A 4-a predică la comentariul hrisostomic la Romani

Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur

Prima, a doua și a 3-a predică.

Iubiții mei[1],

mă reîntorc azi la comentariul la Romani al Sfântului Ioannis Hrisostomos cu bucuria studentului care își reîntâlnește Profesorul. Care își reîntâlnește Profesorul iubit, de la care, pe fiecare zi, are ce învăța. Pentru că în materie de tâlcuire a Dumnezeieștii Scripturi, Sfântul Ioannis, Părintele nostru, este un Profesor dumnezeiesc, pentru că este un Părinte al evlaviei și al dreptei cinstiri de Dumnezeu.

Și ultima oară am ajuns la cap. al 2-lea din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavlos, unde Sfântul Ioannis ne vorbește despre judecata lui Dumnezeu. Despre dreapta Lui judecată, care este conformă adevărului.

Și el ne asigură că bogăția bunătății [τοῦ πλούτου τῆς χρηστότητος] [Rom. 2, 4, BYZ] lui Dumnezeu e un motiv de mântuire pentru cei credincioși, dar e un motiv de pedeapsă și mai mare pentru cei păcătoși[2]. Căci cei care își învârtoșează inima și o au nepocăită [ἀμετανόητον], își strâng lor înșiși „urgie[3] în ziua urgiei [ὀργὴν ἐν ἡμέρᾳ ὀργῆς] și a descoperirii și a dreptei-judecăți a lui Dumnezeu [καὶ ἀποκαλύψεως καὶ δικαιοκρισίας τοῦ θεοῦ]” [Rom. 2, 5, BYZ].

Și Sfântul Pavlos subliniază aici că noi ne strângem urgie dumnezeiască. Pentru că noi rămânem în păcatele pe care le facem, nedorind să ne pocăim pentru ele. De aceea, Sfântul Ioannis ne spune și el, că această cauză a urgiei dumnezeiești nu este Cel care judecă ci cel judecat[4]. Pentru că noi ne strângem urgie prin păcatele noastre nespovedite și nepocăite.

Judecata lui Dumnezeu este dreaptă pentru că El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui [ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὰ ἔργα αὐτοῦ]” [Rom. 2, 6].

Și după ce ajunge la Rom. 2, 7, Sfântul Ioannis, Patriarhul nostru, ne spune că toți vom avea parte de nestricăciune [ἀφθαρσίαν].

Trupurile înviate vor fi toate duhovnicești, nestricăcioase, însă nu toți vor avea parte de slavă și cinste [δόξαν καὶ τιμὴν] [Rom. 2, 7], pentru că cei păcătoși, deși vor avea trupurile nestricăcioase, vor fi osândiți[5].

Căci la Rom. 2, 8-9, Sfântul Pavlos spune: „iar celor [care păcătuiesc] din ambiție și neascultând adevărul [τοῖς δὲ ἐξ ἐριθείας, καὶ ἀπειθοῦσιν μὲν τῇ ἀληθείᾳ], dar supunându-se nedreptății [πειθομένοις δὲ τῇ ἀδικίᾳ]: [au parte de] mânie și urgie [θυμὸς καὶ ὀργή] [de la Dumnezeu]. [Căci] necaz și suferință [este] peste tot sufletul omului care lucrează răul [θλίψις καὶ στενοχωρία, ἐπὶ πᾶσαν ψυχὴν ἀνθρώπου τοῦ κατεργαζομένου τὸ κακόν]”.

Iar necazul și suferința le simțim la tot pasul în viața noastră, dar nu toți le asumăm ca și consecințe ale păcatelor noastre.

Mulți dintre noi cred, în mod păcătos, că ce se petrece cu lumea, în ansamblu, nu are de-a face cu păcatele oamenilor ci inundațiile, cutremurele, secetele sunt expresii „ale naturii dezlănțuite”. Pentru că nu vor să accepte că dincolo de natură este Creatorul naturii și al nostru. Și că natura întreagă ascultă de Dumnezeu, se supune Lui, în comparație cu omul care se răzvrătește continuu contra Lui, fiind învățat cele rele de către demoni.

Însă cei care „Îl scot” pe Dumnezeu din creația Lui, cei care „nu Îi dau voie” ca El să Se manifeste, pledează pentru o umanitate discreționară care nu își asumă consecințele faptelor ei. Și așa cum fentează legea umană, mulți vor să-L fenteze și pe Dumnezeu, nedorind să vorbească despre judecata Lui. Numai că judecata Lui e în mâna Lui.

Noi nu putem să ne autoexcludem din judecata lui Dumnezeu, chiar dacă nu vrem să credem în El. Ci judecata este universală, e pentru toți oamenii, pentru că ea decide care e veșnicia noastră. Adică vom merge în Rai sau în Iad, pentru că a treia stare nu există. Și cei care vorbesc despre ea, numind-o „Purgatoriu”, mint. După cum mint și cei care vorbesc despre „reîncarnări succesive” sau despre intrarea noastră în „neființă totală” odată cu moartea. Pentru că moartea fizică, adică despărțirea sufletului nostru de trup, înseamnă intrarea noastră în veșnicie, unde sufletul nostru e viu, conștient și nemuritor. Iar ceea ce suntem noi se păstrează pentru totdeauna, pentru că sufletul nostru poartă cu el întreaga lui memorie și experiență.

De aceea, aici, în istorie, lumea din jurul nostru poartă amprenta noastră interioară, pentru că față de ea ne manifestăm interioritatea noastră.

Și acolo unde păzim pădurea, pentru că o iubim, ea este vie și netăiată, iar animalele și păsările sunt la ele acasă. Iar acolo unde îngrijim parcurile, ele sunt expresia atenției noastre față de diversitatea creației lui Dumnezeu.

Însă urâtul din jurul nostru și din noi este tot creația noastră.

Dacă mâzgălim pereții, dacă aruncăm gunoaiele în mod iresponsabil, dacă nu mai vrem să muncim în folosul tuturor ci numai în folos personal, dacă nu ne mai ajutăm între noi, dacă nu mai respectăm istoria și tradiția noastră, lumea noastră este expresia patimilor noastre.

Și degeaba încercăm cu toții, ca, acasă, să avem de toate, să fie curățenie, să avem bunăstare, să ne facem „colțul nostru de paradis”, dacă afară din casă noi ne comportăm iresponsabil. Ci, mai degrabă, marea noastră casă, cosmosul în integralitatea lui, trebuie respectat și păstrat cu atenție, pentru că, fără el, degeaba mai avem case.

O lume poluată și urâțită continuu nu mai e o lume în care se poate trăi.

Însă îndreptarea lumii înseamnă îndreptarea noastră, a fiecăruia dintre noi. Și nu avem nevoie doar de educație pentru o nouă lume, ci, în primul rând, de o înduhovnicire a oamenilor. Pentru că Biserica și viața ei divino-umană este începutul lumii noi, al veșniciei.

Aici, în Biserică, începe lumea nouă! Adică lumea care se curățește continuu de patimi și se înduhovnicește continuu. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să se îndumnezeiască continuu și nu pentru ca să se poarte iresponsabil.

În Rom. 2, 11, Sfântul Pavlos ne spune un lucru important despre Dumnezeu și anume că la El nu este părtinire [προσωποληψία]. Că El nu Se manifestă după fața omului, ci după dreptate. Că El nu este subiectiv, ci obiectiv în toate. De aceea, El judecă în mod drept, imparțial și definitiv. El judecă pentru veșnicie. Pentru că judecă valoarea faptelor noastre[6].

Comentând Rom. 2, 12-16, Sfântul Ioannis ajunge la concluzia că ceea ce firea umană l-a învățat de la început pe om, același lucru îi vestește omului și Evanghelia Domnului[7].

Iar Sfântul Pavlos, în Rom. 2, 16, ne spune că „Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Iisus Hristos [κρινεῖ ὁ θεὸς τὰ κρυπτ τῶν ἀνθρώπων, κατὰ τὸ εὐαγγέλιόν μου, διὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ]” [BYZ].

Și când spune cele ascunse, el se referă la toate faptele pe care conștiința noastră le-a înregistrat de-a lungul întregii noastre vieți.

Finalul cap. al 2-lea – între versetele 17-29 –, este o smerire a iudeilor. Pentru că Sfântul Pavlos arată că cei care aveau legea nu o împlineau. Dar mustrările lui au de-a face și cu noi, pentru că și noi ne lăudăm cu faptele din afară ale noastre, în timp ce suntem goi pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu și de fapte bune.

De aceea, el ne cere să avem „tăierea împrejur a inimii în Duhul, nu [în] literă [περιτομὴ καρδίας ἐν πνεύματι, οὐ γράμματι]” [Rom. 2, 29, BYZ]. Ne cere să avem sufletul nostru curățit de patimi, plin de harul Duhului Sfânt și de fapte bune. Căci adevărata tăiere împrejur e curăția inimii, continua curăție duhovnicească, prin care suntem locașuri ale slavei lui Dumnezeu și nu doar repetitori de texte sfinte, care nu au racordare la ființa noastră.

Pentru că Dumnezeiasca Scriptură e cu adevărat dumnezeiască pentru noi, adică curățitoare și luminătoare și îndumnezeitoare, doar atunci când o înțelegem duhovnicește. Când ea este o hrană duhovnicească pe măsura creșterii noastre duhovnicești și când, prin înțelegerea ei, creștem în sfințenie pe fiecare zi.

Dar dacă creștem în slavă deșartă citind-o și în părerea de sine, atunci ea nu e decât „o simplă carte” pentru noi, pentru că nu ne folosește. Și nu ne folosește, pentru că noi o citim fără evlavie și fără credință și fără dorința de a ne curăți de patimi.

Nerecunoștința față de binefacerile lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioannis, face și mai evidentă bunătatea lui Dumnezeu[8]. Pentru că nerecunoștința este raportarea la bunătate fără bunătate. Nerecunoștința arată că nu am învățat nimic din bunătatea lui Dumnezeu și a oamenilor față de noi. De aceea, „nedreptatea noastră [ἡ ἀδικία ἡμῶν] dovedește dreptatea lui Dumnezeu [Θεοῦ δικαιοσύνην συνίστησιν]” [Rom. 3, 5, BYZ].

Fărădelegile noastre dovedesc că Dumnezeu e drept atunci când le pedepsește. Pentru că El pedepsește lucrurile care se fac rău și nu faptele bune.

În finalul Omiliei a 6-a la Romani, Sfântul Ioannis a vorbit despre lăcomie [τὴν πλεονεξίαν], pe care Sfântul Apostol Pavlos a numit-o idololatrie/ închinare la idoli [τὴν εἰδωλολατρείαν][9]. Pentru că acolo ne stă gândul toată ziua: la ceea ce poftim, la ceea ce vrem, la ceea ce ne place. Și ceea ce ne place la modul acaparator, înrobitor, ne devine un idol.

Și Sfântul Ioannis Hrisostomos ne învață să fugim nu numai de lăcomia după bani, ci și de pofta cea rea, de pofta după haine și mese[10].

Lucru cum nu se poate mai potrivit în această zi, când mai sunt nici două zile până la sfârșitul lui 2015 și, de revelion, încercăm să avem un stomac de două ori mai mare decât al nostru.

De aceea, iubiții mei, cred că acum trebuie să fim și mai atenți cu ceea ce mâncăm și bem, și pofta noastră, să o îndreptăm de la cele care se văd, la slava lui Dumnezeu cea preasfântă. Căci slava Lui e adevărata mâncare a sufletului nostru, pentru că ea este slava care nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu [Rom. 2, 29]. Iar slava care vine de la oameni e o slavă păcătoasă cel mai adesea.

Căci oamenii pământești îl laudă pe cel care „rezistă” la beție, pe cel care merge cu capul gol când crapă pietrele de frig, pe cel care se laudă cu multiplele sale „aventuri” sexuale, pe cel care „știe să fure” dar „nu este prins”, pe cel care se îmbracă „la modă”, pe cel care are o soție „ca lumea”, pe cel care are o casă „ca lumea”, pe cel care are ultimele apariții tehnologice.

Însă adevărata laudă, de la Dumnezeu și de la oamenii cuvioși, o au cei care dovedesc că sunt oameni credincioși, muncitori, onești, recunoscători, iubitori de oameni, milostivi, iertători, duhovnicești.

Adevărata laudă e opera autentică pe care o lăsăm în urmă.

Adevărata laudă sunt oamenii credincioși pe care i-am convertit și hrănit cu dumnezeiasca învățătură.

Adevărata laudă este viața sfântă și numele bun.

Pentru că lauda adevărată e lauda care rămâne pentru veșnicie și nu e lauda „la modă”, cea trecătoare.

De aceea, dacă „ne pasă” de ce spune lumea mai mult decât de ce spune Dumnezeu, la revelion mâncăm și bem în mod iresponsabil, ne culcăm cu cine „ne pică”, ne simțim „bine” și n-avem nicio nădejde de mântuire. Dar dacă ne pasă de ce spune Dumnezeu și nu de ce spun oamenii, atunci ziua și noaptea dintre ani e timp de rugăciune și de bucurie dar și de odihnă, pentru că pe 1 ianuarie 2016 avem primul praznic împărătesc al lui 2016, tăierea împrejur a Domnului, dar și pomenirea Sfântului Vasilios cel Mare, Părintele nostru.

Vă doresc la mulți ani, multă pace și bucurie întru toate și un an 2016 cu și mai multă împlinire duhovnicească și trupească! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 29-30 decembrie 2015. 29 decembrie 2015, zi de marți, a fost ziua când a nins prima oară, iar 30 decembrie 2015, este o zi de miercuri, zi însorită dar geroasă.

[2] PG 60, col. 424/ ed. Athanasiu, 1906, p. 60.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] PG 60, col. 425/ Ibidem.

[5] Ibidem/ Idem, p. 61.

[6] PG 60, col. 427/ Idem, p. 65.

[7] PG 60, col. 429/ Idem, p. 68.

[8] PG 60, col. 438/ Idem, p. 82-83.

[9] PG 60, col. 441/ Idem, p. 88.

[10] Ibidem/ Ibidem.

Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2015]

fuga in Egipt

Hristos S-a născut!

Iubiții mei[1],

Cel abia născut în iesle, Domnul și Stăpânul vieții noastre, e pomenit astăzi ca exilat. E pomenit ca unul care pleacă în exil, în surghiun, pentru a putea trăi. Pentru că familia sfântă: Pruncul Iisus, Maica Domnului și Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, dimpreună cu Sfântul Sfințit Mucenic Iacovos al Ierusalimului[2], au ascultat de Îngerul Domnului și au fugit în Egipt.

Căci, după plecarea Magilor – pe care îi vedem iconizați în partea din spate a frescei de deasupra, pe cai, călărind – „Îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând [ἄγγελος κυρίου φαίνεται κατ᾽ ὄναρ τῷ Ἰωσήφ, λέγων]: «Sculând, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi întru Egiptos [Ἐγερθεὶς παράλαβε τὸ παιδίον καὶ τὴν μητέρα αὐτοῦ, καὶ φεῦγε εἰς Αἴγυπτον] și fii acolo până am să îți spun ție [καὶ ἴσθι ἐκεῖ ἕως ἂν εἴπω σοί]! Căci Irodis are de gând a căuta Pruncul, [ca] să-L piardă pe El [μέλλει γὰρ Ἡρῴδης ζητεῖν τὸ παιδίον, τοῦ ἀπολέσαι αὐτό]»” [Mt. 2, 13, BYZ].

Și astfel, Sfântul Iosif află și ce să facă (trebuie să ia Pruncul și pe Mama Lui) și unde să plece (în Egipt), faptul că exilul va fi unul temporar dar și motivul pentru care trebuie să plece în Egipt: împăratul Irodis vrea să Îl omoare pe Iisus Domnul.

Și află toate acestea în vis, de la Îngerul Domnului. Un vis dumnezeiesc, un vis de care s-a legat toată iconomia mântuirii.

Pentru că Sfântul Iosif s-a lăsat povățuit de Înger și a fost slujitor al Domnului, după cum fusese și Logodnica Lui, Născătoarea de Dumnezeu, Maria, Stăpâna noastră.

De aceea, acum îl vedem în prim-plan pe Sfântul Iosif – pentru că el e cel care conduce sfânta familie în Egipt – dacă vineri, în praznicul Nașterii Domnului, persoana principală a fost Născătoarea de Dumnezeu.

