are în comun multe cu viața ei.

Pentru că, același tată, ca și în cazul ei…de mai multe ori, fie cu toporul, fie cu securea (din cauza nenorocitei necredințe și a blestematei de beții) era să mă omoare. Și acum îmi aduc aminte de un topor, cu coadă lungă, care a trecut la o palmă de capul meu (tatăl meu l-a aruncat direct în mine!) și de a cărui moarte am scăpat…doar pentru că bunica mea a țipat cu putere!

Și când a țipat, eu am întors capul…și așa am ratat, ca și cu alte ocazii…mucenicia…plănuită însă, atât de josnic, chiar de către cei doi, care, într-un început de viață conjugală…m-au conceput din dragoste.

Însă dragostea trupească (maternă, paternă, filială, frățească etc.)…când luptă împotriva dragostei de Dumnezeu devine josnică, monstruoasă. Pentru că, prin negarea credinței din cel pe care îl iubești trupește dar orbit de necredință, lupți în primul rând cu Dumnezeu și cu mântuirea sufletului tău.

Dumnezeiasca Filofteia, pe scurt, de atunci și până astăzi, m-a învățat teologie practică, alături de mulți Sfinți și Îngeri ai lui Dumnezeu, fapt pentru care mă simt dator, în conștiința mea, să mărturisesc și să mulțumesc pentru harurile bunătății lor, a fiecăruia în parte și a tuturora la un loc, pentru atâta condescendență față de mine.

Și dacă priviți adânc în lăuntrul dumneavoastră, cu siguranță, că fiecare dintre dumneavoastră puteți mărturisi multe astfel de minuni tacite sau pline de măreție, pe care Dumnezeul nostru, prin Sfinții Săi, le-a făcut în viața dumneavoastră și pe care sunteți datori să le mărturisiți intimilor dumneavoastră sau la cât mai mulți, pentru că prin asta Îl lăudăm și Îi mulțumim lui Dumnezeu, Care lucrează prin Sfinții Săi minuni fără număr și fără seamăn.

Sfânta Filofteia, fecioara, copila Domnului…rămânând orfană de mică, dar cu exemplul bun al mamei ei în inimă, îmbina fecioria cu milostenia…fapt pentru care era bătută de tatăl ei și de noua mamă, pentru că își împărțea hainele copiilor săraci.

Curăția, delicatețea și iubirea ei pentru Domnul și pentru oameni erau așadar lucruri rele, pentru niște părinți răi, invidioși pe ea și înguști la minte și la inimă.

Fapt pentru care, Sfânta Filofteia moare mucenicește, fiind ucisă de propriul ei tată în bătaie și prin lovire cu barda în picior, pentru că împărțea săracilor din hrana pe care trebuia să i-o aducă lui la câmp.

O mânie drăcească, dai cu palma…arunci o bardă/un topor  în propriul tău copil…și apoi realizezi ce nenorocire ai făcut.

Totul se întâmplă extrem de repede…și începe o pușcărie lungă…în care îți blestemi toate zilele.

Și Sfânta…din bătaia tatălui și din lovirea cu care el a lovit-o cu tăișul în picior…a adormit imediat…

O moarte lină…dar plină de minuni!

Pentru că încă curgându-i sânge din picior, trupul ei s-a umplut de lumină dumnezeiască…și tatăl, ucigașul intempestiv/degrab omorâtorul s-a îngrozit. Nu putea nici să se apropie de ea…

Și, se pare, că a fost și el, cumva, învățat de Dumnezeu ce să facă, măcar acum, după…ascultând de Dumnezeu…pentru că s-a dus și a mărturisit arhiepiscopului de Târnovo ce a făcut…și ce s-a întâmplat cu fiica lui martirizată.

Însă minunile au continuat! Pentru că nici alaiul bisericesc nu a putut să miște din loc micul său trup mucenicit. Și numai când s-au numit cetățile pentru ea, unde să ducă Sfintele ei Moaște…și s-a numit și Curtea de Argeș, atunci, îndată, trupul ei îngreunat în mod minunat…a putut fi ridicat de la pământ.

Și ortodocșii bulgari au trebuit să consimtă voinței Sfintei Filofteia, care a vrut să vină în Țara Românească, aici, la românii ortodocși, plecând din țara sa, unde e și până astăzi.

Iar dacă ea a venit la noi și face minuni nenumărate…iar pe lângă capul meu a trecut de multe ori barda, și Dumnezeu m-a ridicat din multe pericole de moarte și din morți imediate, înseamnă că Dumnezeu, cu fiecare dintre noi are un drum de parcurs…și fiecare dintre noi trebuie să consimțim voii lui Dumnezeu.

Și dacă, uneori, credem că nu înțelegem care e voia lui Dumnezeu…și Dumnezeu parcă tace în ceea ce ne privește și nu ne spune ce să facem…asta nu înseamnă că tăcerea Lui sau rămânerea noastră pe loc nu înseamnă un pas mai mult, mai departe în viața cu Dumnezeu, atâta timp cât și răbdarea, cât și umilința, cât și necazul, cât și pericolul de moarte, chinul și suferința pentru Domnul sunt tot mai mulți kilometri duhovnicești făcuți în intimitatea Lui.

Și mărturia mea pentru dumneavoastră e aceasta: nimic nu e la întâmplare în viața noastră, ci totul e providențiat!

Dumnezeu ne conduce, pe fiecare în parte în locul care ne mântuie, care ne întărește, care ne sfințește…însă marele pericol e să nu sesizăm ce trebuie să facem în fiecare moment, și în fiecare loc, și în fiecare demnitate pe care o primim de la El.

Dacă credem că am ajuns cineva în lumea aceasta…pentru ca să trăim în indiferență față de El, atunci vom pierde tot!

Dacă credem că avem sănătate, prieteni, bani, poziții publice, demnități și stări în Biserică și societate pentru ca să ne manifestăm discreționar, ranchiunos, bădăran…vom pierde tot…și mai mult decât atât!

Pentru că ceea ce nu înmulțim cu Dumnezeu pierdem definitiv. Și ceea ce părem să avem…de fapt nu avem, pentru că a avea înseamnă a fi, a crește în har și în bunătate și în cunoaștere dumnezeiască prin tot ceea ce facem.

Iar o copilă preafrumoasă, Filofteia bulgarilor, care a vrut să fie româncă, să se românizeze la noi (de aceea o numesc Filofteia, așa cum i-au greșit numele românii…și l-au pronunțat pe limba lor…și nu pe limba grecilor) ne învață că și copiii, aceia care au primit…sau nu au primit astăzi, de Sfântul Nicolae un cadou…pot fi Teologi ai Bisericii, pentru că pot să ne învețe ce face Dumnezeu din niște copii și din niște tineri plini de poruncile lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu Cel viu, Care îi umple pe toți de bucuria și de mila și de curăția și de sfințenia Lui, îi umple și pe copii și pe tineri de teologie dumnezeiască, de o teologie atât de tulburătoare prin curăția și delicatețea ei.

Și fie ca și noi, pruncii, copiii, tinerii, maturii, vârstnicii, bătrânii, cei vechi de zile să învățăm de la fiecare Sfânt al lui Dumnezeu diversitatea darurilor și a harismelor Prea Sfintei Treimi, cu care Dumnezeu i-a umplut și ne umple pe toți cu iubirea Sa. Amin!

Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei [6 decembrie 2010]

Iubiții mei,

când cineva devine paradigmatic în istorie, la modul bun, ca Sfântul Ierarh Nicolae, în sensul că de ziua lui de pomenire părinții și bunicii fac daruri copiilor lor și nepoților, atunci înseamnă că a fost un om preaminunat. Și de aceea e cel mai mare bine pentru noi și pentru posteritatea noastră, ca să rămânem în istorie un exemplu luminos, măreț, înalt, care să îndemne și pe alții la fapte de mare eroism și de mare frumusețe duhovnicească.

Și după cum o să vedem în viața Dumnezeiescului Nicolae (al cărui nume înseamnă Biruitorul), ascetismul, evlavia și milostenia s-au îmbinat la modul armonios, în persoana sa, a unui ierarh al Bisericii, care nu a căutat pe ale sale…ci întotdeauna pe ale altora, pentru ca să mântuiască pe mulți.

Vorbim de un trăitor în secolele III-IV după Hristos și de un participant la primul Sinod Ecumenic [325, Niceea], care se naște în Patara, în regiunea Lichia, astăzi localitatea sa de baștină fiind pe teritoriul Turciei. Părinții săi, Teofan și Nona, bogați și credincioși, l-au avut doar pe Dumnezeiescul Nicolae, Părintele nostru, care s-a arătat, încă de la naștere un ascet harismatic.

Pentru că la prima baie, ca prunc, a stat trei ore în picioare, aidoma unui copil înțărcat și nu a unuia nou-născut și a supt numai de la sânul drept al Nonei, miercurea și vinerea sugând lapte de la sânul ei doar spre seară, după cum va posti în întreaga sa viață.

Adică postitor din scutece…pentru că orice lucru bun începe devreme, din primele clipe ale vieții noastre. Și, după cum insistam și altă dată, educația creștină începe din pântece, dacă copilul e dorit, așteptat și înscris, de la început, în viața cu Dumnezeu.

Minunea creșterii unui om începe de la conceperea sa și ea este o conlucrare cu Dumnezeu în fiecare clipă, lucru pe care nu trebuie să-l uităm niciodată, noi, cei care suntem născători și crescători de copii, care sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi și pentru o întreagă lume. Pentru că numai dacă avem această conștiință, că noi contribuim la creșterea și la dezvoltarea unor oameni pentru o întreagă lume, numai atunci nu îi mai percepem într-o perspectivă egoistă, posesivă, ci într-o deschidere largă spre Dumnezeu și spre oameni, Dumnezeu fiind Cel care ne conduce și pe noi și pe copiii noștri spre împlinirea tuturora.

Căci de aceea sunt daruri ale Lui copiii: pentru ca să îi dăruim lui Dumnezeu și vocației pentru care au venit în lume. Și numai dacă se împlinesc în Dumnezeu în tot ceea ce fac, atunci noi, născătorii lor sau noi, educatorii și sprijinitorii lor, ne simțim împliniți, pentru că fiecare dintre noi și-a adus aportul la minunea creării unei persoane, lucru greu, mare și foarte responsabil.

Dumnezeiescul Nicolae a fost un elev eminent, care nu iubea prieteniile păcătoase și nici viața la întâmplare. Lucru, bineînțeles determinant, pentru cei care vor să primească cadouri frumoase…ca să fie tot la fel de silitori, de ascultători și de frumoși la minte ca și el…

Și acest lucru se poate, în orice secol: să încerci să te bucuri de ceea ce e bun și frumos.

Un copil al Bisericii de la început…

Se ruga și citea mult.

Și era plin de har, arătându-se un copil și un tânăr bătrân la minte și la virtuți.

De aceea, pentru ca să faci multe lucruri frumoase…trebuie îți schimbi mintea…sau să Îl lași pe Dumnezeu să te reînvețe normalitatea, pe care, încă din copilărie, ai învățat să o pervertești în mintea, inima și trupul tău. Și schimbarea minții și a inimii se poate face, o, da, se poate face!, la orice vârstă, oriunde, indiferent de ceea ce ai făcut până atunci și de cine ești…pentru că Dumnezeu dorește să te bucuri de bucuria Lui cea veșnică.

Unchiul Dumnezeiescului Nicolae, cu nume omonim și episcop, îl cere pe acesta de la părinții lui pentru lucrul Domnului și acesta se supun voii lui Dumnezeu.

L-a crescut, l-a instruit, l-a hirotonit preot și prorocia unchiului său s-a împlinit în persoana lui Nicolae, Părintele nostru, pentru că a devenit „milostivă mângâiere” pentru întreaga Biserică. Și înflorirea duhovnicească pe care i-a adus-o Dumnezeiasca Preoție l-a umplut de și mai multă frumusețe.

