Etichetă: Predici 2013

Iubiții mei,

ultima duminică a lui 2013, care face parte din praznicul Nașterii Domnului, ne vorbește despre fugă…despre călătoria într-o țară străină…și despre întoarcerea acasă.

A cui? A Domnului, a Maicii Domnului și a Sfântului Iosif, logodnicul Maicii Domnului.

Pentru că Evanghelia zilei este Mt. 2, 13-23.

Au plecat în Egipt noaptea, după revelația Îngerului (v. 13-14). Adică pe furiș, pentru ca să nu fie omorât și…Domnul…

Și au stat acolo până la moartea lui Irod (v. 15), a celui care a ucis, prin porunca lui, 14.000 de Prunci, care și ei sunt pomeniți azi, ca Sfinți ai lui Dumnezeu.

De unde înțelegem, că cel care inițiază un genocid, un omor sistematic al unui popor, e vinovatul prim al omorurilor, deși toți subalternii lui participă la masacru. Dar, în același timp, că a muri pentru Hristos înseamnă a fi viu și împreună cu El în ceruri.

Însă din Viețile Sfinților aflăm că nu numai cei 14.000 de Prunci au fost martirizați de Irod pentru că nu L-a prins și omorât pe Domnul ci și alții.

Datorită Domnului…pentru că nu L-a omorât pe El…Irod îl omoară pe Sfântul Simeon Purtătorul de Dumnezeu și pe Sfântul Arhiereu Zaharia, pentru că nu l-a predat pe Sfântul Ioan Botezătorul. Omoară toți membrii Sinedriului, în afară de unul, pe care îl orbește. Arde de vii 4 oameni iar pe alții i-a omorât în alt fel…

Pentru că invidia lui la adresa Domnului era mare…

Și invidia, ura, prostia, necredința, extremismul nasc tot felul de calamități sociale.

Tocmai de aceea nu trebuie să încurajăm niciodată disprețul la adresa altora și violența împotriva lor.

Pentru că vedem, din viața Domnului, că nu duce la nimic bun lupta împotriva vieții oamenilor.

Fuga în Egipt  (v. 15) cât și uciderea Pruncilor (v. 18) fuseseră profețite.

Și i-a strălucit din nou în vis Îngerul Domnului…și l-a învățat pe Sfântul Iosif că trebuie să se întoarcă acasă (19-20)…iar el s-a arătat credincios și ascultător vedeniilor primite de la Dumnezeu.

S-a întors în Galilea…și a locuit în Nazaret, tot după povățuirea extatică a Domnului, pentru ca să se împlinească profeția, cum că El Se va numi Nazoreos (v. 23).

De unde înţelegem că trebuie să plecăm undeva, să călătorim şi să ne întoarcem aşa după cum doreşte Dumnezeu.

Pentru că viața noastră trebuie să fie după voia Lui…pentru ca să fie o viață bună, binecuvântată de El.

Și, o, Dumnezeule, cât de bine se potrivește această Evanghelie cu starea actuală a națiunii române!…

Nu suntem noi poporul, care trebuie să meargă la muncă în altă parte, pentru că murim de foame în țara noastră?

Nu suntem noi goniții din țara noastră din cauza…incompetenței, a furturilor și a destructurării anti-naționale a propriilor noastre industrii?

Nu suntem noi ai nimănui…atunci când nu sunt locuri de muncă?

Și minimalizarea din propria noastră țară…se extinde și în țările unde mergem, chiar dacă, în aparență, câștigăm mai mult…și mai repede…

Cu ce costuri interioare însă?

Cine devenim după ce facem munci care nu ne onorează?…

Dar aceasta fiind ultima duminică din anul civil…azi e și un moment de bilanț.

Pentru că întoarcerea acasă e când vrea Dumnezeu…

Însă noi, cei care suntem în țară…sau departe de ea…trebuie să știm faptul, că oriunde am fi și oricine am fi…dacă suntem creștin-ortodocși, atunci trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu și în respect și iubire față de oameni.

Ce am făcut? Ce trebuie să facem? Spre ce mergem?

Sfârșitul de an…ne pune să ne întrebăm.

Orice zi este un timp al analizei…

Însă, la sfârșit de an, autoanaliza, verdictul asupra propriei tale vieți, e și mai acut.

Numai că nu trebuie să ne cerem lucruri exterioare…ci, în primul rând, schimbările propriei noastre ființe. Schimbările de adâncime.

Cine suntem noi cu Dumnezeu? Asta e problema de fond pe care trebuie să o analizăm!

Sau ce am făcut, împreună cu Dumnezeu, în acest an?

Pentru că de întrebarea asta ține și modul cum am fugit de păcate…dar și cum ne-am refugiat în virtute.

Pentru că virtutea, binele, este un refugiu, o scăpare, o alinare, o vindecare, o întraripare duhovnicească, numai atunci când e viață cu Dumnezeu.

Dacă am făcut toate dimpreună cu Dumnezeu, pentru că suntem în intimitate cu El, atunci am făcut bine!

Și binele acesta nu înseamnă contorizare de fapte…ci înseamnă starea noastră interioară.

Cum suntem, ce emană din noi, cât de văzători ai oamenilor suntem, cât de mult preț dăm pe ce e bun…înseamnă binele nostru.

De aceea trebuie să experimentăm și fuga dimpreună cu Dumnezeu și călătoria cu Dumnezeu dar și stabilitatea dimpreună cu El.

Putem să fugim de rău…dimpreună cu El…

Putem să călătorim spre inima oamenilor și spre cunoașterea lui Dumnezeu…dimpreună cu El…

Și ne putem întoarce acasă, de fiecare dată, pentru tăcerea cu El, pentru bucuria dimpreună cu El, pentru munca dimpreună cu El.

Așadar, dacă ne simțim împliniți, e darul lui Dumnezeu.

Iar dacă nu ne simțim împliniți e iarăși darul Lui.

Pentru că Dumnezeul nostru treimic ne cheamă pe toți la o continuă depășire de sine, chiar dacă stabilitatea și bucuria noastră în Dumnezeu ne împlinesc.

Vă doresc tuturor sănătate multă, înțelepciune străvăzătoare și bucurie dumnezeiască!

Vă suntem alături, pe drumul dumneavoastră și vă rugăm să ne fiți alături.

Să avem parte de un 2014 mai lin și încurajator pentru toți! Amin.

Iubiții mei,

numai oamenii care caută noul, noutatea ontologică se bucură de…nașteri!

Plictisiții de viață, de propria lor viață și a altora, nu se mai bucură de nimic.

Pentru naștere…trebuie să crezi în viață, să te bucuri de bucuriile altora, să știi să fii aproape de alții, să îți faci timp pentru alții…

Pentru naștere…trebuie să crezi în om, în potențele sale, în îndumnezeirea lui.

Altfel de ce am mai naște copii și i-am mai crește și am mai avea relații cu oamenii, dacă, în mod fundamental, noi nu considerăm pe fiecare nou-născut și pe fiecare om un Sfânt în devenire?

De aceea, când te bucuri de oameni e semn că te bucuri de Dumnezeu, pentru că numai viața cu Dumnezeu dă sens vieții dimpreună cu oamenii.

Astăzi suntem în Biserică...sau ne comportăm eclesial acolo unde suntem, pentru că trăim bucuria înspăimântată…bucuria cutremurătoare…bucuria recunoscătoare pentru faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut…Fiul Fecioarei.

Ce semn mai mare de prețuire și de încredere în om din partea lui Dumnezeu decât acesta: faptul întrupării Lui?

Ce dovadă mai mare de frumusețe dumnezeiască decât aceasta, în care Dumnezeu Se face om…pentru a ne învăța să ne îndumnezeim?

Pentru că, privind istoria lumii…și păcatele ei…doar puțini așteptau Mântuirea lui Dumnezeu cu adevărat, adică pe Mașiah…Însă nu se aștepta nimeni ca El, Hristos, Dumnezeul nostru, să facă toate pe care le-a făcut pentru noi…

Pentru că iubirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi…aproximată în dorul ei continuu după mântuirea oamenilor.

Ea întrece toate așteptările noastre…

Însă întruparea Lui a fost și este o cutremurare nu numai pentru oameni…ci a fost și este o bulversare și pentru Puterile cele cerești. Pentru că, „cu cutremur, Oștile îngerești s-au spăimântat, căci ca un Prunc mic ai binevoit a fi, Cel ce ai împodobit cerul cu stele. Și în ieslea vitelor ai fost culcat, Cel ce ții toate marginile pământului cu mâna” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 363].

Pentru că cerul și pământul sunt înspăimântate, în iubirea lor pentru Dumnezeu, de „rânduiala”/ iconomia/ lucrarea Lui mântuitoare, prin care am cunoscut cu toții „milostivirea” lui Dumnezeu [Ibidem].

În ce constă înspăimântarea iubitoare a Îngerilor și a oamenilor? În iubirea copleșitoare a lui Dumnezeu pentru om, Care a mers până la capăt pentru mântuirea oamenilor, adică până la moartea pe Cruce și pogorârea Lui în Iad.

Tocmai de aceea, când ne plac iubirile care se jertfesc…care suferă toate pentru persoana iubită…trebuie să știm că toate își găsesc rădăcina în iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru că, numai dacă Dumnezeu Se uită pe Sine pentru oameni, oamenii se pot uita pe ei înșiși pentru cei pe care îi iubesc.

Și când vedem iubirea martirică a Sfinților Lui, câte au suportat ei pentru Dumnezeu, din iubire pentru Dumnezeu…trebuie să înțelegem că iubirea lor își trage seva din iubirea Lui pentru oameni.

Pentru că El ne-a învățat să iubim fără sfârșit…

Căci cel care ne iubește doar până la un punct din viața noastră…sau numai când ne e bine…și când și lui îi e bine lângă noi…nu iubește total. Nu iubește fără sfârșit…

Dumnezeu…și nici oamenii…nu suportă sfârșitul!

Pentru că nu există sfârșit al vieții, al iubirii, al dăruirii.

Și de aceea, cei care respectă nașterea omului și puterea lui de a crea…respectă iubirea lui Dumnezeu, încrederea lui Dumnezeu, bucuria lui Dumnezeu pentru fiecare om…pe care îl face ca pe un unic și îl tratează ca atare.

Din acest motiv profund, al relației ontologice cu Dumnezeul nostru, a nu ne bucura de ceea ce ne-a făcut Dumnezeu, a nu lucra la măsura puterii noastre, a nu pune în valoare darurile lui Dumnezeu, înseamnă a nu ne bucura de unicitatea noastră dorită de Dumnezeu și de iubirea Lui personală față de noi.

Și dacă nu ne respectăm unicitatea și potențele sau modul personal în care ne putem pune în valoare potențele, nu ne bucurăm de unicitatea întrupării Sale, prin care El S-a dăruit cu totul nouă.

Însă, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se naște astăzi într-un spațiu umil, sărăcăcios, în frig, alături de animale, e lecția Lui profundă pentru noi, că trebuie să cuprindem în persoana noastră pe toți oamenii și întreaga creație, pentru că nimic nu e de nevăzut…și de neiubit pentru noi.

Dacă ne interesează orice om și dacă ne interesează orice creație a Lui, dacă suntem deschiși spre toată știința și cunoașterea Lui înseamnă că nu ne e „rușine” să ne recunoaștem neștiutori, învățăcei ai lui Dumnezeu, pe care El îi duce spre cunoașterea voii Lui.

A coborî în smerenie alături de Domnul înseamnă a ne mărturisi păcatele, a ne mărturisi patimile, a ne mărturisi puțina…capacitate de a dialoga și de a înțelege și de a iubi oamenii.

Pentru că smerenia și candoarea se regăsesc în persoana Lui. Sfințenia și curăția, măreția dumnezeiască și fragilitatea constituției umane sunt în Pruncul Iisus, Care e veșnic după dumnezeirea Lui și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Dar peștera se face „ca un palat frumos” [Idem, p. 370] pentru Maică și pentru Fiul ei…dar și pentru noi, cei care vedem icoana nașterii Lui în toată perspectiva ei cosmică.

Cum din peștera Vitleemului începe recrearea omului, a întregii creații, care e o recreare dinăuntru și nu dinafara ei.

Pentru că Dumnezeu coboară până la noi…pentru ca noi să ne umplem de slava Lui și să ne ridicăm până la El.

De aceea praznicul de azi, numit Nașterea Domnului e văzut în relație cu Arătarea Domnului la Botez [Idem, p. 371], adică cu revelarea/ descoperirea faptului că Fiul este Unul din Treime.

Iar când ne raportăm la praznicul Nașterii Lui și îl vedem ca pe un praznic al cadourilor, al bucuriei față de toți…dar, mai ales, față de cei săraci și uitați…atunci scoatem în evidență latura smerită a nașterii Lui din Fecioară.

Însă la Botezul Său, când El ne spune explicit că Dumnezeul nostru e treimic, atunci înțelegem că revelarea Lui e sensul întrupării  Sale.

Adică El pentru asta S-a născut ca om și a venit în mod umil printre oameni, pentru ca să ne învețe pe toți, în smerenie, cum să ne umplem de viața Sa cea veșnică.

Nașterea Lui a fost tainică [Idem, p. 378] dar „steaua Te-a arătat încăput în peșteră [după umanitatea Ta], pe Tine, cel neîncăput” [după dumnezeirea Ta] [Idem, p. 380]. Și El este „Așteptarea neamurilor, [Care] a venit și ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmașului” [Idem, p. 383], a Satanei.

Magii I-au adus daruri și I s-au închinat cu adevărat, „luminați fiind prin credință”. „Păstorii au văzut minunea, iar Îngerii cântau și ziceau: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!” [Idem, p. 384].

Și după cum există un singur Domn și o singură peșteră, tot la fel există o singură Biserică a Lui, neîntreruptă, care conține toate cele ale Tradiției Vechiului și Noului Testament și întru care noi ne bucurăm astăzi.

Pentru că ne bucurăm cu tot trecutul și cu tot prezentul de iubirea lui Dumnezeu cu oamenii.

Îngerii și oamenii lui Dumnezeu sunt la unison în fața Lui și prăznuiesc dumnezeiește.

Însă praznicul Bisericii e praznicul lui Dumnezeu și El, întru umilința Lui plină de dumnezeire, Se află pe Sfânta Masă și ni Se dă nouă, tuturor, spre mâncare și spre băutură sfântă, îndumnezeitoare.

Pentru că praznicul nu e praznic fără prezența Lui îndumnezeitoare alături de noi și în noi…ci numai El, Cel care Se află în mijlocul nostru, și Care ne îmbie prin toate ale Lui spre sfințenia comuniunii prezente și veșnice cu El, e Cel care face praznicul, Care ne umple de bucurie dumnezeiască, Care ne cutremură cu cutremurare dumnezeiască.

Pentru că în fiecare Dumnezeiască Liturghie noi retrăim toată iconomia mântuirii noastre și…retrăirea începe, la Proscomidiar, cu nașterea Lui din Fecioară, atunci când scoatem Agnețul din prescură…prescură ce o închipuie pe Maica Domnului, iar tăierea Agnețului pătrat înseamnă…nașterea Lui, prin care Și-a asumat întreaga umanitate în persoana Sa.

Apoi punem Steaua peste Trupul Lui, Îl învelim pe Pruncul Iisus în veșminte, adică acoperim și Discul și Potirul…pentru că Proscomidiarul, locul unde pregătim Cinstitele Daruri…e atunci peștera Vitleemului, e peștera Nativității.

Iar fiecare dintre noi suntem pomeniți acolo, la Proscomidiar, la picioarele Domnului, ale Pruncului Iisus…fiecare dintre noi fiind daruri ale bunătății Sale.

Iar toate darurile pe care noi le aducem în Biserica Sa sau le facem oamenilor sunt daruri din darurile Sale față de noi, adică sunt iubire din iubirea Lui de oameni.

Ce ne-a mai învățat Domnul prin nașterea Lui? Că „prin naștere[a Lui] a pecetluit fecioria, prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat și cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” [Idem, p. 384].

Adică nașterea nu exclude asceza fecioriei, dezlegarea de păcate înseamnă și suferință, asumarea lor dureroasă, nu numai iertare sacramentală iar întruparea Lui a însemnat transformarea nașterii oamenilor din naștere spre moarte…în naștere spre viață și spre bucuria veșnică.

Troparul praznicului subliniază faptul că nașterea Lui ne-a adus nouă „lumina cunoștinței” [Idem, p. 385]. Pentru că numai harul Lui ne aduce adevărata înțelegere, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Însă harul Său, în Biserica Sa, stă alături de cunoașterea Lui.

Harul dumnezeiesc necreat nu exclude cunoașterea teologică ci el ne dăruie însăși înțelegerea a ceea ce cunoaștem. Pentru că, pe măsură ce cunoaștem, ajutați fiind de harul lui Dumnezeu, pe cât ne deschidem lui Dumnezeu prin ceea ce cunoaștem, pe atât ne și umplem de înțelegerea Lui.

Acesta e motivul pentru care erudiția teologică nu presupune, în mod neapărat, și o viață sfântă: pentru că putem cunoaște anumite lucruri ale Tradiției și teologiei Bisericii și fără o înțelegere duhovnicească a lor.

Însă o viață sfântă presupune întotdeauna cunoașterea teologică, adică citirea și făptuirea a ceea ce citim, însă luminarea lui Dumnezeu, adică ultimul cuvânt asupra a ceea ce cunoaștem, e așteptat de la Dumnezeu, e darul Lui.

De aceea…se vorbește aici de lumina cunoștinței. Adică de prezența slavei lui Dumnezeu în noi, care ne lămurește, ne aprofundează lucrurile știute.

Și când auzim că, în mod sinodal, s-a scris un anumit text…dimpreună cu Dumnezeu, trebuie să înțelegem tocmai prezența lui Dumnezeu în mod direct, simțit, copleșitor…prin care sinodalii au înțeles voia lui Dumnezeu.

Însă luminarea lui Dumnezeu ne face să aprofundăm datele teologice ale Tradiției Bisericii. Ea e prezența Lui în modul nostru de-a fi și de-a scrie teologie.

Fără această pecete a voii lui Dumnezeu cu noi, fără această încredințare a noastră de către Dumnezeu, nu există teologie ortodoxă autentică.

Pentru că teologia ortodoxă este îndreptarul pentru o autentică viață ortodoxă, pentru o viață eclesială, pentru că viața eclesială are ritmul ei plin de har și de adevăr, care devine ritmul vieții noastre.

Într-o sedelnă a Utreniei, Pruncul Iisus e numit deja „Mielul lui Dumnezeu” [Idem, p. 388]. Pentru că Nașterea Lui e un drum spre Cruce și spre Înviere.

Fiul Se întrupează pentru a fi „Lumină strălucită” [Idem, p. 389] pentru lume. Dar El este „Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci” [Idem, p. 390]. Pentru că este, în același timp, Cel vechi de zile și Cel abia născut.

Din Sinaxarul zilei aflăm că steaua a mers „de la miazănoapte la miazăzi” [Idem, p. 391], adică de la nord la sud.

Cutremurarea sfântă a păstorilor la vederea Sfinților Îngeri [Ibidem].

Pe când magii I se închinau, Irod „s-a tulburat, semețindu-se luptătorul împotriva lui Dumnezeu, a omorî pe Hristos” [Idem, p. 393].

În fața Maicii lui Dumnezeu…cea mai bună atitudine este aceea „să iubim tăcerea” [Ibidem]. Pentru că nu suntem în stare să îi compunem cântări pe măsura curăției sale. Însă, pentru că păcătoșenia noastră e multă și avem nevoie de ajutorul ei, cântările noastre trebuie să fie pline de evlavie și de bucurie dumnezeiască.

Hristos este „Răsăritul răsăriturilor” [Idem, p. 394], adică Începutul oricărui început bun.

Dacă nu începem cu Dumnezeu lucrurile…nu le vom începe bine. Pentru că a începe cu Dumnezeu înseamnă a începe lucruri personalizatoare, care ne schimbă în bine.

Păstorii Îl slăvesc, Magii Îi aduc daruri, Îngerii cântă în fața Lui și a oamenilor aflați în praznic…

Nimeni nu stă degeaba!

Pentru că nimeni nu e scos din ecuația praznicului dumnezeiesc…pentru că praznicele lui Dumnezeu sunt pentru toată lumea, sunt atotcuprinzătoare. Cerul și pământul participă la ele.

Numai că noi trebuie să fremătăm de bucurie, să fim în mișcare, în praznic, în dăruire, în dialog, în comuniune, în deschidere continuă…

Praznicul e o deschidere ce tot se deschide!

E deschiderea lui Dumnezeu spre noi, pentru ca să ne facă tot mai cuprinzători în viața și acțiunile noastre.

De aceea, Dumnezeul nostru treimic, iubiți frați și surori, să ne facă pe noi praznice ale Sale, praznice vii, preafrumoase, în care să cânte împreună cu noi, acum și veșnic!

La mulți ani, multă bucurie și împlinire dumnezeiască tuturor cititorilor, colaboratorilor și prietenilor noștri!

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Iubiții mei,

a colinda înseamnă a propovădui nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară!

A colinda înseamnă a vorbi teologic, frumos, cuvios, bisericește.

De aceea, colindatul este o lucrare bisericească, pe care o începe preotul, prin mergerea cu Sfânta Icoană și prin cântarea troparului praznicului și e continuată de copii și de tineri, prin aceea că fac din colind o bucurie de sărbătoare.

Și pentru că ele, colindele, sunt o vestire teologică bucuroasă, care aduce bucurie oamenilor, noi trebuie să le aprofundăm înțelesul lor teologic.

„Vestea minunată” vizează o persoană și nu un lucru!

De aceea Cadoul nostru este o persoană…și nu un obiect.

Cadoul nostru e Fiul lui Dumnezeu întrupat din Pururea Fecioară Maria.

Astfel, faptul minunat e acela, că Cel ce s-a născut în Vitleem e „Cel făr’ de-nceput” [Cântările Sfintei Liturghii, colinde și alte cântări bisericești, ed. revăzută și adăugită, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 339].

Cel născut e veșnic după dumnezeirea Lui, dar acum, în timp, Se naște și ca om, fiind Dumnezeu și om.

Pentru că în ed. BOR 1988, la Mt. 2, 1 avem Betleem ca localitate a nașterii lui Hristos, de aceea, pentru unii…Vitleem pare „o formă arhaică”…un fel de „greșeală de tipar” a colindului citat.

Însă Vitleem e transliterarea exactă a ediției grecești și nu „o greșeală”. A se vedea Mt. 2, 1, GNT și NA 28.

Și nașterea Lui s-a petrecut nu oricum ci așa „cum au spus Prorocii” [Cântările…, ed. cit., p. 339].

Același colind citat [adică O, ce veste minunată!] ne spune că Mesia [Mașiah în ebraică], adică Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a născut „într-un mic sălaș” de lângă orașul Vitleem [Ibidem].

Din Lc. 2, 4, GNT, aflăm că Domnul S-a născut în Vitleem iar din Lc. 2, 7 că Prea Curata Stăpână „a născut pe Fiul ei, Cel Întâi-născut/ Unul-născut, și L-a înfășat pe El și L-a pus pe El în iesle [fatni], fiindcă nu [mai] era lor loc în găzduire [catalimati]”. Catalima fiind camera de oaspeți sau o cameră la han…

În colindul „Nouă azi ne-a răsărit”, nașterea Fiului din Fecioară e o răsărire a Lui din Fecioară [Cântările…, ed. cit., p. 340], pentru că nașterea Lui e suprafirească. Și El, Domnul Iisus Hristos, este „Mesia Cel mult dorit” [Ibidem], pentru că El este Cel prezis la Fac. 49, 10.

Hristos S-a născut din Fecioară…Și pentru ca să ne sublinieze că e om, colindul ne spune: „și cu lapte S-a crescut…în scutece S-a-nfășat…și în brațe S-a purtat” [Idem, p. 341].

De unde copiii noștri învață, de la începutul vieții lor, că a fi copil înseamnă a fi protejat, a fi iubit, a fi crescut cu atenție. Pentru că viața omului e fragilă și el are nevoie de multă atenție, de multă iubire, pentru ca să crească și să se împlinească bisericește.

Însă întruparea Cuvântului e o smerire a Lui, pentru ca să ne mântuiască pe noi [Ibidem].

La Filip. 2, 7, Sfântul Pavel numește smerirea Lui pentru noi…deșertare de Sine și luare a chipului de rob.

Într-o cântare a praznicului, întruparea Lui e o plecare a cerurilor și o pogorâre a Lui în pântecele/ uterul Fecioarei [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 383].

În „Steaua sus răsare” se vorbește despre steaua [astir] care i-a călăuzit pe Magi spre Ierosolima și Vitleem. Și despre care vorbește Mt. 2, 1-10.

Care „stea” era un Înger al Domnului, potrivit erminiei/ comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur…și care „a venit [și] a stat deasupra, [acolo] unde era Pruncul” [Mt. 2, 9]. Pentru că numai o ființă rațională se deplasează în acest fel…

Magii „merg după rază [după raza stelei minunate, care era un Înger n.n.]/ pe Hristos să-L vază” [Cântările…, ed. cit., p. 341]. Și Îl găsesc, după cum ne confirmă Mt. 2, 11, și I-au adus Lui daruri [dora]: aur [hrison], tămâie [livanon] și smirnă [smirnan], cf. GNT.

Văzându-L pe Domnul, magii au devenit Evangheliști ai Lui, pentru că „au luat fiecare/ bucurie mare” [Cântările…, ed. cit., p. 341] și L-au vestit pe El pe unde au mers.

Fapt pentru care, colindătorii, ne doresc și nouă, să trăim bucuria magilor când L-au cunoscut pe Domnul, „de la tinerețe și pân’ la bătrânețe” [Ibidem].

Pentru că viața ortodoxă, în adâncul ei, așa este: o bucurie mistică, tainică, duhovnicească, pentru că e bucuria veșnică a Dumnezeului treimic.

Căci Domnul nu ne dă o bucurie telurică, trecătoare, un cadou perisabil…ci ni Se dă pe Sine, pentru veșnicie, pentru o reală și profundă relație îndumnezeitoare cu Sine.

Magii sunt cei trei crai de la răsărit.

Ei au fost călăuziți de stea la Ierusalim…și când au ajuns în Ierusalim, steaua li s-a ascuns…și au început să întrebe unde S-a născut Hristos  [Idem, p. 342-343]. Lucru pe care ni-l certifică Mt. 2, 1-8.

Însă, dacă în Mt. 2, 6 ni se spune că au aflat orașul…adică Vitleemul, unde S-a născut Mesia, din profeția Sfântului Miheias, din Mt. 2, 9 aflăm că steaua i-a condus la Domnul.

De unde înțelegem că nu e de ajuns să știm Scripturile pe de rost pentru ca să trăim ortodox, ci avem nevoie continuu de luminarea lui Dumnezeu, ca să înțelegem ce vrea Dumnezeu de la noi.

Adică, în viața ortodoxă, citirea teologică se combină cu experiența duhovnicească și cu luminarea lui Dumnezeu. Când toate sunt împreună, atunci suntem conduși de Dumnezeu pe calea Lui, pentru că simțim din plin că suntem împreună cu El.

Colindătorii vin noaptea…pentru ca să ni-L aducă pe Dumnezeu [Cântările…, ed. cit., p. 343]. Pentru că ei vor să ne găsească treji, să ne găsească în rugăciune…în așteptare cuvioasă.

Iar „zorile dalbe”, diminețile curate, sunt diminețile cu nopți în care am fost în rugăciune, în cugetare teologică.

Pentru că asta cere Dumnezeu de la noi: curăție frumoasă.

Lc. 2, 8-18 amintește despre păstorii, care erau pe câmp cu oile lor și Îngerul Domnului le-a vestit că li s-a născut lor Mântuitor [Sotir].

În colindul „Trei păstori” se face aluzie la acești păstori despre care vorbește Sfântul Luca. Iar „cununa” adusă lui Hristos înseamnă toată viața noastră frumoasă, care s-a născut din credința în El și cu ajutorul Lui.

Pentru că nu e de ajuns doar să crezi în Hristos…ci trebuie să arăți cât de prezent și de frumos este El întru tine. Ce te îndeamnă să faci…și ce faci tu împreună cu Domnul tău.

Mesia are „chip luminos”, pentru că e plin de slava Lui. Și dacă simțim slava Lui  în noi, aceasta ne face să fim doxologici, să fim plini de bucurie.

„Cerul arde luminos” unde Dumnezeu Se revelează oamenilor. Și „toate stelele saltă”, se bucură, pentru că se minunează întreaga creație de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru că nașterea Lui din Fecioară este un act de absolută iubire și delicatețe față de om, din care învățăm că toți oamenii sunt iubirea lui Dumnezeu cea mare.

Acesta e motivul pentru care, atunci când e praznic, creștinul e rugat să fie bun cu semenii săi pe cât e de voios.

Dar nu cu „bunătate” publicitară, nu cu „bunătate” atent înrămată…ci cu bunătate din toată inima, directă, fără prea multe introduceri…

Așadar, iubiții mei, când colindăm să fim ortodocși!

Adică să vestim cu multă seriozitate teologia acestui mare praznic al Bisericii, pentru ca Domnul să fie lăudat și cinstit cum se cuvine.

Căci a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, împreună și a Tatălui și a Duhului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

În format audio, 41. 28 minute, aici.

Inclusă în arhiva de aici.

Iubiții mei,

dacă avem nevoie de ceva profund de la un preot al lui Dumnezeu, în afară de slujbele pe care le face în Biserică, atunci avem nevoie de sfătuire.

Avem nevoie de experiența lui profundă, care este teologică și mistică, ascetică și liturgică, existențială și personalizatoare.

Adică de sfătuire…duhovnicească și nu, în primul rând, psihologică, economică, financiară, maritală sau socială.

Însă pentru a fi capabili de a sfătui/ de a îndruma profund/ abisal pe oameni, e nevoie de ceea ce, Viața lui, spune că avea Sfântul Daniil Sihastrul, cel pomenit azi: „cunoştea cugetele cele ascunse [ale oamenilor] şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt”.

Și Sfântul Daniil avea vederea sufletului ca pe o harismă, datorită curățirii sale de patimi și a înaintării în sfințenie.

Căci pe măsură ce ne despătimim în mod real și ajungem să experiem vederea lui Dumnezeu și contemplarea adâncă a făpturilor create de Dumnezeu și a dogmelor teologice, adâncul nostru și adâncul celor din fața noastră ne devine tot mai explicit.

Dar ne devine tot mai explicit în comunicare și comuniune cu oamenii și…spre folosul oamenilor…și nu în mod ofensator la adresa lor.

Acesta e motivul pentru care întrebările către duhovnic și discuțiile cu el sunt necesare, atunci când dorim să ne cunoaștem tot mai bine sau, mai bine zis, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne spună, prin preot, cele ale adâncului vieții noastre.

Da, e adevărat, nu orice preot ne poate răspunde la anumite întrebări, care țin de o experiență profundă!

E nevoie de multă căutare…pentru a găsi oameni ai lui Dumnezeu cu multă sfințenie, care să ne răspundă la întrebări majore, copleșitoare…

Însă sunt încredințat de faptul, că o întrebare către un preot, în materie de viață duhovnicească, dacă e acceptată de acela ca o problemă care trebuie rezolvată cu Dumnezeu, adică responsabil, va aduce o luminare anume…în problema noastră.

Dar sfătuirea reală e o luminare de la Dumnezeu pentru fiecare în parte.

Dumneavoastră veniți cu o problemă personală…care necesită multă experiență din partea preotului…iar el trebuie să vă spună, pe scurt, în două-trei minute, ceea ce el a acumulat în ani de viață și de citire și de înțelegere teologică.

De aceea, sfătuirea e ca operația pentru medic: trebuie să dovedești că poți să vindeci. E o vindecare făcută în direct.

Numai că vindecarea duhovnicească, făcută de Dumnezeu prin persoana preotului, arată altcumva decât operația la inimă.

Când te trezești din somnul indus…vrei să simți că totul e bine la inimă…

Însă, în viața duhovnicească, operația pe suflet se face fără anestezie, în stare de maximă conștiență, iar cuvintele preotului, luminate de Dumnezeu, intră ca o sabie în inima omului…dacă nu sunt acceptate și ca o pace înțelegătoare, plină de consecințe bucuroase, dacă accepți vindecarea lui Dumnezeu.

Pentru că, a cunoaște cele ascunse ale oamenilor…înseamnă a le vedea patimile, păcatele, necredința, modul parșiv în care se ascund de oameni. A-i vedea nud. A-i vedea în adâncul lor, în intimitatea lor cea mai profundă…adică așa cum sunt ei.

Și după cum te poți certa cu medicul pentru că „nu vede bine” plămânul, rinichiul sau uterul tău…tot la fel te poți certa și cu omul lui Dumnezeu care te vede…pentru că, în adâncul tău, nu vrei să te schimbi.

Sfătuirea e pentru schimbare.

Sfătuirea duhovnicească are scop soteriologic.

Și tu, ca preot, trebuie să știi ce să spui și cum să spui…în așa fel încât nu numai să-l încredințezi pe om că are nevoie de asta…și asta…în mod punctual, ci și să îl duci acolo, în acea stare interioară, care e harică…unde el trăiește pașii propriei vindecări.

Iar dacă poți să faci asta, cu harul lui Dumnezeu, atunci omul te va resimți ca pe un Părinte, ca pe un Prieten, ca pe un Confident real…pentru că tu l-ai dus în interiorul său…acolo unde el s-a împăcat cu Dumnezeu, a acceptat cele ale Lui…pentru că s-a recunoscut pe el așa cum este.

În ce constă sfătuirea?

În sinceritatea extinsă, frumoasă, principială, curată de ambele părți.

Cel credincios îi mărturisește pe larg viața sa preotului, cu bunele și relele ei…iar preotul scanează, cu harul lui Dumnezeu, problemele duhovnicești ale omului…și încearcă să construiască, dimpreună cu el, în ani de zile…pașii îndreptării lui.

Și în măsura în care dorești schimbările interioare…vin și sfaturile de la un om cu multă perspicacitate duhovnicească.

Însă sfătuirea are de-a face cu despătimirea.

Dacă începi să îți vezi patimile…dacă te lași văzut de oameni duhovnicești, pentru ca ei să te ajute în demersul tău…și te umpli de starea totală, deplină de pocăință, de pocăință continuă…și de rugăciune continuă, intensă, ca stare cotidiană de existență…atunci începi drumul spre sfințenie, la care toți suntem chemați.

Pentru că sfătuirea duhovnicească este pentru drumul sfințeniei și nu pentru lucruri colaterale!

De aceea, adesea, oamenii vor să afle de la duhovnici lucruri colaterale: cu cine să se căsătorească, unde să se vindece de vreo boală, cum să îi „tempereze” pe membrii familiei, cum „să se simtă” mai bine…

Adică ne confundă cu psihologul, cu psihiatrul, cu un medic, cu un coleg de serviciu, cu un tată, prieten, frate…

Pentru că nu îi interesează relația reală cu Dumnezeu și, implicit, patimile lor.

De aceea, imediat sar ca arși…când pătrunzi în sufletul lor…acolo unde ei sunt idolatri, unde se închină la o patimă sau alta…și când le vorbești de ele…îți devin „neprieteni”, se isterizează, te neagă, te exclud…pentru că nu vor să se vindece…de patimile lor.

Și limita sfătuirii…devine astfel limita patimilor profunde ale omului.

Însă, pentru binele lor real, pentru binele lor de perspectivă…uneori duhovnicii aleg să îi enerveze rău de tot pe oameni cu punerea în ramă a patimile lor, chit că unii dintre ei, pentru o anume perioadă…nu vor să îi mai vadă…sau nu mai vin la Biserică.

Pentru că și medicii fac la fel: îi spun verde în față omului că se îndreaptă spre moarte…dacă mai bea, mai fumează…sau mai face efort excesiv.

Și, adesea, după luni, ani de reflecție…omul sfătuit duhovnicește asupra unui punct nevralgic al vieții lui…înțelege de ce „l-a urât” pe duhovnic, atunci când i-a spus patimile din el: pentru că l-a văzut cu adevărat…în adâncul lui…

Și pentru că omul nu a fost în stare…să își accepte propriul adevăr…a ales să fugă cu boala în el…

Merg pe stradă…vorbesc cu oamenii…și simt, în adâncul lor, „enervarea” față de preot. Față de „ceea ce este el”.

Lucrurile devin și mai complicate când oamenii mă cunosc…mă citesc…sunt „informați” la adresa mea.

Simpla mea prezență undeva…poate tăia cheful de râs…sau de distracție…poate produce panică sau enervare profundă…dezgust…sau ironie bădărană…adică violență verbală și fizică.

Pentru că atunci când port în mine…starea de a fi a preotului, adică prezența slavei lui Dumnezeu în mine, autoritatea duhovnicească, harismatică…mă adresez sufletelor oamenilor…mai înainte de a le spune vreun cuvânt…și ei, în adâncul lor, simt asta!

Iar dacă nu ești un om al lui Dumnezeu, dacă nu ești om credincios…prezența preotului în societate este o enervare…și nu o contemplație frumoasă, o bucurie, o binecuvântare.

Însă la fel de enervantă e și prezența oricărui om profund credincios…în societate.

Ești acceptat ca om „credincios”…numai în măsura în care nu arăți că ești un om cu principii și cu viață duhovnicească.

Pentru că atunci când devii o personalitate teologică printre oameni…ei te vor exclude/ minimaliza/ ironiza…tocmai pentru că ești un om, care, prin simpla sa prezență, nu este de acord cu viața laxă, la întâmplare, cu „aranjamentele” de tot felul, cu compromisurile depersonalizante, cu trocurile jegoase.

De unde înțelegem că sfătuirea duhovnicească împarte oamenii în două…chiar dacă există și categoria relativiștilor, care împăunează albul cu negru.

Pentru că a începe să mergi pe calea duhovnicească…înseamnă a deveni altfel decât lumea…iar altfel decât lumea e numai…împreună cu Dumnezeu.

Și când începem să trăim cu Dumnezeu…trebuie să învățăm limbajul dublu al vieții sociale. Care, pentru mulți creștini ortodocși, e o mare problemă nerezolvată…de unde extremismele diverse.

Pentru că una trebuie să vorbim în societate…accesând problematici mai mult sau mai puțin de fond…și altcineva suntem noi în adâncul nostru.

Mai concret: una trebuie să faci la serviciu, ca jurist, medic, polițist, vânzător, frizer ortodox…și subiectele de discuție cu oamenii sunt cele cu suportabilitate largă…și altele sunt probleme reale, de adâncime ale vieții noastre. Adică cele care ne interesează cu adevărat.

Probleme pe care, uneori, nu avem cu cine să le discutăm în familie, între rude…între prieteni…ci avem doar câțiva oameni duhovnicești cu care le discutăm.

Așa că există o sfătuire cu orice preot în materie de viață duhovnicească…și una punctuală, mult mai specializată, cu preoți și monahi și mireni cu o mare viață duhovnicească.

Până ajungem să-i cunoaștem pe cei mari ai Ortodoxiei…trebuie să apelăm la orice preot ortodox…când avem o problemă interioară.

Și în măsura în care suntem cinstiți cu acel preot și cu Dumnezeu…vom primi o luminare asupra problemei noastre.

Un sfat care să ne indice direcția.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm sfătuiți de Dumnezeu prin Sfinții Lui!

Să ne lăsăm conduși spre noi înșine…și să ne renovăm continuu interiorul nostru, modul în care ne raportăm la Dumnezeu, la oameni și la întreaga creație.

Iar în măsura în care ne simțim împliniți în ceea ce facem…e semn că pe atât am ieșit dintr-o închinare idolatră în fața patimilor noastre și le-am găsit ca lucruri de rușine ale noastre și le-am spovedit și luptăm continuu împotriva lor.

Să ne schimbăm continuu…prin luminările lui Dumnezeu, Cel care ne bucură și ne umple de viață pe noi toți! Amin.

Iubiții mei,

 cântările liturgice ale zilei, îl recenzează pe Sfântul Profet Daniil și sub raport hristologic cât și mariologic!

Despre hristologia sa, o cântare a zilei spune: „Cu pricepere a învățat Daniel tainele Tale, Iubitorule de oameni; că preacurata lui minte Te-a văzut pe Tine venind pe nori, ca Fiu al omului, și ca Judecător și Împărat al tuturor neamurilor” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 232].

Iar în ceea ce privește mariologia: „Dumnezeiescul Daniel munte te-a zugrăvit, în chip lămurit, Fecioară, iar cinstiții Tineri, văzând văpaia răcorită, pe Cel dumnezeiesc al tău născut, cu cântări L-au lăudat, ca pe Mântuitorul și Ziditorul și Domnul” [Ibidem].

În LXX, cartea Sfântului Daniil are 12 capitole…iar despre Fiul omului [Ios antropu] aflăm la 7, 13.

Iar Fiului omului, adică lui Hristos, „I s-a dat Lui stăpânirea [exusia] și toate neamurile pământului și toată slava” [Dan. 7, 14]. Fiul le-a primit și ca om, pentru că Fiul, ca Dumnezeu, le avea dintotdeauna, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

De aceea, Fiul întrupat, Dumnezeu și om în același timp, este Cel care are o Împărăție ce nu se va strica [Ibidem]. Dar Împărăția nu este numai a Lui, a Fiului întrupat, ci și a Tatălui și a Duhului Sfânt, pentru că Împărăția este a Dumnezeului treimic.

Unde găsim însă că Maica Domnului e un munte?

În Dan. 2, 34, unde există expresia „litos ex orus/ piatra din munte”. Și piatra e Hristos, căci piatra a fost tăiată fără mâini. Adică S-a născut mai presus de fire din Maica Sa, din Prea Curata Fecioară Maria.

În Sfânta Icoană de deasupra, noi îl avem pe Sfântul Profet Daniil dar și pe cei trei Sfinți Tineri, care, din Dan. 1, 6, aflăm că se numeau: Ananias, Misail și Azarias.

Și cei 3 Sfinți Tineri au fost aruncați „întru mijlocul cuptorului de foc [Dan. 3, 23, Th]”…dar „focul n-a ars preacuratele trupuri ale celor cucernici, că[ci] s-au adăpat cu postul cel de suflet hrănitor” [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 229].

Iar postul e o apă reconfortantă pentru om pentru că ne umple de har.

Și orice faptă bună, care ne umple de har, este o adăpare/ o sorbire a noastră din Izvorul vieții, din slava Dumnezeului treimic.

Însă nu numai cei 3 Sfinți Tineri au fost aruncați spre moarte…și au fost mântuiți de Dumnezeu, ci și Sfântul Profet Daniil.

Căci a fost aruncat în groapa leilor, cum vedem în Sfânta Icoană de deasupra.

Lucru precizat în Vil [Th] 1, 31…de unde aflăm că a stat 6 zile…alături de lei…în groapă…și ei nu l-au mâncat. Când acestor lei, pe fiecare zi, li se dădeau două trupuri [de oameni] și două oi [1, 32].

Și despre minunea aceasta prea mare, o altă cântare a zilei spune: „înăuntrul gropii fiind închis și leilor spre mâncare fiind dat, te-ai mântuit, Dumnezeu acoperindu-te, fericite” [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 235].

Din Dan. [Th] 6, 20 deducem că Sfântul Daniil a stat doar o noapte în groapa leilor. Însă minunea e la fel de copleșitoare.

Căci Sfântul Profet Daniil nu a rezistat în fața leilor pentru că s-ar fi bătut cu ei ci, așa cum a mărturisit el însuși: „Dumnezeul meu a trimis pe Îngerul Lui și a astupat [enefraxen] gurile leilor” [Dan. 6, 23, Th].

Cei Trei Sfinți Tineri au ajuns în foc pentru că nu au vrut să cadă în idolatrie.

Dar regele care îi condamnase la moartea prin foc, adică Nabuhodonosor, a văzut o vedenie și a mărturisit ce a văzut: „Iată, eu văd 4 bărbați dezlegați [tessaras andras lelimenus], umblând în mijlocul focului…și fața Celui de-al patrulea este [pentru] mine asemenea Fiului lui Dumnezeu [Ion Teu]” [Dan. 3, 25, MGK (ed. de aici, PDF, p. 1701)].

Căci în mod minunat au fost mântuiți de foc…și nu printr-un subterfugiu uman.

Din Sinaxarul zilei aflăm că Sfântul Daniil era din seminția lui Iuda, a fost rob în Babilon de copil și a prorocit timp de 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea Domnului, „era uscățiv la față [din cauza postului] dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt” [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 233].

Cei Trei Sfinți Tineri, și ei robi în Babilon, erau din Ierusalim…iar când au fost aruncați în foc…văpaia focului s-a prefăcut în rouă [Ibidem].

Un alt rege babilonian…a tăiat capul Sfântului Daniil și celor 3 Sfinți Tineri. Însă „capetele lor s-au lipit de trupuri, iar Îngerul Domnului i-a luat  și i-a dus în muntele Gheval, unde i-a pus sub o stâncă. După 400 de ani, la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat și ei și iarăși au adormit” [Ibidem].

Tot azi sunt pomeniți 3 Sfinți Mucenici martirizați în vremea lui Iulian Apostatul: Sfinții Mucenici Patermutie, Copri și Alexandru. Și ei duceau viață sihăstrească în Egipt.

Sfântul Patermutie avea 75 de ani când a fost martirizat iar Sfântul Copri 45 de ani. Au fost puși amândoi pe un grătar înroșit în foc și nu au pățit nimic.

Au fost aruncați în foc…foc în care a intrat și Sfântul Monah Alexandru. Și pentru că au ieșit din foc mărturisindu-L pe Hristos, din porunca lui Iulian Apostatul li s-au tăiat capetele la toți trei.

Sfântul Mucenic Bachos din Triglia (Grecia) a fost ucis cu sabia. Și el pomenit azi…

Alături de aceștia îl pomenim pe Sfântul Daniel Mărturisitorul, din secolul al 10-lea și pe Sfinții Atanasie, Nicolae și Antonie, ucenicii Sfântului Atanasie Athonitul, fondatorii Mănăstirii Vatopedu, trăitori tot în secolul al 10-lea.

Dar îi pomenim azi și pe Sfântul Maxentiolus, ucenicul Sfântului Martin de Tours, din sec. 5.

Pe Sfântul Tydecho de Wales, fratele Sfântului Cadfan, trăitor în secolul al 6-lea d. Hr.

Pe Sfântul Cuvios Briarch, născut în Irlanda, adormit în jurul anului 627 d. Hr.

Sfântul Rege Judicael ap Hoel, al Britaniei, e pomenit tot azi.

Sfânta Cuvioasă Begga, fiica lui Pepin de Landen, a adormit pe 17 decembrie 693.

Sfântul Cuvios Sturm a fost Apostol al Saxoniei și fondatorul Mănăstirii Fulda, din Germania. A adormit pe 17 decembrie 779.

Sfântul Cuvios Eigil de Fulda (c.750-822) a fost Stareț al Mănăstirii Fulda.

Și dacă nu ne recuperăm, în Sinaxare, și pe Sfinții Apusului, de până în 1054, suntem cu mult mai săraci în experiență teologică și duhovnicească.

Pentru că de la fiecare Sfânt al Bisericii avem de învățat foarte multe lucruri…atât de actuale pentru noi încât nici nu putem să le intuim…până nu-l cunoaștem mai aprofundat.

De aceea, a disprețui pe un Sfânt…a nu dori să înveți de la un Sfânt…înseamnă a te plasa, în mod jalnic, împotriva lui Dumnezeu și împotriva luminării tale.

Sfântul Nou Mucenic Nicetas de Nyssa a fost martirizat în jurul anului 1300.

În Mineiul românesc îl avem pomenit și pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Ștefan. Era un om foarte bogat, posesor al unei insule, și-a lăsat averea la copii, a devenit monah la Roma, a călătorit la Constantinopol. La Ierusalim se îmbracă în marea schimă și devine Ștefan. Până acum se numea Dunale. A suferit din partea saracinilor/ mahomedanilor și a murit din cauza unei boli.

Și, iată!, că se poate renunța la insulă…pentru viața în Hristos, până la martiriu!

Îl avem pomenit azi și pe Sfântul Mucenic Iahu.

Dar și pe Sfântul Arhiepiscop de Eghina, adormit în 1624, Sfântul Dionisios al Zakinthosului.

Pe Sfântul Cuvios Misail de Abalatsk îl pomenim azi, care a adormit în 1797, pe Sfântul Cuvios Mucenic Paisie, Stareț de Turnovo, martirizat în 1814, cât și pe Sfântul Mucenic Avvacum Diaconul martirizat în 1815 la Belgrad, în Serbia.

Sfântul Mucenic Serghie Preotul, din Estonia, a fost martirizat în 1918. Sfântul Mucenic Nicolae Protoiereul, din Perm, a fost martirizat în 1918. Și tot în 1918 și Sfântul Mucenic Alexandru Preotul, din Perm. În 1937 a fost martirizat Sfântul Mucenic Ioan Preotul și tot în același an și Sfântul Mucenic Petru Preotul.

Însă astăzi, cu precădere, fiind și ziua onomastică a Patriarhului României, noi îl cinstim pe Sfântul Profet Daniil, care în limba ebraică înseamnă Dumnezeu este Judecătorul meu.

Daniil e numele său în greacă. În ebraică este Daniiil. În latină: Danihel. Noi, în română, l-am transliterat în ultimele ediții scripturale prin Daniel.

Însă, potrivit grafiei Septuagintei, grafia ortodoxă a numelui său e cea cu doi de i: Daniil.

De aceea, mâine, 18 decembrie 2013, îl vom pomeni pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul…pentru că, grafia ortodoxă, adică grafia Septuagintei, după cum spuneam, a numelui Profetului vechitestamentar este Daniil.

Iar din viața Sfântului Profet Daniil vedem cu prisosință faptul că Dumnezeu a fost Judecătorul lui. Pentru că El l-a găsit nevinovat și nu a murit mâncat de leii înfometați…după cum tot El l-a găsit vrednic de a profeți cele despre Hristos dar și despre timpurile eshatologice.

După cum se poate vedea în slujba zilei, toată cântările închinate Sfântului Daniil indică praznicul întrupării Sale, adică au sens hristologic.

Fără doar și poate, Sfinții autori ai cântărilor de azi, cunoșteau toată cartea Sfântului Daniil…adică și profețiile eshatologice. Cu toate acestea nu au vorbit nimic despre ele…în comparație cu teologia adventistă, spre exemplu, care speculează masiv pe tema…venirii Domnului.

Biserica ne pregătește însă pentru praznic, pentru trezvia praznicului, pentru bucuria lui profundă și pentru mulțumirea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu pentru marea, capitala binefacere a iconomiei Sale mântuitoare cu omul și cu întreaga creație.

Pentru că a ne vedea pe noi înșine…și unii pe alții…și a ne aduce unii pe alții în fața lui Dumnezeu…e adevărata trăire ortodoxă.

Speculațiile pseudo-evlavioase, grijile răvășitoare, răfuielile noastre orgolioase cu eterodocșii nu sunt o expresie a bucuriei ortodoxe, a trăirii duhovnicești în și cu Dumnezeu.

Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a arăta frumusețea iubirii și a curăției vieții ortodoxe și nu manifestări bădărane.

De aceea Dumnezeul nostru treimic să ne învețe pe toți să privim tot mai profund relațiile dintre oameni și…oamenii!

Nu e de ajuns să părem „cinstiți”, nu e de ajuns să comunicăm, nu e de ajuns să ne ajutăm…ci trebuie să ne odihnim duhovnicește unii pe alții, să ne dăruim unii altora sensurile pe care ni le-a luminat Dumnezeu, pentru ca ele să fie folositoare tuturor.

Acum, spre sfârșitul postului, m-am umplut de multă oboseală, de multă epuizare dar și de multă bucurie.

Lucruri pe care cred că le trăiți și dumneavoastră.

Însă fără această oboseală și chinuire a trupului și a minții și a inimii noastre…care ne smeresc…nu putem să cinstim cu adevărat eforturile bune ale oamenilor…și nici nu putem înțelege cât de fără sens…e păcatul.

Pentru că asceza noastră de acum e cu păcatul care a făcut pui în noi…care s-a înmulțit pe fiecare zi…și a devenit obișnuință…a devenit robie.

Și când ne luptăm cu robia din noi…ne luptăm cu propriile noastre alegeri proaste…făcute azi, ieri, acum 15 ani…acum 45 de ani…

Însă Dumnezeu ne poate astupa gurile patimilor din noi cu harul Său, dacă încercăm, zilnic, să luptăm cu ele duhovnicește.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne întărească în tot lucrul bun! Amin.

Iubiții mei,

despre Dumnezeiescul Proroc astăzi pomenit, o cântare a Canonului Utreniei spune: „Arătându-te cu cugetul luminat de Dumnezeiescul Duh, Prorocule, prorocești tainele cele dumnezeiești, descoperind arătarea celor ce vor să fie și arătând lămurit împlinirea lucrurilor; Preafericite Agheu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă” [Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 221].

Și sunt sigur, că mulți nedați pe la Biserică, dacă spun Agheu undeva…se gândesc la agheu, la arma de foc…și nu la Sfântul Profet Agheu, unul dintre scriitorii Scripturii, a cărui carte are două capitole în LXX.

În LXX, cartea Sfântului Angheos [în greacă] e între Sofonias și Zaharias.

Numele său în latină e Aggaeus iar în ebraică (pentru că el e un evreu, care s-a născut în Babilon, în timp ce Israil era în robie) este Haggai.

Și din Sinaxarul zilei aflăm că Sfântul Agheu s-a întors din Babilon în Ierusalim și a profețit, împreună cu Sfântul Profet Zaharia, timp de 36 de ani. De unde rezultă că aici, în cartea lui din Scriptură, avem o infimă parte din propovăduirea sa.

A trăit cu 470 de ani înainte de întruparea Domnului și a fost îngropat alături de preoți pentru că era din seminție preoțească. Adică din seminția lui Levi.

Despre înfățișarea sa aflăm că era „un bătrân cu barba rotundă, înalt de statură, vestit în virtute, iubit și cinstit de toți ca un mare și slăvit Proroc”. Iar despre numele său, că el înseamnă „sărbătoare”, „cel ce sărbătorește” sau „cel ce este sărbătorit”.

Din  Ang. 1, 1 aflăm că el a început să profețească din anul al 2-lea al domniei regelui Darios/ Darius. Iar potrivit datelor de aici e vorba de anul 521 î. d. Hr, pentru că din 522 a devenit rege al Persiei. Pentru că „a fost cuvântul Domnului în mâna lui Angheos, Profetul” [Ibidem].

Și El i Se revelează lui Angheos ca Domnul Atotțiitorul [Chirios Pantocrator] [Ang. 1, 2] și despre Templul Său, despre Biserica Lui, El spune că e locul unde El binevoiește și unde El e preaslăvit [Ang. 1, 8].

Pentru că Biserica lui Dumnezeu e locul unde El Își arată slava Lui, mila Lui, bucuria Lui, sfințenia Lui.

În Ang. 2, 6, Domnul ne vorbește despre cum va clătina El cerul și pământul prin nașterea Lui din Fecioară. Despre cum va cutremura toată făptura prin iubirea Sa față de om.

Căci de aceea el e pomenit azi și Sfântul Daniil și cei trei Sfinți Tineri sunt pomeniți mâine, pe 17 decembrie: pentru că Îl vestesc cu toții pe Mașiah/ pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Pentru că „slava Casei acesteia, de pe urmă, [va fi] mai presus [decât] cea dintâi” [Ang. 2, 9]. Făcând referire la Biserica de acum, a cărei slavă o întrece pe cea a Cortului și a Templului Domnului.

Căci aici, în Biserica Lui, El ne-a dat pacea Lui, așa cum ne-a promis încă de la Ang. 2, 9.

Alături de Sfântul Profet Agheu, astăzi e pomenit și Sfântul Mucenic Marin, care era senator roman [Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 222].

Sinaxarul românesc amintește de împăratul Carin. Probabil Carinus (282-284), care a fost urmat de Diocletianus, ambii persecutori ai creștinilor.

Și pentru că Sfântul Marin nu a vrut să jertfească zeilor, el a fost chinuit îndelung. A dărâmat idolii prin rugăciunile sale. Fapt pentru care e martirizat prin tăierea cu sabia.

Sfinții Mucenici Prom și Ilarie au fost martirizați prin aruncarea lor în foc. Și ei sunt pomeniți azi.

E pomenită azi sfințirea Bisericii Sfântului Mucenic Hristofor dar și Sfânta Împărăteasă Teofana, Făcătoarea de minuni, soția împăratului Leon, Sfântul Arhiepiscop Memnon al Efesului și Sfântul Patriarh Nicolae al Constantinopolului.

Despre Sfânta Teofana vorbește și Sinaxarul zilei dar și Viețile Sfinților, ediția românească.

Sfânta Împărăteasă Teofana era din Constantinopol, de neam împărătesc, născută de părinții ei după multe rugăciuni către Maica Domnului.

Și a avut o viață de sfințenie ca împărăteasă, foarte ascetică, fiind mult-milostivă față de oameni.

Nu dormea în patul luxos…ci jos, pe podea, pe o rogojină.

Se îmbolnăvește din cauza ascezei. Dar „niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi” [Idem, p. 223]. Pentru că lacrimile de pocăință sunt hrană vie pentru suflet.

Și ea plângea nu numai pentru sine…ci „o durea inima de suferințele celorlalți”. Fapt pentru care „se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei” [Ibidem].

A adormit în pace, la fel ca și Sfântul Arhiepiscop Memnon al Efesului.

De aici aflăm că soțul ei, împăratul Leon, „văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare, a cinstit-o pe dânsa nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu”. 

Și așa ar trebui să fim noi și soțiile noastre: niște domni și doamne unii pentru alții, plini de cuvioșie, de sfințenie, de mare demnitate sufletească.

Să ne iubim și să ne cinstim reciproc ca niște oameni Sfinți și duhovnicești, care învățăm continuu unii de la alții.

Însă ambele texte nu ne spun nimic despre secolul în care a trăit Sfânta Teofana. Numai că soțul ei este împăratul Leon.

Din această locație însă, care ne dă o listă generoasă cu Sfinții zilei, aflăm că Sfânta Împărăteasă Teofana a adormit în ziua de 10 noiembrie 893 și a fost prima soție a Împăratului Leon VI Cel Înțelept.

Dar mai aflăm că azi e pomenit și Sfântul Patriarh Modest al II-lea al Ierusalimului, adormit pe data de 17 decembrie 630.

Dar și Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Antiohiei (834-840) cât și Sfântul Nicolaos Hrisoverghis, Patriarhul Constantinopolului între 984 și 996.

În jurul anului 305 au fost martirizați Sfinții Mucenici Valentin, Concordius, Navalis și Agricola, în Ravenna, Italia.

În nord-vestul Africii, în secolul 5 d. Hr., au fost martirizate foarte multe Sfinte Mucenițe de către împăratul vandal, care era eretic arian, Huneric.

Sfântul Cuvios Dabheog a înființat o Mănăstire în Irlanda, în sec. 5. d. Hr.

Sfântul Arhiepiscop Ado de Vienne a adormit în anul 875 d. Hr. El a scris un Martirologiu și o Cronică, în Cronică fundamentându-se pe datele istorice din Istoria bisericească a poporului englez, a Sfântului Cuvios Beda.

Tot Sfântul Ado a scris și minunile Sfântului Arhiepiscop Bernard de Vienne, Viața Sfântului Arhiepiscop Desiderius de Vienne și Viața Sfântului Cuvios Theudericus din Vienne.

Tot azi e pomenită și Sfânta Adelaida a Italiei, adormită pe 16 decembrie 999, fiica regelui Burgundiei, care a devenit monahie.

Sfânta Cuvioasă Sofia de Suzdal a adormit pe 18 decembrie 1542. Ea a fost prima soție a marelui prinț Vasile al III-lea al Rusiei.

Iar ca Noi Sfințiți Mucenici, în locația citată, toți au fost martirizați în secolul al 20-lea: Sfântul Preot Vladimir, Sfântul Episcop Arcadie, Sfântul Protoiereu Alexandru din Tver, Sfântul Preot Pavel, Sfântul Ieromonah Macarie, Sfântul Preot Petru, Sfântul Preot Teodosie, Sfinții Preoți Ilie și Vladimir.

Sfântul Vladimir e martirizat în 1918 iar toți ceilalți Sfinți Mucenici Ruși, pomeniți acum, au fost martirizați în anul 1937. Adică de cine altcineva au fost martirizați, decât de comuniști?

Toți sunt pomeniți astăzi, din Răsărit și din Apus, de pretutindeni…pentru că Biserica lui Hristos e peste tot unde oamenii rămân în dreapta credință primită de la Sfinții Apostoli ai Domnului.

Așa că, în ultimele zile ale Postului Nașterii Domnului, suntem învățați să îmbrățișăm pe toți în rugăciunile noastre și să ne descoperim Sfinții Bisericii în profunzimea lor.

Să învățăm de la toți Sfinții lucruri profunde…dar și de la toți oamenii.

Să nu disprețuim pe nimeni atunci când vine vorba de cunoaștere…pentru că atunci când cineva dorește și poate să ne învețe ceva anume, ceva folositor, ne face un bine. Un mare bine…

Să învățăm de la Sfântul Agheu că Domnul a venit în lume ca să ne umple de pace.

Să învățăm de la Sfânta Teofana lacrimile și rugăciunea pentru oameni.

Să învățăm de la Sfântul Arhiepiscop Ado grija față de viețile Sfinților. Grija față de scrierea și tezaurizarea lor.

Să învățăm rolul profund al răbdării, al ascezei, al cumpătării.

Pentru că toate acestea ne vor învăța să avem evlavie, profundă evlavie în fața lui Dumnezeu…o evlavie plină de cunoașterea și simțirea Lui. Amin!