Și de aici înțelegem rolurile diferite dar complementare ale bărbatului și ale femeii în căsătorie. Femeia e mama care naște și educă pruncii, pe când bărbatul este tatăl care hrănește și păzește integritatea familiei lui.

Și Îngerul Domnului, în relația cu Sfântul Iosif, i-a întărit de la Dumnezeul nostru treimic tocmai responsabilitatea lui de conducător și de păzitor al familiei lui.

Pe când Domnul Cel atotputernic Se smerește pe Sine și Se comportă ca un Prunc, care are nevoie de ajutor și ocrotire. De aceea El Se lasă purtat de Mama Lui și de Logodnicul Mamei Lui în Egipt, deși voința Lui – care coincide întotdeauna cu cea a Tatălui și a Duhului Sfânt –, a fost cea exprimată de Înger.

Însă Domnul vorbește prin Înger pentru că a vrut să Se comporte ca un Prunc real.

Și pruncii, oricine ar fi ei, au nevoie de părinții lor ca să-i crească și să îi îngrijească și să îi educe. Ei sunt dependenți de părinții lor. Iar când părinții nu vor să își crească pruncii, ci alții îi cresc, adevărații lor părinți sunt cei care îi îngrijesc și îi educă. Pentru că sădesc în ei modul lor de a fi, dragostea lor, virtuțile lor. Și acest lucru se vede în timp, pentru că copiii ajung să semene cu cei care i-au crescut și nu cu cei care i-au născut, dar i-au abandonat sau nu i-au crescut în mod efectiv, zilnic.

Însă Domnul nu a fost abandonat! Nu a fost lăsat pe mâna lui Irodis ca să Îl omoare.

Cu alte cuvinte, atunci când conducătorul statului sau statul luptă împotriva familiei, părinții sunt datori să își apere copiii cu prețul vieții lor.

Iar Sfântul și Dreptul Iosif, Logodnicul cel bun al Maicii Domnului, avea pe atunci vârsta de 80 de ani[3]. Și în ciuda bătrâneții lui avansate, el a dus sfânta familie în Egipt, a întors-o din Egipt și a hrănit-o în Nazaret, fiind un tâmplar sărac[4]. Și cu toate că Sfântul Iosif era „de neam împărătesc, […] Domnul a voit a Se naște în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu și slava împărătească, bogăție și stăpânire. […] [Dar] săracă a voit a fi [și] Maica Sa, Preacurata Fecioară”[5].

Iar Sfântul Iosif a trăit până la vârsta de 110 ani[6] slujind Domnului. Lucru care ne îndeamnă și pe noi să trăim cuvios în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că viața sfântă are răsplată veșnică.

Și am avansat discuția despre Sfântul Iosif pentru ca să știm cum a trăit el: a trăit în ascultare de Dumnezeu.

Iar acum ne întoarcem la Evanghelia zilei, care ne spune că Sfântul Iosif a crezut imediat vedenia de la Înger. Pentru că s-a sculat imediat, a luat pe Prunc și pe Mama Lui și a plecat în aceeași noapte către Egipt [Mt. 2, 14].

Sfântul Apostol și Evanghelist Matteos nu ne spune nimic despre viața Domnului în Egipt. Însă ne spune că a stat în Egipt până la moartea împăratului Irodis [Mt. 2, 15]. Iar Irodis a murit la anul 4 după nașterea Domnului[7]. Așa că Domnul a stat puțin timp în Egipt.

Însă Sfântul Matteos subliniază altceva, mult mai important: și anume că ducerea și întoarcerea din Egipt a Domnului fusese profețită de Sfântul Profet Osie [Ὡσηέ], în Os. 11, 1, unde s-a spus: „din Egiptos i-am chemat pe fiii lui [ἐξ Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ]”, cf. LXX.

În Mat. 2, 15, avem însă: „Din Egiptos L-am chemat pe Fiul Meu [Ἐξ Αἰγύπτου ἐκάλεσα τὸν υἱόν μου]”, Sfântul Matteos înțelegând profeția de la Os. 11, 1 ca relație între Tatăl și Fiul și nu între Dum- nezeu și poporul lui Israil ca la Sfântul Osie.

După care, în Mt. 2, 16, el ne vorbește despre faptul că au fost uciși cei 14.000 de Prunci din Bitleem, pe care Biserica îi pomenește în ziua de 29 decembrie[8]. Și cum, prin martirizarea lor, s-a împlinit o altă profeție: cea de la Ier. 31, 15, cf. MGK: „Glas s-a auzit în Rama, bocet, plângere, tânguire [Φωνὴ ἠκούσθη ἐν Ῥαμά, θρῆνος, κλαυθμός, ὀδυρμός]; Rahil, plângându-și copiii ei, [și] nu a vrut să fie mângâiată pentru copiii ei, căci nu [mai] sunt [ἡ Ῥαχήλ, κλαίουσα τὰ τέκνα αὑτῆς, δὲν ἤθελε νὰ παρηγορηθῆ διὰ τὰ τέκνα αὑτῆς, διότι δὲν ὑπάρχουσιν]”.

La Sfântul Matteos, profeția abia prezentată are următorul text: „Glas în Rama s-a auzit, bocet și plângere și tânguire multă [Φωνὴ ἐν Ῥαμᾶ ἠκούσθη, θρῆνος καὶ κλαυθμὸς καὶ ὀδυρμὸς πολύς], Rahil plângându-și copiii ei, și nu vrea să se mângâie, căci nu [mai] sunt [Ῥαχὴλ κλαίουσα τὰ τέκνα αὐτῆς, καὶ οὐκ ἤθελεν παρακληθῆναι, ὅτι οὐκ εἰσίν” [Mt. 2, 18, BYZ].

Însă, așa cum îi făgăduise, Îngerul Domnului îi vestește Sfântului Iosif să se întoarcă în Israil [Mt. 2, 20]. Și îi vestește acest lucru tot în vis [Mt. 2, 19].

Dar dacă, cu Sfântul Iosif, Îngerul Domnului a vorbit în vedenia visului, asta nu înseamnă că orice vis am visa noi este unul „duhovnicesc”. Ci vise duhovnicești au oamenii duhovnicești. Oamenii Sfinți au vise sfinte, folositoare lor și altora, pe care le înțeleg fiind luminați de Dumnezeu. Însă noi nu trebuie să interpretăm în mod „religios” sau „profetic” orice vis pe care îl avem. Pentru că demonii, la cei care se încred în vise, le aduc vise pseudo-religioase, pentru ca să îi facă să spună și să creadă lucruri lamentabile. Și cred că ați întâlnit, ca și mine, oameni care cred în vise, care aleargă după „interpreți” de tot felul care să le tălmăcească visele. Și care merg „după vise”, dar nu și după poruncile lui Dumnezeu.

Însă Sfântul Iosif s-a dus și s-a întors din Egipt din voia Preasfintei Treimi și împlinind astfel pro- feții dumnezeiești.

Dar, când s-a întors în Israil, pentru că în Iudea împărățea Arhelaos [Ἀρχέλαος], fiul lui Irodis, Sfântul Iosif a dus sfânta familie în Galilea, în Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 2, 22-23], împlinind astfel o altă profeție: „că Nazoreos Se va chema [ὅτι Ναζωραῖος κληθήσεται] [Mt. 2, 23, BYZ].

Așadar, Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a născut în Bitleemul Iudeii, într-o peșteră săracă, în ieslea animalelor, în timpul recensământului făcut de Cesaros Avgustos [Καίσαρος Αὐγούστου], pe când guvernator al Siriei era Cirinios [Κυρηνίος] [Lc. 2, 1-2, BYZ]. Guvernatorul Cirinios apare într-un mozaic de sec. 14 de la Constantinopol, șezând pe scaun, iar Maica Domnului și Sfântul Iosif sunt veniți ca să se înscrie la recensământul populației[9]:

recensamantul

Numele lui complet este Publius Sulpicius Quirinius și a trăit între 51 î. d. Hr.-21 d. Hr., el fiind guvernatorul Siriei, și a primit și provincia Iudea pentru ca să facă recensământul[10].

Iar împăratul roman în timpul căruia S-a născut Domnul a fost Caesar Dīvī Fīlius Augustus, care a împărățit între 16 ianuarie 27 î. d. Hr. și 19 august 14 d. Hr., adică timp de 40 de ani[11].

Domnul a fost în Egipt până la moartea lui Irodis, adică până în anul 4 d. Hr., apoi a venit și a locuit cu Mama Sa și cu Sfântul Iosif în Nazaret, în Galilea.

Însă prin fuga Sa în Egipt, Domnul ne arată că trebuie să avem grijă de viața și de sănătatea noastră. Că față de viața și de sănătatea noastră nu trebuie să fim iresponsabili.

De aceea, când am atras atenția asupra comportamentului iresponsabil de a merge iarna cu capul gol și în haine de vară sau de toamnă, am avut în vedere tocmai grija față de sănătatea noastră, care are relație cu mântuirea noastră. Pentru că avem nevoie de sănătate și de putere fizică pentru ca să ne nevoim și să Îi slujim Domnului.

Dar nu numai aici suntem noi iresponsabili. Ci și când conducem cu viteză mare, și când nu învățăm la școală, și când nu muncim cu atenție și cu evlavie, și când mâncăm prea mult, și când bem prea mult și când ne surmenăm pentru lucruri ridicole, și când suntem neascultători. Suntem iresponsabili când nu citim cărți sfinte, când nu venim la Biserică, când nu ne spovedim și împărtășim, când nu suntem milostivi și nici iertători.

Da, suntem iresponsabili și această iresponsabilitate ne costă mult!…

Sfantul Arhidiacon Stefanos

Însă, tot astăzi, îl pomenim și pe primul Sfânt Mucenic al Bisericii, pe Sfântul Stéfanos [Στέφανος], Arhidiaconul[12]. Cu care a început lungul și nesfârșitul șir al Mucenicilor Bisericii. Căci dacă citim istoria Bisericii vom vedea că nu a fost secol în care să nu existe Sfinți Mucenici, adică oameni ai Bisericii care au murit pentru credința lor.

Iar Sfântul Stefanos era „plin de credință și de putere, făcea minuni și semne mari în popor [πλήρης πίστεως καὶ δυνάμεως ἐποίει τέρατα καὶ σημεῖα μεγάλα ἐν τῷ λαῷ]” [F. Ap. 6, 8, BYZ]. Și când ești plin de credință atunci ești încredințat cu totul de toate adevărurile Bisericii. Nu ai nicio îndoială în credința ta, dar, mai mult decât atât, ai faptele credinței. Trăiești credința în mod zilnic în viața ta.

Căci a avea putere…înseamnă a avea putere duhovnicească, a fi plin de slava lui Dumnezeu care te întărește spre toată propovăduirea, care te face să rabzi toate și însăși moartea mucenicească.

Iar credința deplină și sălășluirea slavei Treimii în el îl făceau să facă minuni și semne, prin care îi încredința pe toți de adevărul lui Dumnezeu și de puterea Lui.

Însă ce înseamnă că Stefanos făcea semne? Care e diferența dintre minuni și semne?

Când Domnul a făcut apa să fie vin, la nunta din Cana Galileii [In 2, 1, 9], Sfântul Ioannis Evanghelistul a spus că „acesta [este]…început al semnelor [τὴν ἀρχὴν τῶν σημείων] lui Iisus” [In. 2, 11, BYZ].

Iar Sfântul Matteos ne spune în Mt. 11, 20, că Iisus „atunci a început a mustra cetățile în care a făcut cele mai multe puteri/ minuni [δυνάμεις] ale Lui, căci nu s-au pocăit”, cf. BYZ. Iar cetățile în care El a făcut puteri/ minuni, enumerate în Mt. 11 sunt Horazin, Bitsaida [Mt. 11, 21] și Capernaum [Mt. 11, 23].

Însă când Domnul S-a dus în patria Sa, ne spune tot Sfântul Matteos, El „nu a făcut acolo multe puteri/ minuni [δυνάμεις], pentru necredința lor” [Mt. 13, 58]. Din cauza necredinței lor. Căci El făcea minuni doar celor care credeau în El.

Însă, deși în Sfintele Evanghelii nu ni se explică diferența dintre semne și minuni, vedem că ambele sunt făcute prin slava lui Dumnezeu, prin puterea Lui, și că, pentru noi, și semnele și minunile sunt lucrări minunate ale Lui în viața noastră.

Iar Sfântul Stefanos făcea semne și minuni în popor, în viețile oamenilor, așa după cum făceau toți Sfinți Apostoli.

Și când iudeii, care erau credincioși sinagogii, au vrut să intre în dispute teologice cu Stefanos [F. Ap. 6, 9], ei și-au dat imediat seama că „nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și a Duhului Căruia vorbea [οὐκ ἴσχυον ἀντιστῆναι τῇ σοφίᾳ καὶ τῷ πνεύματι ᾧ ἐλάλει] [prin el]” [F. Ap. 6, 10, BYZ]. Pentru că Stefanos era plin de înțelepciune dumnezeiască și de har dumnezeiesc.

Și acest lucru trebuie învățat foarte bine de către noi toți și anume că, pentru a apăra credința Bisericii nu e nevoie doar de cunoaștere teologică și de dexteritate lingvistică, ci, mai întâi de toate, e nevoie să fim plini de har, pentru că trăim ortodox în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Ca să ne apărăm credința trebuie să o facem împreună cu Dumnezeu și după cum vrea Dumnezeu și nu după cum ni se pare nouă, dintr-o râvnă plină de slavă deșartă.

Căci dacă am fi plini de slava Lui, de curăție și de sfințenie, de multă cunoaștere teologică dar și de multă cunoaștere a oamenilor și de o străvedere a nivelului de înțelegere a oamenilor, atunci am ști să propovăduim credința ortodoxă tuturor și am apăra-o duhovnicește și nu trupește. Am apăra-o cu eleganță și cu evlavie și nu bădăran. Căci, din păcate, cel mai adesea, ne apărăm credința bădăran, cu ciomagul, dând cu cuvinte aspre în cei de altă credință, dar nu și cu evlavie și sfințenie. Iar aceia înțeleg tocmai ceea ce nu trebuiau să înțeleagă: că credința noastră e revanșardă, că credința noastră nu are pace interioară, că credința noastră nu știe să dialogheze.

Însă nu credința noastră nu știe să dialogheze, ci mulți dintre noi nu știm să dialogăm, pentru că nu vrem să dialogăm cu adevărat! Pentru că credința ortodoxă, credința mântuirii, dialoghează de 2.000 de ani cu lumea și schimbă de 2.000 de ani lumea. O schimbă din interior prin rațiunea ei plină de duhovnicie, prin exemplele ei umane de mare sfințenie, prin slujbele Bisericii, prin viața Bisericii, prin modul divino-uman de a trăi și de a acționa al oamenilor Bisericii.

De aceea, dacă știm că suntem contraexemple ale modului în care vorbește Biserica, trebuie să ne retragem din prim-planul discuțiilor cu alții și să învățăm modestia, candoarea, bunul simț, dar și vigoarea teologică a modului de a vorbi al Bisericii.

Iar în acest sens, Dumnezeiescul Stefanos, astăzi pomenit, este o paradigmă vrednică de urmat pentru noi. Pentru că întregul capitol 7 din Faptele Apostolilor este o lecție de dialog ortodox cu ceilalți, cu cei din afara Bisericii.

Și aici, în speță, avem dialogul ortodox cu credința evreiască.

Pentru că Stefanos a fost răpit de iudei și dus cu forța în sinedrionul iudaic, pentru a fi judecat [F. Ap. 6, 12]. Pentru a fi judecat pentru credința lui. Și, în timp ce iudeii au pus martori falși/ mincinoși ca să îl acuze [F. Ap. 6, 13], așa după cum au făcut și cu Domnul [Mt. 26, 59], cei care erau adunați în sinedrionul nedrept, „au văzut fața lui [εἶδον τὸ πρόσωπον αὐτοῦ]”, a lui Stefanos cel judecat pe nedrept, „ca față de Înger [ὡσεὶ πρόσωπον ἀγγέλου]” [F. Ap. 6, 15, BYZ].

Iar dacă fața lui Stefanos era de Înger…pe fețele celorlalți, fără doar și poate, era paloarea/ culoarea dracilor, adică ura, invidia, minciuna, necredința, dorința de a-l omorî pe cel drept.

Căci de aceea am subliniat adineauri că credința ortodoxă se apără cu sfințenie, fiind plin de har și de curăție dumnezeiască, și nu plin de ifose, de o pretinsă superioritate care nu există în fapt. Credința ortodoxă se apără cu curăția, sfințenia, munca și înțelepciunea de zi cu zi, se apără prin aceea că ești una cu ceea ce spui și faci.

Și Stefanos vorbește sinedrionului, adică adunării religioase celei mai înalte a iudeilor. Vorbește sinodului bisericii evreiești [F. Ap. 7, 2-53].

Și le vorbește cu blândețe, le vorbește cu multă cunoaștere teologică, le face o exegeză duhovnicească a istoriei neamului lor – pentru că și el era evreu, fiind rudă cu Sfântul Apostol Pavlos[13] – și le demonstrează că în comparație cu Sfântul Avraam, care L-a ascultat pe Dumnezeu, și cu Sfinții Iosif, Iacov, Moisis, David, Solomon [F. Ap. 7, 2-47], ei, cei de atunci, s-au făcut vânzători și ucigași ai lui Mașiah, ai Celui Drept [F. Ap. 7, 52], ai Domnului Iisus Hristos.

Și Stefanos i-a dus prin toată istoria lor mare și sfântă pentru ca să le demonstreze lor, evreilor, celor de acum 2.000 de ani, că nu arată precum Sfinții lor. Că nu sunt sfinți ca aceia, care L-au ascultat pe Dumnezeu.

Și evreii nu au suportat „insulta” aceasta, care era un mare adevăr.

N-au suportat adevărul și…„auzind acestea, s-au înfuriat [în] inimile lor și scrâșneau dinții împotriva lui” [F. Ap. 7, 54]. Pentru că ei nu erau duhovnicești, ci trupești! Și pentru că erau trupești s-au comportat ca niște oameni trupești: au vrut să-l omoare pe Stefanos, care le spusese adevărul despre ei, cei netrebnici. Au vrut să astupe adevărul lor jalnic cu o altă crimă. Însă adevărul nu se ascunde cu nicio crimă, ci, prin crimă, adevărul iese și mai biruitor, pentru că crima confirmă că adevărul este adevărata realitate a lucrurilor.

Căci de aceea L-au omorât și pe Domnul: pentru că El le-a spus tot adevărul despre ei și ei nu doreau să fie demascați în adâncul lor.

Însă, în fața adevărului dumnezeiesc, nu stă nicio minciună și nicio falsificare a adevărului. El, adevărul lui Dumnezeu, iese întotdeauna biruitor, chiar și atunci când oamenii acoperă adevărul lui Dumnezeu cu vorbe, cu multe vorbe aiurea.

Stefanos era singurul om duhovnicesc de acolo. Și, în mijlocul celor care doreau să îl omoare, Dumnezeu i Se revelează într-un mod copleșitor. Iar Stefanos, fiind plin de milă față de cei care nu Îl cunoșteau cu adevărat pe Dumnezeu, li se confesează în mod public. Și el le spune: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [Ἰδού, θεωρῶ τοὺς οὐρανοὺς ἀνεῳγμένους, καὶ τὸν υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐκ δεξιῶν ἑστῶτα τοῦ θεοῦ]” [F. Ap. 7, 56].

Și nu le spune că Îl vede pe Iisus Hristos, pe Fiul Tatălui, Care este în cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu Tatăl, ci folosește sintagma Sfântului Profet Daniil, din Dan. 7, 13, LXX.

Sintagmă pe care evreii, adunați în sinod, au înțeles-o imediat ca fiind referitoare la Mașiah, adică la Hristos. Și ei știau că Hristos este Iisus… chiar dacă Îl omorâseră.

De ceea, „strigând [cu] glas mare, și-au astupat urechile lor și au năvălit, cu un singur gând, asupra lui [κράξαντες φωνῇ μεγάλῃ, συνέσχον τὰ ὦτα αὐτῶν, καὶ ὥρμησαν ὁμοθυμαδὸν ἐπ᾽ αὐτόν]” [F. Ap. 7, 57, BYZ]. Căci oamenii care au aceleași patimi se înfrățesc imediat, în mod păcătos, când e vorba să…le pună în fapt. Sunt la un gând…pentru ca să păcătuiască.

Iar gândul lor comun, păcătos, de această dată, a fost ca să îl omoare cu pietre [F. Ap. 7, 58]. Gând pe care l-au dus până la capăt, pentru că Sfântul Stefanos a fost martirizat prin omorârea cu pietre, prin lapidare.

Și lapidare al nostru vine din latinescul lapido, lapidare, lapidavi, lapidatus care înseamnă a arunca cu pietre. Iar sinonimul grecesc al lui lapido este λιθοβολέω [litovoleo], λίθος [litos] însemnând piatră în limba greacă. De unde noi avem cuvântul litografie, care înseamnă scriere în piatră.

Iar cuvintele Sfântului Stefanos sunt scrise pe hârtia Scripturii pentru ca noi să le scriem în inima noastră. Adică să facem din inima noastră o grafocardie. Căci, în greacă, inimă înseamnă καρδία iar γραφή înseamnă scriere. Iar o inimă în care este scrisă dragostea de Dumnezeu este o inimă plină de sfințenie dar și de disponibilitate pentru dăruire și dialog.

unde a fost martirizat Sfantul Stefanos

Sfântul Stefanos a fost martirizat „în valea lui Iosafat[14] – care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal”[15]. Iar martorii martirizării lui au fost Maica Domnului și Sfântul Ioannis Evanghelistul[16], dar și Savlos [Σαύλος] [F. Ap. 7, 58], viitorul Sfânt Apostol Pavlos.

„Sfântul lui trup a fost aruncat [apoi] spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis niște bărbați cinstiți și credincioși și, luând în taină Moaștele Sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plîngere”[17].

Și astfel, în Ierusalim, în anul 34 d. Hr.[18], a fost martirizat primul Mucenic al Bisericii.

„După cucerirea Constantinopolului de către cruciați în anul 1204, Moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan au fost împărțite și au ajuns în diverse locuri [ale lumii]. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ștefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franța), iar picioarele sale la Veneția. Brațul drept al Sfântului Arhidiacon Ștefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, Moaște ale Sfântului Ștefan se păstrează în bazilica San Lorenzo fuori le Mura din Roma, în Italia”[19].

Brațul drept al Sfântului Stefanos, păstrat în Rusia, este acesta:

bratul drept al Sfantului Stefanos

Un braț puternic[20] și care ne mângâie în nevoințele noastre, pentru că acest braț, dimpreună cu toată ființa lui, a slujit și slujește lui Dumnezeu. Căci Sfinții sunt mereu cu noi și ne ajută nouă în toate, fapt pentru care suntem recunoscători tot timpul.

Așadar, iubiții mei, Domnul, Cel care S-a dus și S-a întors din Egipt pentru noi și pentru mântuirea noastră, e prăznuit astăzi dimpreună cu primul Lui Mucenic!

Pentru ca să ne arate că iubirea nu se termină odată cu moartea, ci că iubirea e veșnic vie și înfloritoare. Ea crește veșnic în noi, pe măsura vederii și a înțelegerii lui Dumnezeu.

Vă doresc multă pace și bucurie în continuare, un sfârșit de an bucuros și să începem noul an cu și mai multă încredere și dăruire! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 25-26 decembrie 2015, zile de vineri și sâmbătă, cu soare și temperatură de până la + 15 grade.

Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://3.bp.blogspot.com/-sNWIoCIXdD8/UMc33sx1wTI/AAAAAAAAUfs/8fiIQJ8C24A/s1600/κυπριακές+αγιογραφίε-25+(532×640).jpg.

[2] A se vedea: http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-iacob-ruda-domnului-primul-episcop-al-ierusalimului.

[3] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-26-soborul_maicii_domnului.html.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Herod_the_Great.

[8] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-29-sf_14000_prunci_din_betleem.html.

[9] Imaginea am preluat-o de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Meister_der_Kahriye-Cami-Kirche_in_Istanbul_005.jpg.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Quirinius.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Augustus.

[12] Sfânta Icoană am preluat-o de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/articol/2014/12/ag-stefanos.jpg.

[13] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-27-sf_arhidiacon_stefan.html.

[14] Aici a fost martirizat Sfântul Arhidiacon Stefanos.

Fotografia am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4e/Place_of_the_stoning_of_St._Stephen_in_Jerusalem.JPG.

[15] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-27-sf_arhidiacon_stefan.html.

[16] Ibidem. [17] Ibidem.

[18] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[19] Cf. http://www.bisericasfantulstefan.ro/ViataSfStefan.php.

[20] Am preluat fotografia de aici: http://commons.orthodoxwiki.org/images/6/6f/Protomartyr.jpg.

*

Notă:

Tibia dreaptă a Sfântului Stefanos se păstrează într-o Biserică din Nea Ionia, o suburbie a Atenei:

tibia dreapta a Sfantului Stefanos

Predică la Nașterea Domnului [2015]

Icoana Nasterii Domnului 2016

Iubiții mei[1],

fiziologia vorbește despre zămislirea omului ca despre o luptă a spermatozoizilor între ei pentru a fecunda ovulul. Luptă pe care o câștigă spermatozoidul cel mai puternic. Unul din…aproape 100 de milioane de spermatozoizi[2].

Prezentările tridimensionale[3] ale acestei călătorii spre viață sunt spectaculoase și ne umplu de admirație. Pentru că ne uimesc realitățile care se petrec în noi și modul cum ia ființă o nouă persoană umană.

Însă din aceste prezentări tridimensionale ale biologiei lipsește partea cea mai importantă din om și anume inițiatorul vieții omului: sufletul lui, creat de Dumnezeu pentru fiecare om în parte. Despre sufletul noului prunc nu se vorbește în filmul „științific” al nașterii omului. Însă sufletul este cel care ghidează, susține și dezvoltă toată minunea zămislirii și a constituirii omului. Fără suflet nu există nicio minune umană de arătat.

Dar pentru că el e nevăzut, pentru că e spiritual, nu înseamnă că lipsește…din ecuația zămislirii și a nașterii. Ci el doar depășește puterea de „a vedea” a tehnologiei medicale.

Și poate că, peste ceva ani, nu prea mulți, vom vedea, în astfel de filme științifice, cum oamenii de știință vor ajunge la conștiința că fundamentul omului nu e biologic, nu e material, ci spiritual. Că omul nu e în primul rând o ființă vie, antologabilă biologic, ci o ființă vie care are un suflet viu, conștient și nemuritor.

Căci dacă omul nu are suflet rațional și nemuritor, atunci el este un animal oarecare, care are suflare de viață și din care, odată cu moartea lui, nu mai rămâne nimic din el.

Însă, dacă nu există „un rai” pentru animale și pentru păsări și pentru copaci, există un Rai pentru oameni. Pentru toți aceia care au crezut, cred și vor crede în Dumnezeu, făcând voia Lui. Și oamenii au suflet și trup, sufletul fiind cel care își creează trupul pe măsura lui și nu suntem ființe umane pur materiale.

Și am început predica de azi vorbind despre perspectiva reducționistă a fiziologiei și a medicinei seculare, pentru a preciza faptul că vorbim incomplet despre nașterea omului.

Și că, dacă vorbim incomplet despre nașterea omului, negând prezența sufletului în om începând din prima clipă a vieții lui…în fața nașterii Domnului suntem cu totul depășiți, bulversați, pentru că zămislirea Lui în uterul Preacuratei Fecioare s-a făcut…fără spermă bărbătească.

Toate cântările ortodoxe mărturisesc aceste două mari adevăruri ale teologiei Bisericii: că Domnul S-a născut din Fecioară fără împreunare sexuală și că Maica lui Dumnezeu a fost Fecioară și înainte și în timpul nașterii și după naștere, fiind pururea Fecioară.

Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost suprafirească, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, construindu-Și trupul în uterul Maicii Sale, pentru că Și-a asumat sufletul și trupul omului. Și cu toate că nașterea Lui a fost reală iar El S-a născut ca un Prunc în peștera din Bitleem, cu toate acestea, nașterea Lui a fost mai presus de fire, pentru că Fecioara a rămas Fecioară născându-L pe Domnul.

Și am pus în fața predicii mele această Dumnezeiască Icoană, care este subțiată la maximum, transfigurată, descărcată de surplusul de istoricitate, pentru ca să subliniez relația unică și irepetabilă a Maicii cu Fiul ei.

Căci, în îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. După cum nici sufletul nostru nu e despărțit niciodată de trup, ci își ajută și își înduhovnicește trupul, dacă sufletul și trupul sunt una în slujirea Domnului.

Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile.

Pentru că Maica lui Dumnezeu s-a făcut locaș conștient al Stăpânului, iubitor, care L-a cuprins cu îmbrățișare sfântă, cerurile și pământul fiind o icoană palidă a îmbrățișării ei.

Tocmai de aceea azi, de praznicul nașterii Domnului, noi prăznuim adevărata și singura întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul dar, totodată, și adevărata îmbrățișare cu care El a fost îmbrățișat. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care L-a îmbrățișat cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu doar în ea a binevoit și din ea Și-a luat trup, făcându-Se om cu adevărat, aidoma noastră, dar fără păcat.

George Coșbuc subliniază în poemul În seara de Crăciun frigul peșterii: „Cum S-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”[4]. Frig fizic, care trimite la cel spiritual, din sufletele oamenilor.

Căci până azi, cine nu gătește loc pentru Domnul în inima lui, se face un suflet indiferent sau vrăjmaș față de El.

În cântările noastre ortodoxe auzim vorbindu-se despre faptul că „peștera și ieslea L-au primit”[5] și că peștera a devenit cer, pentru că Fecioara s-a făcut aidoma scaunului de Heruvimi pe care șade Domnul[6].

Căci noi, cu toții, suntem chemați să devenim cerul în care Se coboară Dumnezeu și să fim, în inima noastră, asemenea Maicii lui Dumnezeu: o încăpere duhovnicească, iubitoare, frumoasă pentru El.

Iar Dumnezeiescul Luca, cu multă concizie, ne spune: „Și [Maria] L-a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut [τὸν πρωτότοκον], și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle, fiindcă nu [mai] era lor loc în găzduire [διότι οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ]. Iar primii care L-au văzut pe Domnul, din îndemnul Îngerului [Lc. 2, 10], au fost niște păstori treji, care își pășteau turmele lor [Lc. 2, 8, 15]. Și care au venit în Bitleem [Βηθλέεμ] în grabă și „au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle [καὶ τὸ Βρέφος κείμενον ἐν τῇ φάτνῃ]” [Lc. 2, 16, BYZ]. Și după ce L-au văzut, păstorii „au vestit despre cuvântul grăit lor [de Înger] despre Pruncul acesta” [Lc. 2, 17, BYZ]. Adică au devenit propovăduitorii lui Hristos.

Așa cum ar trebui să facem, de fapt, fiecare dintre noi: în fiecare zi să fim propovăduitorii Lui! Oriunde suntem și orice facem să vorbim despre El și despre ce a făcut Dumnezeu cu noi și în noi. Adică să vorbim despre cum ne-am intimizat noi cu Dumnezeu. Pentru că putem învăța pe de rost multe texte sfinte, alături de alte multe ziceri filosofice. Dar prin aceasta nu arătăm că suntem prieteni sau că îi iubim pe cei care le-au spus. Dar când împlinim cuvintele lui Dumnezeu, când întrupăm în viața noastră cuvintele Lui, atunci suntem credibili. Pentru că facem ceea ce spunem. Sau spunem din ceea ce facem.

…Avem trei magi în stânga și trei păstori în dreapta și, la mijloc, îl avem pe Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului adâncit în sine, gânditor.

Căci Sfântul Iosif a văzut că Fecioara a luat în pântece…dar nu știa că „s-a aflat în pântece având de la Duhul Sfânt [εὑρέθη ἐν γαστρὶ ἔχουσα ἐκ πνεύματος ἁγίου]” [Mt. 1, 18, BYZ]. Nu știa că zămislirea ei era mai presus de fire, dumnezeiască.

De aceea, crezând că ea a fost necinstită de cineva, „a vrut să o elibereze pe ea în ascuns” [Mt. 1, 19]. Însă Îngerul Domnului i-a apărut în vedenia somnului și i-a vestit „că ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” [Mt. 1, 20].

Și toți câți avem îndoieli sau gânduri de necredință, să îl rugăm pe Sfântul și Dreptul Iosif, Părintele nostru, Logodnicul Maicii Domnului, ca să ne lumineze și să ne întărească în viața noastră.

Pentru că îndoiala poate fi una bună, pentru ca noi să ne încredințăm asupra unui lucru, sau poate fi una demonică, ca o hulă.

Căci, spre exemplu, putem să avem îndoieli asupra faptului de a face un anume lucru, de a merge undeva, de a lua o decizie capitală pentru viața noastră. Și în această situație avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu ca să știm ce să alegem, pe care cale să mergem.

Iar Sfântul Iosif a fost luminat în privința Maicii lui Dumnezeu, pentru că el avea nevoie să știe ce s-a petrecut cu Maria. Și Dumnezeu ne va lumina și pe noi dacă Îi vom cere ajutorul atunci când traducem, când muncim, când Îi slujim Lui, când trebuie să alegem.

Dar când demonii ne aduc îndoieli asupra dogmelor credinței sau când ne aduc hule la adresa lui Dumnezeu și a Sfinților Lui sau când încearcă să ne răcească dragostea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni, atunci trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să șteargă insinuările lor din sufletul și din trupul nostru.

Pentru că mulți suferă de pe urma acestor atacuri demonice, dar nu știu care le e proveniența. Nu știu că ele sunt lucrarea dracilor.

De aceea, mulți cred că au „din naștere” anumite înclinări spre o patimă anume și, din acest motiv, consideră că „nu pot scăpa” de ea. Însă toată această „credință” a omului că e „pătimaș din naștere” și că el „nu se poate schimba” e o înșelare demonică, e un gând introdus de demoni în om și omul doar e de acord cu el și îl face „o lege” a lui. Dar dacă s-ar lepăda de această credință falsă, ar vedea că patima fumatului sau a băuturii sau a împreunărilor homosexuale nu sunt „un dat congenital”, nu sunt „din naștere”, ci sunt o alegere pătimașă, un viciu. Și astfel ar scăpa de ele.

Așa că e mare diferență între o îndoială firească și îndoiala pe care ți-o aduc demonii.

Nu știm ce viață să alegem, nu știm la ce facultate să dăm, nu știm ce serviciu să acceptăm mai degrabă, nu știm dacă aceasta e soția cu care trebuie să ne căsătorim…și de aceea suntem în îndoială.

Însă când demonii ne aduc probleme false, ei ne învață să hulim, să negăm, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, să Îl contrazicem pe El și pe Sfinții Lui. Și îndoielile demonilor sunt cele pe care nu trebuie să le primim. Cu ele nu trebuie să fim de acord în inima noastră.

Așadar, Sfântul Iosif e paradigma omului care cugetă adânc la ceea ce se petrece în jurul lui. Nu ia lucrurile cu lejeritate, nu consideră nimic lipsit de însemnătate. Ci el pune întreaga existență în fața lui Dumnezeu, pentru ca El să ne lumineze ce să facem.

Alături de Sfântul Iosif mai sunt iconizați 3 magi și 3 păstori. Magii aduc daruri, dar și păstorii aduc un miel.

Din darurile Magilor mai avem până astăzi o parte, păstrate în Mănăstirea Sfântul Pavlos din Muntele Athos[7].

darurile Magilor

Iar Sfintele lor Moaște[8] sunt păstrate în catedrala Cologne din Germania[9]:

Sfintele Moaste ale celor 3 fosti Magi

Pentru că astăzi, de nașterea Domnului, facem pomenirea închinării Magilor[10], dar îi pomenim și pe Păstorii care L-au văzut pe Domnul[11].

Cine sunt Magii [Μάγοι]? În Mt. 2, 1 ei sunt „de la răsărituri [ἀπὸ ἀνατολῶν]”, cf. BYZ. Și au venit la Ierusalim, în zilele lui Irodis [Mt. 2, 1], ca să întrebe despre Împăratul iudeilor [Bασιλεὺς τῶν Ἰουδαίων] [Mt. 2, 2]. Și știau că El S-a născut, pentru că „am văzut steaua Lui în răsărit [εἴδομεν αὐτοῦ τὸν ἀστέρα ἐν τῇ ἀνατολῇ] și am venit să ne închinăm Lui [καὶ ἤλθομεν προσκυνῆσαι αὐτῷ]” [Ibidem].

Pentru că Magii aceștia erau astrologi. Ei preziceau oamenilor pe baza mișcării stelelor de pe cer. Erau astrologi păgâni care cunoșteau profeția lui Valaam din Num. 24, 17: „stea va răsări din Iacov și se va ridica Om din Israil și va zdrobi pe conducătorii Moabului [ἀνατελεῖ ἄστρον ἐξ Ιακωβ καὶ ἀναστήσεται ἄνθρωπος ἐξ Ισραηλ καὶ θραύσει τοὺς ἀρχηγοὺς Μωαβ]”[12]. Și când „au văzut pe cer că o stea nu merge ca celelalte stele de la răsărit la apus, ci de la miazănoapte la miazăzi, au cunoscut că această stea arată nașterea unui mare împărat”[13]. Și urmând această stea, care era un Înger, au ajuns la Ierusalim.

Și de la arhiereii și cărturarii poporului lui Israil, Magii au aflat profeția de la Mih. 5, 1 [Mt. 2, 4-6], unde Sfântul Miheas spusese: „Și tu, Bitleeme, casa lui Efrata, cel mai mic ești a fi în[tre] miile lui Iudas [καὶ σύ Βηθλεεμ οἶκος τοῦ Εφραθα ὀλιγοστὸς εἶ τοῦ εἶναι ἐν χιλιάσιν Ιουδα]; din tine va ieși Mie [pentru] a fi întru stăpânitor în Israil și ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [ἐκ σοῦ μοι ἐξελεύσεται τοῦ εἶναι εἰς ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ καὶ αἱ ἔξοδοι αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος]”, cf. LXX.

Însă, pentru ca să nu aibă nicio îndoială, cei trei Magi au fost conduși de steaua cea minunată până acolo unde era Pruncul cel vechi de zile după dumnezeirea Lui [Mt. 2, 9-10]. Și știind că steaua i-a dus la El, aceștia „intrând întru casă, L-au văzut pe Prunc cu Maria, mama Lui, și căzând cu fața la pământ I s-au închinat Lui [ἐλθόντες εἰς τὴν οἰκίαν, εἶδον τὸ παιδίον μετὰ Μαρίας τῆς μητρὸς αὐτοῦ, καὶ πεσόντες προσεκύνησαν αὐτῷ]; și deschizând vistieriile lor I-au dăruit Lui daruri, aur și tămâie și smirnă [καὶ ἀνοίξαντες τοὺς θησαυροὺς αὐτῶν προσήνεγκαν αὐτῷ δῶρα, χρυσὸν καὶ λίβανον καὶ σμύρναν]” [Mt. 2, 11, BYZ].

Daruri prin care au arătat că El este Dumnezeu și om, că El e deopotrivă Împăratul tuturor, dar, în același timp, și Mântuitorul tuturor, ca Unul care S-a răstignit pentru noi.

De la Sfântul Cuvios Beda aflăm numele celor trei Magi: Melchior, Gaspar și Balthasar[14].

numele Magilor

Însă, dacă Magii L-au văzut pe Domnul mai târziu, când El era în casă, Păstorii Îl văd imediat, pe când se afla în iesle.

Și ei au fost anunțați de către Îngerul Domnului printr-o mare vedenie [Lc. 2, 9], în care li s-a spus că „vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David [ἐτέχθη ὑμῖν σήμερον σωτήρ, ὅς ἐστιν χριστὸς κύριος, ἐν πόλει Δαυίδ]” [Lc. 2, 11, BYZ]. Și când li s-a spus despre cetatea lui David, ei nu au înțeles Ierusalimul în care a împărățit David, ci cetatea unde s-a născut David, în Bitleemul Iudeei[15].

Și semnul care li s-a dat de către Înger a fost acesta: „veți afla Prunc înfășat, culcat în iesle [εὑρήσετε βρέφος ἐσπαργανωμένον, κείμενον ἐν φάτνῃ” [Lc. 2, 12, BYZ].

Și aceiași Păstori – despre care nu știu nimic și pe care Dumnezeu i-a umplut de multe daruri dumnezeiești –, au parte de o vedenie și mai copleșitoare: „și, deodată, a fost împreună [cu] Îngerul mulțime de oaste cerească [καὶ ἐξαίφνης ἐγένετο σὺν τῷ ἀγγέλῳ πλῆθος στρατιᾶς οὐρανίου], cântând lui Dumnezeu, și zicând [αἰνούντων τὸν θεόν, καὶ λεγόντων]: «Slavă în[tru] cei mai înalți lui Dumnezeu [Δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ], și pe pământ pace [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη]; în[tru] oameni bunăvoire [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία]»” [Lc. 2, 13-14, BYZ].

Căci Puterile cerești, care sunt cei mai înalți în sfințenie, slăvesc pe Dumnezeu neîncetat. Iar dacă învățăm și noi de la ele să Îl lăudăm pe Dumnezeu neîncetat, atunci pământul sufletului nostru e în pace și noi, oamenii, avem voie bună, curată, dreaptă, slujitoare lui Dumnezeu. Și dacă Îi slujim lui Dumnezeu neîncetat, atunci în jurul nostru se face pace, pentru că izvorăște, în relațiile pe care le avem, pacea dumnezeiască din noi înșine.

Păstorii s-au făcut propovăduitori ai lui Hristos după ce L-au văzut pe Domnul [Lc. 2, 17]. Dar și Magii au devenit propovăduitori ai Lui în propria lor țară [Mt. 2, 12].

S-au ostenit pentru El. L-au vestit pe El. L-au făcut cunoscut și altora.

Iar dacă viața noastră ar fi la fel, dacă ar fi o continuă vestire a lui Dumnezeu, atunci ne-am asemăna lor, celor care L-au vestit pe El.

Și cum să-L vestim pe Hristos? Să-L vestim ca Dumnezeu întrupat, ca Dumnezeu și om pentru toți vecii. Pentru că Și-a asumat din Preacurata Fecioară trupul nostru și sufletul creat de El pentru a fi și om. Și s-a făcut om pentru noi, rămânând ceea ce era: Dumnezeu. Și prin umanitatea Lui, care are suflet rațional și nemuritor, El a pătimit pentru noi moarte de ocară, moarte pe Cruce, moarte pentru păcatele noastre, fără ca dumnezeirea Lui să pătimească ceva. Însă, pătimind Dumnezeu Cuvântul întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, El Și-a îndumnezeit umanitatea Lui și a umplut-o de slavă și a transfigurat-o. Căci umanitatea Lui, în mormânt, nu a suferit stricăciune, iar Domnul a înviat a treia zi din morți ca un biruitor, cu umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că niciun păcat nu s-a găsit în ea.

De aceea, primim de la El putere ca să ne facem și noi asemenea Lui. Să ne îndumnezeim și noi ca și El. Pentru că Domnul ne cheamă pe fiecare dintre noi să Îi retrăim viața, atât cu bucuriile, cât și cu durerile ei.

Dar ne cheamă să le retrăim nu în afara noastră, ci în noi înșine, prin aceea că ne răstignim patimile și poftele, pentru ca să ne umplem de slava și de adevărul Lui.

Domnul ne cheamă să cunoaștem sărăcia din acea peșteră săracă [φτωχικὸ σπήλαιο][16] în care El S-a născut pentru noi.

Ne cheamă să vedem câtă sărăcie e în această lume, câtă durere, câtă singurătate, câtă neștiință, pentru ca să ne facă slujitori ai lumii spre binele ei.

Ne cheamă să vedem râvna Magilor și a Păstorilor.

Unii priveau cerul pentru a observa stelele, pe când ceilalți stăteau treji în mijlocul nopții pentru a-și paște turmele.

Magii idolatri credeau că stelele ne rânduiesc viața, că ele ne influențează existența la modul marcant, că ele ne conduc, crezând într-o „soartă scrisă în stele”. Ca ei, mulți din ziua de azi cred aceasta, în mod nefast. Însă Dumnezeu le-a arătat că nu stelele ne conduc, ci El ne conduce și că El poate să ne arate o stea care nu seamănă cu nicio alta.

Păstorii nu se așteptau la o asemenea minune, la asemenea vederi dumnezeiești.

Dar, se vede treaba că ei erau pregătiți pentru asemenea revelații dumnezeiești. De aceea sunt conduși de Îngeri către cunoașterea Pruncului Iisus, după care Îl propovăduiesc tuturor.

Se păstrează până azi Câmpul Păstorilor în localitatea Beit Sahour[17]. Unde se află o Mănăstire ortodoxă pe locul peșterii unde Păstorii au primit vestea de la Înger. Situată la 2 km sud-est de Bitleem[18].

Domnul ne cheamă să vedem și furia demonică a lui Irodis – pe care istoria îl numește Cel mare[19] – dar care a poruncit ca să fie omorâți toți pruncii din Bitleem de până în doi ani [Mt. 2, 16]. Să vedem furia lui și să ne iubim toți pruncii: și pe cei născuți și pe cei încă nenăscuți. Pentru că omul e om din prima clipă a zămislirii lui și orice atentat la viața lui, înainte să se nască sau după ce s-a născut, e o crimă.

Domnul ne cheamă să vedem exilul Său în Egipt, pentru ca să înțelegem că toți suntem trecători pe fața acestui pământ. Dar că oriunde ne-am ascunde, din cauza persecuțiilor, sau oriunde am fi nevoiți să plecăm, din cauza sărăciei, trebuie să Îi slujim Domnului.

Oriunde și în orice clipă trebuie să Îi slujim Lui, Celui care ne-a făcut și ne face și ne va face nouă numai bine.

Iubiții mei, Domnul ne cheamă să vedem nașterea Lui, să vedem viața Lui, să vedem propovăduirea Lui, eforturile Lui de a-i înduhovnici pe oameni, moartea și învierea Lui, înălțarea Lui la cer și rămânerea Lui cu noi și în noi pentru totdeauna!

El ne cheamă să Îl slăvim pe El în toate zilele, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că noi avem un singur Dumnezeu și o singură Biserică, o singură naștere, o singură țară, o singură familie, o singură limbă, o singură viață. Nu ne naștem de mai multe ori și nici nu murim de mai multe ori. Ne botezăm doar o singură dată și devenim mădulare vii și duhovnicești ale Bisericii Sale și, în Biserica Lui, noi aflăm toate care ne fac să ne mântuim.

De aceea, fiind aproape de sfârșitul unui nou an calendaristic, al lui 2015, ne apropiem de 2016 ca de un an nou, pentru că nu am trăit niciodată în viitor, ci numai în prezent.

Numai prezentul ne aparține, acest prezent care devine mereu trecut.

Iar dacă Dumnezeu ne dă să trăim acum, atunci acum să Îl slăvim pe El, pe Dumnezeul nostru treimic, și Lui să îi mulțumim pentru toate și de la El să așteptăm toate cele care ne mântuiesc pe noi!

Să ne bucurăm așadar de praznic! Să ne bucurăm și să petrecem creștinește! Pentru că astăzi dezlegăm postul pentru a ne întări trupul și a ne veseli sufletul. Dar îl dezlegăm pentru ca să ne umplem de bucurie și de seninătate și nu de patimi.

La mulți ani tuturor, multă sănătate și pace, și vă binecuvintez cu binecuvântare sfântă, îmbrățișându-vă duhovnicește pe toți! Amin.

*

Note întregitoare

1. Magii au venit din Persia[20] pentru a I se închina Domnului în Bitleemul Iudeii. Pe când Sfântul Avraam a părăsit Harranul [Χαρραν] [Fac. 12, 4, LXX] Mesopotamiei[21], chemat fiind de Dumnezeu pentru ca să-l facă pe el „întru popor mare [εἰς ἔθνος μέγα]” [Fac. 12, 2, LXX].

2. Magii au plecat din țara lor înainte de a Se naște Domnul, ne spune Sfântul Ioannis Hrisostomos, fapt pentru care au ajuns să Îl vadă înfășat în scutece. Căci călătoria lor a fost lungă până la Bitleem[22].

3. Magii, spune tot Sfântul Ioannis, i-au adus daruri ca unui Dumnezeu întrupat[23]. Pentru că „tămâia și smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu”[24].

4. Cel care a introdus praznicul Nașterii Domnului în partea de răsărit a Bisericii a fost Sfântul Ioannis Gură de Aur, în 25 decembrie 397[25], la Constantinopol.

5. Și Sfântul Teofilactos al Bulgariei spune că Magii erau perși[26]. Și Magii I-au adus smirnă pentru moartea Lui[27]. Iar Fecioara Maria a mers în Bitleem ca să se înscrie pentru că aceasta era patria ei[28]. Iar Bitleem se traduce prin casa pâinii [ὁ οἶκος τοῠ ἄρτου] și Casa pâinii este Biserica[29].

6. Biserica Nașterii Domnului din Bēṯ Leḥem [בֵּית לֶחֶם][30] a început să fie construită în anul 327 de către Sfântul Constantin cel Mare și Sfânta sa mamă Elena, a fost terminată în 333[31] și a fost sfințită în anul 335. Ea a fost ridicată pe locul ieslei în care S-a născut Domnul[32].

7. Aici e locul din Biserica Nașterea Domnului din Betleem unde S-a născut Domnul[33]:

locul unde S-a nascut Domnul


[1] Scrisă în zilele de 21-22 decembrie 2015, zile de luni și marți. Această Sfânta Icoană magnifică am găsit-o la cineva pe Facebook, pe 18 decembrie 2015, dar nu mai știu la cine.

[2] A se vedea: http://www.scientia.ro/biologie/corpul-omenesc/3471-inseminatia-calatoria-spermatozoidului-catre-ovul.html.

[3] Una dintre ele: https://www.youtube.com/watch?v=_5OvgQW6FG4.

[4] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_seara_de_Cr%C4%83ciun.

[5] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 383.

[6] Idem, p. 393.

[7] Fotografia am preluat-o de aici:

https://www.pemptousia.ro/files/2013/12/darurile-magilor-10.jpg.

[8] Imaginea e de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Cologne_Cathedral_Shrine_of_Magi.jpg.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Shrine_of_the_Three_Kings.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1536/sxsaintinfo.aspx.

[11] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1537/sxsaintinfo.aspx.

[12] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 391.

[13] Ibidem.

[14] Cf. PL 94, col. 541.

[15] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/David.

[16] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Beit_Sahour.

[18] Cf. http://www.sacred-destinations.com/israel/bethlehem-shepherds-fields.

[19] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Herod_the_Great.

[20] Cf. http://glt.xyz/texts/Dec/23.uni.htm și PSB 23, ed. IBMBOR 1994, p. 91 și 96.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Harran.

[22] PSB 23, ed. ed. IBMBOR 1994, p. 94.

[23] Idem, p. 101.

[24] Ibidem.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

[26] PG 123, col. 161-162.

[27] PG 123, col. 165-166.

[28] PG 123, col. 721-722.

[29] PG 123, col. 725-726.

[30] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bethlehem.

[31] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_the_Nativity.

[32] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Na%C8%99terii_Domnului.

[33] Imaginea am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/28/Nativity_Grotto_Star.jpg.

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2015]

Iubiții mei[1],

în duminica de azi, Biserica îi cinstește pe toți Sfinții de dinainte de nașterea Domnului, arătându-ne prin aceasta faptul că toți acești Sfinți au privit spre Hristos, că toți au privit spre Cel ce era bucuria și împlinirea lor. Însă, în același timp, noi trebuie să înțelegem și aceea că toți Sfinții privesc spre Fiul întrupat și spre Tatăl și spre Duhul Sfânt, că ei privesc spre Dumnezeul treimic, așteptând de la El mare și bogată milă.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă relație vie, reală și veșnică cu Dumnezeul treimic. Înseamnă comuniune iubitoare și veșnică cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și subliniez acest lucru, pentru că unii cred că „se salvează” prin cultură iar alții prin cinstirea demonilor, pe când alții cred că pier cu totul odată cu moartea.

Iar cei care cred că „se salvează” prin cultură sunt oamenii care cred că renumele lor postum, de creatori de artă și scriitori, e de ajuns pentru ca ei să rămână în istorie.

Însă „salvarea prin cultură” neagă tocmai nemurirea sufletului lor. Pentru că mântuirea/ salvarea se referă la ceea ce se petrece cu sufletul lor după moarte și nu cu opera lor în istorie.

Opera noastră poate rămâne în istorie, noi putem fi elogiați secole la rând pentru aportul nostru literar și artistic la cultura umanității. Însă care e starea noastră în veșnicie, dacă noi am trăit și am plecat de aici ca niște păgâni și nu ca niște creștini? La ce ne folosesc laurii istoriei, dacă nu avem comuniune cu Dumnezeu ci mergem în Iad? La nimic!

Însă, pe de altă parte, cei care îi cinstesc pe demoni și care vor să meargă în Iad, dimpotrivă, fac toate păcatele posibile, considerând că Iadul este „un loc potrivit” pentru ei. Numai că sataniștii nu au o cunoaștere reală a Iadului, ci una filosofico-utopică. Cei care au cunoscut Iadul întrucâtva sunt cei care, din îngăduința lui Dumnezeu, au avut o vedere și o simțire a lui. Și, în Viețile Sfinților, avem exemple concrete de oameni care au avut experiența Iadului și, după ce au avut-o, au fost marcați iremediabil de ea. Pentru că chinul și groaza și singurătatea Iadului sunt inenarabile, de nepovestit, pentru că întrec toate așteptările noastre în materie de suferință

De aceea, a alege Iadul înseamnă a alege chinul veșnic. A alege împotriva ta pentru veșnicie. A te condamna singur la suferință.

Însă, cei care cred că moartea înseamnă „dispariția lor definitivă”, își imaginează, iarăși în mod utopic, că astfel ar sta lucrurile. Însă moartea nu înseamnă extincție finală, nu înseamnă dispariția definitivă a persoanei noastre, ci trecerea persoanei noastre într-o altă formă de existență, a veșniciei, unde, ca suflete conștiente și nemuritoare, ori suntem în comuniune cu Dumnezeu ori nu suntem. Adică ori suntem în Rai, ori suntem în Iad dar, în niciun fel nu pierim în mod desăvârșit.

De aceea, cei care vor numai o postumitate celebră au aceeași așteptare de la Dumnezeu ca și cei care cred că mor definitiv: adică nicio așteptare.

Primii își fac postumitatea „cu mâna lor”, pentru că au conștiința că opera lor e valoroasă în sine și nu în relație cu persoana lor și cu veșnicia persoanei lor, ceilalți își decretează dispariția când „și-o doresc”, pentru că pot alege când vor să moară.

Însă ambele categorii de oameni merg în Iad, pentru că nu au ales veșnicia în relație cu Dumnezeu.

Dacă nu alegem în relație cu El sau presupunem că „nu avem nevoie” de El, alegem Iadul. Iar cei care aleg Iadul cu atât mai mult sunt ai Iadului, pentru că au ales chinul veșnic împreună cu demonii și nu bucuria veșnică împreună cu Dumnezeu, Creatorul și Binefăcătorul lor.

Însă noi, oamenii Bisericii Lui, căutăm toată viața noastră să ne facem proprii relației veșnice cu Dumnezeu, curățindu-ne de păcatele noastre și sfințindu-ne prin slava Lui. Pentru că noi nu considerăm mântuirea o consecință a unui gest anume, izolat – că ne-am botezat sau pentru că am făcut o anume faptă bună – ci pentru noi mântuirea e continua trăire în slava lui Dumnezeu, împlinind după putere poruncile Lui. Mântuirea e starea noastră cotidiană, ca oameni ai Bisericii, în care creștem pe fiecare zi, și din care noi putem cădea oricând, dacă ne depărtăm de viața cu Dumnezeu.

Așadar, mântuirea fiind pentru noi totuna cu asceza continuă, cu continua înduhovnicire a noastră, cu continua sfințire, nu ne permitem să fim lacși și indiferenți în viața noastră. Ci viața noastră e o continuă veghere, o continuă rugăciune, o continuă școală a milostivirii și a responsabilității.

Motiv pentru care, astăzi, înainte de marele praznic al Nașterii Domnului, noi ne asumăm și îi cinstim pe toți Sfinții care au trăit înainte de Domnul ca Sfinți ai Lui, care locuiesc alături de toți Sfinții de după nașterea Lui, în Împărăția Lui. Pentru că și cei de dinainte și cei de după nașterea Lui tot prin Dumnezeul treimic și-au sfințit viața lor.

Iar în Sinaxarul acestei duminici sunt pomeniți o mare parte din Sfinții Vechiului Testament. Nu sunt toți trecuți în această listă, dar sunt pomeniți nominal majoritatea lor. Și lista Sfinților Vechiului Testament[2] începe cu Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc: Sfinții Adam [Ἀδὰμ] și Eva [Εὔα].

După care urmează Sfinții Abel [Ἄβελ], Sit [Σήθ], Enos [Ἐνώς], Cainan [Καϊνᾶν] fiul lui Enos, Maleleil [Μαλελεήλ], Iared [Ἰάρεδ], Enoh [Ἐνώχ], Matusala [Μαθουσάλα], Lameh [Λάμεχ], Noe [Νῶε], Sim [Σήμ], Iafet [Ἰάφεθ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Cainan [Καϊνᾶν] fiul lui Arfaxad, Sala [Σάλα], Eber [Ἕβερ], Falec [Φάλεκ], Ragav [Ῥαγάβ], Seruh [Σερούχ], Nahor [Ναχώρ], Tarra [Θάρρα], Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαάκ], Iacov [Ἰακὼβ], Rubim [Ῥουβίμ], Simeon [Συμεών], Levi [Λευΐ], Iuda [Ἰούδα], Zabulon [Ζαβουλών], Isahar [Ἰσάχαρ], Dan [Δάν], Gad [Γάδ], Asir [Ἀσήρ], Neftalim [Νεφθαλείμ], Iosif [Ἰωσήφ] fiul lui Iacov, Veniamin [Βενιαμίν], Fares [Φαρὲς], Zara [Ζαρὰ], Esrom [Ἐσρώμ], Aram [Ἀράμ], Aminadab [Ἀμιναδάβ], Naason [Ναασών], Salmon [Σαλμών], Booz [Βοόζ], Obid [Ὠβήδ] fiul Sfintei Rut [Ῥοὺθ].

Sfântul Obid l-a născut pe Sfântul Iesse [Ἰεσσαί], care l-a născut la rândul său pe Sfântul Împărat David [Δαυΐδ]. Sfântul David l-a născut pe Sfântul Împărat Solomon [Σολομῶν], iar Sfinții de după el sunt aceștia: Sfântul Împărat Roboam [Ῥοβοὰμ], Sfântul Împărat Abia [Ἀβιὰ], Sfântul Împărat Asa [Ἀσὰ], Sfântul Împărat Iosafat [Ἰωσαφὰτ], Sfântul Împărat Ioram [Ἰωρὰμ], Sfântul Împărat Ozia [Ὀζία], Sfântul Împărat Ioatam [Ἰωάθαμ], Sfântul Împărat Ahaz [Ἄχαζ], Sfântul Împărat Ezechia [Ἐζεκία], Sfântul Împărat Manassi [Μανασσῆ], Sfântul Împărat Ammon [Ἀμμὼν], Sfântul Împărat Iosias [Ἰωσίας], Sfântul Împărat Iehonias [Ἰεχονίας].

După acești Sfinți Împărați ai lui Dumnezeu sunt pomeniți Sfinții Salatiil [Σαλαθιήλ], Zorobabel [Ζοροβάβελ], Abiud [Ἀβιούδ], Eliachim [Ἐλιακείμ], Azor [Ἀζώρ], Sadoc [Σαδώκ], Ahim [Ἀχείμ], Eliud [Ἐλιούδ], Eleazar [Ἐλεάζαρ], Mattan [Ματθάν], Iacov [Ἰακώβ] fiul lui Mattan, Iosif [Ἰωσὴφ], fiul lui Iacov și Logodnicul [Μνήστορος] Maicii Domnului.

Și după ce lista Sfinților ajunge până la Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, se întoarce în vechime pentru a-i pomeni pe câțiva dintre Drepții și Sfinții Profeți și apoi pe Dreptele și Sfintele Profetese ale Vechiului Testament.

Iar Sfinții pomeniți aici sunt Melhisedec [Μελχισεδέκ], Iov [Ἰώβ], Moseos [Μωσέως], Or [Ὤρ], Aaron [Ἀαρὼν], Iisus al lui Navi [Ἰησοῦ τοῦ Ναυῆ], Samuil [Σαμουήλ], Natan [Νάθαν], Daniil [Δανιήλ], Sfinții Trei Tineri [τῶν Ἁγίων τριῶν Παίδων]. Și, după cum observați, sunt scriși aici doar o mică parte din Sfinții Profeți. Fără ca prin aceasta să se dorească a se induce ideea că ei „nu sunt Sfinți”. Ci, fiind foarte cunoscuți, ei nu au mai fost pomeniți aici.

Tot parțial au fost pomenite și Sfintele Vechiului Testament, aici fiind pomenite doar Sfintele Sarra [Σάρρα], Rebecca [Ῥεβέκκα], Lia [Λεία], Rahil [Ῥαχήλ], Asinet [Ἀσινέθ], Mariam [Μαρίαμ], Deborra [Δεβόρρα], Rut [Ῥούθ], Saraftia [Σαραφθία]: văduva la care a fost trimis Sfântul Profet Iliu în timpul secetei, Somanitis [Σωμανῖτις]: care l-a găzduit pe Sfântul Profet Eliseos, Iudit [Ἰουδίθ], Estir [Ἐσθήρ], Anna [Ἄννα]: mama Sfântului Profet Samuil, Sosanni [Σωσάννη]: căreia i-a făcut judecată dreaptă Sfântul Profet Daniil.

Însă chiar dacă aici, după atâtea pomeniri nominale, nu au fost trecuți toți Sfinții și toate Sfintele Vechiului Testament, în Dumnezeiasca Scriptură, în cărțile de cult, în Viețile Sfinților și în cărțile Sfinților Părinți veți găsi noi nume de Sfinți Părinți ai Vechiului Testament.

Și toți sunt ai Bisericii, toți sunt ai Împărăției lui Dumnezeu și pe toți trebuie să îi rugăm să mijlocească pentru noi continuu în fața lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui, în marea lor iubire de Dumnezeu și de oameni, nu încetează să se roage pentru noi, dorind binele nostru veșnic.

Căci, la urma urmei, dacă aici ne dorim cu toții binele, ceea ce ne avantajează, cum să nu ne dorim binele veșnic?

Eu cred că, în adâncul sufletului nostru, și cei care credem și cei care nu credem în Dumnezeu vrem ca să ne fie bine.

Numai că unii facem lucruri concrete pentru a ne împărtăși de binele lui Dumnezeu – adică Îi împlinim poruncile Lui, după puterea noastră, trăind în comuniune cu Dumnezeu – pe când alții trăim doar cu ideea de bine, doar cu ceea ce am dori să avem, fără să vrem, în mod faptic, împlinirea noastră duhovnicească, împlinirea reală a omului.

Și mi-am dat seama, în mod fundamental, de această diferență, atunci când m-am convertit conștient la dreapta credință. Căci până la 10-11 ani, când nu eram încă convertit, gândeam binele ca fiind în afara mea. Și așa și era: binele era în afara persoanei mele!

Trăiam bucuria ca pe o rază de soare, ca pe o zi frumoasă, ca pe un cadou, ca pe o realitate nemaivăzută, care era…în afară de mine.

Când Dumnezeu m-a luminat cu slava Lui și m-a umplut de bucurie dumnezeiască, adică de adevărata bucurie și împlinire a omului, atunci am înțeles că bucuria e în mine, că a coborât de la El și e în mine, și toate bucuriile din afară de mine au pălit pe lângă această bucurie duhovnicească. Pentru că de aici încolo nu am mai așteptat ca vreun om să îmi facă bucurii, ci de aici încolo m-am străduit, cu toate căderile mele, ca să mă fac propriu tot mai mult lui Dumnezeu, de la Care vine toată bucuria mea și bucuria întregii creații.

Pentru că am înțeles că bucuria este ascetică, că ea este mistică, că ea este liturgică, că ea este comunională, că ea iubește frumosul, că ea iubește binele, că ea are inimă de frate. Am înțeles că bucuria slujește lui Dumnezeu și oamenilor, că bucuria se dăruie, că bucuria se jertfește, că bucuria creează continuu și cheamă continuu la creație și slujire.

Că bucuria vine de la Dumnezeu și că pe ea o trăim în toate Slujbele și praznicele Bisericii și că pe ea trebuie să o dăruim lumii ca dar de la Dumnezeu.

Pentru că atunci când cântăm la strană și în Biserică dăruim bucurie. Atunci când colindăm dăruim bucurie, bucurie dumnezeiască. Atunci când ajutăm, când citim, când ne pregătim pentru a-I sluji Domnului, când predicăm dăruim bucurie.

Postul și praznicul Nașterii Domnului e unul plin de bucurie. Pentru că Cel vechi de zile, Cel veșnic, Se face pentru noi Prunc, pentru ca să ne învețe cum se trăiește la orice vârstă împreună cu Dumnezeu.

Iar dacă unii Sfinți Părinți au trăit sute de ani cu Dumnezeu sau zeci de ani, sfințindu-și astfel viața lor și noi putem trăi, puținii noștri ani de aici, cu Dumnezeu, dar, mai apoi, veșnic.

Pentru că veșnicia are sens numai dacă o trăiești cu Dumnezeu. Căci numai în El putem crește veșnic în cunoaștere, în iubire și în sfințenie. A o trăi împreună cu îngerii căzuți, cu demonii, veșnicia este o durere incredibilă, pentru că e o neîmplinire sfâșietoare.

Gândiți-vă numai la singurătatea dureroasă pe care o trăiesc cei care nu sunt iubiți de nimeni, care nu au o prietenă, o iubită, o soție sau la durerea pe care o trăiesc soții rămași singuri! Durerea te omoară, singurătatea te face din om neom dacă nu le trăiești în curăție și sfințenie.

Cum să presupunem că putem face față unui chin veșnic, dacă aici nu putem suporta o durere mare nici câteva minute? Și cum de dorim să ne aruncăm în Iad, prin fiecare păcat pe care îl facem, dacă iubim viața și ne place să fim fericiți?

Însă Domnul ne cheamă pe toți la viață, la viață frumoasă, la viață veșnică. El ne cheamă la împlinire veșnică.

Pentru că, pe măsură ce ne curățim de patimi, ne dăm seama că nu mâncarea multă, nu băutura multă, nu petrecerile, nu sexul, nu banii ne împlinesc cu adevărat, ci bucuria pe care o aduce slava lui Dumnezeu în noi. Bucuria dumnezeiască care coboară în noi e adevărata împlinire a noastră.

Și că, dacă nu o avem, dacă nu avem în noi bucuria Lui cea veșnică, degeaba le avem pe toate celelalte.

Degeaba suntem sănătoși, degeaba suntem înconjurați de prieteni, degeaba petrecem, dacă nu suntem veseli duhovnicește! Dacă Dumnezeu nu e în noi, cu toată slava Lui, și dacă noi nu Îi slujim Lui cu toate puterile noastre.

Și să știți că acest lucru se petrece când omul se convertește cu adevărat la dreapta credință: înțelege deodată, cu harul lui Dumnezeu, că nimic din lumea aceasta nu te umple, nu te împlinește, dacă Dumnezeu nu coboară în noi!

Toți convertiții Bisericii pot da această mărturie…bucuroasă, pentru că o trăiesc cu toții. Și de aceea, pentru oamenii de lume, pentru cei care nu cunosc bucuria lui Dumnezeu, ei par „excentrici”, „nebuni”, când renunță la viața lor de mai înainte, pentru o cu totul altă viață.

Însă ei, tocmai atunci, și-au venit în fire!

Ei, tocmai atunci s-au trezit!

Și în noua lor viață, ei simt cum cresc pe fiecare zi în înțelegerea lui Dumnezeu și în bucuria Lui.

Și noi, cu toții, creștem în iubirea și bucuria Lui, iubiții mei, dacă trăim în poruncile Sale! Postul ne subțiază mintea și trupul, rugăciunea ne aprinde inima, citirile sfinte ne luminează, asceza ne umple de curăție.

Fapt pentru care ne punem și iarăși ne punem în slujirea lui Dumnezeu, pentru ca El să Își facă voia Lui cea bună în noi, cea care ne îndumnezeiește pe noi.

Iar dacă unii slujim la altarul Lui, pe când alții la strana Lui, pe când alții în lume, prin diversele noastre vocații și îndatoriri, cu toții Îi slujim Lui și vrem binele tuturor.

Pentru că un creștin ortodox nu poate fi niciodată altceva decât un factor de progres și de coeziune socială. El muncește cu conștiință și cu dragoste, el se implică în viața lumii prin tot ceea ce face și dorește ca toți să fie una întru El.

Însă, dacă nu dorim unitate, dorim extremism, dorim să ne facem voia proprie.

Dacă nu dorim unitate, nici nu lucrăm la crearea și susținerea ei.

Însă Dumnezeul nostru treimic le ține pe toate cele diverse la un loc și dorește ca toți să fim una prin creșterea noastră duhovnicească. Căci nu putem să creștem în conștiința unității, fără să creștem în sfințenie. Iar sfințenia este o continuă asemănare cu Dumnezeu, Care vrea mântuirea tuturor.

Iubiții mei, să facem din timpul nostru o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor! Să facem din viața noastră o poveste de dragoste. O poveste frumoasă, care să rămână vie între oameni, prin aceea că am ales să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor.

Pentru că și Fiul lui Dumnezeu a ales să ne mântuiască pe noi, întrupându-Se pentru noi, căci din veci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic a ales să ne mântuiască pe noi și să ne facă pe toți fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu.

Să alegem să trăim aceste zile până în praznic și tot praznicul Nașterii Domnului în pace și în milostivire!

Dumnezeu să ne întărească pe toți, în marea Sa iubire de oameni, ca să facem voia Lui cu inimă bucuroasă! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 18 decembrie 2015, zi de vineri înnorată și friguroasă.

[2] În Mineiul românesc, ed. BOR 1991, lista Sfinților Vechiului Testament e între p. 259-260. Iar în cel grecesc e aici: http://glt.xyz/texts/Dec/18-24.uni.htm.

Predică despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei [6]

Sfantul Chirillos al Alexandriei 6

Iubiții mei[1],

al 7-lea dialog teologic, și ultimul, al Sfântului Chirillos cu Ermia se numește Despre Sfântul Duh, că [este] Dumnezeu și din Dumnezeu după fire[2]. În care acesta a vrut să apere dumnezeirea persoanei Sfântului Duh. Faptul că El purcede din Tatăl și că este Dumnezeu cu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. Și spunea aceste lucruri împotriva celor care susțineau, fără rațiune, că Duhul lui Dumnezeu este „creat [κτιστόν]” și „făcut [γενητὸν]”[3].

Însă Sfântul Chirillos, dimpotrivă, mărturisește aici că Sfântul Duh este împreunărânduit [συντεταγμένον] și împreunănumărat [συναριθμούμενον] cu Tatăl și cu Fiul[4]. Adică El este Unul din Treime. Pentru că noi „ne-am botezat întru dumnezeirea și domnia [cea] una a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”[5].

Duhul Sfânt este deoființă cu Tatăl și cu Fiul[6]. De aceea, Duhul este Dumnezeu și din Dumnezeu după firea Sa[7], iar harul dat prin Duhul Sfânt nu este separat de ființa Lui[8].

Pentru că harul dumnezeiesc se revarsă din ființa Duhului Sfânt, care e comună și Tatălui și Fiului.

Și Hristos Dumnezeu a făcut să locuiască Duhul Sfânt – referindu-se aici la harul Duhului – în sufletele credincioase, în sufletele care credeau prin Hristos și în El, și i-a preschimbat întru chipul care era în început, adică întru al Lui sau întru asemănarea [ἐμφέρειαν] cu Sine prin sfințenie, readucându-ne pe noi întru arhetipul chipului [τὸ τῆς εἰκόνος ἀρχέτυπον], adică la întipărirea Tatălui[9]. Fiindcă întipărirea cea adevărată și întru totul exactă a Tatălui este Fiul iar asemănarea desăvârșită și ființială a Fiului este Duhul Sfânt, după Care și noi suntem modelați prin sfințenie și ne configurăm după chipul lui Dumnezeu[10].

Vorbind despre ființa Duhului, Sfântul Chirillos spune că ea este aceeași cu a Tatălui și a Fiului și că ea este recunoscută de către toți ca negrăită [ἀπόῤῥητος][11]. Pentru că slava dumnezeirii ne depășește înțelegerea[12] iar despre ființa lui Dumnezeu nicio creatură nu știe nimic. Însă slava dumnezeiască ne luminează pe măsura noastră duhovnicească[13], pentru ca să putem vorbi despre cele ale lui Dumnezeu.

Firea dumnezeiască a Preasfintei Treimi, spune în continuare Sfântul Chirillos, este simplă și necompusă iar fiecare persoană dumnezeiască posedă întreaga fire dumnezeiască, fiecare persoană a Treimii având însușirea ei personală[14]. Însă fiecare persoană dumnezeiască în parte este în unitate de fire cu celelalte două și acelea o îmbogățesc în propria sa fire[15]. Și aceasta e posibil, pentru că Tatăl este în Fiul și în Duhul Sfânt, precum și Fiul și Duhul sunt în Tatăl și Unul în Altul[16].

Așa stând lucrurile, Părintele nostru spune că Duhul este pus în rând cu Fiul, datorită identității Lor ființiale[17]. Pentru că Duhul este deoființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei și dimpreună veșnici.

Iar Hristos Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt este cu noi și locuiește în noi, revărsând în noi pe Duhul propriu ființei Lui și al celei a Tatălui Său[18]. Sfântul Chirillos vorbindu-ne astfel despre o împreună locuire a Treimii în noi înșine, prin slava Ei. Teologie experiențială care e proprie Ortodoxiei până azi. Pentru că noi nu vorbim doar despre o comuniune a noastră cu Fiul sau cu Duhul Sfânt în viața noastră duhovnicească, ci despre o experiere a slavei întregii Treimi în noi înșine. Despre o comuniune reală și conștientă, prin slava Treimii, cu Treimea însăși, cu Dumnezeul nostru treimic.

Sfântul Patriarh Chirillos mărturisește cu putere faptul că Duhul Sfânt este Dumnezeu și că El este împreună cu Tatăl și cu Fiul în toate[19]. Amănunt teologic despre care Părintele Dumitru Stăniloae spune că „Dumnezeu este toate în toate, nu în sensul că [El] este identic cu ele, ci [în sensul] că El este puterea prin care există toate”[20].

Dumnezeu susține toate câte există, câte El a creat, pentru că El este Creatorul tuturor existențelor. Și nimeni, în afara Lui, nu ne poate ține în existență.

De aceea, El nu poate fi identic cu creaturile, pentru că El e Creatorul creaturilor, dar El este puterea de viață și de rămânere în viață a existențelor create de El.

Astfel, subliniază Sfântul Chirillos, Duhul Sfânt întărește cerurile – cu referire la Ps. 32, 6 – prin aceea că le dăruiește lucrarea Sa, ca lucrare proprie a lui Dumnezeu. Pentru că El ține împreună existențele pe care le-a creat[21]. Și dacă El e factorul de coeziune și de împlinire a întregii creații, împreună cu Tatăl și cu Fiul, atunci El este Dumnezeu și lucrează ca un Dumnezeu toate.

Și prin aceasta, iubiții mei, am dus la bun sfârșit această luminare a lui Dumnezeu, aceasta de a vorbi despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei!

Și în timp ce am studiat și v-am predicat despre triadologia lui, mi-am dat seama că așa ar trebui să studiez și să predic despre teologia multor Sfinți Părinți, ori cunoscuți numai cu numele, ori necunoscuți multora dintre noi.

Pentru că având în față ideile lor, gândurilor lor binecuvântate, noi putem să coborâm în ele și să ne facem gândurile lor gândurile noastre sau să descoperim, prin rugăciunile lor, propriile noastre înțelegeri teologice.

Căci Sfinții doresc să ne învețe tot timpul despre Dumnezeu, vor ca și noi să avem o cugetare teologică personală și profundă și, odată cu ea, și o experiență bogată a vieții lui Dumnezeu în viața noastră.

Sfântul Chirillos, de la care am învățat să Îl cinstim pe Dumnezeul treimic, s-a născut în 370 sau 375 în Alexandria Egiptului într-o societate grecească, care vorbea limba greacă. Și el a predicat și a scris în limba greacă, având un caracter fierbinte și plin de viață [θερμοῦ καὶ ζωηροῦ χαρακτῆρος][22]. Așa cum ar trebui să avem fiecare dintre noi, dorind mereu să cunoaștem, să iubim ceea ce cunoaștem și să slujim lui Dumnezeu prin tot ceea ce cunoaștem și iubim.

El a fost nepotul Patriarhului Teofilos al Alexandriei și a studiat teologia și filosofia[23] în mod exemplar. Iar în scrierile sale teologice se observă la tot pasul enorma cunoaștere a Dumnezeieștii Scripturi, dar și profunda sa experiență de viață și apetitul său continuu pentru dialog.

Lucruri care nouă, cel mai adesea, ne lipsesc, pentru că nu ne place studiul și nici dialogul. Însă dialogul se naște din studiu, din studiul profund și divers. Numai când cunoști multe vrei să spui multora ceea ce știi, pentru că vrei să auzi de la alții ceea ce ei cunosc. Și dialogul real este schimb de experiență, este îmbogățire reciprocă.

Iar Sfântul Chirillos, după ce și-a terminat studiile, s-a nevoit în Mănăstirea Nitria [Νιτρία] din Egipt, pentru 5 ani de zile, trăind pe lângă Sfântul Macarios și studiind Dumnezeiasca Scrip- tură sub îndrumarea Sfântului Serapionos[24].

El a fost hirotonit Preot de către unchiul său, iar după ce PFP Teofilos moare pe 14 octombrie 412, Sfântul Chirillos a fost hirotonit Patriarh al Alexandriei pe 17 octombrie 412 și a slujit ca Patriarh timp de 32 de ani[25].

Și ca Patriarh el a scris mult și a apărat Biserica de ereziile vremii lui, luptând împotriva ereziei lui Nestorios, care era Patriarhul Constantinopolului[26].

Împotriva lui Nestorios [Νεστόριος], el a scris 12 anatematisme [ἀναθεματισμούς], adică 12 condamnări punctuale, pe care le-a dat anatemei, adică le-a blestemat, din predica lui Nestorios. Și anatematismele sale au fost fundamentale pentru Sinodul al III-lea Ecumenic, din 431, de la Efessos, unde Nestorios a fost condamnat ca eretic[27], iar Maica lui Dumnezeu a fost mărturisită ca ceea ce era de drept: Născătoare de Dumnezeu[28].

Sfântul Chirillos a adormit în pace în ziua de 27 iunie 444, el fiind numit de către Sfântul Anastasios Sinaitul „pecetea Părinților [σφραγίδα τῶν Πατέρων]”[29], pentru că a conglăsuit, a avut aceeași mărturie cu toți Părinții Bisericii.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să fim ai lui Dumnezeu trebuie să fim ai Bisericii Sale și prin cunoaștere și prin viețuire! Pentru că nu putem să ne apropiem de Dumnezeu fără ca să Îl cunoaștem precum L-au cunoscut Părinții noștri și nu putem trăi în relație cu El dacă nu trăim aidoma lor.

Să ne nevoim, cu bucurie și cu pace, pentru ca să plăcem lui Dumnezeu întru toate, pentru că astfel vom fi oameni buni și responsabili.

Vă doresc numai bine! Mult spor în toate, multă pace și delicatețe. Amin.


[1] Scrisă în după-amiaza zilei de 15 decembrie 2015, zi de marți, însorită, fiind 5 grade afară. Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://i1254.photobucket.com/albums/hh617/dositeea3/dositeeablogspotcomSfChiril61_zpsb728198b.jpg.

[2] PG 75, col. 1075-1076. [3] PG 75, col. 1076/ PSB 40, p. 275. [4] PG 75, col. 1077/ Idem, p. 277. [5] PG 75, col. 1080/ Ibidem. [6] PG 75, col. 1085/ Idem, p. 281. [7] Ibidem/ Idem, p. 282. [8] PG 75, col. 1087-1088/ Idem, p. 283.

[9] PG 75, col. 1089/ Ibidem. [10] Ibidem/ Ibidem. [11] PG 75, col. 1092/ Idem, p. 285. [12] Ibidem/ Ibidem. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] Ibidem/ Ibidem. [17] PG 75, col. 1093-1094/ Idem, p. 286.

[18] Ibidem/ Ibidem. [19] PG 75, col. 1105/ Idem, p. 294. [20] PSB 40, p. 294, n. 419. [21] PG 75, col. 1112/ PSB 40, p. 297.

[22] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1784/sxsaintinfo.aspx.

[23] Ibidem. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Council_of_Ephesus.

[29] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1784/sxsaintinfo.aspx.

Predică despre triadologia Sfântului Chirillos al Alexandriei [5]

Sfantul Chirillos al Alexandriei 5

Iubiții mei[1],

în predica anterioară am început dialogul al 5-lea, pe care îl continuăm acum. Și în care Sfântul Chirillos, Părintele nostru, spune că Domnul nu a avut minciună [δόλον] în gura Lui[2].

Cu sensul că El nu ne-a spus nicio minciună în viața Sa pământească, ci tot cuvântul Lui a fost adevărat. De aceea, cuvintele propovăduirii Lui sunt revelația adevărată pentru noi, adevărata descoperire a voii lui Dumnezeu și a ceea ce trebuie să știm despre El și despre noi.

Fiul, mai spune el, este „ca o întipărire în Tatăl [ὡς χαρακτήρ ἐν τῷ Πατρί]”[3]. Ca o pecete sau icoană a Tatălui, Care este în Tatăl datorită deoființimii Lui cu Tatăl. Care locuiește în Tatăl și este dimpreună cu Tatăl.

Părintele Dumitru Stăniloae a tradus fragmentul abia citat sub forma „ca o pecete provenită din Tatăl”[4]. Însă substantivul χαρακτήρ – tradus de Părintele Dumitru ca pecete și de mine ca întipărire –, arată că Fiul este născut din Tatăl, pentru că e chipul Lui. Dar faptul de a fi ca o întipărire în Tatăl, înseamnă că Fiul nu e separat de Tatăl, ci este în Tatăl, având aceeași ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. A fi în Tatăl arată comuniunea perihoretică veșnică a Fiului cu Tatăl, comuniunea interpersonală veșnică dintre Tatăl și Fiul și deoființimea veșnică a Lor.

De aceea Sfântul Chirillos ne sfătuiește ca, dacă mărturisim că Fiul este „întipărirea ipostasului Tatălui”[5], atunci să-L cugetăm existând în mod nedespărțit și unit și împreună-existent în mod înțelegător cu Tatăl – implicit și cu Duhul Sfânt – , fiind după chipul Celui care L-a născut[6]. Pentru că Fiul locuiește în firea Tatălui, avându-L pe Tatăl ca rădăcină a Lui, însă, în același timp, este o persoană de Sine stătătoare, este Fiul Tatălui cu adevărat și nu o întipărire nonipostatică [οὐκ ἀνυπόστατος χαρακτήρ] și nici o prelungire nonexistentă [οὐδὲ ἀνυπάρκτως ἐπεῤῥιμμένος][7].

De aceea, Fiul nu este mai mic decât Tatăl[8] ci egal cu Tatăl și din veci existent dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, născut fiind din Tatăl. Iar opera Tatălui și a Fiului este comună – implicit și a Duhului Sfânt – și ceea ce lucrează Fiul aceea este și lucrare a Tatălui[9] – implicit și a Duhului Sfânt. Pentru că persoanele dumnezeiești lucrează împreună și nu separat. Ele au ființă comună dar și lucrare comună, cât și slavă comună. Însă cele trei persoane dumnezeiești sunt distincte și inconfundabile, deși au în comun aceeași ființă dumnezeiască.

Și Preafericitul Chirillos folosește aici substantivul deoființime [ὁμοουσιότητος][10], pentru a arăta că ea este baza pentru lucrarea comună a persoanelor dumnezeiești[11].

De la Sfântul Apostol Pavlos, Sfântul Chirillos a învățat că prin Duhul Sfânt venea, de la Tatăl, facereadeviață [ζωοποίησις] în Hristos și ea vine și în noi, citând Rom. 8, 11[12]. Căci, prin Duhul, Tatăl e făcător de viață, dând creaturilor viață[13]. Însă, în același timp, la Dumnezeu nu este mutare sau schimbare, ci Fiul și Tatăl – implicit și Duhul Sfânt – sunt împreunăfărădeînceput [συνάναρχόν] și împreunăveșnici [συναΐδιον] și împreunăînsoțiți [συμπαρομαρτοῠν][14] pentru veșnicie.

Al 6-lea dialog dintre Sfântul Chirillos și Ermia poartă numele Cele proprii umanității și cele spuse nu foarte propriu despre Fiul, sunt proprii mai mult iconomiei, [vieții Domnului] după trup, și nu firii înseși a Cuvântului, întrucât [astfel este] înțeles [ca Dumnezeu] și este Dumnezeu[15]. Și el se referă aici la ceea ce în Scriptură s-a spus despre Fiul întrupat ca om și prin care s-ar înțelege că Fiul este „mai mic” decât Tatăl.

Prima afirmație a Sfântului Chirillos din acest al 6-lea dialog e aceea că însușirile personale ale ființei Tatălui sunt și ale Fiului, pentru că tot ceea ce e propriu firii Tatălui e propriu și Fiului[16]. Iar Fiul nu este cu nimic mai mic decât Tatăl, ci prin Fiul și în Fiul noi contemplăm firea Tatălui[17].

Și pentru că autorul nostru se referă la In. 1, 32[18] – la marea vedenie a Botezului, în care ni s-a revelat faptul că Dumnezeul nostru e treimic – când Sfântului Duh a coborât ca o porumbiță peste Fiul întrupat, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Fiul era unit cu Duhul și înainte de întrupare[a Sa]. Prin întrupare[a Fiului], această participare s-a extins și la trup[ul Lui]”[19].

Și Fiul este unit cu Duhul și cu Tatăl din veci și pentru veci, pentru că Ei au aceeași ființă. Ei sunt deoființă. De aceea, Sfântul Chirillos subliniază din nou faptul că, deși fiecare persoană dumnezeiască își are propriul ipostas, totuși prin aceasta persoanele dumnezeiești nu sunt separate unele de altele[20]. Și nu sunt separate pentru că au aceeași ființă în comun.

Fiul viețuiește și subzistă în Tatăl, cât și viceversa: Tatăl în Fiul[21]. Dar și Duhul este deoființă cu Tatăl și cu Fiul și Duhul Se revarsă din Tatăl ca dintr-un izvor. De aceea Duhul nu este străin de Fiul[22]. Și Duhul Își are dumnezeirea ca izvor, ca Unul care Se revarsă din Tatăl prin Fiul și sfințește creația[23].

Iar Părintele Dumitru atrage imediat atenția, pe drept cuvânt, că aici, prin revărsarea Duhului din Tatăl prin Fiul nu se vorbește despre purcederea Lui, ci despre dăruirea Lui față de creația Sa[24]. Căci Duhul nu Își poate dărui ființa creației, dar Își dăruiește slava, care e comună Treimii. Și slava Duhului Sfânt, care e a întregii Treimi, e aceea care ne sfințește pe noi în Biserică.

Motiv pentru care și Sfântul Chirillos accentuează faptul că pentru creație și pentru făpturi sfințenia e un dar[25]. E un dar al lui Dumnezeu pentru ele.

Și toată sfințenia Bisericii și a noastră vine „de la Tatăl prin Fiul în Duhul”[26]. Pentru că sfințenia noastră e sfințenia întregii Treimi.

Apoi, pentru că există multe versete scripturale din care se poate trage, în mod fals, concluzia că Fiul a suportat „în mod pasiv” învierea Lui din morți, Sfântul Chirillos ne spune că „Fiul S-a făcut lucrător [ἐνεργὸς] întru învierea propriului templu”[27], a propriului trup. Pentru că El nu a fost înviat doar de Tatăl și de Duhul, ci S-a înviat și pe Sine Însuși, ca Unul care este deoființă cu Tatăl și cu Duhul. De aceea, în troparul Învierii Domnului, vestim cu toții, cu multă bucurie, că Hristos a înviat, adică cu de la Sine putere, călcând cu moartea Lui moartea noastră, a tuturor.

Însă multe pasaje din Scriptură vorbesc despre faptul că Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți. Și pentru aceste locuri sfinte, Sfântul Chirillos ne spune că Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul. Și că lucrează și Fiul dar ca putere a Tatălui, înțeles ca fiind din Tatăl și în Tatăl, Fiul având existență personală.

Însă și Duhul lucrează, căci Duhul este al Tatălui și al Fiului, fiind lucrător a toate[28].

Însă, precizează Părintele Dumitru, „Duhul este și al Fiului, dar purcede numai din Tatăl. Tatăl este unica origine în Dumnezeu [a Fiului și a Duhului]. […] [Însă] Tatăl nu purcede pe Duhul fără să-L îndrepte spre Fiul. […]

[Căci] Tatăl născând pe Fiul, trimite spre El pe Duhul ca iubire continuă și-L face pe Fiul să-L simtă în mod nemărginit pe Tatăl ca Tată și pe Sine să Se simtă ca Fiu. [Iar] Duhul luminează din Fiul ca iubire ce răspunde iubirii Tatălui”[29]. Și ultimul dialog, al 7-lea, al cărții de față, de care ne ocupăm, este dedicat persoanei Duhului Sfânt[30]. De care ne vom ocupa în predica viitoare și ultima cu referire la triadologia Sfântului Chirillos, Patriarhul Alexandriei Egiptului.

Până atunci, iubiții mei, să avem grijă de sănătatea noastră și de ceea ce cumpărăm pentru praznicul Nașterii Domnului!

Graba de a cumpăra mâncare și produse să nu ne facă să fim neatenți la ceea ce cumpărăm. Pentru că mâncarea ne poate îmbolnăvi, dacă nu suntem atenți la ceea ce cumpărăm, după cum putem să cumpărăm lucruri dublu sau triplu la preț, dacă nu știm de unde să nu cumpărăm.

Nu dați banii pe lucruri care nu vă folosesc! În loc de multe cadouri puerile, de sezon, cumpărați și dăruiți lucruri care să folosească mult timp!

Îmbrăcați-vă conform vremii de afară, odihniți-vă dacă postul v-a epuizat, așteptați marele praznic al Nașterii Domnului cu bucurie și cu pace!

Acum e vremea colindelor, acum e vremea rugăciunii pentru întreaga lume, acum e vremea milostivirii.

Faceți bucurii sfinte oamenilor! Pentru că și Dumnezeu ne bucură din destul în fiecare zi.

Vă doresc multă pace și înțelepciune în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 14 decembrie 2015, zi de luni, cu soare. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://www.sfinticatolici.ro/wp-content/imagini/chiril-al-alexandriei-3.jpg.

[2] PG 75, col. 949/ PSB 40, p. 198. [3] PG 75, col. 952. [4] PSB 40, p. 198. [5] PG 75, col. 952/ PSB 40, p. 199. [6] Ibidem/ Ibidem. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] PG 75, col. 957/ Idem, p. 202. [9] PG 75, col. 961/ Idem, p. 205.

[10] PG 75, col. 961. [11] PG 75, col. 961/ Idem, p. 205. [12] Ibidem/ Ibidem. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] PG 75, col. 981/ Idem, p. 218. [15] PG 75, col. 1001-1002. [16] PG 75, col. 1001-1002/ PSB 40, p. 230. [17] Ibidem/ Ibidem. [18] PG 75, col. 1008/ Idem, p. 233.

[19] PSB 40, p. 233, n. 339. [20] PG 75, col. 1009-1010/ PSB 40, p. 235. [21] PG 75, col. 1010/ Ibidem. [22] PG 75, col. 1009-1010/ Idem, p. 236. [23] PG 75, col. 1013-1014/ Idem, p. 237-238. [24] PSB 40, p. 237, n. 346. [25] PG 75, col. 1015-1016/ PSB 40, p. 239. [26] PG 75, col. 1017-1018/ Idem, p. 240. [27] PG 75, col. 1024/ Idem, p. 245.

[28] PG 75, col. 1055-1056/ Idem, p. 263. [29] PSB 40, p. 273, n. 389. [30] PG 75, col. 1075-1076/ PSB 40, p. 275.

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2015]

judecata Domnului

Iubiții mei[1],

de câțiva ani trăiesc tot mai intens o consternare profundă, o uimire plină de mâhnire, de durere și de grijă pentru oameni atunci când vine iarna…

Căci știu că nu te poți lua la întrecere cu gerul, cu frigul, cu pereții reci ca mormântul. Gerul întotdeauna câștigă, iar noi pierdem.

Iar consternarea mea, uimirea mea plină de mâhnire și indignare în același timp, e pentru cei care sfidează în mod iresponsabil gerul de afară, mergând cu capul gol, în haine de vară sau de toamnă, cu pantofi în picioare și fără să își protejeze gâtul și mâinile cu fular și mănuși.

Acum 4-5 ani, când a început în București acest fenomen dezastruos de masă, acela al mersului cu capul gol pe timp de iarnă și în haine subțiri, am crezut că cei tineri vor fi etichetați în mod drastic de cei în vârstă și nu îi vor copia. Pentru că speram ca cei în vârstă, care știu ce înseamnă haina de blană și căciula în cap, fără de care nu ieșeau afară în timpul comunismului, dar și bolile și necazurile de pe urma lor, să fie mai înțelepți. Sau foarte înțelepți în această privință, atâta timp cât se plâng de faptul că medicii și farmaciile le mănâncă toți banii din cauza bolilor.

Însă lucrurile s-au petrecut tocmai invers: oameni în toată firea, de 50, 60, 70, 80 de ani merg cu capul gol la temperatura când apa îngheață, pentru ca să nu pară „mai puțin rezistenți” în fața tinerilor. Iar tinerii merg aproape dezbrăcați, ca niște sărăcani, ca niște oameni scăpătați, fără haină de iarnă și fără căciulă pe cap, pentru ca nu cumva să fie „ironizați” că nu sunt „rezistenți”.

Și astfel, din cauza unei rușini păcătoase, iresponsabile și sinucigașe, aceea de a nu fi socotiți „nerezistenți la frig”, asist consternat la epidemia dezbrăcatului pe timp de iarnă.

Dacă dezbrăcatul sub soarele torid este o realitate iresponsabilă comună de vreo 30 de ani, care naște boli de piele, de ochi, de inimă și traume mentale, dezbrăcatul pe timp de iarnă e o boală socială recentă, care nu are nici 10 ani. Și care îți distruge oasele și organele interne făcându-te un rebut. De aceea nu e de mirare că virușii au devenit mutanți, atâta timp cât populația nu se mai protejează aproape deloc în timpul iernii, ci se comportă vizavi de gerul iernii ca față de o vară sau toamnă „prelungită”.

Și asta când prea mulți oameni în România și în lume suferă de frig, pentru că nu au bani de încălzire și de trăit, iar unii nu au nici locuințe, ci sunt oameni neajutorați. Și stau cu inima plină de durere pentru ei, în rugăciune și compătimire, căci îmi dau seama cât suferă și câte boli le complică existența. Pe ei îi compătimesc, sufăr dimpreună cu ei, cu cei care nu au bani să se încălzească pe timp de iarnă sau nu au nicio casă…

Însă față de iresponsabilii orgolioși, care țin la „imaginea” lor socială în detrimentul sănătății lor, simt o consternare profundă, pentru că asist la autodistrugerea neasumată a societății din jurul meu.

Pentru că fac acest lucru fără să își asume urmările. Se lasă pradă bolilor, dar apoi cer ajutor medical, când ei înșiși au ajuns niște rebuturi. Pentru că, pe lângă frigul pe care îl suportă cu un eroism sinucigaș, au și alte vicii care îi pun la pământ.

Săptămâna asta, în drumurile mele, am întâlnit doar câțiva oameni cu căciulă de blană în cap. În rest: toți cu capul gol sau cu șapcă de vară sau cu fes sau cu o șapcă de toamnă, mai grosuță. Și majoritatea, deși dârdâia și tușea, se uita la mine ca la „un nebun”, pentru că aveam căciulă de oaie pe cap și mănuși în mâini. Eu nu eram „la fel de rezistent” ca gerul și de aceea eram tratat „cu față glumeață”.

Însă eu cum mă uitam la ei? Ce credeam eu despre toată această mare de oameni, care, în câțiva ani, va cădea secerată de moarte datorită iresponsabilității ei?

Eu credeam asta: că nu suntem o generație „de sacrificiu”, ci de sinucigași. Nu alții vor, mai întâi de toate, „să ne facă rău”, ci noi ni-l facem cu mâna noastră.

Căci suntem o generație de sinucigași…ai libertății, ai unei libertăți de care nu știm să ne bucurăm și datorită căreia nu ne transfigurăm, ci ne depersonalizăm. Ne facem tot mai urâți în loc să fim tot mai frumoși sufletește.

…Însă, în duminica de azi, Dumnezeiasca Biserică îi pomenește pe Dumnezeieștii Strămoși ai Domnului, amintind în sinaxarul zilei doar pe Sfântul Patriarh Avraam[2], ca rădăcină a poporului lui Israil. Însă, în fapt, au fost pomeniți în decursul Vecerniei și al Utreniei de azi mulți dintre Sfinții Vechiului Testament, pe care sinaxarul duminicii viitoare îi va pomeni nominal și cronologic. Adică pe Sfinții lui Dumnezeu care L-au vestit, prin viața și cuvintele lor, pe Hristos Domnul.

Astfel, la Vecernia zilei de azi, Dumnezeieștii Strămoși pomeniți în cântările liturgice au fost Daniil [Δανιήλ], Avraam, Isaac, Iacov, David [Δαυΐδ], cei Trei Tineri izbăviți de Domnul din cuptorul de foc, Adam [Ἀδὰμ], Enoh, Noe, Melhisedec [Μελχισεδέκ], Moisis [Μωϋσης], Aaron, Iisus al lui Navi, Samuil [Σαμουὴλ], Isaias [Ἡσαΐας], Ieremias [Ἱερεμίας], Iezechiil [Ἰεζεκιήλ], Iliu [Ἠλιού], Eliseos [Ἐλισαῖος], Zaharias, Ioannis Botezătorul[3]. După cum se observă, nu s-a urmărit o pomenire cronologică a lor.

Astăzi, la Utrenie, au fost pomeniți nominal în cântările liturgice, pe lângă cei amintiți deja, următorii Dumnezeiești Strămoși ai Domnului: Eva [Εὔα], Abel [Ἄβελ], Iesse [Ἰεσσαί], Sim [Σήμ], Iosif [Ἰωσήφ], Ionas [Ἰωνᾶς], cei Trei Tineri: Ananias [Ἀνανίας], Azarias [Ἀζαρίας] și Misail [Μισαὴλ], Iov [Ἰώβ], Or [Ὢρ], Levi [Λευῒ], Ghedeon [Γεδεών], Sampson [Σαμψών], Enos [Ἐνώς], Barac [Βαρὰκ], Natan [Νάθαν], Eleazaros [Ἐλεάζαρος], Iosias [Ἰωσίας], Ieftae [Ἰεφθάε], Osie [Ὠσηέ], Miheas [Μιχαίας], Sofonias [Σοφονίας], Avvacum [Ἀββακούμ], Angheos [Ἀγγαῖος], Ammos [Ἀμμώς], Avdiu [Ἀβδιοὺ], Malahias [Μαλαχίας], Naum [Ναούμ], Anna [Ἄννα], Iudit [Ἰουδὶθ], Deborra [Δεβόρρα], Olda [Ὀλδά], Iail [Ἰαήλ], Estir [Ἐσθὴρ], Sarra [Σάρρα], Mariam [Μαριὰμ] (sora lui Moisis), Rahil [Ῥαχήλ], Rebecca [Ῥεβέκκα], Rut [Ῥοὺθ], Iuda [Ἰούδα], Solomon [Σολομῶν (în LXX avem grafia Salomon][4].

Acestea sunt adevăratele nume ale Sfinților Vechii Făgăduințe!

Pentru că noi le avem în cultul Bisericii traduse din limba greacă. Numai că nu toate au fost transliterate în mod corect de-a lungul timpului, ci au fost „românizate”.

Și, de atâta „românizare”, nu știm cum arată numele lor cu adevărat. Ci, când mergem la manuscrise și la edițiile critice ale Scripturii vedem că nu corespund, în mod flagrant, multe dintre numele de persoane sau de localități cu care noi suntem obișnuiți. Că acolo sunt alte nume decât cele pe care noi le știm, dar și textele scripturale sunt altele.

Însă cultul Bisericii îi pomenește nominal pe Sfinții Strămoși ai Domnului, pe Sfinții Vechii Făgăduințe, ai Vechiului Testament, pentru că fiecare dintre ei este un unic și are rolul său în vestirea Domnului.

Și pomenirile Scripturii și ale cultului Bisericii ne învață și pe noi să fim responsabili față de unicitatea noastră și față de darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu pentru ca să le punem în lucrare.

Însă ce înseamnă să fii responsabil față de unicitatea ta și față de darurile tale? Înseamnă să muncești în mod zilnic și să faci treaba la care ești chemat de Dumnezeu cu cea mai mare conștiință și atenție.

Dar pentru a lucra zilnic pentru Biserică și pentru societate și pentru întreaga lume trebuie să fii sănătos și capabil de muncă.

Însă cum să mai fii sănătos, dacă mergi dezbrăcat pe timpul iernii? Cum să fii sănătos dacă nu te îngrijești de sănătatea ta, de alimentația ta, de odihna ta?

Dacă știi că mâine trebuie să lucrezi, să slujești, să îți pui talanții în lucru, atunci faci din noaptea ta o noapte de odihnă, o noapte binecuvântată, pentru ca ziua să fii energic, să fii capabil de lucrul tău, să faci din ziua ta o laudă continuă adusă lui Dumnezeu.

Și vă garantez că, dacă lucrați toată ziua cu mintea și cu brațele și alergând de colo-colo toată ziua, când ajungeți acasă ajungeți epuizați, mâncați, vă rugați și vă culcați. Nu mai aveți chef de distracții puerile, pentru că toată ziua a fost o bucurie activă, lucrativă, plină de împlinire!

Dar dacă nu îți cheltuiești energia peste zi pentru a te personaliza, pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor, pentru a-ți face treaba cât mai bine, de aceea ai timp de lene. Iar lenea visează multe dar nu face nimic. Pe când viața activă se împlinește în timp ce muncește, în timp ce creează, în timp ce ascultă de poruncile lui Dumnezeu.

Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24], după cum ați auzit-o, ne vorbește despre trecut, dar și despre prezent. Despre Biserica Lui. Pentru că toți suntem chemați să intrăm în Biserica Lui prin Botez și să ne pregătim pentru cina veșnică a Împărăției Sale.

Pentru că noi facem cine mici și pomeni mici, egoiste, pe când Dumnezeu face cină mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ], adică veșnică. Și El a chemat pe mulți [ἐκάλεσεν πολλούς] [Ibidem] la cina Lui și cheamă continuu, pentru că El ne cheamă pe toți. Noi însă nu răspundem prezent pe fiecare zi și nu venim la El, ca să ne bucurăm veșnic cu El! Nu El nu ne cheamă, ci noi nu vrem să auzim strigarea Lui! Și dacă nu vrem să o auzim, de aceea nici nu ne îndrăgostim de El. Iar unde nu e dragoste de Dumnezeu, acolo toată viața bisericească pare „un chin prelungit”. Dar unde El e dragostea noastră cea mare, toate lucrurile sunt ușoare, greutățile sunt ușoare, chinurile sunt ușoare, pentru că simțim cu toată ființa noastră că suntem ai Lui.

Tocmai de aceea, dacă nu ne simțim ai Lui, ne căutăm scuze penibile pentru a nu fi ortodocși. Și a găsi că e „mai bine” să facem afaceri sau să ne trăim viața plezirist decât să-I slujim lui Dumnezeu înseamnă să pierdem lamentabil, și acum și veșnic. Înseamnă să pierdem pe mâna noastră, pe alegerea noastră.

Căci cei care Îl refuză, preferă pământul în locul Lui [Lc. 14. 18], preferă animalele în locul Lui [Lc. 14, 19], preferă oamenii în locul Lui [Lc. 14, 20].

Însă a prefera pe altcineva în locul lui Dumnezeu înseamnă a te sinucide. Pentru că înseamnă să te lipești de pământ, de animale, de oameni, să te dedici patimilor, iar patimile nu te fac niciodată viu, ci te omoară!

De aceea, toată propovăduirea Bisericii e împotriva a ceea ce ne omoară, adică a patimilor. Iar iubirea egoistă față de averi cât și iubirea pătimașă față de soțul sau soția ta sunt patimi. Pentru că ele te închid în tine însuți și nu te fac comunional, nu te fac deschis, nu te fac darnic, nu te fac iubitor. Și dacă suntem închiși în noi, tocmai de aceea facem lucruri împotriva noastră, împotriva sănătății noastre trupești și sufletești.

Căci am început predica de azi subliniind epidemia socială a dezbrăcatului pe timp de iarnă nu pentru ca „să moralizez steril”, ci pentru ca să arăt faptul că ea este un păcat împotriva sănătății și a mântuirii noastre.

Omul care se gândește la familia lui, la opera lui, la vocația lui, la neamul lui, nu fuge după a-și pierde sănătatea și pentru a fi o povară pentru alții, ci aleargă după a se împlini continuu, datorită sănătății și vigorii sale trupești și sufletești.

Ce alt bun de preț mai avem, dacă ne pierdem sănătatea și puterea de a judeca lucrurile? Pentru că frigul distruge și oasele dar și creierul și inima. Frigul distruge tot omul. Iar dacă ai mintea afectată de boală și un trup slăbănogit, la ce mai ești bun?

Ce fel de sărbători vom mai aștepta anul viitor, dacă boala intră în noi anul acesta? Ce națiune vom mai fi noi, în afară de una de bolnavi tineri, de anchilozați, de bolnavi cronici?

Ce urmează: lupta cu înghețul și cu focul? Lupta cu viteza? Mersul în cap? Mersul cu totul dezbrăcat?

Dacă în fața razelor arzătoare ale soarelui stăm nepăsători, iar dacă iarna mergem pe afară precum vara, ce urmează? Ce nebunie mai urmează?

Căci alături de suportarea frigului cumplit, mulți, din cauza aceleiași rușini păcătoase, se înfometează pentru ca să slăbească continuu.

Nu, nu postesc! Nu se gândesc la faptul că postul e o curățire de păcate și o domolire a patimilor din ei. Nu văd în post o lucrare a mântuirii. Ci se înfometează continuu, pentru ca să aibă atâtea kilograme și nu atâtea.

Și când ajung la kilogramele dorite și la standardul de frumusețe dorit, sunt alții? Sunt mai iubiți ca înainte?

Însă schimbările reale pe care ni le propune Dumnezeu în Biserică nu sunt de fațadă! Dumnezeu nu ne cere să postim pentru ca să fim mai „atractivi” pentru oameni, ci ne cere să postim pentru a ne fi lupta duhovnicească mai ușoară. El ne cere post și rugăciune și lupta cu patimile pentru ca să facem pace în noi, pentru ca adâncul nostru să se limpezească, să se umple de slava Lui, și nu pentru ca să părem „mai sexy” în fața oamenilor.

Postul real, trăit în frică de Dumnezeu și în iubire milostivă față de oameni, ne subțiază trupul, ne face să cântărim mai puțin dar, în primul rând, ne luminează sufletul. Avem mintea mai clară și mai pătrunzătoare și inima mai generoasă și mai atentă la nevoile oamenilor când postim. Și când postim noi ne rugăm, noi răbdăm ispitele, noi ne dăm lui Dumnezeu pentru ca să ne îndrume în slujirea Lui.

Însă nu e nicio virtute să mergi cu capul gol pe frigul iernii și nici pe vipia verii. E doar un orgoliu adolescentin.

Nu e nicio virtute să pierzi timpul ascultând în neștire muzică și dansând și bând și fumând și drogându-te și destrăbălându-te. Sunt doar gesturi sinucigașe.

Gesturi care ne costă, chiar dacă n-avem niciun țel în viață, nicio luptă de dat.

Sunt gesturi ireparabile

Încerci și mori!

Însă noi trebuie să dorim viața echilibrată, evlavioasă, plină de atenție și de civilizație. Biserica lui Dumnezeu este cea mai civilizată societate umană. Pentru că are legile cele mai bune și anume: legi dumnezeiești.

Iar acolo unde se trăiește după legile lui Dumnezeu, Biserica își arată adevărata ei față, adevărata ei statură duhovnicească, pentru că oamenii care trăiesc așa se sfințesc, își sfințesc viața lor. Însă acolo unde oamenii Bisericii trăiesc împotriva legilor lui Dumnezeu, Biserica este umilită, Biserica este trasă în jos, e batjocorită, pentru că cei ai ei nu trăiesc la exigențele lui Dumnezeu, ci teluric.

Însă cine este Biserica? E trupul mistic, duhovnicesc al lui Hristos. Noi toți, cei botezați în numele Preasfintei Treimi, al Dumnezeului nostru treimic, suntem Biserica Lui. Și dacă noi ne necinstim numele și trăim aiurea, făcându-ne de batjocura oamenilor din afara Bisericii, noi nu ne necinstim numai pe noi, ci și pe Hristos Dumnezeu, Capul Bisericii.

Pentru că orice atac la adresa Bisericii, pe motive reale sau imaginare, e un atac și la adresa noastră, a tuturor, dar nu în primul rând la adresa noastră, ci la adresa lui Dumnezeu. El e ridiculizat, El e batjocorit, El e nesocotit când noi suntem puși sub lupă, pentru că am făcut lucruri nedemne de vrednicia noastră.

De aceea, iubiții mei, a fi responsabili pentru lucrurile noastre, pe care le spunem și le facem, înseamnă a fi responsabili și de Biserica lui Dumnezeu! Faptele și vorbele noastre se răsfrâng și asupra ei ca instituție divino-umană, dar și asupra raportării oamenilor la Dumnezeu.

Căci mulți abia așteaptă un motiv ca să râdă de Biserică, să râdă de lucruri serioase, să râdă de orice. Iar dacă noi trăim fără atenție, noi suntem cei care distrugem credibilitatea Bisericii și relevanța lui Dumnezeu pentru lumea noastră.

Dimpotrivă, dacă noi milităm pentru credința și etosul nostru ortodox, pentru modul nostru de a fi, și dacă știm să facem acest lucru în mod profesionist și cu cuviință, noi convingem în mod efectiv.

Pentru că cei care nu cred ca noi sau nu vor să creadă, vor să afle care e gândirea care stă în spatele acțiunilor noastre religioase. Vor să cunoască motivele intime pentru care facem unele lucruri, dar nu vrem să facem alte o mie de lucruri. Și dacă află că noi luăm în serios orice lucru pe care îl facem, atunci privesc cu respect viața noastră.

Spre exemplu, acum, de praznicul Nașterii Domnului, noi tăiem porcul, la țară, pentru ca să ne bucurăm noi dar și cei cărora le dăruim din mâncărurile pregătite de noi.

Porcul tăiat acum nu e un motiv de veselie egoistă, ci comunională. Pentru că din el noi și împărțim, pomenindu-i pe cei ai noștri, adormiți, dar și petrecem împreună cu familia și cu rudele și cu vecinii și cu cunoscuții noștri.

Iar a petrece nu înseamnă a ne îmbăta criță ci a ne simți bine împreună cu familia și cu invitații noștri.

Relațiile bune se păstrează și se adâncesc dacă noi petrecem împreună. Dacă mâncăm și bem și vorbim în jurul mesei, ascultând colinde și muzică bună, văzând ceva frumos împreună la televizor sau pe computer. În acest fel se înrădăcinează și mai mult respectul și bucuria unuia față de altul.

Căci familia are nevoie de praznic, pentru că are nevoie de bucurie și de pace. Unitatea familiei se păstrează prin continua întoarcere la vorbirea în jurul mesei. Iar seriozitatea acestei discuții din jurul mesei din casa noastră ne amintește de Sfânta Masă de la Biserică, unde stăm în jurul ei pentru ca să Îi slujim Domnului.

Cine discută serios acasă, discută serios și la Biserică. Pentru că cine e serios acasă cu el și cu familia lui și cu toți oamenii, e serios în fața lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să dovedim ce avem în inima noastră în relațiile dintre oameni! Dacă mulți nu mai cred în cuvinte, dacă nu mai cred în promisiuni, dacă nu mai cred în planuri, sunt izbiți însă de lucrurile pe care le faci în relația cu ei.

Căci oamenii vor să ne vadă făcând

Și când facem, atunci se închid toate gurile!

Pentru că cei care vor să ne vorbească de rău stau în fața evidențelor, și evidențele le închid gura.

Vă doresc multă pace, mult discernământ și să vă apropiați de Domnul cu bucurie și cu încredere! Pentru ca acest praznic să fie unic, să fie ca niciun alt praznic pe care l-am trăit până acum, pentru că totul este irepetabil. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 11 decembrie 2015, zi de vineri, friguroasă și înnorată.

[2] Slujba acestei zile în limba greacă, http://glt.xyz/texts/Dec/11-17.uni.htm/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[3] Ibidem/ Idem, p. 150-151.

[4] Ibidem/ Idem, p. 152-161.