O frumusețe vie, în mijlocul oamenilor, spre care cei cu inimă bună priveau și privesc ca spre un soare blând și prieten!

Își împarte averea primită de la părinții lui, care adorm între timp și conduce episcopia unchiului său în timp ce acesta face un pelerinaj în Palestina. Și milostivirea lui a început să curgă, ca un fluviu duhovnicesc în întreaga lume…și nici până astăzi nu a secat și nici nu va seca vreodată facerile sale de bine.

Și în Viața sa, ca mărturie a conștiinței sale milostive, se începe reliefarea faptelor sale de bine cu banii dați pe ascuns unui tată…care avea trei fiice și dorea să le facă prostituate din cauza sărăciei, una sinonimă cu a noastră, de acum…

Și a aruncat, de trei ori, trei pungi de bani pe fereastră…acelui tată!…

Câte una pentru măritarea câte unei fete…

Fără să știe nimeni. Fără să apară la televizor. Fără să se laude în presă. A simțit că trebuie să ajute și a ajutat: scurt pe doi! Însă ca să ajungi la conștiința asta, ca să te doară de durerile tuturora, trebuie să fii un om al lui Dumnezeu, care nu gândește cu îți dau, îmi dai, ci privește pe om în perspectivă, îl ocrotește ca să zboare, ca să se împlinească în viața lui.

Și, bineînțeles, că nu vom avea bani ca să dăm pentru orice operație de care oamenii au nevoie sau nu putem să eradicăm toată sărăcia din lume, după cum nici Sfântul Nicolae nu a dat bani tuturor fetelor care nu aveau bani ca să se mărite.

Însă problema e alta: că nu trebuie să îți întorci ochii de la cel de care afli că e într-o stare jalnică de sărăcie și de nevoie, dacă tu poți să îl ajuți efectiv. Să nu îți întorci ochii de la cel pe care Dumnezeu ți-l aduce în cale, ți-l face cunoscut și te îndeamnă să îl ajuți…

Asta e de fapt morala peste veacuri a faptei Sfântului Nicolae: nu te gândi la ce trebuie să faci pentru cei din Indochina în primul rând, la care nu vei putea ajunge curând sau niciodată, dacă vezi că cel de lângă casa ta, din neamul tău, dintre prietenii tăi, dintre parohienii tăi, dintre colegii tăi de serviciu…au nevoie de tine, de umanitatea ta, de conștiința ta. Dacă au nevoie acum, imediat!…

Pentru că conștiința ortodoxă nu funcționează ipotetic (ce aș face eu dacă aș avea bani…sau: dacă aș fi mai deștept la minte…) și nici idealist (poate cândva, am să mă fac om de treabă și am să fac milostenie…), ci se manifestă imediat, fără să calculeze banii, fără să se codească, fără să se uită la om…ci pironește ochii inimii și ai conștiinței: la nevoia omului.

Da, în România, există o cerșetorie mafiotă, în care unii stau la colț și dârdâie și alții le iau aproape toți banii, seara și îi duc în locații insalubre, pentru o chinuire a lor pe termen lung…dar și multă nevoie interioară de spiritualitate și de afectivitate, de ajutor mărunt sau major, în viața unor oameni care sunt prea demni ca să spună că mor de foame.

Și de aceea, din cauza acestei demnități frumoase și solemne, săracii României sunt confundați, impardonabil, cu șarlatanii, când aceștia, adevărații săraci, trebuie căutați cu obstinație, cu eroism, cu îndârjire duhovnicească și oblojiți, pentru că nu au nevoie numai de pâine, cârnați și portocale, ci și de prieteni, de prieteni reali și nu de profitori, care să le alunge singurătatea, durerea, tristețea…

Iar Sfântul Nicolae, în cazul tatălui…și a celor trei fete…le-a scos în primul rând din disperare…și apoi din sărăcie…Pentru că disperarea, singurătatea, gândurile negre vin înaintea sărăciei și demoralizarea, deprimarea crește continuu…pe măsură ce sărăcia se lățește…și prietenii, oamenii de bine, duhovnicii, statul român sunt plecați cu sorcova.

Pentru ca să nu mai trăim în vise măreț de false și de ipocrite trebuie să facem ceva…real și delicat...în jurul nostru…cel de aproape…și de departe, adică acolo unde vedem că e nevoie…și unde conștiința noastră, Dumnezeu prin conștiința noastră, ne trimite.

Tatăl celor trei fete l-a detectat pe preamilostivul ierarh…și i-a mulțumit cu lacrimi. Și când milostenia cade pe inimă bună naște recunoștință și mulțumire…Când cade pe inimă ticăloasă, naște invidie și răutate, pentru că îl privește pe cel care îi dă…cu ochi rău

Însă tu, cel care dai milostenie, ai plata ta imediată, în bucuria și harul ce îți coboară în inimă de la Domnul, chiar dacă milostenia ta intră în mâinile unui om care privește deformat lucrurile!

Vrând să meargă și el, Părintele nostru, în Palestina, dracul i s-a arătat în mod văzut în corabie și i-a produs furtună pe mare. În Alexandria Egiptului a vindecat bolnavi și a izgonit demoni din oameni. Ajunge în Ierusalim, se închină la locurile sfinte de aici, însă Domnul nu îl lasă să trăiască în pustie și îl recheamă în Lichia.

Și, prin vedenie dumnezeiască, văzută de un episcop bătrân, Sfântul Nicolae e ales arhiepiscop al Mirei Lichiei. Și pentru că văzuse și el o vedenie, în care Domnul îi dădea Sfânta Evanghelie iar Maica Sa i-a dăruit un omofor arhieresc, din aceasta a înțeles că trebuie să accepte episcopatul.

Cum arăta arhiepiscopul Nicolae? Blând, fără răutate, smerit, preamilostiv, cu haine simple, mânca ascetic și asta numai seara și îi primea pe toți cei care îl căutau.

Pentru o astfel de viață ortodoxă exemplară e închis în temniță de păgâni,  în timpul împăraților  romani persecutori Dioclețian și Maximian, împreună cu alți creștini, trăind foarte greu dar întărindu-i pe toți cei dimpreună cu el.

Scăpând din închisoare din cauza libertății date de către Sfântul Împărat, cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare, Sfântul Nicolae e unul dintre Mărturisitorii Bisericii, victorios în lupta cu păgânii și se reîntoarce la ahiepiscopatul său în Mira.

Își curăță mitropolia de idoli și de păgânătate dar luptă și împotriva nebuniei eretice a lui Arie, care nega dumnezeirea și deoființimea Fiului cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și atât de mult nu a mai suportat hulele lui Arie, că în Marele și Primul Sinod Ecumenic al Bisericii, de față cu ceilalți sinodali, l-a pălmuit pe Arie pentru neobrăzarea și înfumurarea lui.

Și aceasta, pentru că iubirea de Dumnezeu e o realitate a întregii noastre ființe…și nu o simplă idee mentală. Iar cine crede că râvna autentică pentru Dumnezeu e fanatism orb, acela nu vrea să observe ce roade face evlavia și râvna autentice și ce roade face fanatismul orb, lupta cu oamenii pentru niște idei sau lupta pentru idei împotriva oamenilor.

La Sfântul Nicolae era râvnă sfântă după adevăr.

Pentru că râvna autentică, cea sfântă, vine din dragoste de Dumnezeu și de oameni și nu din interese meschine, subiective. Și cel care Îl slujește pe Dumnezeu cu toată ființa sa, acela lasă peste tot parfumul delicateții sale duhovnicești și a muncii sale splendide, strălucitoare în mijlocul oamenilor.

A ajuns la bătrâneți liniștite, a bolit puțin și…a adormit în pace Înalt Prea Sfințitul Nicolae, Părintele nostru. Și mir a început să curgă din Sfintele sale Moaște, miluind și vindecând pe cei credincioși!

Iar Sfintele sale Moaște stau între Biserica Romano Catolică și Biserica Ortodoxă, pentru că partea principală e la Bari, în Italia dar și noi, în România, aveam părticele din sfântul său trup.

Și atât pentru occidentali, cât și pentru noi, pentru răsăriteni, cu nuanțe diferite, dar care vizează cadoul sau milostenia, Sfântul Nicolae, Părintele nostru, ne invită să îi vedem atât pe copii cât și pe orice semen al nostru ca pe un timp al iubirii, ca pe un moment de conștiință, în care să ne revărsăm inima spre alții la modul frumos, delicat, iubitor.

Pentru platforma noastră online, după cum bine știți, Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, e patronul spiritual, pentru că în ziua sa de pomenire, în după-amiaza și seara zilei de 6 decembrie 2006, a fost inițiat proiectul teologico-cultural Teologie pentru ani, care azi împlinește 4 ani…fapt pentru care vă mulțumim tuturor acelora, care ne-ați ajutat, felicitat și sprijinit în chip și fel.

Dumnezeu să ne întărească pe toți în gândul preabun al inimii, că trebuie să facem lucruri frumoase în noi și în jurul nostru în fiecare clipă. Amin!

Predică la duminica a 27-a după Rusalii [2010]

Lc. 13, 10-17, cf. GNT:

10. Și învăța [Iisus] în [câte] una dintre sinagogi în sabbate [tis savvasin]/ în sâmbete.

11. Și, iată!, o femeie avea duh de slăbiciune/de neputință [pnefma astenias] de optsprezece ani și [aceasta] era înconvoiată/gârbovă [singhiptusa] și nu putea să se îndrepte [de spate] în mod deplin.

12. Dar văzând-o pe ea Iisus a chemat-o și i-a spus ei: „Femeie, ai fost eliberată/ușurată [apolelise;  ind. perf. pasiv] de slăbiciunea/de neputința ta!”,

13. și Și-a pus peste ea mâinile [Sale]. Și îndată [aceasta] s-a întărit/s-a înzdrăvenit [anortoti] și lăuda/slăvea [edoxazen; ind. imperf. activ] pe Dumnezeu.

14. Însă răspunzând mai marele sinagogii [o arhisinagogos], care era indignat/mâniat [pentru faptul], că Iisus a vindecat-o în sabbat/în sâmbătă, a spus mulțimii că: „Șase zile sunt întru care trebuie să lucrați! Astfel, întru acestea venind vindecați-vă și nu în ziua sabbatului/în ziua sâmbetei”.

15. Iar Domnul i-a răspuns lui și a spus: „Ipocriților/duplicitarilor/fățarnicilor, fiecare dintre voi nu dezleagă în sabbat/în sâmbătă boul lui sau măgarul de la iesle și îl duce să-l adape?

16. Dar aceasta, care este fiica lui Avraam [tigatera Avraam], pe care a legat-o Satanas/Satana, iată!, de 18 ani, nu trebuia dezlegată de legătura aceasta în zi de sabbat/de sâmbătă?”.

17. Și zicând El acestea s-au rușinat toți cei care se împotriveau [antichimeni] Lui, și toată mulțimea s-a bucurat de toate [faptele] minunate, care se făceau de către El.

***

Predica noastră, în format audio, are 1. 01. 06 minute:

42.0 MB

Conținutul predicii: lectura traducerii, exegeză, chintesența ideatică și, finalul, e rezervat împlinirii a 4-a ani de muncă online, pentru că pe 6 decembrie 2010 platforma Teologie pentru azi este la ceas aniversar.

*

Arhiva noastră Praedicationes (parțială…), unde am inclus predica supra…e aici.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat [30 noiembrie 2010]

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem cevaaidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Nu avea celular, nu cunoștea lumina electrică, nu avea nici BMV, nici gardă de corp și nici pistol…ci un toiag de fier cu cruce, cu care făcea minuni nenumărate.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit  alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

Page 1 of 9

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno