Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: Predici 2012 (Page 1 of 24)

Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2012]

Iubiții mei,

iată-ne ajunși la ultima predică duminicală din 2012…și în care trebuie să vorbim despre fugă.

Fuga în Egipt…spune calendarul nostru…

Însă Evanghelia zilei [Mt. 2, 13-23] vorbește despre „retragerea întru Egipt” [anehorisen is Eghipton] [v. 14, cf. GNT] a Familiei sfinte…de la verbul anahoreo [a te retrage/ a pleca] având noi pe anahoret.

Anahoretul/ monahul/ isihastul/ misticul…e cel care se scoate pe sine din lume…se extrage din lume cu toate simțurile…și cu trupul lui…pentru ca să și le înalțe spre Dumnezeu.

Căci și sufletul și trupul nostru trebuie înălțate spre Dumnezeu…așteptând venirea Domnului…a Celui care vine pe norii slavei Sale sau plin de slavă…ca să judece lumea.

Însă, fără doar și poate, din contextul evanghelic de față înțelegem că e vorba despre o fugă…despre o plecare nedorită…o auto-exilare a Familiei sfinte…despre o plecare cauzată de fanatism politic.

Pentru că Irodis/ Irod dorea să Îl omoare pe „Regele iudeilor [Vasilefs ton Iudeon] [Mt. 2, 2], așa cum îi profețiseră magii.

Iar ieri, pe 29 decembrie 2012, i-am sărbătorit pe cei 14.000 de Sfinți Prunci, martirizați de Irod, în speranța să Îl omoare pe Mesia [Mt. 2, 16-18].

Cum i-au omorât?

„Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alţii îi ucideau de piatră şi de zid, pe alţii îi trânteau la pămînt şi îi călcau în picioare, pe alţii îi sugrumau cu mâinile, iar pe alţii îi rupeau şi-i despicau; pe unii îi însuliţau şi pe alţii îi tăiau în două. [Iar] mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgîndu-şi părul, rupându-şi hainele şi trupurile”…împlinindu-se astfel profeția Sfântului Ieremia, de la Ier. 31, 15: „Glas în Rama s-a auzit, plângere [claftmos] și jale multă [odirmos polus]! Rahil își plânge copiii ei și nu vrea mângâiere [paraclitine], căci nu [mai] sunt” [Mt. 2, 18, cf. GNT].

În LXX nu avem acest text la Ier. 31, 15.

Numai în MGK. Iar în MGK (de unde a apărut în edițiile sinodale românești) e puțin altfel: „Glas se aude în Rama, bocet [trinos], plângere, jale! Rahil, își plânge copiii ei, dar nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, pentru că nu mai sunt”.

Și nu au mai fost copii în Israel, „de doi ani și mai în jos/ mai mici” [Mt. 2, 16]…din cauza unui singur Copil: a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Pentru că El a devenit o problemă politică pentru Irod…o problemă falsă…când, de fapt, El era Așteptarea profundă a lumii, Mântuitorul lumii, Cel care ne va scoate din moarte, din păcate și de sub tirania demonilor.

Și Irod, din nefericire, a făcut cu Domnul…ce fac astăzi mulți creștini cu „sfârșitul lumii”: a vrut să se salveze de unul singur

El a vrut să se pună la adăpost…a vrut să își salveze regalitatea…dar nu și-a dorit stăpânirea asupra lui: asupra sufletului și a trupului său.

Pentru că atunci și acum problema nu e „să te salvezi”, la modul utopic, de cataclisme și de moarte…fiind panicat din cauza fricii de moarte…ci cum să te mântuiești, cu adevărat, de păcat, de moarte și de Iad.

Cum să te scoți…să te anahorizezi/ însingurezi pentru păcat, în mijlocul lumii, ca să slujești lui Dumnezeu.

…Și Arhanghelul Gavriil i s-a arătat în vedenia somnului Sfântului Iosif și l-a mandatat să conducă Sfânta Familie în Egipt [Mt. 2, 13].

Și fuga lor în Egipt, a celor 3 (Domnul, Prea Curata Stăpână și Sfântul Iosif), a fost noaptea [nictos] [Mt. 2, 14].

A fost o plecare pe furiș

Pentru că și porunca lui Irodis a fost una criminală, antiumană, plină de perversitate…

Și Domnul a plecat noaptea din Israel…pentru ca să ne arate că cu noaptea păcatului trebuie să luptăm în orice ceas…pentru că demonii nu ne așteaptă pe noi ca să fim noi sănătoși, lucizi și frumoși la suflet ca să ne luptăm cu ei…ci ei ne atacă tocmai când suntem vulnerabili, suferinzi, schilodiți sufletește, căzuți, îndurerați, torpilați de tot felul de greutăți și răutăți…

Însă Domnul ne mai spune ceva tot la fel de important aici: că nu trebuie să murim înainte de vreme…înainte de a ne fi împlinit interior.

Înainte de a ne fi împlinit vocația/ misiunea pe pământ.

Să nu ne cauzăm boli, suferințe și moarte în mod prematur…pentru că nu e lucru deloc folositor pentru noi și pentru alții…ci să ne dozăm munca și nevoința pe măsura împlinii noastre personale.

Căci dacă încercăm să facem toată nevoința într-o jumătate de an…sau să citim biblioteci întregi fără să le punem în lucrare și fără să le mărunțim pentru noi și pentru alții…ajungem niște epave.

Iar epavele umane nu pot să ajungă la împlinirea de mulți ani în nevoință și lucrare duhovnicească…pentru că deja și-au distrus trupurile și creierul.

De aceea, de câte ori facem abuzuri vizavi de sănătatea noastră trupească și mintală…trebuie să ne spovedim acest păcat. Cu titlul: m-am obosit foarte mult.

Pentru că am luptat împotriva sănătății noastre trupești și mentale.

…Domnul nu S-a lăsat omorât din pruncie…nici atunci când doreau să Îl arunce în prăpastie…ci atunci când s-a împlinit ceasul.

După ce a făcut tot ce trebuia să facă pentru noi…

Iar dacă ne păstrăm echilibrul mereu…dacă luptăm să fim echilibrați și în asceză și în rugăciune și în slujire și în citire și în scris și în mâncare și în modul în care ne îmbrăcăm, vorbim, muncim…atunci am înțeles cât de importantă e împlinirea în toate și prin toate câte facem…și nu unilateralitatea.

…Au plecat și s-au întors [Mt. 2, 20-21] potrivit voii Domnului.

Motiv pentru care și noi trebuie să așteptăm să înțelegem dacă e bine să facem un lucru sau altul…

Și Dumnezeu ne luminează în mod direct, prin oameni, prin Îngerii și Sfinții Lui, prin cărți, prin natură…prin ceva anume…dacă vrem, în mod curat, să știm care e voia Lui vizavi de o problemă din viața noastră…

Și Sfântul Iosif a condus-o pe Maica Domnului și pe Domnul, după întoarcerea din Egipt, potrivit poruncii dumnezeiești dată lui în timpul visului [Mt. 2, 22] și astfel au locuit în Nazaret [Mt. 2, 23].

Împlinind profeția de la Jud. 13, 15 [Mt. 2, 23], după cum fuga în Egipt împlinise profeția de la Os. 11, 1 [Mt. 2, 15].

Însă Jud. 13, 15, potrivit MGK, unde găsim textul: „căci pruncul vrea să fie Nazireos întru Dumnezeu din pântecele maicii lui”. Și tot în MGK, la Os 11, 1, textul este identic cu cel de la Mt. 2, 15: „din Egipt [ex Eghiptu] l-am chemat pe fiul meu [ecalesa ton ion mu]”.

…Și îmi aduc aminte…cele câteva oscioare albe, curate ale Sfinților Prunci uciși de Irod…pe care le-am sărutat cu câțiva ani în urma…în casa unui bărbat credincios.

…Care mi-a spus că acolo unde sunt depozitate și de unde a primit și el câteva fărâme, într-o peșteră care le poartă numele, la Betleem…Sfintele Moaște ale celor 14.000 de Prunci uciși de Irod…strălucesc…fiind o bucurie duhovnicească imensă.

Și, iată!, că la Biserica Rusă (a studenților) din București, la Pitești, la Alba Iulia, la Mănăstirea Sihla, la Mănăstirea Pângărați, în Suceava, la Mănăstirea Libertatea din jud. Călărași, la Timișoara, la Mănăstirea Jercălăi din Prahova, la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu…avem din Sfintele Moaște ale Sfinților Prunci uciși din porunca lui Irod.

Și avem o lecție deschisă de sfințenie…pe care a provocat-o o panică de putere.

Căci atunci când crezi că ești stăpânul altora…cu drept de viață și de moarte asupra lor…nu ai de fapt nicio putere.

Ți-e frică de ei, ți-e frică de toți…pentru că te simți singur

Și dacă 2012 se termină cu singurătatea păcatului în noi…cu păcatele care ne dezunesc, ne îndepărtează de oameni…atunci e semn că n-am fugit la Domnul după comuniune…ci ne-am ascuns în propria noastră frică.

Însă, iubiții mei, vă îndemn să nu aveți frică!

Să nu vă temeți de păcat, de eșec, de durere, de nefericire, de sărăcie, de singurătate…ci de neiubire!

Să vă temeți doar de acest lucru: ca nu cumva, datorită păcatelor voastre, să se stingă iubirea de Dumnezeu și de oameni în inima dumneavoastră!

Pentru că fără ea suntem goi de umanitate, fără bucurie, fără nădejde la ceva mai bun

Iar noul an 2013 e tocmai…pentru nădejde.

Pentru nădejdea de mai bine

În primul rând de la noi înșine.

Căci atunci când vorbim de bucurie vorbim de împlinire personală și comunitară.

De aceea vă urez să nu se stingă în dumneavoastră dragostea de Dumnezeu, de semeni și pentru tot lucrul bun! Să nu se stingă nădejdea, dorința de mai mult și de mai bine și voioșia sufletului.

Întru mulți ani…și Domnul să ne binecuvinteze pe noi, pe toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predică. Cine te face să arzi?

Iubiții mei,

când v-ați uitat azi în calendar…ați văzut că sunt pomeniți cei 20.000 de Sfinți Mucenici arși de vii în Nicomidia.

Și cred că v-a trecut un fior prin inimă…

Un genocid comandat de Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius.

I-au închis în Biserică, au pus lemne împrejurul ei și câlți ca să se aprindă focul…iar Sfinții lui Dumnezeu cântau…Cântau dumnezeiește…

Au ars cu toții…20.000 de oameni…

Însă nu ieșea „niciun fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit”.

Cine te face să arzi?

În cazul Sfinților Mucenici: iubirea pentru Dumnezeu.

Însă poți să arzi…din diverse alte motive…la polul opus martirajului.

Poți să arzi…din cauza poftei.

Să te mistuie cu totul, să te aprindă, să te scoată din minți desfrânarea…pentru că nu poți să te culci cu ea…sau cu el…cu cel/ cea pe care îl/ o dorești.

Căci ce înseamnă să fii fanul cântăreței sau al artistei celebre cutare…dacă nu, în mare parte, excitatul lulea de persoana ei?

Ce te fascinează în primul rând: glasul, rolul, cariera…sau persoana?

Și dacă ai 16, 17, 18, 19, 20…și vânzoleală de sentimente cenușii în tine…știi răspunsul.

Poți să arzi de nerăbdare…că nu știi dacă ai câștigat la loto.

Poți să arzi de invidie…atunci când vrei să te compari cu cei pe lângă care nu te poți apropia prin munca ta.

Poți să arzi de mânie…când ești călcat pe orgoliu…când oamenii te scot din sărite…și nu știi ce să le faci…ce să le zici…cum să îți verși inima…

Poți să arzi de dorința de a poseda, de a avea, de a avea mulți bani…fapt pentru care ești în stare să îți omori părinții, să îți vinzi soția, să îți amanetezi copiii, să dai foc la tot orașul…

Căci focul dorinței, dacă nu este îndreptat spre Dumnezeu…se îndreaptă spre tot felul de prăpăstii…

Iar cei care s-au lăsat martirizați au avut focul dorinței, al dragostei arzând pentru El și nu pentru ei…și de aceea s-au dat spre jertfă Lui.

Ce trebuie să facem?

Să ne reorientăm dragostea!

Pentru că omul așa e făcut de Dumnezeu: să dorească să cunoască, să dorească să iubească, să dorească să creeze.

Sufletul uman se aprinde de iubirile în care crede.

Și dacă atunci când ești mic…jucăriile și păpușile tale reprezintă totul…iar mai apoi școala te pasionează…apoi te descoperi, te vezi pe tine…și ești curios și de celălalt…apoi munca…apoi lucrurile din jur, pe care le descoperi…asta ne arată tuturor că nu ne oprim din iubit.

Numai că iubirea aceasta față de toți și toate are un sens imens și acela e Dumnezeu.

Și ai nevoie de convertire, de credință, de luminare dumnezeiască…pentru ca să înțelegi că Cel mai de iubit…e Cel care te-a creat.

Și că prima iubire e El…și apoi cele din creația Lui…

Căci așa se explică martirajul: pentru că L-au iubit pe El mai presus de toate…tocmai de aceea L-au ales pe El în locul tuturor ființelor și lucrurilor.

Dar dacă nu ai adevăratul sens transcendent, adică dorirea Lui…te pierzi în iubirile din jurul tău…sau din tine.

E foarte ușor să înțelegi egoismul: e iubirea de tine…oricum ai fi tu…pentru că nu ai încredere în nimeni. Nu ai nici în tine…Dar pentru că ții prea mult la pielea ta…te accepți așa cum ești.

Iar dacă ești un om dotat fizic sau intelectual…îndrăgostirea de tine și de potențele tale te face să nu mai vezi cât de urât ești…în comparație cu adevărata frumusețe.

De aceea egoismul e o autolimitare puerilă

Poți să te oprești la iubirea pentru părinți, pentru soție, pentru copii…pentru că sunt ai tăi…și sunt legați de tine…

Dar prin asta te iubești pe tine în ei.

Nu mai vrei să îi vezi pe alții…tocmai pentru că nu vrei să îți vezi defectele tale…care se răsfrâng și asupra familiei tale.

Și când doar ai tăi contează, familia ta…și familia ta e mai importantă decât familia altora…arăți că gândești izolaționist…că te vezi într-un deșert de lume…unde numai tu „ai dreptul” să te bucuri mai mult decât ceilalți.

Poți să ai pasiuni incontrolabile…poți să vrei mai mult decât poți…sau decât ți se permite…tocmai pentru că izvorul iubirii, care trebuie dăruit lui Dumnezeu și care e imens…vrei să îl dedici unei femei…unui bărbat…unui animal…unei meserii…unei îndeletniciri.

Și viciul…iubirea păcătoasă/ morbidă pentru cineva sau ceva…e tocmai acest lucru: iubirea pentru Dumnezeu aruncată aiurea

O imensă forță irosită…

Așa după cum masturbarea e aruncarea în gol a vieții potențiale…sau dansatul toată noaptea e o sleire de vigoare

Sau cum pasiunea pentru un lucru minor e pas bătut pe loc…în comparație cu virtutea…care te umple de har și de înțelepciune dumnezeiască.

Așa că, pentru a arde bine…pentru a fi focuri aprinse…trebuie să ne lăsăm aprinși de Dumnezeu.

Și Dumnezeu, pe cei care aprind focul pocăinței în ei…îi aprinde cu lumina Sa cea veșnică.

Îi face torțe, lumini care se văd de la distanță, faruri în noapte pentru alții…

Mizați pe arderea care îndumnezeiește!

Pe arderea care spală păcatul în noi și ne umple de frumusețea Lui.

Pentru că a ardepentru păcat…înseamnă a nu suferi nici acum…nici veșnic lumina Lui, slava Lui.

Iar dacă nu o putem simți, dacă nu o putem accepta…slava Lui ni se face foc…foc veșnic…tocmai pentru că noi nu ne-am lăsat aprinși acum, aici, de focul dragostei Lui.

De aceea…să ne facem lumânare de ceară prin pocăința noastră, să ne facem câlți aprinși prin lacrimile noastre de pocăință…pentru ca el să ne aprindă sufletul și trupul cu dorirea Lui.

Și ea, dorirea Lui e bucurie fără sfârșit

Domnul să ne facă părtași ai acestei bucurii! Amin.

Predică. Cine ne încununează pe noi?

Iubiții mei,

astăzi, în a 3-a zi a praznicului Nașterii Domnului, l-am pomenit pe Primul Mucenic al Bisericii: pe Sfântul Arhidiacon Ștefan…al cărui nume, în greacă (stefanos), înseamnă cel încununat.

Și care și-a transformat numele…în realitate a vieții sale, pentru că Sfântul Ștefan a fost încununat de Dumnezeu cu slava Sa, l-a umplut de har [F. Ap. 7, 55] și i-a dat să moară mucenicește [F. Ap. 7, 59-60] pentru El.

Pentru că evreii nu au suportat două lucruri la Sfântul Ștefan: le-a spus adevărul dureros, acela că sunt ucigașii lui Mesia [F. Ap. 7, 52] dar, mai ales pentru faptul, că le-a arătat că el e un urmaș adevărat al Lui.

Și cum le-a arătat?

Vorbindu-le despre vedenia pe care tocmai o vedea [F. Ap. 7, 55-56], acolo, în mijlocul lor, al celor sălbăticiți de furie [F. Ap. 7, 54].

Asta pentru ca noi, cei de după 2.000 de ani, să nu mai strâmbăm din nas când vine vorba să le vorbim oamenilor despre Dumnezeu.

Căci dacă simți să vorbești, să predici despre El și să faci faptele Lui în viața altora…atunci trebuie să trecem la treabă!

Să Îl predicăm oriunde…și după cum suntem iluminați să o facem!

Pentru că predica trebuie să fie pe măsura minții omului din fața ta.

Dacă înțeleg mai puțin…le vorbești băbește.

Dacă sunt erudiți…le vorbești savant

Însă întotdeauna pe limba lor, la nivelul lor, în ritmul minții lor…

Sfântul Ștefan le-a vorbit despre cum îl încununa extatic Dumnezeu pentru curăția vieții lui.

Și le-a spus: „Iată, văd cerurile deschise [tus uranus diinigmenus] și pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [F. Ap. 7, 56, cf. GNT].

Vorbind astfel despre slava lui Dumnezeu…dar și despre Fiul Tatălui, egal cu Tatăl și cu aceeași slavă ca a Tatălui, împărățind peste toată creația.

Și evreii care îl ascultau, considerând că a spus o blasfemie, și că Cel răstignit pe lemn…nu e de-a dreapta Tatălui și cu umanitatea Sa…au țipat cu glas mare, și-au acoperit urechile, ca să nu-l mai asculte și au sărit împreună peste el, peste Ștefan [F. Ap. 7, 57] și scoțând-l din cetate au început să-l bată cu pietre [F. Ap. 7, 58].

Așa arată fanatismul religios: de la discuția despre sfințenie ajunge imediat la a-ți da cu cataroaie în cap!

Și cine nu știe să asculte, cine nu știe să accepte poziția celuilalt, chiar dacă ea e o tâmpenie imensă…nu e atât de evlavios pe cât crede…și, cu atât mai mult, nu e atât de drept în fața lui Dumnezeu pe cât consideră el.

Iar dacă Dumnezeu încununează pe cineva cu putere de sus…dacă îl umple de har…cine poate să-I stea împotrivă?

Și care e rostul de a te lupta cu Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu încununează dumnezeiește pe cine se luptă după adevăr.

Pe cine se nevoiește cu lărgime de inimă…

Și El, Dumnezeul nostru, Care vede în ascunsul inimii, al vieții noastre…nu greșește niciodată când ne binecuvintează cu darurile Sale…și nici când ne mustră pentru păcatele noastre.

Și pe fiecare dintre noi, după măsura noastră, El ne umple cu slava Sa.

…Iar arhidiaconul Ștefan a slujit Bisericii!

Căci diaconia e slujire, slujire sfântă…

A slujit cu fapta, cu cuvântul, cu sângele lui…

I-a slujit lui Dumnezeu spre minunarea celor credincioși și spre mustrarea celor fărădelege.

Și viața noastră trebuie să fie, deopotrivă, o mângâiere dar și o mustrare pentru cei care ne cunosc.

Trebuie să mângâiem prin înțelegerea și bunătatea noastră…dar trebuie să și mustrăm, prin simpla noastră prezență și activitate, pe cei care dormitează, care s-au lăsat pe tânjală

Pentru că scopul celor încununați de Dumnezeu e tocmai acela de a purta mărturia prezenței lui Dumnezeu în societatea de azi.

Și când cei doi miri se căsătoresc și li se pun cununile/ cununiile…ei mărturisesc faptul că Dumnezeu e podoaba lor.

Iar monahii și monahiile, prin culionul lor…și ierarhii prin mitrele lor…vorbesc despre același lucru dumnezeiesc/ tainic: că Dumnezeu e Cel care i-a împodobit…Care i-a rânduit în slujirea lor.

Pentru că Cel ce te încununează rege, ierarh, mire, monah, fecioară e Dumnezeu, Cel care ne dă tuturor puterea de a lupta lupta cea bună, duhovnicească, a împlinirii poruncilor Lui.

Astfel, Sfântul Ștefan, ne amintește că nu ne putem încununa de unii singuri…ci Dumnezeu e Cel care ne dă harul de a ne împlini vocația.

Însă, totodată, că pentru a ne simți împliniți…trebuie să fim mereu ardere interioară, mereu vâlvătaie, mereu candoare în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

în taina inimii noastre și la vedere, trebuie să fim oameni ai rugăciunii, ai faptei bune, ai eleganței duhovnicești…care nu dă cu pietre…ci înalță rugăciuni de mulțumire…sau de iertare…

Iar Apostolul zilei ne amintește și de Saul [F. Ap. 7, 58; 8, 1]…adică de viitorul Pavel, Apostolul…care a consimțit la uciderea lui Ștefan.

Și verbul e acesta: sinefdocon [F. Ap. 8, 1, cf. GNT].

Sin + efdochen, care, literal, înseamnă: cu bună părere sau: bine i s-a părut.

I s-a părut ca e un lucru bun să fie omorât Ștefan.

Dar după ce și lui i s-a arătat Domnul întru slava Sa…va mărturisi: „nu sunt vrednic [icanos] să fiu numit Apostol, fiindcă am persecutat/ prigonit [edioxa] Biserica lui Dumnezeu [tin Ecclisian tu Teu] [I Cor. 15, 9, cf. GNT].

Pentru că Domnul nu bagă gunoiul Sfinților sub preș ci ni-l prezintă tocmai pentru ca să le urmăm pocăința.

Nu păcatele…ci pocăința!

Iar când Sfinții își reliefează păcatele…când vorbesc despre ele în culori vii…arată cât de mult detestă ei păcatele…

Pentru că trebuie să fii încununat de Dumnezeu, umplut de slava Lui…ca să îți bați joc de păcatele tale…să ți le mărturisești cu smerenie…

Și fie ca și noi să ne plângem și să ne spovedim păcatele cu multă părere de rău…pentru toată viața…

Nu doar până la spovedit…ci pentru toată viața!

Căci cel ce iubește pe Dumnezeu întotdeauna se vede pătat/ păcătos…chiar dacă păcatele lui i-au fost iertate.

Pentru că iubirea nu uită niciodată

Dumnezeu să ne încununeze pe toți, acum și la sfârșitul vieții noastre, cu mila iertării Sale de oameni, pentru ca să mergem întru ale Sale, întru bucuria vieții veșnice! Amin.

Predică despre luminarea omului

Iubiții mei,

Troparul Nașterii Domnului vorbește despre lumina cunoștinței/ cunoașterii pe care a adus-o Domnul.

Și pentru ca să Îl cunoaștem pe Domnul și pentru ca să ne închinăm Lui cu adevărat, ortodox, avem nevoie de harul Său. De slava Lui. Care să ne inunde

Pentru că la noi, în Biserica lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu vine din iradierea slavei Lui în noi.

Vine din simțirea și conlucrarea cu harul Lui.

Căci de aici: lumina cunoștinței/ a cunoașterii.

Lumina care dă cunoaștere…dumnezeiască

Asta în comparație cu filosofiile umane, care cred că a fi cultivat la suflet sau a fi intelectual, prin cunoaștere din ce în ce mai specializată…înseamnă suprema cunoaștere pe care o poate atinge omul.

Mai pe scurt: Școala crede că cunoașterea e doar rezultatul studiului personal, al predării de experiență, al observării și al experimentului științific.

Biserica Ortodoxă însă crede că cunoașterea adevărată coboară de la Dumnezeu prin iluminare și vedere dumnezeiască și că aceasta e cea mai înaltă cunoaștere a lumii.

Cunoaștere care nu se opune primei, celei naturale…ci o desăvârșește cu adevărat…pentru că ea e de la Dumnezeu…și nu de la om.

Iar cine cercetează în mod onest creația lui Dumnezeu nu poate să ajungă decât la El. Pentru că El e Creatorul a tot ce există.

Însă orgoliul uman, care e o iradiere de la demoni în viața noastră, nu vrea să învețe de la Dumnezeu.

Și dacă nu înveți de la El…și, mai mult decât atât, dacă nu te umpli de El, de slava Lui și de prezența Lui liturgică, sacramentală, nu poți fi un om luminat.

Poți fi un om cu știință de carte, un om cu studii…dar, în același timp, un mare mitocan, un mare fariseu, un adevărat dezastru pentru umanitate…dacă nu ești luminat de Dumnezeu.

Dacă nu locuiește Dumnezeu, prin slava Sa, în tine…

Însă când ești și una și alta, adică și munte de carte dar și un imens om al lui Dumnezeu, un Sfânt al Lui, atunci Dumnezeu Se arată întru tine în toată splendoarea Lui.

Pentru că nu e de ajuns să știi…ci trebuie să devii ceea ce știi.

Și în Dumnezeiasca Icoană a praznicului în care suntem…o vedem pe Maica lui Dumnezeu plină de lumină.

Îl vedem pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, plin de lumină.

Îi vedem pe magi, pe păstori și pe Puterile cerești pline de lumină…

De lumină dumnezeiască…

Pentru că luminarea omului e consecința umplerii noastre de slava Lui prin Dumnezeiescul Botez și prin toată viața Bisericii.

Viața Bisericii e plină de lumină, de lumina Treimii, Care e din veci și pentru veci.

Pentru că de aceea sunt pline Icoanele noastre de galben, de un imens galben: pentru că acest galben exprimă viața/ slava/ frumusețea lui Dumnezeu. Necuprinsa frumusețe a lui Dumnezeu…

Și dacă El te umple de frumusețea Lui…atunci ești frumos. Ești plin de lumină!

Și așa cum dragostea stă la baza familiei și a nașterii copiilor și a creșterii și educării lor cu înțelepciune…la baza dragostei e slava Lui.

Pentru că dragostea e un dar imens al slavei lui Dumnezeu.

Și numai când El ne umple de dragostea Lui ne luminăm spre cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și de viața cea cuvioasă, bine-plăcută Domnului.

Pentru că în Biserica lui Dumnezeu nu intelectualul e omul de excelență ci înduhovnicitul/ luminatul/ îndumnezeitul.

Cel pe care Dumnezeu îl schimbă continuu…care se umple continuu de cunoașterea Lui și de cunoașterea lumii e paradigma umană/ exemplul în Biserică.

Și putem înțelege cu toții asta dacă privim Sinaxarul Bisericii sau, mai scurtul nostru Calendar bisericesc, care sunt cărțile de vizită ale Bisericii.

Pentru că acolo vom găsi Sfinți, mulți Sfinți, mii de Sfinți…care sunt Sfinți nu pentru că erau foarte școliți sau neșcoliți, nici pentru că erau de la oraș sau de la sat, nici pentru că erau bărbați sau femei…ci pentru că toții sunt plini de același har și de aceeași credință.

Iar cei care ridiculizează credința noastră ne întreabă în mod franc/direct: dar de unde știți că credința ortodoxă e adevărata credință? De ce nu sunt toate credințele bune?

Și eu ca preot, pentru un om care nu e prea dus la Biserică sau nu e de-al nostru, nu e ortodox…îi dau un răspuns…palpabil.

Sunt preot de 7 ani și am și acum din prima Sfânta Aghiasmă pe care am slujit-o…

Și când mă apropii ca să beau din ea…mă umplu de cutremurare sfântă…

Pentru că oricine știe că o mâncare lăsată afară din congelator se strică în 2-3 zile…și apa devine bolercă/ de nebăut în câteva zile…

Însă cum e apa…apa aceasta sfântă…în care a coborât slava lui Dumnezeu la rugăciunea mea, a păcătosului…de e ca atunci când am sfințit-o?

Cum de s-a împlinit teologia slujbei…în apa aceasta?

Că am spus să se sfințească apa…și nu numai că am spus…ci Dumnezeu așa a făcut-o!

Dacă Biserica Ortodoxă nu e a lui Dumnezeu și dacă teologia ortodoxă nu coincide cu viața ortodoxă…cum să facă Dumnezeu astfel de minuni cu noi?

Dar El le face cu noi, din marea Sa milostivire față de noi…pentru că noi suntem slujitorii adevăratei lui Biserici.

Și aici nu e vorba de fanatism (că fanatismul vine din neștiință, din lipsă de experiență) ci de pragmatism eclesial, liturgic, teologic.

Pentru că slujba dă rezultatele pe care le spune teologia slujbei.

Însă eu, ca preot, știu și simt și văd slava lui Dumnezeu când slujesc Dumnezeiasca Liturghie, când sfințesc apa, când spovedesc, când mă rog pentru cei adormiți, când citesc, când contemplu, când văd ce organică, ce fără fisură e teologia Bisericii, de la Sfântul Adam și până azi…

Îl văd pe Același Dumnezeu lucrând aceleași minuni în cei care se încred în El cu totul

De aceea mă bucur întru slava Lui…care mă luminează să înțeleg ceea ce citesc, ceea ce cânt la strană, ceea ce văd în Biserică.

Îmi dă ochi ca să văd slava Lui…așa cum le-a dat tuturor Sfinților Lui, cărora El li S-a făcut cunoscut.

Căci El ni Se revelează/ ni Se descoperă în același fel tuturor: prin slava/ harul Său!

Și fără harul Prea Sfintei Treimi nu putem vedea nimic coerent și nici nu putem să ne curățim de patimi…pentru că adevărata cunoaștere și adevărata vedere de sine e darul, e mila Lui, e iradierea Lui, e bunătatea Lui.

Motiv pentru care primim lumină dumnezeiască/ necreată de la Răsăritul cel de sus și de la Soarele dreptății…prin ambele sintagme fotofore vorbindu-se tainic despre Dumnezeul Care ne umple de slava Lui.

Pentru că răsăritul nostru duhovnicesc e atingerea Lui de sufletul și de trupul nostru.

Și răsăritul acesta se numește convertire…sau început al luminării duhovnicești.

Și ca să vezi teologic…trebuie să vezi de sus.

Să vezi cu ochii lui Dumnezeu…

Și ca să-L vezi pe El trebuie să nu mai vezi lumea…și să nu-ți mai placă nimic din lume mai presus de El.

Căci atunci când privești în soare…orbești…

Și când ești umplut de slava Lui…nu-L mai vezi decât pe El…pentru că El a înlocuit întreaga lumea pentru tine

Și de aceea El, Dumnezeul nostru, e Soarele cel necreat…e Lumina noastră cea adevărată și veșnică…dar o lumină care ne duce la toată dreptatea Lui, adică la toată porunca Lui.

Căci lumina Lui/ harul Lui nu te poate învăța răul, extremismul, lipsa de măsură, impostura…ci cum să te faci deschis, larg pentru tot binele, pentru tot ce e drept…și să te faci învățător pentru cei care caută dreptatea Lui, frumusețea Lui, foamea și setea Lui.

Iar cei schimbați de El și umpluți de slava Lui s-au făcut propovăduitorii vieții duhovnicești, ai vieții cu Dumnezeu pentru întreaga umanitate.

De aceea, când spunem Apostol, spunem om schimbat/ transfigurat de Dumnezeu…și nu un ageamiu neoprotestant, care, odată rău-botezat, printr-un botez fals…se crede Sfântul Pavel.

Și trebuie să ai mult tupeu…să te crezi Pavel

Mult orgoliu nesimțit

Așadar praznicul Nașterii Domnului ne spune că viața ortodoxă e naștere din nou, de sus…că e viață sfântă…și că trebuie să trecem prin toate stadiile vieții duhovnicești pentru ca să ne facem adevărați Bărbați/ Apostoli ai Lui.

Și dacă vreți să îi cunoașteți pe Apostolii Lui…și pe cei întocmai cu Apostolii Lui…îi puteți studia cu mărime de inimă…pentru că 2013 e dedicat la doi Sfinți ai Lui întocmai ca Apostolii Domnului pentru întreaga Biserică: Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena.

Adică sunt lucruri prea serioase ca să le tratăm într-o doară…prozaic…

Astfel stând lucrurile cu luminarea dumnezeiască…vă îndemn să vă reconsiderați lucrurile în ceea ce-i privește pe oameni.

Și în fruntea listei trebuie să-i punem pe Sfinții Lui, apoi pe învățații Bisericii în diverse științe, și numai în al treilea rând accesăm cunoașterea celorlalți oameni din Biserică sau din afara ei…când vrem să avem certitudini teologice și ascetice.

Adică despre viața sfântă învățăm de la Sfinți și de la învățații, erudiții Bisericii și nu de la politicieni, ziariști, scriitori, actori sau impostori.

Căci altfel nu ne luminăm…ci ne întunecăm

Iar dacă luminarea are consecințe reale…tot la fel de dramatic de reale are și întunecarea minții/ demonizarea

Așadar, fie ca Dumnezeu să ne bucure întru cunoașterea Lui și să ne facă locașuri ale Sale acum și pentru toți vecii. Amin!

Predică la Nașterea Domnului [2012]

Iubiții mei,

ce a adus în noi…postul de 40 de zile?

Ne-a făcut proprii simțirii lui Hristos, care Se naște astăzi…cu delicatețe infinită față de oameni…sau ne-a făcut indiferenți față de oameni?

Ne-a adus frumusețe…sau o bună părere despre noi înșine?

Pentru că postul e o hrană vie pentru cel care flămânzește pentru Dumnezeu, e o haină de nuntă pentru cel care se curățește de patimi…dar este și un prilej de infatuare, pentru cine consideră că postul, în sine, e de ajuns

Nu, nu e de ajuns!…

Postul ne duce, ca și Arhanghelul Gavriil, care s-a arătat ca stea minunată magilor…către Domnul.

El e o punte către Domnul Hristos, Unul din Treime, împreună-slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Pentru că și rugăciunea, și milostenia, și citirea de cărți teologice și orice nevoință ortodoxă…nu se face pentru sine…ci pentru ca să ne facă proprii cunoașterii lui Dumnezeu și comuniunii cu Sine.

Postul e pregătirea…și nu împlinirea!

Împlinirea constă în aceea dacă Domnul ne bucură unindu-Se cu noi duhovnicește, în rugăciune, în curăție, în milostenie sau sacramental, în Sfânta Euharistie.

Dar dacă nu ne bucură…am postit degeaba…după cum tot degeaba e sărbătoare…

Căci ce să faci de sărbătoare, dacă ești trist?

Ce sărbătoare e aia, dacă suntem triști, singuri în noi înșine…fără zâmbetul harului Său în noi?

Căci harul Lui e bunătate, e curăție, e frumusețe, e dor de muncă, de nevoință, de bucurie, de împărtășire și altora din darurile lui Dumnezeu date nouă.

Harul Lui e sărbătoarea!

Magii I-au adus Domnului aur, tămâie și smirnă, după ce s-au închinat în fața Lui până la pământ [Mt. 2, 11].

Mai întâi I s-au închinat, adică ne-am nevoit 40 de zile pentru a fi cu El…și apoi I-au adus daruri din cele aduse pe drumul lor lung până la Vitleem.

Căci în post strângem daruri duhovnicești și trupești pentru semenii noștri.

Și cine dăruiește teologie, alături de o milostenie trupească, dăruiește hrană pentru suflet și pentru trup.

Căci trebuie să ajungem și prin păstori [Lc. 2, 15-17] și prin magi [Mt. 2, 9-11] la Domnul.

Adică să luăm învățătură și de la cei simpli și de la cei educați când vine vorba de cunoașterea lui Dumnezeu.

Pentru că teologia și experiența duhovnicească nu sunt deloc ușoare și avem nevoie de ajutorul multora.

De o experiență conjugată, agonisită de la mulți…

Căci scopul nostru e de a ajunge la Hristos Dumnezeu și prin Hristos, întru Duhul, la Tatăl, adică în comuniune veșnică cu Prea Sfânta Treime.

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să ne facă pe noi, oamenii, fiii Lui duhovnicești, prin harul Său. Pentru ca să ne facă oameni duhovnicești.

Și a fi duhovnicesc, a fi plin de har, înseamnă a fi plin de încredințări asupra faptului că Dumnezeu e cu noi și că El, prin toate pe care le trăim, ne conduce la Sine.

De aceea noi am fost conduși, prin post, rugăciune, milostenie, iertare și gânduri sfinte…către El.

Și dacă magii au plecat de la Vitleem/ Betleem „di’ allis odu” [pe altă cale, cf. Mt. 2, 12, GNT] după ce L-au văzut pe Domnul înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să fim alții acum…în zi de praznic/ de bucurie.

Căci la bucurie ne-a chemat și slujba de aseară și cea de azi.

Însă la bucuria duhovnicească, la cea „întru Domnul” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 376]. La cea în care ești inundat/ îmbătat/ veselit dumnezeiește de bucuria lui Dumnezeu.

Pentru că avem un motiv colosal pentru a ne bucura: Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, adică Confratele nostru, pentru ca să ne umple de slava Lui și să ne îndumnezeiască.

Iar azi e începutul luminării lumii [Ibidem], a mântuirii noastre, pentru că e începutul înnoirii lumii prin har [Idem, p. 384].

Naștere fără lehuzie a fost nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru!

Căci Tu Te-ai născut din cea care nu știa de nuntă și nu ai stricat pecețile fecioriei ei ci ai păstrat-o nestricată.

Căci naștere mai presus de fire a fost nașterea Ta, Tu, Fiul lui Dumnezeu, luându-Ți din Maica Ta trup, Făcătorul sufletelor și al trupurilor, pentru ca să unești umanitatea cu dumnezeirea Ta în unica Ta persoană veșnică.

Și astfel ai „vindecat durerile Evei, cele cu întristare” [Idem, p. 384], ai împlinit prorociile pe care Tu le-ai făcut prin Profeții Tăi, ai arătat slava Ta celor care nu Te cunoșteau și marea Ta milostivire s-a făcut făcătoare de daruri pentru toți.

Tocmai de aceea și noi, Doamne, facem daruri și ne rugăm să umpli de darurile Tale pe toți.

Căci numai Tu poți să ne înveți să fim dăruitori, să dăruim cele ale noastre și unii pe alții să ne îmbrățișăm cu bucurie.

Numai Tu poți să ne înveți bucuria, bucuria cea veșnică, care nu are sfârșit și care e unirea veșnică cu Tine.

De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, îmbrățișează-ne pe toți cu iubirea Ta de oameni ca să Te lăudăm acum și întru toți vecii, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin!

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2012]

Iubiții mei,

Evanghelia zilei [Mt. 1, 1-25], prin genealogia Mântuitorului (v. 1-17), ne arată că mântuirea noastră se face în istorie, pentru că are de-a face cu viața în trup, dar totodată, că mântuirea e inițiativa Dumnezeului treimic, că ea coboară din cer în viața noastră și înseamnă comuniunea cu Prea Sfânta Treime (v. 18-25).

Adică mântuirea e un dar dumnezeiesc pentru oameni și ea vizează omul în integralitatea sa.

Căci dacă trupul ar fi fost doar un locaș indiferent pentru suflet și sensul său nu ar fi fost transfigurarea, Domnul nu S-ar fi întrupat…pentru că nu era nevoie.

Dacă omul e doar…suflet…Domnul îl putea mântui de la distanță, doar spiritual.

Însă Domnul a coborât la noi și S-a întrupat din Pururea Fecioară Maria, nedespărțindu-Se nicidecum de Tatăl și de Duhul, pentru ca să facă din trupul Lui un univers duhovnicesc în care sufletul Său să strălucească tuturor.

Și ceea ce a făcut în umanitatea Lui…să facă în noi, în fiecare dintre noi, în cadrul mântuirii noastre.

De aceea, Evanghelia de acum ne spune că trupul nu e un rău necesar ci o biserică a sufletului, în care sufletul își arată harismele dumnezeiești.

Și prin asta Domnul valorizează soteriologic creația și istoria, pentru că mântuirea se face în trup și în timp și spațiu.

Vă rog să observați lista genealogică!

Începe cu Sfântul Avraam, cu Părintele celor credincioși [Rom. 4, 16].

La fel și Biserica începe cu Cincizecimea…și listele patriarhilor ortodocși țin până la noi, pentru că Biserica lui Hristos nu s-a pierdut prin istorie…ci dăinuie până astăzi.

Vrem să știm Patriarhii Ierusalimului, ai Alexandriei, ai Antiohiei, ai Constantinopolului până azi…și ai Romei până la 1054? Ai Bisericii Ortodoxe de astăzi? Ei sunt, ca și strămoșii Domnului, reperabili.

Pentru că Biserica Ortodoxă e divino-umană, ca și persoana Domnului…și nu doar spirituală.

Iar cei care vorbesc de o Biserică spirituală, nevăzută sau care se va dezvălui numai în veșnicie…vor să ne fure, de fapt, mântuirea.

Pentru că mântuirea începe în trup, începe acum, prin Botez și prin toate Tainele și Slujbele Bisericii și prin efortul continuu de curățire de patimi, care are drept scop umplerea noastră de har și transfigurarea persoanei noastre.

Căci dacă scopul Cincizecimii a fost doar propovăduirea/ evanghelizarea și nu și transfigurarea umanității noastre atunci Biserica nu este decât o instituție care vorbește…dar nu îl transfigurează pe om.

Și acolo unde doar se vorbește populist…și unde nu se sfințesc oamenii, nu se transfigurează, nu se umplu de har ci doar de multă părere de sine…se jefuiesc oamenii de mântuirea lor.

Pentru că mântuirea se face în trup, se începe aici și acum…și nu se mai termină niciodată.

Pentru că mântuirea este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, prin care ne facem proprii de comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Și am văzut, adesea, că se face eroarea puerilă, din neștiință teologică, de a se afirma că Fiul este „a doua persoană” a Treimii.

Nu!

Fiul e Unul din Treime…pentru că persoanele treimice sunt fără început și egale.

Nu e nimeni primul, al doilea sau al treilea în Treime chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

Pentru că nu există anterioritate și posterioritate între persoanele Treimii.

Ci Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul Fecioarei, unind în persoana Sa dumnezeirea cu umanitatea, pentru ca să arate că umanitatea are sens unic și foarte fericit: comuniunea veșnică cu Dumnezeul treimic.

A nu accepta mântuirea în Hristos, adică a nu accepta frumusețea veșnică, prin transfigurarea ta, în Biserică, prin slava lui Dumnezeu, înseamnă a cădea din fericire.

Iar noi, în praznicul Nașterii Domnului, tocmai pentru aceasta Îi mulțumim Domnului: pentru fericirea de a ne fi mântuit de păcatele noastre (v. 21) și de a ne fi umplut de slava Lui.

Evanghelia zilei însă accentuează umanitatea lui Hristos.

În v. 18 apare Mama Lui, Maria. Iar Sfântul Iosif este logodnicul ei.

Și nașterea suprafirească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioară e subliniată prin expresiile: „s-a aflat având în pântece [en gastri ehusa] de la Duhul Sfânt” (v. 18) și „ce s-a zămislit în ea [en afti ghenniten] este de la Duhul Sfânt” (v. 20).

Însă nu doar Duhul Sfânt a lucrat întruparea Fiului din Fecioară ci întreaga Treime a lucrat-o.

Pentru că niciodată Fiul sau Duhul nu fac ceva de Unii singuri ci numai în conlucrare cu celelalte Două persoane.

În v. 21 avem prorocit numele Fiului lui Dumnezeu întrupat: Iisus.

Și Iisus e Cel prorocit de Sfântul Isaia la Is. 7, 14, numit acolo Emmanuil (v. 23).

Pentru că toate profețiile vechitestamentare vorbesc despre El, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care este Iisus…și Care Se numește și Hristos/ Mesia, după cum au spus aceleași profeții vechitestamentare.

Și în MGK, Mt. 1, 25  ne spune despre Iisus că este ton prototocon-ul/ unul-născut al ei, al Fecioarei. În GNT nu apare sintagma.

Însă Unul-Născut al Fecioarei este Unul-Născut al Tatălui.

Pentru că Cel născut din Tatăl mai înainte de veci, Se naște, în zilele cele din urmă, din Fecioară, făcându-Se ceea ce nu era, adică om și rămânând ceea ce era, Dumnezeu, fiind Dumnezeu și om, pentru ca să mă mântuiască pe mine, omul cel pierdut…

Și vestindu-ne aceste lucruri prea-înveselitoare Evanghelia de astăzi, ne face să ne gândim viața creștină ca dar al iubirii Sale de oameni.

Tocmai de aceea din darul nostru trebuie să dăm și altora viață și mântuire.

Și viața și mântuirea noastră e cunoașterea și comuniunea cu Dumnezeul Cel în Treime slăvit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că viața cu El e mântuirea noastră.

Vă doresc numai bine, multă sănătate, liniște și fericire în viața dumneavoastră, de la Dumnezeul nostru treimic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predică despre femeile care îmi plac

Iubiții mei,

De la grădiniță și până când te însori…ești întrebat ce femeie îți place.

Sub diverse forme…ți se pune această întrebare.

Ca și când dorința ta de a găsi un anume fel de femeie…ar însemna, totodată, și să găsești acea femeie…

Însă problema e falsă…și creează idoli.

Creează idoli feminini

Pentru că nu ce îți place cauți…ci cauți femei (înțelegi asta după ce întâlnești femei dispuse să îți vorbească sincer despre ele și suratele lor) care să te învețe…cum sunt femeile.

Căci dacă îți cauți propriile tale dorințe…sau dacă vrei ca femeile să se transforme după dorințele tale…nu vrei, de fapt, să cunoști femeile.

Însă dacă o femeie te învață cum e ea și cum sunt și alte femei…atunci înțelegi ce îți place la cea care ți-a deschis ochii despre femeie.

Pentru că e nevoie să iubești și să înțelegi femeia, să o respecți și să o admiri pentru ca să o poți cunoaște.

Dacă vrei ca ea să fie…după cum vrei tu…nu vei vedea cum e ea de fapt.

Și vei trăi în minciună…

Și de aceea, acum, fiind iubit și apreciat de femei, înțeles de câteva…știu ceea ce îmi place la ele.

Iar aici nu vorbesc doar de femeile ortodoxe…ci de toate, în general…

Așa că îmi plac femeile care sunt demne, care au bun simț, care știu să te primească în viața lor și să îți vorbească cu propriul lor glas.

Și sunt condiții foarte dure pentru tinerele domnișoare…sau care nu mai sunt domnișoare…dar nici nu se simt doamne

Pentru că a ajunge o doamnă înseamnă să ai o istorie personală cu care nu ți-e rușine, experiențe de maturizare prin care ai trecut, lucruri pe care le-ai făcut, pe care ți le-ai asumat…

Și doamnele…adică femeile care îmi plac mie…sunt rare

Dar aceste femei rare sunt femeile de la care mă bucur să învăț, pe care mă bucur să le admir, cu care vreau să fiu în momente de destindere înaltă, non-superficială.

Da, știu, mulți dintre dumneavoastră ați venit ca să vedeți care…„e genul meu”.

Sau dacă nu cumva mă voi deda la picanterii

Însă dacă ați dori un răspuns sincer de la dumneavoastră, la întrebarea referitoare la femei, nu cred că ați confunda excitația cu…valoarea femeii.

Sau dacă ați privi în viața dumneavoastră, la femeile care v-au impresionat, cu siguranță că mi-ați mărturisi că vă plac acelea…și că în preajma lor ați vrea să fiți.

Pentru că femeile care ne plac sunt cele pe care le-am cunoscut în adâncul lor…și nu periferic.

Iar o femeie e frumoasă…nu pentru că are ochii negri, păr bogat, un corp impresionant și anumite calități sociale ci pentru că e reală, e veridică, e pe sufletul tău.

Pentru că te împlinește pe tine…

Și te împlinește dacă te înțelege, te apreciază, te ajută să crești în vocația ta.

Iar pe măsură ce crești în inima ei…și ea crește în ochii tăi

Și se face tot mai frumoasă, indispensabilă, de neînlocuit pentru tine pe măsură ce tu îți regăsești aspirațiile și crezurile în ea ca într-un partener de dialog și de creație.

De aceea…„ce femeie îmi place”, întrebare pusă în copilărie sau în adolescență este falsă/ irelevantă: pentru că femeia se cunoaște în dialog cu ea, alături de ea…și nu de la distanță!

Însă pentru a o afla trebuie să îți dorești acest lucru la modul foarte serios și să întâlnești o femeie care să fie foarte serioasă cu fericirea ei.

Care să își dorească să fie fericită și împlinită și nu, în primul rând, scăldată în bijuterii și îngrășată la inimă cu cardul.

Așadar, îmi plac femeile de un bun simț direct și natural, care prețuiesc adevărul și detestă eufemismul și care au creat ceva proeminent în viața lor.

Care s-au construit de copile…și care vor să moară împlinite, muncind pentru scopul lor până în ultima clipă

Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru femeile pe care le-am cunoscut și care m-au învățat lucruri enorm de frumoase în viața mea…și nădăjduiesc, pe viitor, să învăț plusurile alterității de la femei care știu să fie exemple…nu doar pietre de sminteală. Amin!

Page 1 of 24

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén