Iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos S-a născut!
El, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om la plinirea vremii, luându-și trup din Prea Curată Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu.
Praznic preaslăvit, zi prea minunată, plină de bucurie dumnezeiască!
Plină de bucurie dumnezeiască pentru cei care trăiesc în harul Său, care se umplu de bunătatea Sa. Căci pentru ceilalți…e o zi oarecare…sau o zi cu un profil sărbătoresc involuntar…dacă trăiesc în țări creștine…
Da, și cel nedus la Biserică poate ști că astăzi e Nașterea Domnului…
Numai că această zi, cunoscută mai ales sub titulatura de Crăciun…e cu mâncare, băutură, șorici și vin…și, mai deloc…un praznic al bucuriei duhovnicești, al bucuriei sobre, al bucuriei care duce spre Paști.
Căci Cel născut din Fecioară, încă de pe acum, Se profilează ca Cel ce Se va răstigni pentru noi…
Icoana praznicului vorbește despre duritatea vieții în această lume…pentru că Pruncul Iisus e deja în lințoliul morții…încă din primele clipe ale vieții Sale pământești.
Nimeni nu râde cu gura până la urechi în icoană…ci toți sunt adânciți în ei înșiși.
Și duritatea vieții s-a văzut și în duritatea postului prin care am trecut…și care ne-a slăbit ființa…Pentru că atunci când postul ne veștejește trupul…ne face să fim stăpâni, prin sufletul nostru, peste trupul nostru.
Bucuria praznicului e bucuria postului plin de har, plin de înțelegere, plin de sensibilitate duhovnicească.
Dacă ne-am învins răutatea, nesimțirea, îndoiala, bădărănia din noi…am lăsat loc harul lui Dumnezeu să ne bucure. Și avem bucurie pe cât ne-am strivit patimile prin post și rugăciune și citire și milostivire…
De aceea trăim o bucurie sfântă, frumoasă, lină în viața noastră…și nu o bucurie datorată, în primul rând, cadourilor sau mesei bune.
O situație materială anume, prieteniile, cadourile, surprizele frumoase…ne îmbrățișează și ne oferă stabilitate. Însă suntem niște statui frumoase dar fără viață în noi…dacă nu suntem invadați, din belșug, de iubirea și blândețea lui Dumnezeu, de frumusețea slavei Sale.
Ce să faci cu viața…dacă nu ai în tine și bucuria vieții, care e Dumnezeu?
Ce să faci cu banii mulți…dacă ești plin de singurătate, de neiubire, de solitudine interioară exasperantă?
Nu e de ajuns sănătatea! Ai nevoie de bucurie cerească în inima ta, de bucuria spre care cei trei foști magi, în Evanghelia de azi [Mt. 2, 1-12], au călătorit…pentru ca să o afle.
În boală, cea mai mare vindecare, e vindecarea sufletului…pentru că ea te face să suporți mai ușor boala trupului.
Conștiința păcatului e torturantă…dacă nu ai parte de iertarea lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea Lui, de pacea Lui, de frumusețea Lui, de înțelegerea Lui mai mult decât de noi înșine.
Și dacă azi prăznuim nașterea Domnului…prăznuim, de fapt, bucuria și încrederea lui Dumnezeu în oameni.
Cât de mult a mizat Dumnezeu pe noi, dacă S-a întrupat pentru noi! S-a făcut om pentru ca pe noi să ne facă dumnezei prin har, să ne îndumnezeiască.
Cine a făcut mai mult pentru noi în comparație cu Dumnezeu? Cine S-a lăsat mai umilit, mai călcat în picioare decât Dumnezeu, când a venit vorba să recâștige pe oaia cea pierdută a umanității? Cine a preferat umilința și sărăcia, ostilitatea și bădărănia umanității…pentru ca să ne urce prin Cruce spre înviere și să ne înalțe, întru Sine, de-a dreapta Tatălui?
Și atunci când cumpărăm brad…când cumpăram cadouri…când avem masa plină…când nu ne lipsește nimic…sau când ne lipsesc toate acestea la un loc…să ne gândim că cele pe care le avem sunt daruri ale Lui iar cele pe care nu le avem sunt urmarea lipsei de atenție a altora vizavi de nevoia noastră.
Suntem, după 2000 de ani de creștinism, totuși…prea răi, reci, insensibili la dramele lumii…Ne-am însușit prea puțin din riscul frumuseții de-a fi creștin…și asta se vede din lipsa de măreție, de frumusețe, de prospețime duhovnicească a vieții noastre.
Pentru că diferențele, o, diferențele dintre noi…și Părinții noștri sunt atât de mari…și de rușinoase…încât nu mai știm câte nu facem…din ceea ce suntem datori să facem…
Și cum să dovedești altcumva că ești un om bătrân în înțelepciune, chiar dacă ești tânăr cu vârsta, decât prin cunoașterea teologiei și prin trăirea ei? Și cum să cunoști dacă nu citești, nu traduci, nu aprofundezi teologia Bisericii?
Pentru că prospețimea vieții e adusă tocmai de învățătura întotdeauna valabilă și întotdeauna îndumnezeitoare, care i-a sfințit pe cei de dinaintea noastră…și ne alătură și pe noi acelora.
Fapta bună iese din teologia bună, din teologia Bisericii de la Hristos până azi.
De ce nu ne mai îngrijim de teologia Bisericii? Pentru că nu căutăm să ne sfințim viața…Dacă am căuta noutatea continuă a vieții, a vieții duhovnicești, am fi avizi ca cerbul după apele harului, care curg continuu din teologia și viața Bisericii.
Și ce preferăm, de fapt, în locul Împărăției lui Dumnezeu? O viață prosperă de câțiva ani, câteva distincții, o recunoaștere socială largă…sau băltirea într-o viață banală.
În locul tainicei și preafrumoasei îndumnezeiri de fiecare clipă preferăm inutilitatea de fiecare clipă, facilul, puturoșenia, îngâmfarea prostească…
Însă praznicul de astăzi ne cere o copilărie bătrână, o tinerețe bătrână, o maturitate bătrână…adică o bătrânețe mereu tânără.
A fi și a trăi potrivit rațiunii lui Dumnezeu înseamnă a fi în har și a face faptele pe care Dumnezeu ni le cere.
De aceea activismul social caritabil nu e tot una cu milostivirea ortodoxă.
Milostivirea vine din învățarea milei lui Dumnezeu, din ce ne-a învățat Dumnezeu despre Sine. Activismul e o expresie a milei trupești sau a celei ideologizate…pe când mila ortodoxă e mila care ne îndumnezeiește.
Fără doar și poate, pâinea e pâine oricine ar da-o…
Numai că atunci când problematizăm urmarea dăruirii în inima noastră…ea trebuie să fie aceea că ne umple de har.
Sărbătoare lină, prăznuire duioasă…care începe astăzi și se încheie pe 31 decembrie 2011.
De aceea: „vă dorim…cu ocazia sărbătorilor de iarnă”…mulți neștiind că sărbătorile acestea sunt, de fapt, mai multe zile ale aceleiași sărbători, adică a Nașterii Domnului sau a două praznice…dacă alăturăm acestuia și pe cel al Botezului Domnului.
Și în aceste zile vedem că prăznuirea Bisericii e paradoxală ca și icoana praznicului de față.
Duminica trecută, cu o săptămână înaintea praznicului, am avut Evanghelia Nașterii Domnului. Pe când acum, de praznic, avem Evanghelia confirmării Nașterii Domnului…pentru că Iisus, în cap. 2 de la Matei, e deja născut…și magii vin să îi aducă daruri.
La fel, icoana praznicului comprimă lucruri disparate, care nu s-au întâmplat deodată: venirea magilor, nașterea Sa, îndoiala Sfântului Iosif, venirea păstorilor…și îmbăierea Domnului, după cum observăm în icoana de față.
Iar rațiunea ei cât și a imnografiei praznicului e aceea de a aduce mărturii multiple despre faptul că nașterea Domnului a fost reală, reperabilă istoric și că în El S-au împlinit toate profețiile veterotestamentare.
De aceea referirile la profeții în Evanghelia de dinainte și de după praznicul propriu-zis: pentru ca nimeni să nu aibă dubii asupra faptului că Mesia e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Și norul de mărturii al Tradiției Bisericii ne arată că această naștere străină, suprafirească, a Răsăritului celui de sus, a făcut să țâșnească în istorie lumina mântuirii.
Tu, Doamne, Lumina lumii, ai venit în lume…ca lumea să învețe de la Tine că totul e cu sens, că totul e important…și că suntem profund responsabili față de tot ceea ce trăim, spunem, facem!
De aceea, dă-ne Tu, Lumina lumii, bucuria de a ne bucura întru Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
