Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2015]

samariteanul recunoscatorIubiții mei,

recunoștința se naște din pocăință!

Pentru că pocăința ne arată adevărata noastră stare interioară cât și distanța dintre ce am primit și ceea ce meritam să primim după păcatele noastre. Iar cum mila lui Dumnezeu față de noi întrece cu totul păcatele noastre, pocăința ne dă adevărata raportare la Dumnezeu. Pentru că nu poți să fii decât recunoscător lui Dumnezeu pentru enormele binefaceri pe care le-am primit de-a lungul întregii noastre vieți de la El. Pentru că nașterea noastră și întreaga viață e plină de minuni, de minunile iubirii Sale de oameni.

De aceea, predica despre pocăință de duminica trecută își dă rodul ei în această duminică. Pentru că pocăința naște recunoștință, naște mulțumire față de Dumnezeu, naște părerea smerită despre noi. Căci numai iubirea, numai iubirea lui Dumnezeu față de noi ne poate duce la străpungerea inimii, la vederea reală de sine, la schimbarea vieții noastre. Numai iubirea Lui ne poate convinge că binele nostru stă în ascultarea totală de Dumnezeu.

Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne arată că recunoștința nu se naște de la sine, nu se naște pentru că Dumnezeu e bun și milostiv cu noi, ci se naște din conștientizarea faptului că fără El noi nu am fi putut să ne bucurăm de existență și, prin urmare, aceasta ne face să ne dăruim cu totul viața Celui ce ne-a mântuit pe noi. Căci recunoștința se naște din conștientizarea profundă și iubitoare a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră și ea este starea existențială a creștinului ortodox. E viața lui de zi cu zi. Pentru că el este omul care trăiește din și prin mila lui Dumnezeu.

miluieste-neIar când nevoia ne strânge cu ușa, când durerea este insuportabilă, când demonii ne asupresc, când oamenii ne necăjesc, când boala ne amenință viața, când ne simțim singuri și neajutorați, strigătul către Dumnezeu e legitim, pentru că e singura noastră scăpare. Și e legitim pentru că e strigătul nostru de fii către Tatăl nostru cel ceresc, către Dumnezeul nostru treimic, către Dumnezeul vieții noastre.

Căci către cine am putea să ne vărsăm toată durerea și nevoia noastră, dacă nu către Dumnezeu, către Creatorul și Mântuitorul nostru, Care ne poartă de grijă tot timpul?

Și cine ar putea să ne înțeleagă mai bine decât El, Care ne-a creat și ne cunoaște orice mișcare a sufletului și a vieții noastre?

De aceea strigătul de ajutor, strigătul prin care noi ne spunem durerea e un strigăt pe care El îl aude. Și fiecare dintre noi putem da mărturie despre acest lucru: că El ne-a ascultat rugăciunile, că El ne-a miluit adesea, iar noi Îi suntem datori vânduți milei Lui.

Însă, dacă cererea e legitimă, dacă mila Lui se arată în viața noastră și ne umple de binefaceri, tot la fel de legitimă e și mulțumirea adusă lui Dumnezeu. Tot la fel de legitimă și de serioasă și de profundă trebuie să fie mulțumirea noastră față de El cum a fost de serioasă și de dureroasă cererea noastră față de El. Și mulțumirea noastră față de El nu trebuie să fie de două minute, ci mulțumirea noastră față de Dumnezeu trebuie să se permanentizeze, să fie continuă.

Din când în când trebuie să ne oprim ziua și noaptea și să Îi mulțumim Lui pentru tot ceea ce ne dă să mâncăm, să vedem, să aflăm, să facem, să trăim.

Căci dacă am dori să dăm o definiție cultului Bisericii, am spune că slujbele și viața Bisericii sunt recunoștința noastră vie pentru binefacerile pe care Dumnezeu le-a arătat Bisericii Sale și întregii Sale creații. Cultul Bisericii e o continuă bucurie de Dumnezeu și o continuă mulțumire față de El și o continuă cerere față de El ca să ne întărim în sfințenie.

De aceea, aici, fiecare dintre noi ne spunem păcatele și primim iertarea lor, fiecare ne spunem cererile, fiecare ne spunem bucuriile, fiecare ne spunem așteptările în fața Lui și El rânduiește fiecăruia dintre noi ceea ce ne este de folos.

Însă adesea nu înțelegem de ce Dumnezeu îngăduie ca fiica noastră să se îmbolnăvească sau mama noastră să moară, de ce nu ne ajută să învingem o patimă, de ce nu ne dă un loc de muncă, de ce nu potolește invidia oamenilor față de noi sau de ce nu îi pedepsește pe cei care păcătuiesc mult.

Nu înțelegem voia punctuală a lui Dumnezeu cu diverși oameni sau cu lumea în general.

Și nu o înțelegem pentru că ea este adânc de nepătruns. Pentru că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre și El nu privește lucrurile pe termen redus ca noi ci în termenii veșniciei Sale.

Dacă El îngăduie un masacru, dacă El îngăduie o calamitate, dacă El pedepsește păcatul în unii dar nu și în alții, dacă El îi vindecă pe unii dar îi lasă să moară pe alții, face acest lucru cu mare înțelepciune și iubire față de noi. Pentru că El ne dorește binele veșnic în primul rând și nu binele trecător, fugitiv.

Însă noi, pentru că nu înțelegem de ce se petrec astfel lucrurile, de ce El dorește ca lucrurile să se petreacă așa, ne infatuăm adesea și ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Ajungem să Îl hulim, ajungem să ne pierdem credința, ajungem să ne răzvrătim, pentru că nu vrem să înțelegem voia Lui cu noi.

Dar voia Lui cu noi se înțelege…prin pocăință! Pocăința ne deschide înțelegerea pentru că ne face să vedem, pe măsura noastră, care e perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor.

Și perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor e întotdeauna soteriologică. Perspectiva Lui asupra lumii și a omului e aceea a mântuirii. Pentru că El caută ca oamenii să simtă profund ce îi desparte de viață, de împlinirea în viață.

Mustrările și pedepsele Lui sunt pentru ca să simțim nevoia profundă de El. Și nevoia profundă de El vine din pocăința recunoscătoare. Din pocăința care spune, în mod răspicat: Dumnezeu e viața și bucuria mea! Dumnezeu a fost și este mântuirea mea, pentru că El m-a ridicat din nevoile mele totdeauna! El este împlinirea vieții mele, pentru că El m-a ridicat din toate relele și mi-a dat odihnă, odihnă duhovnicească!

Da, lucrurile vieții noastre care par complicate sunt, de fapt, simple!

Pentru că noi le complicăm, noi ne complicăm fără rost, în timp ce Dumnezeu vrea ca noi să trăim simplu și bucuros.

vazandsamaritisPentru că pocăința te face să conștientizezi dependența ta totală de Dumnezeu. Te face să conștientizezi că viața autonomă, de capul tău, în care tu decizi ce e bine și ce e rău, fără să pleci urechea la voia lui Dumnezeu, e sursa tuturor relelor din lume.

Căci de aceea au căzut Îngerii din cer și au devenit demoni, de aceea au căzut Protopărinții noștri în păcat, de aceea păcătuim și noi zilnic: pentru că alegem să ne facem voile noastre disprețuind voia lui Dumnezeu.

Însă, cu toate căderile noastre cele cumplite, a recunoaște voia lui Dumnezeu și binefacerile Sale în viața noastră înseamnă a recunoaște centralitatea lui Dumnezeu în viața întregii existențe. Înseamnă a recunoaște că noi nu putem face nimic fără El și că nu ar exista niciun centimetru de praf fără El. Căci lumea aceasta nu a apărut la întâmplare. Nu au evoluat ființele, în mod autonom, și am ajuns de la amibă la om. Ci tot ceea ce noi vedem și nu vedem, lumea materială și cea spirituală, sunt creația lui Dumnezeu, care depășește cu totul puterea noastră de înțelegere.

Pentru că noi nu putem să Îl tragem la rost pentru ce a făcut și face una sau alta, atâta timp cât viața noastră este un dar al Lui și nu o obligație.

Samariteanul ne-a învățat, de această dată, recunoștința, după cum, în altă parte, un alt samaritean ne învață milostenia.

credinta taPentru că credința lui, a samariteanului, s-a întâlnit cu iubirea lui Dumnezeu față de cei care cred în El.

Și ceilalți nouă credeau în El, căci de aceea i-au cerut lui Iisus și nu altuia ca să îi vindece. Credeau în El…în sensul că erau conștienți de faptul că El poate să îi vindece. Pentru că, probabil, auziseră că îi vindecase și pe alții.

Dar credința lor avea mult egoism în ea. Era încă pruncească. Dorea să profite de Dumnezeu dar să nu aibă o relație vie cu Dumnezeu.

Credința lor, când s-a văzut cu sacii în căruță, a uitat de Dumnezeu! Și poate că credința multora dintre noi seamănă cu a celor nouă: e descurcăreață, își atinge scopul, vine la Biserică doar când îi este bine…dar nu și când suferă, când trebuie să își arate noblețea, să își arate iubirea.

Însă credința profundă, pe care Dumnezeu o iubește și o laudă, e cea care nu se dezice de Dumnezeu niciodată. E cea care, la bine sau la greu, e cu Dumnezeu, e în Biserică, e evlavioasă, e recunoscătoare.

Și vedem asta, peste tot în viețile Sfinților, cum arată credința care nu se dezice de Dumnezeu niciodată. Cum ei preferă insulte, bătăi, închisoare, chinuri imense în locul depărtării de Dumnezeu. Pentru că credința matură înțelege că nu e de ajuns doar să scăpăm de o boală, de un necaz, de o nefericire, ci trebuie să scăpăm de păcate, de reala noastră nefericire, de moartea duhovnicească, pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Adică credința matură nu se bucură înainte de vreme, nu se grăbește să se creadă mântuită, nu se laudă cu faptele sale…pentru că plata credinței se face la judecata lui Dumnezeu.

Acolo, iubiții mei, trebuie să ne arătăm prieteni ai lui Dumnezeu și nu aici, de ochii lumii! Pentru că lauda aceasta trece, pe când lauda credinței, adică moștenirea Împărăției Sale, e veșnică.

inauntruDe aceea, a trăi credința în Dumnezeu înseamnă a crește mereu în credința în El. Pentru că orice faptă bună și orice citire teologică ne fac să creștem în credință. Și creșterea în credință se vede în răbdarea noastră, în delicatețea noastră, în modul în care privim lucrurile, în tot ceea ce întreprindem. Credința noastră se vede în întreg modul nostru de a fi. Pentru că e o mare diferență între cel care trăiește la întâmplare, face lucruri ostentative, se enervează din senin, e dușmănos și egoist și cel care știe că e moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că fiul lui Dumnezeu și al Bisericii vede toate în perspectiva veșniciei și a relației veșnice cu Dumnezeu.

Să vedem și noi, iubiții mei, cât de multe lucruri a făcut Dumnezeu pentru noi! Adică să conștientizăm iubirea și grija Lui față de noi. Și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite întregii Sale creații, pentru că aceasta e mulțumirea frumoasă, lipsită de egoism, pe care o dorește Dumnezeu. Pentru că nu doar noi primim de la El daruri, nu doar nouă ne face minuni, ci El Se arată minunat în ochii întregii creații.

Pe Dumnezeul Care face minuni negrăite să Îl lăudăm, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, căci El este bucuria noastră cea veșnică! Amin.

Predică la Duminica după Botezul Domnului [2015]

Iubiții mei,

suntem încă în praznicul Botezului Domnului, care se sfârșește miercuri, 14 ianuarie 2015, și Evanghelia zilei [Mt. 4, 12-17] ne vorbește despre propovăduirea credinței.

Pentru că propovăduirea credinței este lucrul primordial al celui botezat. Fiecare dintre noi, pe măsura noastră, trebuie să mărturisim dreapta credință a Bisericii cu fapta și cu cuvântul.

Căci dacă o mărturisim doar cu cuvântul, ne arătăm ipocriți, spunând una și făcând alta. Dar dacă cuvintele noastre vin din trăirea profundă a credinței Bisericii atunci ele sunt credibile, pentru că se fundamentează în viața noastră cu Dumnezeu.

pocaintaȘi când Domnul a vorbit despre pocăință a vorbit despre schimbarea noastră radicală. Despre pregătirea noastră pentru a accepta credința și Biserica Lui. Și când El spunea că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu de noi, de fiecare dintre noi, spunea de fapt că se va înființa Biserica Lui, în care vom pătrunde în Împărăția Lui.

Iar acum, nu numai că suntem în Biserica Lui ci suntem și mădulare mistice ale Lui, adică fiii Lui duhovnicești, pentru că pe fiecare dintre noi ne-a umplut de slava Împărăției Sale.

Și, pe de o parte, noi trăind în Biserica Lui trăim în Împărăția Lui, pe care o trăim în mod tainic și profund, dar Împărăția Lui se va arăta deplin și va cuprinde întreaga creație la a doua Sa venire întru slavă. Ea, Împărăția este acum în noi…dar va veni în mod plenar și va fi în toți și în toate.

Căci de aceea am sfințit toate câte există prin sfânta apă a Botezului Său: pentru că toată creația e destinată transfigurării, sfințirii, îndumnezeirii prin harul Prea Sfintei Treimi.

Cuvintele Domnului pe care le-am citat ne vizează, iubiții mei!

El cere de la fiecare în parte pocăință. O continuă pocăință. O viață de pocăință. O viață de continuă schimbare interioară.

Pentru că nu numai azi e nevoie să vedem slava Lui, prezența Lui în toate câte există, ci continuu trebuie să Îl vedem prezent în lume.

De aceea pocăința e lucrarea noastră zilnică, lucrarea noastră continuă, pentru că ea ne spală sufletul pentru a fi proprii Lui.

Și, în pocăință, noi Îl vedem și pe Dumnezeu milostiv față de noi dar și pe oameni apropiați de noi.

Pentru că pocăința zdrobește inima noastră, risipește buna părere despre noi înșine, alungă tăcerea egoistă din noi înșine, ne vindecă de nemilostivire.

Și de aceea, pocăința e continua înțelegere a lui Dumnezeu și a voii Lui cu noi dar și continua înțelegere a oamenilor. Pentru că fiecare avem nevoie să fim crezuți și înțeleși. Fiecare avem nevoie să simțim că oamenii ne recunosc și ne văd profund.

Pentru că din această stare de prietenie față de noi vine și bucuria noastră față de oameni. Când ești văzut, vezi cu și mai multă delicatețe, pentru că ești responsabil față de atenția care ți se acordă.

…Avem nevoie de pocăință, ne spune Domnul! Dar avem nevoie de ea…pentru ca să intrăm continuu în Împărăția Lui. Să fim continuu în Împărăția Lui. Și a fi în Împărăția Lui, acum, în clipa de față, înseamnă a fi în Biserica Lui și a simți slava Lui în tine însuți.

Pentru că viața Bisericii e viața care curge în noi din Sfintele Taine ale Bisericii. Viața Bisericii e viața lui Dumnezeu care curge în noi prin Sfintele Taine ale Bisericii. Toate slujbele Bisericii aduc în noi slava Treimii, pentru că Biserica e viețuirea noastră împreună cu Dumnezeu.

Iar cei care cred că acestea sunt doar „fraze goale”, nu cunosc pe Dumnezeu, pentru că viața Lui nu e întru ei. Dar cei întru care locuiește Dumnezeu știu că a fi cu El înseamnă a fi mereu cu El și că Împărăția Lui e comuniunea veșnică cu El.

Dumnezeu ne cheamă să trăim întru Împărăția Lui! Ne cheamă pe toți să ne botezăm cu Botezul Bisericii și să trăim ortodox.

pacatulPentru că păcatul e loc al morții. E locul în care ne rănim duhovnicește. Și dacă nu ne simțim bine când păcătuim, când stăm departe de Biserică, când suntem în război deschis cu Dumnezeu e pentru că în noi e parfumul morții, al vrăjmășiei cu Dumnezeu, adică păcatul.

Păcatul, oricare ar fi el, ne face să ne foim interior în chip și fel, să nu ne găsim locul, liniștea, tihna!

Păcatul, oricare ar fi el, e cel care ne dușmănește liniștea interioară.

De aceea Domnul ne cheamă la pocăință: pentru că pocăința osândește interior orice păcat pe care l-am făcut.

Pocăința arată păcatul, viciul, fărădelegea drept boală și nu sănătate a sufletului nostru!

Și atunci când i-am spus bolii sufletești pe nume, deja am început să ne ridicăm din ea. Pentru că prima luptă cu păcatul e aceasta: de a-l recunoaște în noi. Apoi, dacă îl recunoaștem, știm cu cine luptăm și știm ce vrem să excludem din viața noastră.

De ce Domnul vrea să fim în Împărăția Lui? Pentru că a trăi, de acum, în Împărăția Lui înseamnă a trăi în bucuria cea veșnică. Păcatul nu ne poate bucura atâta timp cât el este boala care ne omoară. De aceea pocăința este medicamentul zilnic care ne ridică din boală și din moarte.

Pocăința aduce în noi acea lumină mare [Mt. 4, 16] a iertării, slava Lui, care ne ridică din moarte.

Și când vorbesc despre moarte, despre moartea sufletească, vorbesc despre ce fac păcatele din noi: ne distrug bucuria, seninătatea, simțirea harului lui Dumnezeu, încrederea, voioșia, bunătatea, inima largă, milostivirea.

Când vorbesc despre moartea interioară…vorbesc despre abrutizarea noastră, despre decăderea noastră continuă. În care te simți singur, te simți gol, te simți neiubit, te simțit pustiit…pentru că păcatele nepocăite ți-au diminuat masiv relația ta cu Dumnezeu.

De aceea, chemarea Domnului de azi e o chemare la viață! Pentru că cine iese dintr-o asemenea pustiire interioară, dintr-o asemenea viață calamitată de păcat, vede în pocăință cea mai mare alinare interioară.

Și niciodată nu m-am simțit bine până când nu m-am pocăit din destul pentru păcatele mele.

Niciodată nu m-am înseninat interior fără să fi vărsat lacrimi.

Pentru că viața duhovnicească e delicată ca harul lui Dumnezeu. Și până când nu ne întoarcem la delicatețe, la durere pentru relele noastre, la inimă bună și milostivă, nu putem să simțim bunătatea lui Dumnezeu care ne inundă.

Așadar, iubiții mei, să Îl auzim pe Domnul care ne cheamă la pocăință ca la viața adevărată!

Pocăință care nu înseamnă plâns de ochii lumii și starea cu capul în jos ci voioasa alegere de a face voia Lui.

Cine face voia Lui cu inimă voioasă, bucuroasă, zâmbitoare, se pocăiește, pentru că nu mai dorește tristețea pe care o aduce păcatul.

Pocăința e la antipodul păcatului, adică e bucurie. Ea ne umple de bucurie, de pace, de revărsare de inimă în rugăciune, de milostivire, de dorința de a face tot lucrul bun, pentru că pocăința aduce slava lui Dumnezeu în noi.

De aceea, noi suntem veseli cu adevărat când ne pocăim și nu plini de tristețe!

Prin asta se disting cei care se pocăiesc cu adevărat de cei care sunt biruiți de o tristețe fără sens. Căci cei care se pocăiesc sunt plini de bucurie, de frumusețe interioară, de dorința de bine, pe când cei plini de pesimism nu doresc să facă binele cu entuziasm, pentru că nu sunt plini de entuziasm sfânt.

Însă Domnul ne cheamă la pocăința care ne umple de bucurie, la pocăința care ne umple de harul Treimii. El ne cheamă la a trăi în Împărăția Lui de acum, adică în slava Lui.

Și fericiți suntem noi, dacă de acum, trăim în slava Lui, în slava Treimii, pentru veci! Toată binecuvântarea și multă bucurie în tot ceea ce faceți! Amin.

Predică la soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul [2015]

Sfantul Ioan BotezatorulIubiții mei[1],

ieri am băut apă sfântă din milostivirea lui Dumnezeu iar astăzi îl cinstim pe slujitorul Tainei. Pe Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, care cu dreapta sa L-a botezat pe Domnul în Iordan. Pentru că Biserica a rânduit ca a doua zi, după un mare praznic, să fie pomeniți cei care au fost în prim-planul praznicului.

Și Sfântul Ioan, Părintele nostru, a slujit Domnului cu multă evlavie, cu multă cutre- murare dumnezeiască, pentru că a văzut în mod extatic cine este Iisus: Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Pentru că nu poți vedea pe un om al lui Dumnezeu până când Dumnezeu nu îți luminează mintea și nu te face să vezi adâncul lui. Treci pe lângă el, îl ignori…sau îl vezi de multe ori fără să înțelegi adâncul lui. Cu atât mai mult Ioan nu putea să Îl cunoască pe Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, dacă nu i-ar fi revelat Dumnezeu acest lucru.

vederea lui IoanA rămas peste El și în El pentru că Duhul Sfânt e deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Și dacă persoanele Treimii sunt deoființă, Ele sunt interioare una alteia și nu exterioare.

Ele Se întrepătrund reciproc și Se înconjoară reciproc pentru că sunt împreună din veci.

Tot la fel putem spune și despre noi: că binecuvântarea Domnului coboară peste noi și în noi, pentru că harul lui Dumnezeu ne pătrunde întreaga ființă și se sălășluiește în adâncul ființei noastre. El coboară și rămâne în noi la modul conștient și simțit.

Căci harul lui Dumnezeu nu stă deasupra noastră ca o pălărie și nici nu ne acoperă la modul exterior ca o pelerină, ci el se sălășluiește în adâncul ființei noastre în modul cel mai delicat și profund, ca unul care este fundamentul vieții noastre duhovnicești, izvorul de viață veșnică pentru noi.

AmnosmarturisireDar a înțeles că este Fiul lui Dumnezeu tocmai pentru că L-a văzut în mod extatic. Nu L-a văzut doar cu ochii ci L-a văzut pe Domnul și cu duhul său curat.

Așa se explică de ce mulți văd Sfintele Icoane, citesc despre Domnul, participă la Sfintele Taine și, cu toate acestea, nu Îl cunosc pe El cu adevărat. Nu tânjesc după El, nu Îl iubesc, nu Îl vor…pentru că nu Îl cunosc.

Pentru că prima și adevărata Lui cunoaștere este cunoașterea extatică. Este cunoașterea pe care o primim când suntem plini de curăție și de har, când Îl dorim pe El mai presus…de tot ce există.

Căci gol de lume și de sine L-a văzut Ioan pe Iisus. L-a văzut pe El pentru că trăia ascetic, pentru că trăia mai presus de lume, pentru că nu era umplut decât de dorul de Dumnezeu.

in Duhul SfantDe ce botează Fiul în Duhul Sfânt? Pentru că Treimea botează prin harul Ei. Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne botează pe fiecare dintre noi, adică ne umplu de slava Lor. Treimea ne-a botezat pe fiecare dintre noi și tot Ea ne mântuiește și ne sfințește. Pentru că niciodată nu lucrează ceva o persoană a Treimii fără celelalte două.

Treimea e comunitară și nu individualistă, iubiții mei!

Dumnezeul nostru treimic nu lucrează în termenii exclusivismului și ai minimali- zării!

Iar cine trăiește în termenii individualismului trăiește ura și indiferența ca stare de „iubire”. Însă niciodată iubirea nu poate urî și nici nu nu poate fi indiferentă. Pentru că iubirea strânge la un loc oamenii și are ochi pentru fiecare în parte.

Și când Sfântul Ioan a înțeles că Domnul botează în Duhul Sfânt a înțeles că botezul nostru e făcut de Treimea comunională, Care produce și cheamă pentru veci la comuniune. Că Dumnezeu e Dumnezeul iubirii și al comuniunii veșnice și că El ne cheamă pe toți la o responsabilă, iubitoare și totală comuniune cu Sine.

cine l-a trimis sa botezeȘi după ce a văzut această preadumnezeiască vedenie, Sfântul Ioan s-a încredințat asupra faptului că Dumnezeul nostru e Treime de persoane. După cum Sfinții Apostoli, după Învierea Domnului, s-au încredințat asupra faptului că El are același trup, cu care S-a născut din Prea Curată Fecioară Maria dar că el e transfigurat. E plin de lumină dumnezeiască.

Și de ce tot vorbim despre lumina lui Dumnezeu, despre slava Lui, despre harul Său? Pentru că ea, slava Lui este viața noastră duhovnicească. Prin ea înțelegem și noi, în mod pragmatic, prin extaz și prin simțire duhovnicească, că Dumnezeul nostru e Treime de persoane și că El e Dumnezeul Cel viu, Viața și Pacea noastră.

De aceea, putem să mărturisim ca Sfântul Ioan, că am văzut și am simțit pe Dumnezeu, pentru că L-am văzut și L-am simțit prin slava Lui, care coboară până la noi în Biserica Sa.

Și ieri vă vorbeam despre minunea apei, care certifică preoția noastră. Pentru că preoția noastră e de la Hristos, prin Sfinții Săi Apostoli, dăruită din generație în generație până azi, și nu de la oameni. Preoția Bisericii nu e o invenție umană ci e darul lui Dumnezeu pentru noi, nevrednicii robii Săi, prin care slujim și sfințim cele ale Lui.

De aceea, am băgat mâna în apă, în văzul tuturor…și harul lui Dumnezeu a coborât în mod nevăzut dar simțit în apa noastră! Și apa pe care am sfințit-o este apa Botezului Său, e apă care îi alungă pe demoni de la noi și care ne sfințește, care ne curățește și care nu se strică în curgerea timpului.

Și prin toate calitățile ei minunate, dobândite în dar de la Dumnezeu, ea este minunea care vorbește despre preoția noastră, despre preoția lui Hristos. Pentru că și preoția noastră s-a coborât de la Hristos. Și cei care au primit-o cu vrednicie, au văzut cum harul lui Dumnezeu a coborât în mod văzut și simțit și conștientizat în ființa noastră…ca și aici, în apa pe care am sfințit-o.

Pentru că nimic în Biserică nu se lucrează fără vedere și simțire și experiere directă a harului lui Dumnezeu, care lucrează toate Tainele și Slujbele Bisericii.

De aceea, iubiții mei, cinstindu-l azi pe Înaintemergătorul și pe Botezătorul Domnului, Îl lăudăm pe Stăpânul Său, Care a făcut toate pentru noi. Îl lăudăm pe Dumnezeu oricând cinstim vreun Sfânt al Lui, pentru că El locuiește pentru veci în fiecare dintre Sfinții Lui prin slava Sa.

Și dacă El locuiește în fiecare dintre noi ca în Sfinții Lui, după măsura fiecăruia, înseamnă că El e Soarele mântuirii pentru noi toți, pentru că razele slavei Sale ne inundă pe fiecare dintre noi.

Faceți lucrul cel bineplăcut Domnului acolo unde sunteți și oriunde vă duceți, iubiții mei!

Trăiți și slujiți Lui cu înțelepciune și cu blândețe, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste!

Pentru că noi nu Îi slujim lui Dumnezeu pentru ochii lumii, ci pentru ochii Săi cei preacurați și preasfinți. Care ne văd cu adevărat, care ne cercetează până în străfundurile ființei noastre și care știu cât valorăm fiecare.

Dumnezeu să ne umple pe toți de sfințenia Sa, prin apa Sa cea sfântă, pe care să o bem în aceste zile ale praznicului și întotdeauna cu bucurie și cu veselie dumnezeiască!

Căci a Lui e sfințenia, a Lui e pacea, a Lui e bucuria cea nesfârșită și dumnezeiască, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în după-amiaza zilei de 6 ianuarie 2015: zi de marți cu soare și ger. Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://ipatele.iasi.mmb.ro/sites/default/files/parohia_ipatele/imagine/2014/01/sf._ioan_botezatorul_0.jpg.

[2] Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 316-317.

Predică la Botezul Domnului [2015]

Botezul Domnului 2Iubiții mei,

în cartea mea Teologia vederii lui Dumnezeu[1] am dovedit faptul că Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22] au vorbit despre Botez din punctul de vedere al Domnului, a ceea ce a văzut Domnul când S-a botezat, pe când Sfântul Ioan Evanghelistul [In. 1, 32-34,] ne oferă mărturia Sfântului Ioan Botezătorul, adică vederea lui mistică referitoare la Botezul Domnului[2].

Însă Evanghelia praznicului este Mt. 3, 13-17, redată în acest fel în ediția din 1983 a Evangheliarului[3]:

ed. 1983Cele două sublinieri ale mele pe imaginea de deasupra reprezintă două erori ale ediției. Pentru că nu Ioan vede pe Duhul ci Iisus și nu e porumbel ci porumbiță, lucru pe care nici eu nu l-am sesizat în ediția din 2009 a cărții mele. În ediția următoare voi corecta acest lucru, pentru că e vorba de porumbiță și aici ca și la potop.

Textul Evangheliei de azi, în ed. GNT, e următorul:

13-141516-17În Sfânta Icoană de deasupra vedem că pogorârea Duhului se produce în timpul Botezului. Pe când Iisus era în apele Iordanului. Însă Sfântul Matei ne spune că Duhul S-a coborât peste Iisus când El tocmai ieșise din Iordan. După ce a fost botezat de către Ioan.

Adevărul istoric e mărturisit de către Sfântul Evanghelist Matei, pentru că așa s-au petrecut lucrurile: Duhul Sfânt S-a coborât peste Iisus după ce a fost botezat.

Pe când Sfânta Icoană urmărește să ne prezinte teologia Botezului Bisericii în mod plenar și nu doar evenimente disparate.

Tocmai de aceea, noi vedem întreaga realitate duhovnicească în Icoana Botezului Domnului, pe care nu au văzut-o și cei de atunci: îi vedem pe Îngerii Domnului care Îi slujesc, Îl vedem pe Duhul Sfânt ca o porumbiță, vedem în susul Icoanei pe Dumnezeu Tatăl în transcendența Sa absolută, Îl vedem pe Ioan care Îl botează pe Domnul cu multă evlavie dar și securea care stă la rădăcina pomului [Mt. 3, 10], care e un element din propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul.

Pentru că Sfânta Icoană a Botezului Domnului ne vorbește despre Botez ca despre un tot unitar. Pentru că Botezul înseamnă, deopotrivă, afundarea întreită în apă și primirea harului dumnezeiesc.

Iar Botezul Domnului a început odată cu afundarea Lui în apă și apoi L-a primit pe Duhul Sfânt. De aceea, în Icoană, evenimentele Botezului sunt compactate, sunt puse la un loc, chiar dacă ele s-au petrecut într-un interval anume de timp.

Însă Duhul Sfânt S-a coborât peste umanitatea lui Hristos. Căci „Fiul lui Dumnezeu întrupat trebuia să primească pe Duhul, pentru ca toţi să-L putem primi pe Duhul Sfânt în fiinţa noastră. Umanitatea lui Hristos, din prima clipă a formării ei în persoana veşnică a Logosului, era împreună cu Duhul, Care sălăşluieşte din veci în Fiul şi Care purcede de la Tatăl.

Umanitatea lui Hristos nu suferea de o lipsă a Duhului până la Botez. Însă Treimea persoanelor dumnezeieşti trebuia revelată oamenilor şi Botezul trebuia zugrăvit, în adâncimea sa dumnezeiesco-omenească, în faţa oamenilor. Iconomia mântuirii necesita revelarea Treimii[4].

De aceea, troparul praznicului ne vorbește despre revelarea Prea Sfintei Treimi ca despre evenimentul extatic fundamental al Botezului Domnului:

troparulCa și Icoana praznicului, și troparul praznicului de față ne vorbește despre revelarea Treimii în timpul Botezului Domnului, când El era în Iordan. De ce face acest lucru? Pentru ca să ne prezinte Botezul ca pe un tot unitar. Pentru că la Botez s-a petrecut revelarea Treimii.

Troparul leagă închinarea noastră de Botezul Lui pentru că atunci a început să ni se vestească faptul fundamental al credinței noastre: că Dumnezeu e Treime de persoane.

Și troparul vorbește despre Născătorul din veci al Fiului, despre Tatăl și ne indică faptul că glasul consemnat la Mt. 3, 17 e glasul Tatălui. Tatăl mărturisește faptul că Iisus e Fiul Său întrupat și nu un Profet. Că e Fiul Său iubit și că Duhul Sfânt, Care coboară peste umanitatea lui Iisus, e persoană a Treimii și nu un Înger. Pentru că Matei Îl prezintă pe Duhul ca Duhul lui Dumnezeu.

Și astfel, aici și acum, la Botezul Domnului ni s-a revelat nouă Treimea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! Adică acum am cunoscut cu adevărat cine este Dumnezeul nostru.

Pentru că în Vechiul Testament, în mod umbrit, ni s-a spus că Dumnezeu e Treime. Că Dumnezeu Tatăl are un Fiu și are un Duh, că nu e un Dumnezeu monopersonal ci tripersonal. Dar acum, la Botezul Domnului, aflăm în mod explicit că Dumnezeul nostru e treimic. Pentru că Tatăl Îl mărturisește pe Fiul ca Fiu iubit al Său iar Duhul Sfânt întărește cuvântul Tatălui, arătând că El Se odihnește din veci în Fiul, ca Unul care purcede din Tatăl.

De aceea, arătarea/ descoperirea Domnului la Botezul Său, revelarea Lui a umplut lumea de lumina cunoștinței, de lumina credinței, de adevăr și de iubire pentru Dumnezeu.

Pentru că a aflat cine e Cel ce Se botează. Și a primit de la Cel ce Se botează lumina harului dumnezeiesc, care ne deschide inima ca să credem în Dumnezeu.

Sfântul „Ioan Botezătorul vede împreună cu Iisus coborârea Duhului. Evangheliile ne introduc, în mod subtil, dumnezeieşte, în intimitatea persoanei divino-umane a lui Hristos. Duhul Sfânt locuieşte în persoana lui Hristos împreună cu Tatăl.

Slava Treimii se manifestă prin trupul lui Hristos, pentru că umanitatea este iradiată de lumina divină şi se spiritualizează continuu, tocmai pentru că e aptă de această intimitate deplină, curentă cu harul.

Dar, mai presus de toate, în contextul Botezului se arată că mintea lui Hristos este văzătoare de Dumnezeu. Dacă mintea şi inima lui Hristos văd pe Duhul coborând în umanitatea Sa, atunci toată discuţia noastră despre vederea lui Dumnezeu este validă, nu e o supoziţie umană.

Iar dacă harul locuieşte în noi şi ne sfinţeşte deplin, atunci vederea lui Dumnezeu nu se constituie într-o cerinţă opţională în viaţa unui creştin-ortodox, ci e cadrul firesc, normal, în care trebuie să se discute legătura noastră cu Dumnezeu şi experierea vieţii Sale divine”[6].

De aceea, noi vom bea astăzi apă sfântă, apa sfințeniei lui Dumnezeu, pentru ca să ne facem simțitori și văzători ai slavei Sale. Pentru că slava lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit și închinat, din marea Sa iubire de oameni, va coborî astăzi în apă, în apa pe care o vom sfinți. Și cu care vom stropi toată creația, pentru că avem cu toții nevoie – oameni, animale, păsări, lucruri, obiecte, pământ, aer, apă – de sfințenie.

Căci Dumnezeu a creat făptura Lui curată, fără pată, dar păcatele noastre au stricat frumusețea creației. De aceea, și sfințirea noastră se face în tandem cu întreaga creație, pentru că Hristos a venit pentru ca să sfințească toate dimpreună cu umanitatea.

Așadar, iubiții mei, să beți astăzi și în zilele următoare apa sfântă cu frică de Dumnezeu și cu dragoste, pentru că ea e una dintre multiplele dovezi ale prezenței lui Dumnezeu în viața noastră! Și să înțelegeți că harul lui Dumnezeu coboară acolo unde e chemat cu dreaptă credință, cu dreaptă evlavie și cu fapte creștine.

De aceea, trăiți frumos, trăiți curat, cu demnitate și cu cuviință în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că sunteți Biserica lui Dumnezeu Celui viu!

La mulți ani, să aveți parte de multă bucurie și pace, de înțelegere și de multă înțelepciune! Amin.


[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

[2] Idem, p. 54-55.

[3] Sfînta si Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 316.

[4] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, op. cit., p. 56.

[5] Cf. http://glt.xyz/texts/Jan/Theophaneia.uni.htm.

[6] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, op. cit., p. 58.

Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului [2015]

Botezul DomnuluiIubiții mei,

IoannisIar Sfântul Marcu își începe Evanghelia sa, care este „Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” [Mc. 1, 1, GNT], cu un loc profetic de la Sfântul Isaias despre Sfântul Ioan Botezătorul [Mc. 1, 2-3].

MalahiosMal. 3, 1Eu îl trimit pe Ioannis, Eu, Tatăl, înaintea feței Tale, adică înaintea Fiului Meu întrupat. Și în Mc. 2, 1 nu avem o referire doar la vederea extatică a Sfântului Ioan Botezătorul ci avem o referire la întreaga sa activitate de înaintemergător al Domnului. Pentru că Ioan pregătește calea lui Hristos.

Is 40, 3În Mc. 1, 4-6 ni se vorbește despre lucrarea și persoana lui Ioan, pe când în Mc. 1, 7-8 ni se vorbește despre propovăduirea lui.

botezul pocainteiȘi astfel, noi aflăm despre Iordanis, despre locul unde va veni și Domnul ca să fie botezat de către Ioannis, deși El era fără de păcat. Unde va veni ca să ne arate modul prin care fiecare dintre noi vom fi curățiți de păcate: prin Sfântul Botez. Căci El Se va smeri pe Sine în fața robului și va primi botezul pocăinței în locul tuturor, deși nu avea păcate, pentru ca acolo, în Iordan, să arate noul Botez, Botezul Bisericii, cel prin apă și prin har.

Pentru că noi, cei care ne-am făcut mădulare mistice ale lui Hristos prin Botez, ne-am botezat cu Botezul haric, cu Botezul cel plin de slava lui Dumnezeu, cu Botezul Treimii. Pentru că harul lui Dumnezeu se pogoară în apa Botezului nostru și în noi, pentru ca să ne sfințească pe noi și întreaga creație.

Însă Ioan, luminat fiind de Dumnezeu, i-a chemat pe oameni la pocăință și la botezare pentru a fi proprii primirii lui Hristos. Pentru că ei și noi au avut și avem nevoie de curățire interioară de păcate pentru ca să Îl vedem pe Dumnezeu.

Mc 1, 6O descriere atât de concisă a persoanei sale dar atât de copleșitoare! Pentru că îl arată pe Ioannis drept un ascet desăvârșit, care nu are de-a face cu viața socială luxuriantă și nici cu îmbuibarea. Pentru că trăia auster, postea continuu și era un om al sfințeniei.

Mc 1, 7-8Și cum nu e copleșitor Ioannis prin propovăduirea lui, când el, mai înainte ca Domnul să propovăduiască și să reveleze faptul că Dumnezeu e Treime de persoane, Ioannis vorbește despre Cincizecime și despre pogorârea harului în cei care se botează?

Pentru că asta ne vestește aici Ioannis: că Cel Preaputernic ne va boteza pe noi în Duhul Sfânt, adică în slava Prea Sfintei Treimi și noi nu vom mai fi niște muritori de rând ci niște dumnezei prin har și fiii Celui Preaînalt.

Iar praznicul Botezului Domnului noi îl vestim în aceste zile tuturor celor botezați în Hristos nu pentru că ei nu ar ști că pe 6 ianuarie e Botezul Domnului ci pentru că noi și casele noastre avem nevoie de curățire și de sfințire.

Iar preotul care vine să ne boteze cu apă sfântă, cu apa Iordanului celui duhovnicesc, vine să ne cheme la sfințenie, la o viață curată, la o viață frumoasă, la viața cu Dumnezeu.

Pentru că noi, în integralitatea noastră, trebuie să ne sfințim prin rugăciune și prin post, prin milostenie și prin iertare, prin bunătate și prin dragoste, prin smerenie și prin umilință interioară.

Noi trebuie să ne umplem interior de izvorul harului Prea Sfintei Treimi, căci Dumnezeu izvorăște harul Său acolo unde este ascultare de El și împlinire a poruncilor Sale după putere.

De aceea, iubiții mei, intrăm în 2015 cu nevoia de schimbare interioară continuă. Intrăm cu încrederea sfântă că Dumnezeu ne va conduce spre tot adevărul și spre tot lucrul bun. Căci El dorește ca noi să fim și mai înțelepți și mai curați și mai onești și mai binevoitori în relațiile dintre noi.

El dorește ca noi să ne găsim împlinirea în viața cu El printr-o continuă deșertare de noi înșine pentru ca să ne umplem de înțelepciunea și curăția Lui.

Și nu putem să aflăm voia Lui fără o continuă și asiduă citire a cărților teologice. Nu putem să aflăm voia Lui fără a împlini poruncile Sale.

Pentru că voia Lui o aflăm în noi înșine, în măsura în care ne rugăm Lui, iertăm celor care ne fac nouă rău, ne păstrăm curăția interioară, vorbim simplu și trăim cuviincios. Pe măsură ce ne supunem voii Lui aflăm cât de bune și de întăritoare sunt poruncile lui Dumnezeu.

Nu lăsați timpul să vă străbată fără rod!

Trăiți cu sfințenie în casele voastre și în societate!

Învățați noi lucruri continuu, noi meșteșuguri, științe, limbi străine, diverse filosofii și moduri de a vedea lucrurile! Căci în măsura în care veți fi tot mai încăpători, tot mai plini de diversitatea multora, veți fi tot mai personali.

Iubiți naturalețea, firescul relațiilor cu oamenii și cu lucrurile!

Nu vă mai încredeți în faptele voastre și în cine credeți că sunteți ci în mila și în ajutorul lui Dumnezeu! Pentru că buna părere de sine nu ne satură, după cum nu ne îmbracă în har impostura și diletantismul.

Pentru că zilele trec, trec uluitor de repede…și rămânem doar cu ceea ce am făcut împreună cu Dumnezeu. Și ceea ce am făcut dimpreună cu El am făcut pentru veșnicie.

Dumnezeule, Pacea și Bunătatea noastră, ai milă de noi toți în acest nou an al bunătății Tale și ne învață ce să spunem, ce să facem, unde și cu cine să lucrăm cele bineplăcute Ție! Căci noi suntem slabi și neștiutori și nerecunoscători în toate ale noastre. Noi avem nevoie de mila și de bunătatea Ta pentru ca să slujim Ție cu bucurie. Învață-ne pe noi, Prea Sfinte Doamne, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, cât de importante sunt poruncile Tale și ce pierdem prin viața noastră trăită la întâmplare. Învață-ne prin mila Ta să ne bucurăm de toate ale Tale cu veselie dumnezeiască și să ne îndreptăm viața în poruncile Tale. Căci a Ta e slava, cinstea și închinăciunea, Dumnezeule, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predică la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului [2015]

Taierea imprejur cea dupa trup a DomnuluiIubiții mei,

Primul praznic împărătesc al lui 2015 este unul sângeros. Pentru că la 8 zile după naștere, când I s-a pus numele Pruncului Iisus, El a fost tăiat împrejur/ circumcis [Lc. 2, 21].

peritomiAșa după cum vedem în Sfânta Frescă de față, arhiereul, îmbrăcat în veșmintele de slujbă, se îndreaptă cu un cuțit ritualic spre sexul Domnului…pentru a-i tăia pielea de pe capul penisului[2]. Acea piele pe care latinii o numeau praeputium și noi o numim prepuț[3]. Care, atunci când e tăiată, curge sânge…după cum curge sânge din orice parte a trupului nostru, atunci când este străpunsă sau tăiată.

Însă sângele care a curs acum din Domnul e prima Lui vărsare de sânge pentru noi. Și începe acum să rabde și să pătimească pentru noi, pentru ca atunci când va fi bărbat desăvârșit „să rabde cu înlesnire [cu ușurință] patimile cele cumplite”[4] ale răstignirii Sale.

diatichisÎnsă tăierea împrejur poruncită de Domnul în Vechiul Testament avea în primul rând sens duhovnicesc și nu trupesc. Pentru că această tăiere a prepuțului era o prefigurare a Botezului creștin.

Căci omul nu trebuie să fie amputat de membrele lui pentru ca să nu mai păcătuiască ci el trebuie să fie curățit de păcatele sale, pentru ca să fie făptură nouă, în Hristos. Și făptură nouă, duhovnicească nu putem fi decât dacă murim și înviem în mod mistic cu Hristos. Dacă murim și înviem mistic cu Hristos Dumnezeu, botezându-ne cu Botezul Bisericii cel prin întreită afundare în apa sfințită a Botezului.

Din acest motiv, pentru a fundamenta Botezul pruncilor, care a înlocuit tăierea împrejur, praznicul de față ne întoarce la vârsta de 8 zile a Domnului. Fiindcă praznicul Nașterii Domnului avansase discuția despre viața lui Iisus până la întoarcerea Lui din Egipt și locuirea în Nazaret.

Însă Evanghelia zilei, care e de la Luca și nu de la Matei ca până acum, deși începe cu discuția despre tăierea împrejur ne duce până la adolescența Domnului, pentru ca să ne facă legătura, pe 6 ianuarie, cu Botezul Său primit la maturitate. Pentru că Evanghelia de azi a fost Lc. 2, 20-21; 40-52[5].

Însă, deși avem o Evanghelie care rezumă 30 de ani din viața Domnului, lucrul pus în lumină în acest praznic e tăierea împrejur, adică Botezul Bisericii.

De ce? Pentru că Botezul ortodox este ușa de intrare în Biserică și începutul vieții mistice cu Dumnezeu. Și nu putem crește și nici nu ne putem întări duhovnicește, după pilda Domnului, umplându-ne de înțelepciune și de har [Lc. 2, 40], dacă nu suntem mădularele mistice ale lui Hristos, adică fii ai Bisericii.

De aceea, în prim-planul acestei zile este curățirea noastră de păcate prin Botez dar și continua noastră curățire de patimi prin asceza zilnică. Căci Botezul ne curățește de toate păcatele…dar cere de la noi o păstrare continuă a acestei curății. Din acest motiv avem nevoie de rugăciune, de post, de milostenie, de spovedire a păcatelor noastre, de împărtășire continuă cu Domnul, de citiri teologice și duhovnicești, de iubire și de iertare, de blândețe și de bucurie pentru ca să ne păstrăm în harul și în curăția faptelor bune.

Așa înțelegem de ce Biserica are slujbe în fiecare zi și de ce e nevoie de o zilnică închinare și slujire a lui Dumnezeu. Pentru că noi avem nevoie de continua adâncire a voii lui Dumnezeu, de continua vorbire cu El, de continua reconsiderare a vieții noastre. Slujbele, cărțile, faptele bune sunt pentru ca noi să fim vii, pentru ca noi să fim duhovnicești. Nu Dumnezeu are nevoie de slujirea noastră în primul rând, ci noi avem nevoie ca să Îi slujim Lui, pentru că astfel nu ne depărtăm de El și ne lăsăm luminați de bunătatea Lui.

Astfel, dacă înțelegem că slujirea Lui e viața noastră, nu mai putem cădea în ritualism liturgic, adică în slujirea fără implicare interioară totală. Pentru că simțim că slujirea în fața Domnului, la Sfântul Altar sau în oricare altă îndatorire pe care noi o avem, este lucrul care ne împlinește și ne bucură.

Așadar, praznicul de azi ne învață că Dumnezeu nu S-a rușinat să Se taie împrejur ci El S-a făcut pe Sine exemplu de urmat spre mântuirea noastră[6].

S-a tăiat împrejur ca să împlinească Legea, ca Cel ce era Dătătorul Legii și dacă a fost circumcis a arătat că întruparea Lui a fost reală și nu aparentă. Pentru că mulți, de-a lungul istoriei, au încercat să nege ba realitatea întrupării Domnului, ba dumnezeirea Lui, ba reala întrepătrundere între cele două firi în persoana Sa. Și Sfinții Părinți ai Bisericii au mărturisit în mod tranșant întotdeauna, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei în mod real, asumând în persoana Sa umanitatea noastră și îndumnezeind-o.

Și, în consecință, că întruparea Lui este centrul vieții noastre duhovnicești, pentru că El a făcut toate pentru noi. Pentru ca să ne dea posibilitatea să trăim treptele nesfârșite ale îndumnezeirii noastre.

Știu că cei care purtați numele Sfântului Vasile cel Mare vă gândiți mai mult la bucuria care vă leagă de marele Ierarh al Bisericii.

Sau sunteți purtați de bucuria unului nou, a lui 2015, trăită la cote impetuoase azi-noapte.

Însă bucuria reală, bucuria trainică e bucuria duhovnicească, bucuria care ne vine din relația cu Dumnezeu și din binele continuu pe care îl facem.

Această bucurie a lui Dumnezeu trebuie să o avem mereu în noi, pentru că celelalte bucurii sau tristeți sunt ca ploaia care începe și încetează, ca ninsoarea care se pornește din plin…până când vedem, deodată, că soarele răsare din nou și nu mai ninge.

Căci toate trec, iubiții mei, și noi odată cu viața noastră! Toate se schimbă, toate sunt interpretabile din punctul nostru de vedere, pentru că vedem parțial sau miop, însă ceea ce contează e cum ne vede Dumnezeu.

Și fiecare dintre noi vom vedea cum ne vede Dumnezeu, la Judecata Lui, când ne va rândui după starea noastră interioară.

De aceea, nici să nu ne panicăm și nici să nu deznădăjduim pentru mântuirea noastră, ci să punem început de pocăință după fiecare lucru rău pe care îl facem! Să trăim fiecare zi cu dorința de îndreptare, cu dorința de curățire, cu dorința de a cunoaște și mai mult voia lui Dumnezeu și de a face cele bineplăcute Lui.

Pentru că numai astfel anii au valoare, anii ne cresc în duhovnicie și înțelepciune, anii ne înfrumusețează interior și nu ne fac niște bătrâni nervoși, indiferenți și răi.

Fiindcă nimeni nu are nevoie de bătrâni lipsiți de bunătate și de înțelepciune, ci de bătrâni frumoși, de bătrâni bucuroși, de bătrâni împăcați cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu semenii lor.

Și dovedim că am învins anii și viața și colții nemiloși ai istoriei dacă ne păstrăm candoarea, dacă ne păstrăm încrederea în oameni, dacă ne păstrăm voioșia și bunătatea, dacă suntem înțelepți și îmbelșugați în fapte bune.

Vă doresc multă sănătate, putere de muncă, curăție și inimă bună! La mulți ani și toată binecuvântarea! Amin!


[1] Mineiul grecesc pe ianuarie, ziua întâi, cf. http://glt.xyz/texts/Jan/01.uni.htm.

[2] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prepu%C8%9B.

[4] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Mănăstirea Sihăstria, 1993, p. 10.

[5] Sfînta și Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 313.

[6] Mineiul lunei lui ianuarie, tipărit în zilele Prea Înălțatului nostru Rege Ferdinand I, în timpul ÎPS Dr. Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ediția a III-a, Tipografia Bisericească din Sf. Monastire Cernica, 1926, p. 12.

1 11 12 13