Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2014]

Iubiții mei[1],

Această Sfântă Frescă, în care Nașterea Domnului e împreunată cu Botezul Domnului, ne vorbește atât despre praznicul în care suntem dar și despre praznicul care vine, pentru că arată legătura interioară dintre ele.

Până în secolul al 4-lea d. Hr. ele se prăznuiau în aceeași zi, pentru ca să se sublinieze faptul că ambele Îl revelează lumii pe Hristos. Pentru că ambele vor să Îl prezinte întregii lumi pe Mântuitorul și Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Și de aceea mergem la Nașterea Domnului cu Icoana Nașterii Lui și la Botezul Domnului mergem să îi botezăm pe oameni și casele lor: pentru a arăta că vestea noastră cea bună e persoana Domnului Hristos, Care S-a întrupat pentru noi și că întru El e mântuirea și curățirea vieții noastre.

Pentru că mântuirea noastră e o consecință directă a relației noastre cu Dumnezeu. Și ea începe acum, când ne botezăm cu Botezul Prea Sfintei Treimi și ne naștem din nou, în mod duhovnicește.

De aceea, mântuirea, pentru noi, nu e o promisiune vagă. Ea nu e o promisiune de viitor. Nu e o promisiune eshatologică ci o realitate existențială. E starea noastră actuală.

Pentru că Cel ce a venit și S-a făcut om pentru noi ne mântuiește acum, în fiecare clipă a vieții noastre, dacă o petrecem împreună cu El.

Tocmai de aceea viața ortodoxă, viața autentic ortodoxă e o viață harismatică. E o viață plină de har și de frumusețe dumnezeiască.

Căci mântuirea noastră se petrece acum, în lăuntrul nostru, într-un mod conștient și plin de bucurie…Și de aceea și noi mergem și Îl propovăduim lumii pe Hristos Cel ce acum ne curățește, acum ne luminează, acum ne înțelepțește, acum ne face râvnitori pentru a împlini poruncile Sale, acum ne umple de mila și de bunătatea Lui.

Acesta e motivul pentru care Dumnezeieștii Părinți ne atrag atenția că inima vieții duhovnicești nu constă în faptul de a fi scrupuloși până la rigiditate și nici nu constă în faptul de a părea evlavioși, buni, îngăduitori, omenoși, sociabili, ci constă în a fi plini de slava lui Dumnezeu, care ne învață adevărata atitudine ortodoxă interioară și exterioară. Căci acolo, în adâncul nostru, se lucrează mântuirea noastră, dimpreună cu Dumnezeul nostru treimic și acolo e inima și conștiința vieții ortodoxe.

Însă, dacă nu trăim duhovnicește, nu cunoaștem temperatura mântuirii.

Nu cunoaștem cum se raportează interior omul duhovnicesc față de sine, față de oameni, față de Dumnezeu, față de întreaga creație. Și dacă nu cunoaștem toate acestea, nu cunoaștem mântuirea lui Dumnezeu. Care este lucrul cel mai dramatic pentru un om botezat ortodox…

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să Se sălășluiască în fiecare dintre noi, începând de la Botezul nostru și să ne învețe pe noi cum este El, cum simte El, cum iubește El, ce dorește El de la noi. El S-a făcut om pentru ca pe noi să ne înduhovnicească, să ne facă asemenea Lui. Iar dacă noi nu vrem, în mod zilnic, să ne facem asemenea Lui ci asemenea altor oameni, pe care îi credem niște oameni care „au reușit social”, care au „notorietate”, care au „potență financiară”, nu facem decât să ne ratăm ca creștini.

Pentru că paradigma noastră de om nu este un președinte de stat, nu este un actor faimos, nu este un jucător de fotbal, nu este un star porno, nu este un prezentator TV ci Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui Cel mai înainte de veci, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a îndumnezeit umanitatea Sa pentru ca fiecare dintre noi să retrăim viața Lui într-un mod personal.

Pentru că El ne ajută, dacă ne lăsăm Lui ca să ne călăuzească, să retrăim viața Lui, adică să retrăim îndumnezeirea Lui și să ne îndumnezeim fiecare în parte.

Căci noi, după Botez, avem un singur scop în viață: îndumnezeirea noastră. Faptul de a lăsa Dumnezeiasca Treime, prin harul Ei, să se facă toate întru noi. Adică să se facă hrană a noastră, băutură, îmbrăcăminte, platoșă împotriva ispitelor, sănătate și viață, bucurie și împlinire. Căci slava Treimii e cea prin care noi ne transfigurăm sufletele și trupurile noastre și această transfigurare continuă este mântuirea noastră. Căci mântuirea e relație de nedezlegat cu Dumnezeu, atâta timp cât El domnește, prin slava Lui, în ființa noastră.

Vreau să priviți Icoana de deasupra și să înțelegeți starea interioară a Maicii Domnului! Ea este iconizată cu spatele…la Fiul ei Cel abia născut. Stare care nu arată „indiferența” ei față de Domnul ci interiorizarea prezenței Lui în ființa ei. Pentru că Maica lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Fiul și Dumnezeul ei dinăuntru și nu din afară!

Iar statul ei cu spatele la Domnul nu arată „indiferență”, nu arată „răceală”, nu arată „neiubire” față de El ci copleșitoarea ei stare de iubire și de smerenie în fața Lui…stare pe care o vom regăsi și în Icoana Schimbării la față a Domnului, unde cei trei Sfinți Apostoli, văzând vedenia cea dumnezeiască, privesc în jos, în altă parte…decât la El, pentru că sunt copleșiți de prezența Lui.

Privitul în ochi în mod iscoditor este un act de îndrăzneală. O îndrăzneală care înseamnă o minimalizare reciprocă a persoanelor. Însă când știi diferența între starea ta și sfințenia Celui din fața ta, între cine ești tu și cine e El, privirea într-o parte înseamnă evlavie, înseamnă o preaplină și preaprofundă receptare a Lui, așa cum numai Maica Lui a putut-o și o poate trăi.

De aceea, starea ei în fața Domnului trebuie să fie și starea noastră interioară. Căci noi nu trebuie să trăim în noi cu încrederea că suntem proprii lui Dumnezeu, că suntem vrednici de a ne prezenta în fața Lui, că merităm să Îi slujim Lui. Ci, dimpotrivă, trebuie să ne așternem mintea în fața Lui și să vedem cât de mici suntem noi și cât de păcătoși pe lângă imensa sfințenie a lui Dumnezeu.

Căci dacă am face asta tot timpul, dacă ne-am raporta cu adevărat la El atunci când Îi slujim Lui și când ne împărtășim cu El și când Îi vedem chipul iconizat și când Îi ascultăm preasfintele Sale cuvinte, am trăi ca niște Îngeri pe pământ și nu ca niște pătimași egocentrici. Am fi înfiorați tot timpul de măreția slavei Sale care ne-ar inunda continuu.

Însă noi vrem să Îl spoliem de taine pe Dumnezeu, vrem să cunoaștem voia Lui fără să fim curați și sfinți, ne postăm în fața Lui ca niște mântuiți și nu ca niște păcătoși și de aceea stricăm atmosfera Casei lui Dumnezeu, a Bisericii Sale. Pentru că în loc să facem din slujirea noastră un timp de bucurie și de mântuire, facem din ea un timp de enervare și de neprietenie. Lucru care nu ne folosește nicidecum.

Egipt 1Și Sfântul Iosif a plecat imediat spre Egipt în acea noapte, dimpreună cu Maica Domnului și cu Pruncul Iisus [Mt. 2, 14]. Însă din viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pomenit pe 23 octombrie dar și în duminica de azi, aflăm că a mers și el în Egipt dimpreună cu ei[2]. Căci Sfântul Iacov era unul dintre cei 4 fii ai Sfântului Iosif[3] și de aceea e numit fratele sau ruda Domnului. El a fost hirotonit de Însuși Domnul ca primul Episcop al Ierusalimului, el a scris Dumnezeiasca Liturghie care îi poartă numele și a lui este Epistola lui Iacov, de 5 capitole, din Noul Testament[4].

Însă Sfântul Matei s-a rezumat să vorbească doar de Domnul, de Maica Domnului și de Pruncul Iisus pentru că ei sunt în prim-planul operei de mântuire a Domnului.

Egipt 2VitleemSfinți Prunci pe care Biserica îi pomenește mâine, luni, 29 decembrie 2014, sub titlul: „Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod”.

Prunci care au fost martirizați pentru ca să Îl ucidă pe Domnul…lucru care trebuie să ne facă să reflectăm profund atunci când suntem persecutați religios.

Pentru că persecuția religioasă nu are nicio logică umană, nu vine din respectarea omului și a dreptului său la liberă alegere, ci se naște dintr-o demonică pornire de a anihila pe cel care nu e ca tine.

Și istoria, istoria Bisericii, ar trebui să ne învețe cu vârf și îndesat că adevărul și sfințenia sunt persecutate pe nedrept dar că a trăi cu Dumnezeu e lucrul cel mai de preferat în orice societate umană.

Rahil 1Rahil 2Și de ce nu doreau să uite mamele modul în care copiii lor au fost omorâți? Pentru că modurile în care au fost omorâți erau unele de o cruzime dementă: „pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două”[5].

Atrocități care s-au petrecut, din nefericire, în toată istoria și se petrec încă. Pentru că crimă nu e doar uciderea după ce se naște copilul ci ucidere e și avortul. Înainte sau după naștere, atentarea la viața unui om este o crimă. Și toate aceste crime abominabile nu distrug în mod definitiv oamenii, chiar dacă le curmă viața pământească. Pentru că sufletul, dăruit de Dumnezeu la zămislirea fiecărui om, e nemuritor. Și lupta noastră cu Dumnezeu e sortită eșecului, pentru că vom da seama în fața Lui și de cei pe care i-am ucis cu fapta sau cu cuvântul sau cu exemplul nostru rău.

NazaretDe aceea, iubiții mei, când vrem să facem un lucru anume trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze asupra lui. Să Îl rugăm în mod direct, să Îl rugăm prin Sfinții Lui, să Îl rugăm prin slujitorii Bisericii Lui, să Îi…așteptăm voia…

Și răspunsul Lui va veni la vremea sa…adică atunci când suntem pregătiți să îl înțelegem și să îl împlinim în viața noastră.

Dar pe lângă cererile noastre în fața lui Dumnezeu trebuie să aducem și mulțumirile noastre pentru toate binefacerile Lui revărsate în viața noastră. Pentru că tot ceea ce avem și suntem sunt daruri ale Sale.

De aceea, să nu ne oprim din mulțumirea și din preaslăvirea lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale arătate nouă și întregii lumi, pentru că astfel arătăm că suntem slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că slujitorii Lui se bucură de ceea ce Dumnezeu face în fiecare zi pentru creația Sa și Îl preamăresc pe El în toate faptele lor.

Să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate! Pentru viața, pentru mântuirea, pentru sănătatea, pentru prosperitatea, pentru prietenii și familia noastră și pentru timpul pe care ni-l dă. Pentru că fiecare clipă e clipă a mântuirii și fiecare zi ne este dăruită pentru a ne îmbrăca în nemurire.

Căci El S-a îmbrăcat cu trup pentru ca să ne îmbrace pe noi în slava Lui. Și El a venit la noi în mod smerit pentru ca să ne urce pe noi la cer și să ne facă moștenitorii Împărăției Sale.

De aceea, iubiții mei, învățând din toate cele ale Bisericii și ale istoriei, să ne lăsăm învățați de Dumnezeu tot lucrul bun pururea! Pentru că El dorește binele nostru real, binele nostru profund, binele nostru veșnic și nu binele de-o clipă.

Să ne lăsăm povățuiți de Dumnezeu în fiecare clipă, căci viața cu El e bucurie veșnică. Amin!


[1] Sfânta Frescă am preluat-o de aici:

http://copilortodox.files.wordpress.com/2011/11/nasterea_domnului_botezul.jpg.

[2] „Iar când S-a întrupat Hristos Domnul și Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu Dânsul în Egipt, atunci și Iacob a fugit cu dânșii, călătorind împreună cu Maica Domnului și cu Sfântul Iosif, tatăl lui”, cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 290.

[3] Idem, p. 289.

[4] Idem, p. 290.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 559.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan [27 decembrie 2014]

Sfantul Arhidiacon StefanIubiții mei,

Apostolul zilei este format din F. Ap. 6, 8-15; 7, 1-5, 47-60[1], cuprinzând discursul său străpungător în fața evreilor, vedenia sa dumnezeiască și răutatea evreilor, care l-au scos afară din cetate și l-au omorât cu pietre. În ziua de 27 decembrie, în anul Cincizecimii, adică în primul an al Bisericii[2]. La martirizarea lui, Sfântul Ștefan având vârsta de peste 30 de ani[3]

Evanghelia zilei este Mt. 21, 33-44[4] pentru că are în prim-plan uciderea: „și luându-l pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât” [Mt. 21, 39, GNT].

Parabola lucrătorilor celor răi se referă la ceea ce aveau să facă evreii cu Domnul: aveau să Îl scoată afară din cetate și să-L răstignească. Însă Sfântul Ștefan e ucis de conaționalii săi cu aceeași răutate cu care fusese ucis și Domnul: l-au scos afară din cetate și l-au ucis cu pietre.

StefanosGamaliilSfântul Gamaliil e pomenit pe 2 august și din viața sa, în ediție americană, aflăm că el i s-a arătat în anul 415 d. Hr. Preotului Lucian și i-a descoperit unde sunt Sfintele Moaște ale Sfântului Ștefan[9]. În 428, ele au fost duse de la Ierusalim la Constantinopol și au fost puse spre închinare în Biserica Sfântului Diacon Laurențiu, care e pomenit pe 10 august[10].

Din ediția greacă însă, aflăm că însuși Sfântul Diacon Stefanos i s-a arătat Presbiterului Lucianos și i-a descoperit unde sunt Sfintele sale Moaște. Ele au fost descoperite după un mare cutremur de pământ și din locul unde erau s-a răspândit bună mireasmă. Iar glasuri îngerești au cântat imnul de la nașterea Domnului: „Slavă în cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, în oameni bună-voire!”[11].

Brațul său cel drept[12] se află acum în Lavra Sfântului Serghie de Radonej din Rusia[13]:

mana Sfantului Arhidiacon StefanÎnsă el este aproape de fiecare dintre noi dacă îl chemăm cu credință și cu dragoste.

Pentru că a fost plin de sfințenie și de evlavie, puternic în cuvânt, făcător de minuni[14] și văzător al celor dumnezeiești.

extazul Sfantului StefanȘi pentru că a mărturisit această vedere preadumnezeiască pe care a văzut-o acolo, în mijlocul celor care îl urau, pentru aceea a fost și omorât. Pentru că evreii nu acceptau, după cum nu acceptă până azi, dimpreună cu musulmanii, că Tatăl are un Fiu și are un Duh Sfânt, că Dumnezeu e treimic și nu monopersonal.

Așa că, dacă azi îi vedem pe extremiștii musulmani omorând oameni nevinovați, trebuie să ne aducem aminte lecția istoriei de-a lungul timpul. Pentru că și evreii extremiști au omorât creștini și, mai întâi de toate, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și că extremismul religios se reactualizează, în mod dramatic, acolo unde fanatismul și exclusivismul sunt la ele acasă.

Însă creștinii ortodocși trebuie să își mărturisească credința lor cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, fără ca să dorească moartea celor care sunt de altă credință. Ci noi trebuie să dorim ca toți să trăiască evlavios și să vină la dreapta credință a Bisericii, fără de care nu putem niciunul să ne mântuim.

Această zi, a Sfântului Ștefan, pentru mine se leagă în mod special de persoana Părintelui Ștefan Cimpoeru, primul meu duhovnic[15].

Pe la 6-7 ani, l-am văzut cu Icoana Nașterii Domnului în mână, mergând să binevestească pe la casele oamenilor…și eu jucam fotbal cu alți copii de seama mea. Și pentru că ne deranja…l-am înjurat. Apoi, când m-am dus la Biserică, în mod conștient și ca un convertit, am mers cu el cu colindul, având în mână aceeași Icoană a Nașterii Domnului, care, cu ceva timp în urmă, nu îmi era dragă…

Și când am ajuns, într-un an, în locul unde cu câțiva ani în urmă l-am înjurat…el mi-a amintit…ceea ce făcusem iar eu m-am rușinat…Și mi-am dat seama că Părintele Ștefan ținea minte toate detaliile legate de păstoriții săi. Pentru că numai astfel arăți că îți pasă de ei și de viața lor.

Alături de el, în rugăciune, îi am pe toți cei care m-au învățat lucruri esențiale în viața mea. Îi am pe cei pe care i-am citit, i-am ascultat, am stat pe lângă ei și încă stau și îi ascult.

Căci Sfântul Ștefan (numele său, în limba greacă, însemnând: cel încununat) a ascultat de Domnul și a împlinit voia Lui și de aceea e viu în veci. Iar noi, dacă vrem să fim vii, trebuie să împlinim poruncile Lui ca și Sfântul Ștefan.

De aceea, iubiții mei, câte sunt bune și câte sunt de folos, câte sunt frumoase și sfinte, trebuie să le iubim și să le împlinim în viața noastră. Pentru că prin ele ne facem frumoși cu adevărat, lăudând pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Apostol, tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 333-334.

[2] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 527.

[3] Ibidem.

[4] Sfînta și Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 310.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 527.

[6] Ibidem.

[7] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Gamaliel.

[8] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 527.

[9] A se vedea:

http://oca.org/saints/lives/2014/08/02/102183-finding-of-the-relics-of-the-righteous-st-gamaliel.

[10] Ibidem.

[11] A se vedea:

http://www.synaxarion.gr/gr/sid/273/sxsaintinfo.aspx.

[12] Imaginea am preluat-o de aici:

http://orthodoxwiki.org/File:Protomartyr.jpg.

[13] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Trinity_Lavra_of_St._Sergius.

[14] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 523.

[15] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/10/primul-meu-duhovnic/.

Predică la Nașterea Domnului [25 decembrie 2014]

Nasterea Domnului 2

Iubiții mei[1],

praznicul Nașterii Domnului s-a grăbit și se grăbește în continuare!

Se grăbește să ne încredințeze despre veridicitatea marelui eveniment istoric și supraistoric în același timp al întrupării lui Dumnezeu Cuvântul.

El vrea să ne facă părtași bucuriei imense a Îngerilor și a oamenilor la aflarea voii Prea Sfintei Treimi cu întreaga Sa creație.

Pentru că, din Evanghelia duminicii trecute[2], am aflat deja că Hristos S-a născut și că S-a născut din Fecioara Maria. Am aflat esențialul praznicului mai înainte de praznic.

magii

Adică Evanghelia zilei nu este despre nașterea Lui ci despre autentificarea nașterii Lui prin cei trei magi, care și-au adus darurile lor, daruri care se păstrează până azi[3].

Pentru că așa a lucrat Dumnezeu cu oamenii la orice mare eveniment al mântuirii noastre: evenimentul a fost profețit cu mult timp înainte, apoi, mai înainte ca să se petreacă, el a fost reamintit, și, când evenimentul s-a produs, el a fost explicat pentru ca să aibă pregnanță pentru noi.

Și nașterea, viața, minunile, pătimirile, moartea, învierea și înălțarea Domnului la cer au fost profețite cu mult timp înainte și au fost explicate și înțelese duhovnicește, în profunzimea lor, după ce ele s-au petrecut, pentru ca noi să înțelegem că Dumnezeu nimic nu a lăsat la întâmplare când a fost vorba de mântuirea noastră.

Ci El ne-a mântuit într-un mod foarte meticulos: pentru că mai întâi a vestit ce va face pentru noi, apoi a făcut și după aceea ne-a explicat ce relevanță au faptele Lui pentru noi.

De aceea s-a grăbit praznicul de azi: pentru că El constă nu numai în vestirea nașterii Domnului ci și în ce consecințe are nașterea Lui pentru noi. Și astfel, el vrea să ne explice, pe îndelete, cât de extraordinară și de vitală în același timp e întruparea Lui și că ea este evenimentul care desparte istoria în două.

Pentru că istoria de până la Hristos e o îndelungă vestire a Lui, pe când cea de după Hristos e începutul comuniunii veșnice cu El.

Căci azi, „Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veșniciei Lui, primește înfățișare de rob, ieșind din Maica ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare: că[ci] a rămas [ceea] ce era, Dumnezeu adevărat…și a luat [ceea] ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni”[4].

Pentru că azi prăznuim nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, prăznuim asumarea umanității în persoana Sa preexistentă și veșnică și nu nașterea unui om.

Tocmai de aceea e o naștere unică și paradoxală, pentru că niciodată până acum Dumnezeu nu a mai făcut acest lucru. Niciodată până acum Dumnezeu nu S-a coborât la nivelul creaturii pentru ca să înalțe creatura la nivelul Său dumnezeiesc. Căci Fiul Tatălui Se pogoară în smerenie pentru ca să ne învețe că smerenia este înălțarea reală și trainică, durabilă pentru veșnicie.

De aceea, El S-a născut în peșteră „în taină”, însă cerul L-a propovăduit tuturor[5]. Pentru că cerul și-a făcut din stea o gură a lui[6].

Lc 2, 14Stea despre care Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „După părerea mea, steaua trebuie să se fi arătat cu multă vreme înainte de nașterea Pruncului, pentru că magii au trebuit să facă multă vreme pe drum ca să ajungă în Palestina chiar în momentul nașterii; că[ci] trebuia să I se închine Lui pe când era în scutece.

Deci steaua li s-a arătat cu mult mai înainte, pentru a arăta că nașterea Lui este minunată și neobișnuită[7].

PrunculDin acest motiv, Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește pe magi „strămoșii Bisericii”[8], pentru că ei au crezut în Hristos prin călăuzirea cea minunată. Și ei sunt reprezentanții neamurilor, ai celor care vor crede în Hristos. Pentru că Dumnezeu a vrut să ne arate faptul că El nu cheamă doar pe Israil la mântuire ci îi cheamă pe toți cei care se lasă călăuziți de către El.

În Icoana de deasupra, peștera e neagră ca Iadul sau ca inima noastră indiferentă. Maica contemplă Pruncul în haine cernite, ca de înmormântare, dar stă în roșu, în iubire dumnezeiască față de El. Pruncul e înfășat, înfășarea Lui ne amintește de giulgiul morții, iar ieslea e transfigurată iconic și devine un tron împărătesc plin de roșu, pentru că El S-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să ne înspăimânte cu măreția Lui dumnezeiască.

Faptul că ieslea-tron împărătesc…a fost iesle sărmană în momentul nașterii Sale, ne-o subliniază boul și asinul, care stau cu botul spre Stăpânul lumii…și Îi fac căldură. Pentru că oamenii n-au avut loc…și nici timp…și nici chef…ca să Îl încălzească pe Iubitul Tatălui.

Animalele sunt umplute și ele de roșu, de iubirea Lui. Steaua e între Îngeri, între Îngerii care se bucură.

Păstorii sunt chemați și ei [Lc. 2, 8-18]. Magii sunt iconizați în dreapta, alături de păstori, pentru ca să ne arate că Israilul și neamurile au fost chemate deopotrivă la mântuire.

Și Pruncul Iisus, cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Domnul și Stăpânul întregii creații, privește spre creația Sa cu iubire blândă, caldă, preafrumoasă.

Pentru că El, „Așteptarea neamurilor, a venit și ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmașului”[9].

El a venit ca să mântuiască „pe Adam cel stricat”[10], cel îmbolnăvit de păcat, adică pe tot omul păcătos.

El S-a făcut Soarele nostru duhovnicesc, Care ne răsare la toți în suflet și ne umple de „lumina cunoștinței”[11], de lumina dumnezeiască care ne umple de cunoaștere teologică.

Căci fără harul Lui și fără cunoașterea Lui suntem în beznă. Trăim fără să știm pentru ce trăim și plăcerea noastră e păcatul, e disoluția interioară, e moartea.

Fără credința cea adevărată a Ortodoxiei, fără Biserica cea adevărată, fără Sfinții lui Dumnezeu și fără luminarea Îngerilor Lui suntem o peșteră neagră, plină de întuneric, care ascundem faptul că la baza vieții noastre stă Dumnezeu.

Și ori de câte ori, ca ortodocși, ne comportăm ca niște neînțelepți, ca niște păgâni, ca niște oameni josnici, negăm faptul că Dumnezeu e Creatorul nostru și că El este împlinirea noastră. Pentru că astfel nu afirmăm prezența lui Dumnezeu în noi ci indiferența față de El.

De aceea, iubiții mei, indiferența, prostia, delăsarea, lipsa noastră de chef, depravarea noastră costă Biserica Dumnezeului Celui viu. Din cauza păcatelor noastre oamenii stau departe de Dumnezeu, nu cunosc ce trebuie să facă și vor suferi veșnic pentru că noi le-am fost sminteală.

Nu au văzut prin noi pe Dumnezeu! Nu au văzut prin faptele noastre iubirea Lui, milostivirea Lui, frumusețea Lui. Ci au văzut că ne-am conformat cu lumea seculară, cu lumea adâncită în păcat și în aviditatea după cele pământești, și ne-am lipsit de viața duhovnicească, de darul cel mai de preț pe care Pruncul Iisus l-a adus lumii.

Pentru că Domnul a coborât la noi pentru ca să Se sălășluiască în noi și nu doar ca să trăiască printre noi!

El a coborât la noi pentru ca să rămână cu fiecare dintre noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, căci Treimea Se odihnește în cei care cred în Ea și împlinesc poruncile Sale.

Da, Dumnezeul nostru treimic Se odihnește în fiecare creștin ortodox care trăiește duhovnicește și nu trupește!

În mod conștient, în mod simțit duhovnicește, în mod preabucuros, Dumnezeu locuiește în noi și ne învață tot lucrul bun, pentru că ne face să gândim și să simțim și să acționăm ca El și nu haotic.

Păcatele ne învață să fim haotici și fără bun simț!

Viața la întâmplare e sursa întregii nefericiri de pe pământ.

Pe când ascetizarea noastră prin post și prin rugăciune, prin teologie și fapte bune e adevărata eleganță a omului.

Pentru că numai Biserica naște oameni cu adevărat manierați, cu adevărat delicați, cu adevărat atenți la nevoile și la realitatea cruntă a societății umane. Căci eleganța ține de o conștiință împăcată cu Dumnezeu și de o inimă curată.

Și numai cine e împăcat cu Dumnezeu, numai cine e curat în inima sa, gândește curat față de oameni și le dorește tot binele. Căci binele real iese din inima bună și nu din inima prefăcută.

Da, toți putem face daruri! Toți putem să dăruim din ceea ce avem. Însă dăruiește cu adevărat cel care dăruie fiind plin de har și de cunoaștere duhovnicească și de delicatețe sfântă. Pentru că el dăruie cuvinte care mântuiesc, el dăruie fapte care zidesc, el dăruie rugăciuni care ne țin în viață.

Însă, pe toți, după puterea și înțelepciunea noastră, Dumnezeu ne cheamă să privim profund lucrurile, oamenii, vremurile, întreaga creație.

Căci dacă El a venitsfârșitul istoriei deja s-a produs. Pentru că Îl așteptăm să vină ca Judecător al lumii pe Cel care deja a venit și este cu noi și cu Care ne împărtășim zilnic. Îl așteptăm să vină pe Cel pe care Îl iubim și prin Care ne curățim de tot păcatul și de toată patima întunecată.

Pentru că așteptăm să se instaureze în întreaga creație Împărăția Sa, așa după cum ea este instaurată în cer. Așteptăm ca Împărăția Lui să inunde cu slava Sa întreaga creație, pentru ca El să fie totul în toți.

Așadar, iubiți frați și surori întru Domnul, suntem chemați să fim Sfinți și nu niște pierde vară! Pentru că Cel care S-a coborât la noi, S-a coborât pentru ca să ne ridice pentru veșnicie la Sine, în comuniunea Treimii, pentru ca viața noastră să fie viața Lui și împlinirea noastră să fie totală.

Să trăim în harul și în bucuria lui Dumnezeu pururea! Pentru că astfel suntem moștenitorii Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, în vecii vecilor. La mulți ani și să aveți parte de multă pace și bucurie dumnezeiască! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 23 decembrie 2014, zi de marți, cu soare și nori.

Sfânta Icoană am preluat-o din locația de aici:

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/imagine/2012/12/1225nativity14.jpg.

[2] A se vedea aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/19/predica-la-duminica-dinaintea-nasterii-domnului-2014/.

[3] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/12/26/posteritatea-darurilor-celor-trei-magi/.

[4] Mineiul pe decembrie, tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ed. a 6-a, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 376.

[5] Idem, p. 378.

[6] Ibidem.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 94.

[8] Idem, p. 95.

[9] Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 383.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 385.

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2014]

Nasterea Domnului© Biserica Nașterea Domnului[1]

Iubiții mei,

praznicul Nașterii Domnului se grăbește! Se grăbește să ne vestească bucuria lui dumnezeiască imensă.

Pentru că Evanghelia zilei [Mt. 1, 1-25]  este primul capitol din Matei, capitol care pune istoria în relație cu credința și cu revelarea lui Dumnezeu în viața celor credincioși.

gheneseosÎnsă ambele genealogii ale Domnului se intersectează în persoana lui Avraam, pentru că și noi, cei credincioși, suntem din neamul lui.

Pentru mulți dintre noi toate aceste nume cuprinse între Mt. 1, 1 și 1, 16 sunt necunoscute. Poate că am auzit despre unele…dar nu știm mare lucru despre cine era Fares sau Ozias sau Iehonias.

Masiahbrat inaltCăci fiii lui Israil au crezut că trebuie să domine popoarele prin forță și nu prin puterea credinței și a curăției.

Însă Fiul lui Dumnezeu Se întrupează și Se face Fiul Fecioarei pentru ca să atragă la Sine toate neamurile. El vine întru putere dumnezeiască și întru curăție preasfântă pentru ca să ne învețe că adevărata putere este sfințenia.

Unul din Treime, Fiul Tatălui Cel mai înainte de veci, Se face om din cea fără de prihană, fără ca să strice fecioria ei, a Mariei, și devine astfel centrul de unificare și de înduhovnicire al umanității. Pentru că El Se coboară la noi pentru ca să ne ridice la Sine, în comuniune cu Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru.

Și fără credința una, mântuitoare și sfințitoare a Bisericii, noi nu putem fi una în Hristos, nu putem să fim mădulare mistice/ tainice ale Lui și nici nu ne putem înălța la comuniunea cu Dumnezeu. Pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Sfântul Duh ne unește pe unii cu alții și ne înalță în comuniunea veșnică a Treimii.

Așa înțelegem de ce e important Avraam în ecuația nașterii Domnului: pentru că el a crezut în făgăduința lui Dumnezeu. El a crezut în ceea ce va face Dumnezeu. Nu a cerut minuni pentru ca să creadă ci a crezut în El, pentru că El e viața noastră.

Și Avraam, cel care a crezut Domnului Dumnezeu, s-a umplut de consecințele credinței lui. Pentru că credința se împlinește și aici și în viața veșnică cu Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Și în Slujba Înmormântării noi amintim de „sânurile lui Avraam”[2]. Sânuri, care aici înseamnă comuniunea noastră veșnică cu Avraam, Părintele celor credincioși și cu toți Sfinții lui Dumnezeu și cu toți Îngerii Lui în Împărăția Sa. Pentru că la baza vieții noastre veșnice cu Dumnezeu stau credința, nădejdea și dragostea noastră pentru Dumnezeu.

Fiindcă noi credem în Cel care ni Se revelează, așteptăm totul de la El, pe măsură ce ne umplem tot mai mult de dragostea Lui. Și așteptarea Lui e plină de simțirea și de revelarea Lui, pentru că e o așteptare plină de dragoste.

De aceea, praznicul Nașterii Domnului se grăbește să ne întâmpine și să ne cuprindă în întregime. Să ne cuprindă întreaga ființă cu curăția Lui, cu delicatețea Lui, cu frumusețea Lui, a Celui care Se naște și Se face Prunc plin de curăție pentru noi.

Un Prunc Bătrân, un Prunc vechi de zile, ca nimeni altul, singura noutate paradoxală și bucuroasă de sub soare, adică din istoria umanității. Căci este un Prunc care a plecat cerurile până la noi, un Prunc deoființă cu Tatăl și cu Duhul, Care ne-a asumat umanitatea în persoana Lui cea veșnică și ne-a îndumnezeit-o.

Și tocmai de aceea e unic și inimitabil acest Prunc, pentru că El l-a repus pe om pe adevăratele axe ale vieții sale: pe axa verticală a comuniunii cu Dumnezeu, care se întretaie în cruce cu axa orizontală a iubirii față de aproapele.

Pentru că trebuie să primim în noi  harul dumnezeiesc prin lucrarea mântuitoare a acestui Prunc, ca să fim una cu Dumnezeu și una cu oamenii, așa cum El este, deopotrivă, Dumnezeu și om.

Căci în noi înșine suntem mereu cu Dumnezeu și mereu cu oamenii, dacă crucea rugăciunii și a iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru oameni ne sfințește și ne personalizează continuu.

Pruncii învață de la acest Prunc delicatețea și smerenia.

Tinerii învață de la acest Prunc frumusețea și curăția duhovnicească.

Cei maturi învață de la acest Prunc jertfelnicia și umilința sfântă.

Cei bătrâni învață de la acest Prunc voioșia și simplitatea.

Pentru că El, Domnul și Mântuitorul nostru, a venit pentru toți și nu doar pentru unii.

El, prin venirea Lui la noi, a desființat exclusivismul și indiferentismul religios.

Pentru că, pe de o parte, credința nu mai e doar pentru unii, doar pentru fiii lui Israil iar, pe de altă parte, nimeni nu poate rămâne indiferent la făgăduința vieții veșnice. Pentru că toți dorim să trăim veșnic, să fim fericiți pentru veșnicie, să fim împliniți, iar Dumnezeu ne dăruie această împlinire.

El a venit și le-a unit în Sine pe cele despărțite: pe cele necreate cu cele create, pe cele inteligibile cu cele sensibile, cerul cu pământul, Raiul cu lumea noastră, bărbatul cu femeia[3]. Și dându-ne harul Său, ne-a făcut pe noi „în întregime și în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenind [noi] tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă”[4].  Pentru că ne-a făcut să fim dumnezei după har, adică Sfinți ai Lui fără de prihană.

De aceea, El „li Se face tuturor toate pentru covârșirea bunătății: smerit, celor smeriți, înalt, celor înalți și Dumnezeu prin fire, celor îndumnezeiți pentru El”[5]. Căci Se arată nouă pe măsura noastră, pe măsura sporirii noastre duhovnicești și, în timp ce creștem în sfințenie, prezența Lui e tot mai profundă și mai personală.

Pentru că, iubiții mei, de aceea Domnul S-a făcut Prunc: pentru ca să trecem împreună cu El prin toate fazele creșterii noastre duhovnicești. Trebuie să fim prunci, trebuie să fim copii, trebuie să fim maturi și bătrâni în sfințenie. Dar, mai înainte de toate, trebuie să credem întru El și să ne botezăm cu Botezul Lui, să fim unși cu putere de sus și să ne unim și să ne sfințim prin împărtășirea cu El, Cel euharistic.

Căci de aici, de la credință și de la sălășluirea în noi a harului Treimii începe întreaga viață duhovnicească și toată suita de experiențe mistice.

Toate trăirile noastre sfinte fac parte din parcursul normal al vieții duhovnicești, pentru că e o viață trăită în harul Treimii și nu aiurea.

Însă noi nu trebuie să ne concentrăm asupra darurilor și a harismelor duhovnicești pe care le primim, nu trebuie să le etalăm peste tot, ci trebuie să ne concentrăm pe relația reală, vie, prezentă cu Dumnezeu.

El, izvorul darurilor, e mai important decât orice dar primit de la El.

De aceea și praznicul Nașterii Domnului ne pune în față pe Dumnezeu, Care S-a sălășluit între oameni, Care a locuit dimpreună cu ei, pentru ca mai apoi, la Cincizecime, să Se sălășluiască în interiorul lor, al celor care cred în El.

Din acest motiv, noi, toți cei care privim Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe trebuie să înțelegem că în noi înșine toți trebuie să Îl primim pe Domnul după cum Maica Domnului L-a primit în pântece și L-a purtat pe brațele sale. La fel trebuie să Îl purtăm și noi pe brațele inimii noastre, în trupul și în sufletul nostru, pe Cel care Se face mâncare și băutură îndumnezeitoare pentru noi, bucurie și pace veșnică, veselie și curăție dumnezeiască.

Căci postul în care suntem e îmbrăcarea noastră interioară în curăție și delicatețe pentru a-L primi în trupul și în sufletul nostru pe Domnul și Stăpânul întregii creații.

Iar Biserica ne vestește nașterea Lui cu mai multe zile înaintea praznicului pentru ca fiecare dintre noi să ne pregătim, măcar acum, când mai e puțin timp…pentru o reală primire a Lui în viața noastră.

Pentru că masa bogată de praznic, cadourile, evenimentele frumoase din familie și din Biserică, întâlnirile noastre…n-au nicio frumusețe duhovnicească dacă Hristos nu e și în ființa noastră

Dacă e doar afară de noi și mai presus de noi…dar nu și în noi, praznicul nostru nu e praznic. Pentru că praznicul e bucurie și veselie împreună cu Dumnezeu și nu singurătate.

De aceea, noi trebuie să fim rugăciune și trebuie să fim milă pentru oameni, pentru toți oamenii, pentru ca să alungăm singurătatea din cât mai mulți oameni.

Cuvântul, prezența, cadoul, îmbrățișarea noastră pot trezi viața în oameni, pot trezi încrederea, pot trezi entuziasmul, pot trezi mântuirea…

EmmanuilDumnezeul nostru, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeul slavei și al milostivirii, să fie cu noi pururea, iubiții mei, și să ne întărească pentru ca să creștem și să ne desăvârșim în vecii vecilor!

La mulți ani, să aveți parte de sărbători pline de frumusețe și de candoare dumnezeiască și să faceți în jurul vostru lumină! Amin.


[1] Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://www.bisericanastereadomnului.ro/imagini/continut/hramuri/nasterea-Domnului-1.jpg.

[2] Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 240.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 260-262.

[4] Idem, p. 262. [5] Idem, p. 225.

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2014]

Cina cea de taina© Ziarul Lumina[1]

Iubiții mei,

mâncarea nu e o problemă de gust și niciun capriciu ci o problemă de ontologie. Dacă mâncarea ar fi un lucru care ține de capricii nu ar mai fi o nevoie zilnică. Iar dacă gustosul ar fi calitatea de bază a mâncării am avea o sănătate foarte șubredă, pentru că lucrurile gustoase sunt cel mai adesea nesănătoase.

Însă Dumnezeu ne-a lăsat mâncarea ca pe ceva compatibil cu noi. Ne-a lăsat să mâncăm lucruri care sunt în firescul nostru. Compatibile cu trupul dar și cu sufletul nostru.

Pentru că trebuie să mâncăm lucruri sănătoase, care ne hrănesc și nu care ne îmbolnăvesc. Trebuie să mâncăm în funcție de sănătatea, de programul și de starea noastră duhovnicească și nu după planuri prestabilite.

De aceea, noi trebuie să învățăm care e adevărata hrană care ne hrănește în mod real. Și cum hrana trupească trebuie să aibă legătură cu hrana noastră duhovnicească, formată din rugăciune, postire, citire teologică, împărtășire euharistică, întrajutorarea semenilor noștri.

Și învățăm toate acestea în timp, prin post și rugăciune, prin experiență directă, prin citiri teologice, prin cunoașterea practică a compoziției chimice a mâncării.

Dar cum gustul vinde în detrimentul sănătății noastre, preferăm adesea, în mod infantil, ceea ce nu ne hrănește. Preferăm acest lucru din neștiință sau pentru că suntem manipulați de ceea ce vedem în vitrinele magazinelor.

Însă tot răul e spre bine! Căci pentru a înțelege care e mâncarea sănătoasă trebuie să avem termeni de comparație. După multă carne, sosuri, prăjeli, aglomerări intestinale, când toate ne cad greu la stomac, într-un moment de chin și suferință, ne venim în fire în materie de mâncare și reînvățăm că hrana e cea care hrănește și ne menține activi și nu cea care ne excită pofta de mâncare.

Pentru că adesea suntem învățați că mâncarea bună e mâncarea gustoasă, fiartă îndelung, meticulos preparată. Însă, când ne documentăm și ajungem să cunoaștem proprietățile reale ale mâncărurilor și când înțelegem că mâncarea e formată din multiple elemente care hrănesc sau nu, înțelegem că mâncarea e tot mai bună pe cât e naturală.

Fructele și legumele, ceaiurile și siropurile naturale, compoturile și mierea, laptele și apa, peștele și grâul sunt mult mai mult mâncare decât preparatele îndelung fierte, congelate și recongelate, care amestecă lucruri contrare.

Dar pentru a ajunge la o asemenea înțelepciune culinară trebuie să trecem printr-o schimbare de fond a vieții noastre.

Trebuie să vrem să facem din trupul și din sufletul nostru un templu al lui Dumnezeu în care se odihnește slava Lui.

Și am început predica de astăzi cu problema mâncării, pentru că Evanghelia zilei e despre mâncare [Lc. 14, 16-24].

dipnon megaDe aceea, noi, câți am înțeles invitația Lui la cina veșnică a Împărăției Sale, la comuniunea veșnică cu Sine și cu Sfinții Lui, ne pregătim întreaga noastră ființă ca pe o mireasă. Ne împodobim și ne înfrumusețăm interior în mod duhovnicește, pentru ca să fim proprii veșniciei cu El, cu Mirele nostru.

Însă pentru a fi frumoși interior, pentru a fi curați duhovnicește, trebuie să mâncăm mâncare duhovnicească.

Cu trupul trebuie să mâncăm tot mai mult hrana care hrănește iar cu sufletul la fel. Căci pe lângă nevoile de cunoaștere și de informare ale sufletului nostru, pe lângă nevoia reală de cunoaștere și înțelegere de sine, resimțim acut nevoia profundă a odihnirii și a bucuriei duhovnicești, nevoile profunde ale simțirii și ale vederii slavei Sale.

Pentru că noi, încă de aici, trebuie să ne pregătim duhovnicește pentru vederea Lui cea veșnică.

Nu putem pleca de aici orbi duhovnicește!

Nu putem pleca lipiți de pământ, de trupul nostru, de plăceri pătimașe!

Căci unii ca aceștia nu merg în Împărăția Lui.

În Împărăția Lui merg cei care văd duhovnicește, care simt duhovnicește, care pipăie duhovnicește, care se bucură duhovnicește, care sunt templu viu al slavei Sale. Adică cei care au făcut din cele două, din suflet și din trup, una, o singură mireasă duhovnicească a lui Dumnezeu.

Dar cum ne sfințim pentru a fi proprii Cinei Lui, Împărăției Lui?

Prin mâncarea care ne îndumnezeiește. Și mâncarea care ne îndumnezeiește e teologia ortodoxă, teologia patristică, teologia Bisericii. Din adevărata teologie se naște adevărata viețuire, adevărata nevoință, adevărata perspectivă asupra veșniciei.

Mâncăm sfințenie când mâncăm teologie. Când mâncăm adevăr, când mâncăm har, când mâncăm dreptate, când mâncăm frumos, când mâncăm curăție, când mâncăm milostenie, când mâncăm milă și iubire pentru oameni ne sfințim în mod deplin.

Pentru că flămânzirea și însetarea după bine, pe care o dorește Domnul, e hrănirea cu poruncile lui Dumnezeu.

Ne hrănim din voia Lui, din teologia Lui, din slujbele Lui, din asceza și mistica Lui, din contemplarea Sfintelor Icoane și a întregii lumi, din înțelegerea profundă a prezenței Lui în lume și în viața noastră.

Unii teologi și predicatori ortodocși consideră că împărtășirea euharistică ne rezolvă toate problemele sau că unirea cu Dumnezeu este doar una liturgică, rezervată celor care participă la Dumnezeiasca Liturghie.

Însă împărtășirea cu Domnul la Dumnezeiasca Liturghie e doar o parte din întregul proces interior al înfrumusețării ortodoxe.

Reducerea vieții ortodoxe doar la cadrul liturgic este o diminuare nepermisă a ei, pentru că transformă viața noastră în formalism liturgic fără o înțelegere profundă a vieții ortodoxe. În sensul că, dacă stăm la Sfânta Liturghie cu evlavie și ne împărtășim, nu suntem prin asta niște ortodocși adevărați, dacă ne lipsesc virtuțile ortodoxe, dacă ne lipsește teologia adevărată, dacă ne lipsește adevărata experiență mistică ortodoxă.

Și formalismul liturgic tocmai asta face: elimină din discuție conținutul vieții interioare pentru fugitiva unire euharistică cu Domnul. Pentru că ne place să credem că oamenii, dacă sunt spovediți și împărtășiți, nu mai au nevoie și de o cunoaștere a teologiei și de faptul de a fi trăitori cu adevărat ai Bisericii.

Însă noi, în același timp, avem nevoie nu numai de împărtășirea euharistică ci și de cunoaștere și experiență teologică, de asceza continuă a curățirii de patimi, de simțirea și de vederea slavei Sale, de o cunoaștere profundă a lumii și a omului în comuniune.

În concluzie, în Evanghelia de azi, Domnul nu ne cheamă doar la împărtășirea cu El din Sfântul Potir ci la întregul mod de împărtășire cu El, care se realizează prin toată teologia și viața Bisericii.

El ne cheamă să ne împărtășim cu El prin citire, prin postire, prin răbdarea necazurilor și a înjosirilor, prin iertare, prin milostenie, prin facerea de bine, prin cunoașterea Lui, prin simțirea și vederea Lui, prin unirea euharistică cu El.

Toată împlinirea voii Lui e o mâncare duhovnicească și această mâncare e mâncarea care ne face proprii Împărăției Sale.

Așadar, iubiții mei, viața noastră e o continuă școală teologică! Tot ceea ce noi învățăm în viața asta are legătură cu voia lui Dumnezeu, cu prezența Lui în creația Sa prin slava Lui, cu viitorul veșnic al umanității.

Învățăm continuu voia Lui, pentru că orice slujbă, orice carte, orice predică, orice întâlnire duhovnicească în cadrul Bisericii sunt o școlarizare a noastră pentru veșnicie.

Și nu trebuie să ne rușinăm că suntem în mod continuu niște elevi ai lui Dumnezeu ci trebuie să ne bucurăm că Biserica ne învață, ca o mamă bună, adevărul despre noi și despre veșnicie.

Lăsați-vă învățați, iubiți frați și surori întru Domnul, de Dumnezeu prin Biserica Sa și prin slujitorii Săi!

Ajutați-ne să vă pregătim pentru viața de acum și pentru veșnicie!

Pentru că reala pregătire pentru viață are fundament teologic și el constă în adevărul și harul lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit și închinat.

taheosPentru că cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui sunt ca lumina care strălucește și izgonește întunericul din noi, sunt ca focul care aprinde inima și o mistuie duhovnicește și o transfigurează, sunt ca apa care hrănește și ca mâncarea care satură duhul omului.

Toți oamenii au nevoie să știe adevărul lui Dumnezeu, adevărul Bisericii Sale. Ei trebuie să știe că Biserica lui Dumnezeu e Biserica Ortodoxă și că Sfinții Lui sunt Sfinții pe care Biserica Lui îi cinstește pentru că sunt fiii ei. Ei trebuie să știe că mântuirea și viața noastră veșnică încep de acum, pentru că Biserica este începutul noii lumi, al lumii transfigurate.

Din acest motiv noi cântăm Întruparea Lui ca pe o răsărire în lume a teologiei. Și teologia este lumina care ne aduce pe noi la cunoașterea lui Dumnezeu și la trăirea în comuniune cu El.

De aceea, umpleți-vă de teologie, umpleți-vă de rugăciune, umpleți-vă de milostenie, pentru ca să vă hrăniți duhovnicește în acest post și în toată viața voastră!

Dumnezeul milei și al îndurărilor, să ne umple pe toți de pacea Sa, El, Dumnezeul nostru treimic, acum și în vecii vecilor! Amin.


[1] Sfânta Frescă e preluată de aici:

http://ziarullumina.ro/sites/default/files/articol/2014-04/euharistie-1.jpg.

Predică despre cum ne raportăm la neputințe [2014]

Iubiții mei,

viața duhovnicească începe de la neputință…și se termină în neputință! Ea începe cu simțirea profundă a faptului că nu putem să facem nimic fără Dumnezeu și se sfârșește în simțirea slavei lui Dumnezeu, care e cu neputință de cuprins.

La început simțim că nu putem să înaintăm fără El, dar când slava Lui ni se arată…simțim că ea e mai mare decât orice greutate ne-am închipui noi. Pentru că slava Lui e plină de curăție și de sfințenie și ea ne cere să fim foarte sfinți pentru a o vedea…pentru a o păstra…

cer nouÎnsă acest loc scriptural vorbește și despre ceea ce se petrece cu orice om înduhovnicit în parte: se umple de slava Lui pe deplin. Pentru că suntem ca un pământ pe care mâna lui Dumnezeu îl împlinește. Pe care îl curățește, îl luminează și îl desăvârșește.

Dar omul înduhovnicit nu scapă de neputințe! Fie că ele se leagă de ființa lui…fie că ele vin de la oameni sau de la demoni, neputințele sunt prezente în viața noastră.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă neputințele cresc și noi devenim tot mai puțin mobili. Ne mișcăm greu, vedem tot mai slab, avem tot mai puțină putere de muncă, de rugăciune și de slujire, bolile ne încolțesc din toate părțile. Și în momentele de boală și de neputință accentuată demonii ne luptă cel mai greu.

De aceea trebuie să ne lăsăm în mâinile Domnului când suntem foarte neputincioși și să nu mai cerem de la noi performanțe ascetice. Pentru că a răbda suferința, a răbda neputința cu mulțumire, cu inimă bună, e ceea ce trebuie să facem atunci.

Care e lecția neputințelor de tot felul? Smerirea noastră. Transformarea noastră în văi ale ascultării de Dumnezeu. În văi umplute de pacea Lui. Noi, din munți ai mândriei trebuie să ne facem văi ale smereniei.

Pentru că nu durerea contează ci ceea ce învățăm din ea. Căci trebuie să ajungem la conștiința că suntem slabi fără Dumnezeu. Că nu putem face nimic fără El. Că pentru fiecare clipă a vieții noastre avem nevoie de întărirea Lui pentru a trăi, a ne mișca și a ne hrăni.

De aceea, viața noastră are momente de multă putere, de multă vioiciune, de multă cutezanță – când credem că putem face orice, că suntem în stare de lucruri imposibile – pentru ca să trăim apoi momente de frică, de descurajare, de neputință, de sleire imensă, de deznădejde…momente în care vedem cât de importantă e sănătatea dar, mai ales, mila Lui.

Și prețuirea darurilor Sale, mai devreme sau mai târziu, e lecția pe care Dumnezeu dorește să o învățăm.

psalmul 72Și avem nevoie de lecția pedagogică a lui Dumnezeu! De lecția milostivirii Sale…dar și de ajutorul Lui.

Sfântul Sava cel Sfințit, acel „tânăr-bătrân”[1] al pustiei, mergând prin pustie și fiind arșiță mare, „a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputând a mai merge”[2]. Sfântul Eftimie cel Mare n-a avut nimic. Dar făcându-i-se milă de Sfântul Sava, de tinerețea lui, s-a rugat și a izvorât apă în pustie pentru el. Și Sfântul Sava a băut și s-a întărit. Însă apa pe care a băut-o era una duhovnicească. Pentru că „de atunci a primit putere dumnezeiască, a răbda de sete prin pustie”[3].

Dacă nu se nevoia și nu își simțea neputința, nu primea nici întărire și nici har dumnezeiesc împotriva setei. Dar pentru că s-a nevoit duhovnicește, tocmai de aceea a primit și întărire duhovnicească. Lucru din care învățăm și noi că harul lui Dumnezeu se primește în lucrare, pe măsură ce ne exersăm în asceză și în slujire.

CarposDe aceea, dacă neputințele noastre ne vin de la demoni sau de la oameni, nu trebuie să credem că Dumnezeu dorește să păcătuim ci El dorește ca răul lor să îl convertim în bine. Să îl convertim în răbdare, în iubire, în muncă, în mulțumire adusă Domnului. Pentru că nu răul e cel care îl caracterizează pe un om ci binele. Răul e cel care ne parazitează, care ne desfigurează. Însă binele e cel care exprimă adevărata noastră statură, adevărata noastră personalitate.

pedagogieÎnsă, totodată, el se referă și la raporturile reale între părinți și copii. Căci iubirea părinților se manifestă prin corecții reale în viața fiilor lor. Fiindcă nici Dumnezeu nu ne învață cât de rău e răul…decât după ce păcătuim. După ce ne luăm lumea în cap. Atunci avem nevoie de învățătura pedepsitoare a Domnului! Atunci avem nevoie de pedagogia Lui!

Dar dacă nu ascultăm pedepsele Lui cele mici, atunci vin peste noi pedepsele Lui cele mari. Biciuirile Lui. Îndreptările Lui cele de mari proporții.

Pentru că El ne pedepsește ca pe niște fii iubiți ai Lui și rolul lor, al pedepselor, e acela…de a ne întoarce spre El. De a veni la pocăință pentru ca să avem viață întru noi…și încă din belșug.

Astăzi dimineață, într-un articol pe Facebook, o tânără cerea o minune…de la Moș Crăciun: minunea de a se vindeca de cancer. Nu cerea minunea de a se pocăi, minunea de a crede, minunea de a se mântui…ci doar pe aceea de a se vindeca trupește de o boală.

Și boala trupească ar trebui să fie…ultima noastră problemă. Pentru că bolile noastre sufletești, patimile noastre, sunt mai mari și mai grele decât orice boală fizică. Bolile noastre trupești sunt o nimica toată pe lângă patimi. Pentru că, din cauza patimilor noastre, a bolilor noastre sufletești, ne vom munci veșnic în Iad, dacă nu ne vom vindeca de ele, pe când, dacă murim cu vreo boală trupească ea nu ne periclitează deloc mântuirea. Dimpotrivă, suferința, primită cu răbdare și cu mulțumire în fața lui Dumnezeu, e o curățire de patimi.

Pentru că nimeni dintre noi nu suferă degeaba! După cum nimeni dintre noi nu a venit pe lume degeaba, fără niciun sens.

Ci am venit pe lume tocmai pentru ca să ne înțelegem sensul, în relație cu Dumnezeu, sensul nostru, prin care noi ne împlinim și ne mântuim.

De aceea, dacă ne simțim neîmpliniți e semn că nu am conlucrat cu Dumnezeu la liniștirea noastră. Pentru că, împreună cu El, împlinirea personală devine o realitate. Dincolo de viața și de profesia pe care înțelegem că trebuie să le avem stă împlinirea noastră, înrădăcinată în relația cu Dumnezeu. Și împlinirea noastră e conștiința că tot ceea ce facem facem cu El și spre binele nostru real.

A sta în bine și a lucra binele înseamă reala și continua noastră împlinire. Căci ceea ce am făcut ieri sau până acum pentru a ne simți împliniți trebuie să fie urmate de ceea ce facem în fiecare clipă.

De ceea ce facem în fiecare clipă cu toată greutatea, neputința, sleirea trupească pe care o simțim.

De aceea, iubiții mei, nimic nu putem face fără El și în afara Bisericii Lui! Mântuirea noastră este aici, unde noi ne-am născut din nou, din apă și din Duh, unde ne-am curățit, unde ne-am sfințit, unde ne-am unit cu Domnul și ne-am făcut una cu El.

Aici e pacea și mântuirea noastră: în Biserica Lui, cea una și sfântă, apostolică și sobornicească, Biserica Ortodoxă.

De aceea, neputințele noastre sunt spre binele nostru iar lipsa lor nu înseamnă, în mod neapărat, o mare stare de dreptate. Pentru că ne umplem de dreptatea și de sfințenia lui Dumnezeu numai în măsura în care trăim toate ale vieții noastre în mod duhovnicește.

Începutul, cuprinsul și împlinirea noastră se trăiesc în relația noastră cu Dumnezeu, care e relație veșnică.

De aceea să rămânem cu Cel care ne-a iubit mai întâi de a fi creat lumea! Să rămânem cu Stăpânul și cu Domnul, cu Mântuitorul și Vindecătorul sufletelor noastre, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci întru El avem viață, pace și sfințenie în vecii vecilor. Amin!


[1] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 84.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 264-265. [5] Idem, p. 265.

Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2014]

femeia garbovaIubiții mei,

când căutăm motive pentru ca să nu ajutăm pe cineva e pentru că nu vrem să facem nimic pentru alții.

Suntem concentrați doar pe noi, doar pe ceea ce noi considerăm a fi bine…binele nostru…și din acest motiv nu vedem deloc binele altora.

Însă binele nostru ține de binele altora. Doar dacă și alții se bucură, ne putem bucura și noi, pentru că binele e cel care ne bucură pe toți.

Și în Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17], când Domnul explică vindecarea și arată că sărbătoarea e pentru om, pentru binele omului și nu omul pentru sărbătoare, cei care erau porniți împotriva Domnului s-au rușinat [v. 17]. Pentru că ei prețuiau mai mult odihna lor, liniștea lor, părerea bună despre ei decât binele făcut oamenilor.

Iar dacă azi și noi credem la fel, că e importantă doar slujba noastră la Biserică dar nu și sănătatea duhovnicească reală a oamenilor, adică dacă considerăm slujba mai importantă decât oamenii, greșim la fel de mult.

Pentru că slujbele Bisericii se fac pentru oameni, pentru mântuirea oamenilor, pentru binele lor veșnic și nu se fac pentru ele însele, pentru că așa trebuie să le facem.

De aceea, slujbele noastre trebuie explicate oamenilor pe înțelesul lor, ca fiecare să înțeleagă că este implicat în slujirea în fața Domnului, pentru că fiecare om care e prezent în Biserică contribuie la slujbă.

Preotul începe, conduce și încheie slujba conform cărții de cult, dar el slujește împreună cu cântărețul de la strană și cu corul și cu oamenii din Biserică. Rugăciunea fiecărui credincios din Biserică se unește cu rugăciunea preotului și e o singură rugăciune. După cum toți cei pe care îi pomenim pe Sfântul Disc, la Proscomidie, sunt una în fața Domnului și se curățesc prin sângele Lui cel preasfânt.

Așa stând lucrurile, slujbele și viața Bisericii sunt cele care ne unesc pe unii cu alții pentru că ne sensibilizează reciproc. Ne fac responsabili de confrații noștri.

Stăm la slujbă lângă ei, suntem cu ei, vorbim cu ei, ne ajutăm unii pe alții, trăim la unison slujirea pe care i-o aducem Domnului, pentru că avem cu toții un parcurs comun. Toți ne îndreptăm spre Împărăția lui Dumnezeu, toți dorim veșnicia cu El în măsura în care am conștientizat acest lucru.

garbovaPentru că sărbătoarea nu e numai un act de prezență la Biserică ci o trăire harismatică în fața Domnului, în rugăciune și în curăție duhovnicească, o curățire permanentă de păcate pentru a ne împărtăși cu Domnul, pentru a ne bucura împreună cu El, pentru a ne bucura cu întreaga comunitate a Bisericii noastre.

slaveaIar ea este paradigma oricărui om care vrea să iasă din păcat, să o rupă cu păcatul.

Pentru că păcatul înseamnă aplecarea noastră numai spre rău, numai spre noi, numai spre plăcerile noastre. Pe când pocăința înseamnă ridicarea privirii noastre spre Dumnezeu de la Care vine toată viața și iertarea noastră. Pocăința înseamnă ridicarea privirii noastre din pământ către Dumnezeu.

Dar pentru ca pocăința noastră să fie vie și transfiguratoare, să fie eclesială/ bisericească, adică să ne unească cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, noi trebuie să primim dezlegarea noastră de păcate prin preot. Căci prin el, la Sfânta Spovedanie, când noi ne spunem păcatele, Dumnezeu ne iartă în mod tainic dar simțit, ne eliberează în adâncul nostru de păcate, de toate pentru care noi ne căim, pentru care ne pare rău și pe care vrem să le lăsăm în urma noastră.

Și fiind astfel eliberați de păcate și plini de har, de bucurie dumnezeiască, noi putem vedea cu adevărat sărbătoarea. Putem prăznui dimpreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acesta e motivul pentru care venim la Biserică în continuu: pentru a ne împăca continuu cu Dumnezeu și pentru a ne bucura împreună cu oamenii. Pentru că numai când suntem împăcați cu Dumnezeu, noi putem să ne bucurăm de oameni și de noi.

Dar când suntem distanți față de Dumnezeu, când nu ne apropiem prin durere, prin lacrimi, prin mărturisire și toată fapta bună de Dumnezeu, suntem distanți și față de noi. Ne simțim reci și neîmpliniți. Ne simțim uscați de bucurie.

Pentru că bucuria e ca o apă care izvorăște și gâlgâie în ființa noastră și ne inundă cu totul. Însă tristețea e ca o noapte neagră care ne cuprinde și în care ne e frică de orice zgomot pe care îl auzim. Pentru că tristețea e singură

Și singurătatea interioară păcătoasă, cea în care nu avem îndrăzneală la Dumnezeu și în care trăim obsesiv deznădejdea este starea în care mulți dintre noi trăim claustrați. De aici multele excese de nervozitate, de erotism, de agresivitate.

Pentru că lăcomia după mâncare, după bani, după pornografie ascunde în ea lipsa de lăcomie după sfințenie.

Omul, omul creat de Dumnezeu, a fost făcut pentru a dori viața cu Dumnezeu. Singura împlinire a omului e binele, pentru că binele e voia lui Dumnezeu.

Însă când nu te mai împlinește binele, normalitatea, comuniunea, relația…ești avid de non-relații.

Pentru că noi nu putem avem relații personale cu banii, cu mâncarea, cu cumpărăturile, cu lascivitatea, cu violența, cu infatuarea.

Relații personale poți să ai doar cu oamenii, cu Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu și, mai întâi de toate, cu Dumnezeu.

Relații personale ai cu persoanele și relațiile cu ele te personalizează, te fac să fii și mai om. Pe când patimile care ne înrobesc ne fac tot mai puțin oameni, pentru că ne scot din binele nostru.

Pentru că Domnul numește demonizarea și patima în Lc. 13, 16: legătură a Satanei. Satana ne leagă de patimi și ne încovoaie pătimaș. Numai Dumnezeu ne dezleagă de patimi și ne dă libertate duhovnicească.

Și până nu trăiești interior eliberarea ta din robia Satanei nu cunoști adevărata libertate. Pentru că adevărata libertate e să nu fii robit patimilor. Să nu fii condus de patimi.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu ne pregătește prin minunile și cuvintele Sale pentru o profundă și duhovnicească primire a Lui. Ca să fii delicat cu oamenii trebuie să înveți delicatețea de la Dumnezeu. Pentru ca să fii bun cu oamenii trebuie să te bucuri de bunătatea lui Dumnezeu și să înveți din ea milostivirea.

Pentru că fiecare dintre noi învățăm pe fiecare zi să fim tot mai umani și tot mai duhovnicești în același timp. Căci în măsura în care devenim tot mai oameni e semn că suntem tot mai plini de slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul bun! Dumnezeu să ne bucure în toată fapta bună! Dumnezeu să aibă milă de noi acum și în toți vecii, pentru că mila Lui e viața noastră! Amin.

1 2 3 15