Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Predici 2011 (Page 1 of 14)

Sermon on the Birth after the Flesh of the Lord God and Our Savior Jesus Christ [December 25, 2011]

Beloved brothers and sisters into the Lord,

It is foreign born and unusual! For that the Son of God the Son of the Virgin is made…for to deify our human nature.

Many dreamed gods…many had wanted to be worshiped instead of God…but, now, came into the world, as Child, the Creator of the world Himself.

Therefore, Christ came in history imperceptibly…for the only several have noticed of His presence.

The magi and the shepherds come to the Lord…but they have not known the entire humanity of His birth.

And now, after 2.000 years, is need to preach Christ’s Birth because some have forgotten the immense joy of this day…and others do not know at all.

The icon of the feast as and the day’s hymnology show us the fact that His birth, after the body, was real.

For that the Son of God, begotten of the Father before all ages, was incarnate from the Virgin Mary and assumed humanity.

Alike God and man…He, „the unchanged Face of the Father”, „out from the Mother, who knew not the wedding, undergone change”.

For the His divine nature is unchangeable…but His humanity changed into the likeness. And thanks of this centering in good of His humanity, therefore and we, the believers, strengthen us in good, in virtuous life.

Christ is „the Light that shone us”.  He is „the East at top”. He is „the brightness of the Father, Who lighted the whole creation”.

And when we speak about light and enlightenment in the hymnographic texts, we refer to the uncreated light of Most Holy Trinity and not at sunlight.

And the uncreated light is the one that divinizes us because it was deified and the humanity of Christ.

Christ was born in cave, in mysterious mode, tells us a song…and also here is said: „but the heaven on Thee to all taught You, putting the star before as a mouth, o, Savior”.

The star of the Magi was a heavenly Power…and the shepherds have been taught by Angel and they heard Angels praising God.

Therefore we are called by the Church to celebrate this day spiritually. And namely, it must not prevail the joy of the food in front of the joy of the heart.

Because He is „the Waiting of nations” and He came to bring the peace of the body with the soul and the peace between us all.

And who does not expect from Christ the spiritual peace and prosperity believe in luck or in force of arms.

And who does not see in his neighbor on Christ that one cancels the man.

The peace of heart is a consequence of the purity of conscience. And therefore the stultification of others is not the solution for to be human but their mutual assistance.

The compassionate heart is the fruit of Orthodoxy because the mercifulness is the sprig of repentance.

And only he who repents he can receive the joy of Christs life, the joy that has saved the whole world.

Therefore, receive the joy of His birth in your heart and dedicate to all who need it!  Fill yourselves of His eternal joy now and forever. Amen!

Predică la Nașterea Domnului [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos S-a născut!

El, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om la plinirea vremii, luându-și trup din Prea Curată Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu.

Praznic preaslăvit, zi prea minunată, plină de bucurie dumnezeiască!

Plină de bucurie dumnezeiască pentru cei care trăiesc în harul Său, care se umplu de bunătatea Sa. Căci pentru ceilalți…e o zi oarecare…sau o zi cu un profil sărbătoresc involuntar…dacă trăiesc în țări creștine…

Da, și cel nedus la Biserică poate ști că astăzi e Nașterea Domnului

Numai că această zi, cunoscută mai ales sub titulatura de Crăciun…e cu mâncare, băutură, șorici și vin…și, mai deloc…un praznic al bucuriei duhovnicești, al bucuriei sobre, al bucuriei care duce spre Paști.

Căci Cel născut din Fecioară, încă de pe acum, Se profilează ca Cel ce Se va răstigni pentru noi

Icoana praznicului vorbește despre duritatea vieții în această lume…pentru că Pruncul Iisus e deja în lințoliul morții…încă din primele clipe ale vieții Sale pământești.

Nimeni nu râde cu gura până la urechi în icoană…ci toți sunt adânciți în ei înșiși.

Și duritatea vieții s-a văzut și în duritatea postului prin care am trecut…și care ne-a slăbit ființa…Pentru că atunci când postul ne veștejește trupul…ne face să fim stăpâni, prin sufletul nostru, peste trupul nostru.

Bucuria praznicului e bucuria postului plin de har, plin de înțelegere, plin de sensibilitate duhovnicească.

Dacă ne-am învins răutatea, nesimțirea, îndoiala, bădărănia din noi…am lăsat loc harul lui Dumnezeu să ne bucure. Și avem bucurie pe cât ne-am strivit patimile prin post și rugăciune și citire și milostivire…

De aceea trăim o bucurie sfântă, frumoasă, lină în viața noastră…și nu o bucurie datorată, în primul rând, cadourilor sau mesei bune.

O situație materială anume, prieteniile, cadourile, surprizele frumoase…ne îmbrățișează și ne oferă stabilitate. Însă suntem niște statui frumoase dar fără viață în noi…dacă nu suntem invadați, din belșug, de iubirea și blândețea lui Dumnezeu, de frumusețea slavei Sale.

Ce să faci cu viața…dacă nu ai în tine și bucuria vieții, care e Dumnezeu?

Ce să faci cu banii mulți…dacă ești plin de singurătate, de neiubire, de solitudine interioară exasperantă?

Nu e de ajuns sănătatea! Ai nevoie de bucurie cerească în inima ta, de bucuria spre care cei trei foști magi, în Evanghelia de azi [Mt. 2, 1-12], au călătorit…pentru ca să o afle.

În boală, cea mai mare vindecare, e vindecarea sufletului…pentru că ea te face să suporți mai ușor boala trupului.

Conștiința păcatului e torturantă…dacă nu ai parte de iertarea lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea Lui, de pacea Lui, de frumusețea Lui, de înțelegerea Lui mai mult decât de noi înșine.

Și dacă azi prăznuim nașterea Domnului…prăznuim, de fapt, bucuria și încrederea lui Dumnezeu în oameni.

Cât de mult a mizat Dumnezeu pe noi, dacă S-a întrupat pentru noi! S-a făcut om pentru ca pe noi să ne facă dumnezei prin har, să ne îndumnezeiască.

Cine a făcut mai mult pentru noi în comparație cu Dumnezeu? Cine S-a lăsat mai umilit, mai călcat în picioare decât Dumnezeu, când a venit vorba să recâștige pe oaia cea pierdută a umanității? Cine a preferat umilința și sărăcia, ostilitatea și bădărănia umanității…pentru ca să ne urce prin Cruce spre înviere și să ne înalțe, întru Sine, de-a dreapta Tatălui?

Și atunci când cumpărăm brad…când cumpăram cadouri…când avem masa plină…când nu ne lipsește nimic…sau când ne lipsesc toate acestea la un loc…să ne gândim că cele pe care le avem sunt daruri ale Lui iar cele pe care nu le avem sunt urmarea lipsei de atenție a altora vizavi de nevoia noastră.

Suntem, după 2000 de ani de creștinism, totuși…prea răi, reci, insensibili la dramele lumii…Ne-am însușit prea puțin din riscul frumuseții de-a fi creștin…și asta se vede din lipsa de măreție, de frumusețe, de prospețime duhovnicească a vieții noastre.

Pentru că diferențele, o, diferențele dintre noi…și Părinții noștri sunt atât de mari…și de rușinoase…încât nu mai știm câte nu facem…din ceea ce suntem datori să facem

Și cum să dovedești altcumva că ești un om bătrân în înțelepciune, chiar dacă ești tânăr cu vârsta, decât prin cunoașterea teologiei și prin trăirea ei? Și cum să cunoști dacă nu citești, nu traduci, nu aprofundezi teologia Bisericii?

Pentru că prospețimea vieții e adusă tocmai de învățătura întotdeauna valabilă și întotdeauna îndumnezeitoare, care i-a sfințit pe cei de dinaintea noastră…și ne alătură și pe noi acelora.

Fapta bună iese din teologia bună, din teologia Bisericii de la Hristos până azi.

De ce nu ne mai îngrijim de teologia Bisericii? Pentru că nu căutăm să ne sfințim viața…Dacă am căuta noutatea continuă a vieții, a vieții duhovnicești, am fi avizi ca cerbul după apele harului, care curg continuu din teologia și viața Bisericii.

Și ce preferăm, de fapt, în locul Împărăției lui Dumnezeu? O viață prosperă de câțiva ani, câteva distincții, o recunoaștere socială largă…sau băltirea într-o viață banală.

În locul tainicei și preafrumoasei îndumnezeiri de fiecare clipă preferăm inutilitatea de fiecare clipă, facilul, puturoșenia, îngâmfarea prostească…

Însă praznicul de astăzi ne cere o copilărie bătrână, o tinerețe bătrână, o maturitate bătrână…adică o bătrânețe mereu tânără.

A fi și a trăi potrivit rațiunii lui Dumnezeu înseamnă a fi în har și a face faptele pe care Dumnezeu ni le cere.

De aceea activismul social caritabil nu e tot una cu milostivirea ortodoxă.

Milostivirea vine din învățarea milei lui Dumnezeu, din ce ne-a învățat Dumnezeu despre Sine. Activismul e o expresie a milei trupești sau a celei ideologizate…pe când mila ortodoxă e mila care ne îndumnezeiește.

Fără doar și poate, pâinea e pâine oricine ar da-o…

Numai că atunci când problematizăm urmarea dăruirii în inima noastră…ea trebuie să fie aceea că ne umple de har.

Sărbătoare lină, prăznuire duioasă…care începe astăzi și se încheie pe 31 decembrie 2011.

De aceea: „vă dorim…cu ocazia sărbătorilor de iarnă”…mulți neștiind că sărbătorile acestea sunt, de fapt, mai multe zile ale aceleiași sărbători, adică a Nașterii Domnului sau a două praznice…dacă alăturăm acestuia și pe cel al Botezului Domnului.

Și în aceste zile vedem că prăznuirea Bisericii e paradoxală ca și icoana praznicului de față.

Duminica trecută, cu o săptămână înaintea praznicului, am avut Evanghelia Nașterii Domnului. Pe când acum, de praznic, avem Evanghelia confirmării Nașterii Domnului…pentru că Iisus, în cap. 2 de la Matei, e deja născut…și magii vin să îi aducă daruri.

La fel, icoana praznicului comprimă lucruri disparate, care nu s-au întâmplat deodată: venirea magilor, nașterea Sa, îndoiala Sfântului Iosif, venirea păstorilor…și îmbăierea Domnului, după cum observăm în icoana de față.

Iar rațiunea ei cât și a imnografiei praznicului e aceea de a aduce mărturii multiple despre faptul că nașterea Domnului a fost reală, reperabilă istoric și că în El S-au împlinit toate profețiile veterotestamentare.

De aceea referirile la profeții în Evanghelia de dinainte și de după praznicul propriu-zis: pentru ca nimeni să nu aibă dubii asupra faptului că Mesia e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și norul de mărturii al Tradiției Bisericii ne arată că această naștere străină, suprafirească, a Răsăritului celui de sus, a făcut să țâșnească în istorie lumina mântuirii.

Tu, Doamne, Lumina lumii, ai venit în lume…ca lumea să învețe de la Tine că totul e cu sens, că totul e important…și că suntem profund responsabili față de tot ceea ce trăim, spunem, facem!

De aceea, dă-ne Tu, Lumina lumii, bucuria de a ne bucura întru Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sermon on Sunday Before of the Lord’s Birth [2011]

Beloved brothers and sisters into the Lord,

By today’s Gospel [Matthew 1, 1-25], our Church tells us, in pressed mode, that Christ, after His humanity, is locatable from point of view historical.

Son of God makes Himself Son of the Virgin…and the Angel of the Lord, the Saint Archangel Gabriel, explains to the Saint and the Righteous Joseph that here is the supernatural birth, divine.

The genealogy of the Lord is one of the arguments of the reality of the Incarnation and, in the same time, the card of His love for us.

Ancestors of Christ are real as is real His incarnation from the Virgin.

And He uniting divinity with humanity, eternity with the time, the Angels with people, tells us all, that He is the source of all joy and unity of all creation.

And all of this we learn that Jesus Christ is the Messiah, that in He fulfilled all the prophecies and that He is with us always.

For that the One who created us and cares for us. Because you can not throw what you love

And we are His creation of love. Love that we show through the gifts that we do, through the carols that we sing, through the tree that we adorn…and that is an expression of continue joy, uninterrupted in the Kingdom of God.

And so we must see holidays by now: as joys that God arise from the love for us.

Because God wants not only to prove His love but to fill us with it.

He wants us full, beautiful, encouraged by His beauty and care. Because only then, full of the Trinity’s grace, we can feel whole and fulfilled.

In Romania they exist various traditions around the Lord’s Birth, as the Star or Bolindeții (children receive apples, crackers, pretzels, nuts), Sorcova or Plugușorul, the Goat or the Bear.

Children and young people are those who walk with the carol.

They sing…and receive from the host pretzels, apples or money. The gifts are their joy…

And these traditions are not creations of the Church but are irradiations of it. For that these popular traditions have borrowed from of confidence of the Church in good, in joy, in humanity.

On December 20 we cut the pork…and we adorn the Christmas tree…and we put gifts in it or near it.

But not everyone enjoys of such joy…because poverty is one of the impediments. For children from poor families are only the consolations of carols and of snow.

And if we have of all, then to think and to those who have only failures. Amen!

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2011]

Evanghelia zilei: Matei 1, 1-25…inclusă în Evanghelia după Matei, traducerea noastră.

Predica noastră are 28. 44 minute și e în format audio. Se poate downloada de aici.

19.7 MB

Sermon on the 28th Sunday after Pentecost [2011]

Beloved brothers and sisters into the Lord,

When we talk about happiness, we talk about communion! For that the great dinner of God’s Kingdom, which all are called in the today’s Gospel [Lk. 14, 16-24], is an expression of communion, of brotherhood among all believers.

And if we cultivate the narcissism, the solipsism, the consumerism then is very clear the fact that we have no love of the communion.

But ecclesial communion is first step toward consciousness of our appurtenance to eternal communion with God in His Kingdom.

The Church is the holy space in which we teach communion, communion as self-forgetting for to see others.

The Church is the place where all what we do for others strengthens us and us and them.

And at Church we teach to think, to feel, to see, to smell, to touch theological.

Here we teach about the interdependence of us, about what means to see God in your neighbor, about how beautiful is the joy of communion and brotherhood.

Of course, that for such of profound experience of communion are needed people who want it. It needs by time but and by much effort for us to understand each other.

But the ecclesial experience is the best posture of existential knowledge because in the frame of it we are helped by the grace of the Most Holy Trinity, enlightened and filled with joy.

And therefore our ecclesial experience is divine-human for that we live under the direction of God or, more precisely, we continually strive to make proper the enlightenment of God.

And living in the rhythm of the Church, we understand why are embarrassing the suppositions of humans than when comes word to serve God.

Someone „motivated” the need to go to see his newly purchased land [v. 18].

Another wanted to try his oxen new buy [19].

The third, recently married, did not want to abandon „the pleasures of love”.

With all they had recent acquisitions, joys, new delights, suave and so they considered that God is a vetust joy.

But the three of parable, the unfortunate examples, represent whole panoply of human ingratitude at address to God.

To consider something above God means to be unreasonable. For that to be rational means to be faithful man, obedient to God into all.

Because He is continuous novelty, full ontological joy, the feeling of true communion.

And we are painful, very painful, when we use all kinds of sophistry for to mask our indifference, ingratitude and unloved to God.

Not all the Israel believed in His Messiah…and at His dinner was called nations [v. 21]. But nations of the earth did not believe with all in preaching the Gospel…and therefore the invitation to the Kingdom’s Dinner is continues [v. 23].

And who has ears to hear! Who has the ears of heart abroach…the one can to hear His call continues, His invitation to holiness.

Because the Kingdom of God is not meretricious party but is happiness into His glory, the holiness seer of God.

So that, after what we see, last sunday, that can not exist feast without joy, now we understand that can not exist dinner without participants.

Every Saint and Divine Liturgy is a time of eucharistic communion. It’s a time for to be with Christ, and through Him, with the Father and the Holy Ghost, with all Most Holy Trinity.

And because the life and the orthodox cult are trinitarian just therefore our experience of communion is possible and this knows a continuous spiritualization.

Because we spiritualize together with our Trinity, with our trinitarian God.

And orthodox communion is full of self-overcoming for that each of us want to be broader, more comprehensive.

And therefore the personal spiritual beauty differs in the Church, because the interior rhythm is the one proper and each of us tends to God on measure of his wish.

And you understand, of course, that this Gospel closers us to the feast, through the fact that it asks us to think seriously at our possibilities by to be communional.

What do we do and what can we do for others?

What our heart leaves us to do for others…and how serious are our gifts to others?

We give more than we receive?

What gifts must do orthodox christians in such a way that invite others to spiritual beauty?

And, undoubtedly, at such questions we can answer if we are serious with ourselves.

For that the One that is born in Bethlehem, the Emperor of glory, enters in history as God incarnate…and namely with maximum seriousness in relation with people.

And those whom He draws to Himself truly, He fills them with seriousness and His delicacy, with which He loves us.

Therefore to have and we the seriously desire to be in communion, for that God looks where people love each other and grow in love and understanding. Amen!

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după praznicul fără bucurie…Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24] teoretizează pe marginea cinei fără participanți.

Pentru că o parte dintre oamenii religioși aflați în sinagogă nu s-au bucurat de vindecarea demonizatei cocoșate de 18 ani…după cum la Cina cea prea mare a Împărăției lui Dumnezeu, cei chemați n-au vrut să vină din diverse motive puerile…și cu totul improprii chemării.

Și a cui și care chemare? Chemarea lui Dumnezeu la bucurie.

Pentru că Omul din parabola de astăzi, acest Preamilostiv, Care i-a chemat pe mulți…adică pe toți la Împărăție…S-a văzut refuzat de foarte mulți într-un mod pătimaș, prefăcut, mincinos…

L-au refuzat și Îl refuză…pe Dumnezeu în mod ipocrit și irațional.

Pentru că nu există niciun motiv plauzibil, nicio rațiune sănătoasă pentru care un om…poate să Îl refuze pe Dumnezeu, adică să-și refuze propria fericire și împlinire veșnică.

Dumnezeu ne cheamă…ne invită la bucuria îndumnezeirii…ne face cea mai serioasă invitație din câte pot exista…iar noi pretextăm că avem pământ de lucrat, că avem boi de încercat, că avem femeide iubit…adică n-avem timp pentru El.

Însă observați, vă rog, ilogicitatea oamenilor invitați în comparație cu măreția dăruitoare a Celui care îi cheamă!

Dumnezeu îi cheamă la bucurie netrecătoare…iar oamenii prețuiesc lucrurile mici, trecătoare, stricăcioase…

De aici titulatura, pe deplin meritată, de oameni trupești dată unor astfel de oameni care se bucură egoist de creația lui Dumnezeu, de plăcerile vieții, de ei înșiși…mai presus de Dumnezeu.

Însă o astfel de „bucurie” egoistă e fără valoare, fără consistență…pentru că nu e comuniune, nu e înfrățire, nu e veselie dumnezeiască.

La cină, la un dineu, la o nuntă…mergi pentru ca să te bucuri cu cel care te-a invitat. Și dacă poți și vrei să te bucuri cu el…te duci, onorezi invitația. Iar dacă nu poți, trimiți un dar sau îți cer scuze de așa manieră…în care cel care te-a invitat să te considere prieten…și nu un indiferent

Iar faptul că dintre cei care au refuzat invitația lui Dumnezeu…niciunul nu s-a răzgândit…îl vedem din aceea că Domnul i-a chemat și pe cei nechemați inițial, adică a chemat și neamurile, după ce îi chemase pe fiii lui Israel, adică pe toți păcătoșii la mântuire.

Israelul, în integralitatea sa, nu a vrut să Îl recunoască pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Nu L-a recunoscut pentru că nu L-a văzut cu ochii inimii. Doar puțini L-au văzut și s-au bucurat de mântuirea Lui

Tot la fel: doar unii dintre neamuri L-au dorit, L-au iubit și au adormit somnul nemuririi întru El.

Și versetul al 21-lea, care vorbește despre sărăcie, despre schilodire, orbire, neputința de a merge se referă la starea interioară, decăzută a celor chemați…care au fost chemați/ invitați/ poftiți la bucuria netrecătoare…în ciuda neputințelor lor duhovnicești.

Asta ar trebui să ne dea de gândit, nouă, celor care spovedim și împărtășim oamenii: credincioșii vin la Biserică ca să mănânce din Cina Împărăției și nu pentru ca să fie spectatori la ea.

Trebuie să guști [v. 24] din Împăratul slavei, din Hristos euharistic!

Trebuie să guști și să pleci mâncat de la Biserică, săturat de puterea și de sfințenia lui Dumnezeu, întărit și fortificat duhovnicește și nu dezamăgit, nu dezolat, nu panicat!

Pentru că în afară de Biserică, e adevărat, există multe tentații, multe războaie…multă decadență…multă boală, greață, animozitate, răutate, indecență…

Dar aici, în Biserica Sa, cu o mică linguriță plină de Hristos Cel răstignit și înviat pleci plin, pleci tare, pleci vindecat de neiubire…dacă ai venit cu inima îndrăgostită de El.

Și El, Stăpânul și Iubitorul de oameni, te mângâie pe măsura doririi Lui.

El te iubește pe măsura iubirii tale sau pe măsură ce tu Îl lași pe Dumnezeu să îți arate cât de serioasă, de sfântă și de acaparatoare e iubirea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește

Cina cea de Taină nu trebuie să fie fără împărtășire!

Sfânta Liturghie nu poate fi fără bucuria euharistică a împărtășirii, fără rugăciunea împreună, fără privirea cu prietenie, cu blândețe…fără întrajutorare reciprocă.

Și acolo unde există cântare și formalism liturgic…dar nu există iubire…nu există atenție…nu există delicatețe…nu există respect reciproc…Cina Liturghiei se face…fără ca cei care participă la ea să se bucure interior.

Se face ca o corvoadă

Și prin aceasta ne întoarcem la aceeași situație: sărbătoarea fără bucurie

Cum să te bucuri…fără să te bucuri? Cum să crezi că ești sensibil…dacă nu te bucură binele din viața confraților tăi? Ce câștigi până la urmă dacă îi invidiezi pe alții, când te nărui interior pe tine?

Nu, nu se poate doar cu făcutul actului de prezență!

Sărbătoarea reală e plină de bucurie…iar Cina e plină de veselie, de împlinire duhovnicească.

Nu e doar de ochii lumii, de fațadă…ci din sărbătoare creștem, ne umplem de bucurie, de milă, de lacrimi frumoase, de delicatețe…

Însă, se poate întâmpla, din diverse motive, ca sărbătorile noastre să ne fie ciuntite de bucurie. O boală, o lipsă, o nevoie, moartea cuiva iubit…ne pot răni bucuria.

Dar niciodată o bucurie duhovnicească nu ne poate fi furată deplin din inimă, din minte și din trup atâta timp cât ea e întărire a noastră, clipă de clipă…făcută de Însuși Dumnezeu.

Putem să-l plângem pe cel iubit, putem fi încercați crunt de boală…putem fi îndurerați amarnic…însă undeva, dedesubtul tuturor acestor griji și neîmpliniri există magma bucuriei, lava frumuseții duhovnicești, care irumpe în ființa noastră…în cele mai paradoxale și neașteptate momente.

Și momentele noastre de bucurie duhovnicească pot fi cărțile de vizită pentru cei care nu cunosc fericirea pe care ne-o dăruie Dumnezeu.

Da, fapta bună, te silește să recunoști că ești apreciat, stimat, iubit!

Opera mare a cuiva, măreția lui de spirit, bunăvoința lui față de tine…te silește să recunoști că aici e darul lui Dumnezeu înmulțit în mod conștiincios!

Tot ce se face bun, frumos, durabil în această lume te silesc să le recunoști caracterul de daruri venite în viața ta.

Darul lui Dumnezeu făcut prin oameni, darul omului, omul ca dar…te silesc să recunoști, în adâncul tău, nevoia de astfel de daruri alese.

Prietenul autentic, soția devotată, duhovnicul ales, fiul demn sunt daruri imense. Mântuirea, sănătatea, iertarea, cunoașterea, încrederea, iubirea, libertatea, pacea, prietenia sunt daruri imense.

Ele te silesc să admiți milostivirea lui Dumnezeu.

Și convertirile reale pornesc de aici: de la simțirea și conștientizarea darurilor lui Dumnezeu revărsate în viața noastră.

Să fim așadar exemple neforțate, exemple naturale…pentru alții! Să nu ne dăm de „sfinți”, să nu vrem să facem neapărat lucruri care să convingă…ci să ne manifestăm în așa fel în relație cu alții încât să îi atragem pe oameni, de la sine, prin distincția modului nostru de-a fi. Amin!

Homily to the Remembrance of Saint Nicholas, Archbishop of Myra [December 6, 2011]

Beloved brothers and sisters into the Lord,

We still need the goodness of Saint Nicholas today, when we are so unloved and misunderstood?

And is still time for conscience, when is more profitable to be an impostor?

And I ask these, because today’s feast, through the person of Saint Nicholas, tells us contrary things of contemporary mentality: we need kindness, conscience, attention to all our neighbors.

A society can not be only competitive, for that not everyone which belongs to it can compete in equal mode. And for those who have a disability and for those who are unemployed or homeless…there must be a social protection, a perspective to improve the things.

And the orthodox theology thus sees things: the goodness can save the man in trouble or lost in the heavy sins. Because therefore God became man, that to deify the man…and not to leave him in sorrow.

The theosis/ the deification is possible and real because Christ is God and man in the same time, and He deified His human nature, which He took from Most Pure Virgin.

Therefore the goodness, for an orthodox, is not a moral coordinate, but a theological in prime time.

And when Saint Nicholas escaped on the three girls from fornication…and enjoyed their father to tears…he looked at things from God to men, and namely he being full of divine goodness

Saint Nicholas: a beautiful child!…

Just therefore children are waiting with longing his day…hoping to receive gifts.

A child who stunned from the beginning…because he appeared to be full of grace and fasting.

And he sucked only by the right breast of his mother and wednesday and friday he wanted to be fed only in the evening, after what he fasted paradoxically.

After a wonderful childhood, a youth clean…The fact for that, when he was ordained a priest…was like a new sun that lights people’s hearts.

Because this is the meaning of life clear: to make us God’s dwellings!

And Saint Nicholas was filled with the glory of God and, as result, his goodness was theological.

Why I insist on this aspect? For to emphasize the fact that God is Who that teaches us to behave really.

The polite behavior is not a theological virtue but a comportment that denotes a good growth.

But who is civilized…may be and spiritual, for that the grace of God enlightens and strengthens our good habits.

And when he saved the girls, when he stopped the storm, when he slapped on Arius, when he helped the people during the drought, he thought with the mind of Christ and not as a philosopher, as an intellectual who is guided by some impersonal principles.

He acted in communion with God and in communion with people and not as the one distant to them.

And when we look for a wife or a friend or a credible institution, we look for, actually, the communion that keeps us warm.

And the confidence between people comes from real attitudes and feelings. If we keep our word, if we are one with what we say about us…our words become increasingly powerful, for that they are full of life.

After his passage from here, his Holy Relics have sprung myrrh…spiritual beauty…

And we, those who prayed to Saint Nicholas, each according to our inner state, we are filled with spiritual beauty.

Therefore and now, in winter, we fill with spiritual heat, because God’s grace is the one who heats our soul.

And if Nicholas, in greek, means conqueror of the people…Saint Nicholas won us and will won our hearts with the goodness that makes us beautiful.

And I think that fundamentally we must remember: that only what we feel to do truly, we are actually.

God make us happy with His peace, now and forever and forever. Amen!

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén