Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2015]
recunoștința se naște din pocăință!
Pentru că pocăința ne arată adevărata noastră stare interioară cât și distanța dintre ce am primit și ceea ce meritam să primim după păcatele noastre. Iar cum mila lui Dumnezeu față de noi întrece cu totul păcatele noastre, pocăința ne dă adevărata raportare la Dumnezeu. Pentru că nu poți să fii decât recunoscător lui Dumnezeu pentru enormele binefaceri pe care le-am primit de-a lungul întregii noastre vieți de la El. Pentru că nașterea noastră și întreaga viață e plină de minuni, de minunile iubirii Sale de oameni.
De aceea, predica despre pocăință de duminica trecută își dă rodul ei în această duminică. Pentru că pocăința naște recunoștință, naște mulțumire față de Dumnezeu, naște părerea smerită despre noi. Căci numai iubirea, numai iubirea lui Dumnezeu față de noi ne poate duce la străpungerea inimii, la vederea reală de sine, la schimbarea vieții noastre. Numai iubirea Lui ne poate convinge că binele nostru stă în ascultarea totală de Dumnezeu.
Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne arată că recunoștința nu se naște de la sine, nu se naște pentru că Dumnezeu e bun și milostiv cu noi, ci se naște din conștientizarea faptului că fără El noi nu am fi putut să ne bucurăm de existență și, prin urmare, aceasta ne face să ne dăruim cu totul viața Celui ce ne-a mântuit pe noi. Căci recunoștința se naște din conștientizarea profundă și iubitoare a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră și ea este starea existențială a creștinului ortodox. E viața lui de zi cu zi. Pentru că el este omul care trăiește din și prin mila lui Dumnezeu.
Iar când nevoia ne strânge cu ușa, când durerea este insuportabilă, când demonii ne asupresc, când oamenii ne necăjesc, când boala ne amenință viața, când ne simțim singuri și neajutorați, strigătul către Dumnezeu e legitim, pentru că e singura noastră scăpare. Și e legitim pentru că e strigătul nostru de fii către Tatăl nostru cel ceresc, către Dumnezeul nostru treimic, către Dumnezeul vieții noastre.
Căci către cine am putea să ne vărsăm toată durerea și nevoia noastră, dacă nu către Dumnezeu, către Creatorul și Mântuitorul nostru, Care ne poartă de grijă tot timpul?
Și cine ar putea să ne înțeleagă mai bine decât El, Care ne-a creat și ne cunoaște orice mișcare a sufletului și a vieții noastre?
De aceea strigătul de ajutor, strigătul prin care noi ne spunem durerea e un strigăt pe care El îl aude. Și fiecare dintre noi putem da mărturie despre acest lucru: că El ne-a ascultat rugăciunile, că El ne-a miluit adesea, iar noi Îi suntem datori vânduți milei Lui.
Însă, dacă cererea e legitimă, dacă mila Lui se arată în viața noastră și ne umple de binefaceri, tot la fel de legitimă e și mulțumirea adusă lui Dumnezeu. Tot la fel de legitimă și de serioasă și de profundă trebuie să fie mulțumirea noastră față de El cum a fost de serioasă și de dureroasă cererea noastră față de El. Și mulțumirea noastră față de El nu trebuie să fie de două minute, ci mulțumirea noastră față de Dumnezeu trebuie să se permanentizeze, să fie continuă.
Din când în când trebuie să ne oprim ziua și noaptea și să Îi mulțumim Lui pentru tot ceea ce ne dă să mâncăm, să vedem, să aflăm, să facem, să trăim.
Căci dacă am dori să dăm o definiție cultului Bisericii, am spune că slujbele și viața Bisericii sunt recunoștința noastră vie pentru binefacerile pe care Dumnezeu le-a arătat Bisericii Sale și întregii Sale creații. Cultul Bisericii e o continuă bucurie de Dumnezeu și o continuă mulțumire față de El și o continuă cerere față de El ca să ne întărim în sfințenie.
De aceea, aici, fiecare dintre noi ne spunem păcatele și primim iertarea lor, fiecare ne spunem cererile, fiecare ne spunem bucuriile, fiecare ne spunem așteptările în fața Lui și El rânduiește fiecăruia dintre noi ceea ce ne este de folos.
Însă adesea nu înțelegem de ce Dumnezeu îngăduie ca fiica noastră să se îmbolnăvească sau mama noastră să moară, de ce nu ne ajută să învingem o patimă, de ce nu ne dă un loc de muncă, de ce nu potolește invidia oamenilor față de noi sau de ce nu îi pedepsește pe cei care păcătuiesc mult.
Nu înțelegem voia punctuală a lui Dumnezeu cu diverși oameni sau cu lumea în general.
Și nu o înțelegem pentru că ea este adânc de nepătruns. Pentru că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre și El nu privește lucrurile pe termen redus ca noi ci în termenii veșniciei Sale.
Dacă El îngăduie un masacru, dacă El îngăduie o calamitate, dacă El pedepsește păcatul în unii dar nu și în alții, dacă El îi vindecă pe unii dar îi lasă să moară pe alții, face acest lucru cu mare înțelepciune și iubire față de noi. Pentru că El ne dorește binele veșnic în primul rând și nu binele trecător, fugitiv.
Însă noi, pentru că nu înțelegem de ce se petrec astfel lucrurile, de ce El dorește ca lucrurile să se petreacă așa, ne infatuăm adesea și ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Ajungem să Îl hulim, ajungem să ne pierdem credința, ajungem să ne răzvrătim, pentru că nu vrem să înțelegem voia Lui cu noi.
Dar voia Lui cu noi se înțelege…prin pocăință! Pocăința ne deschide înțelegerea pentru că ne face să vedem, pe măsura noastră, care e perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor.
Și perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor e întotdeauna soteriologică. Perspectiva Lui asupra lumii și a omului e aceea a mântuirii. Pentru că El caută ca oamenii să simtă profund ce îi desparte de viață, de împlinirea în viață.
Mustrările și pedepsele Lui sunt pentru ca să simțim nevoia profundă de El. Și nevoia profundă de El vine din pocăința recunoscătoare. Din pocăința care spune, în mod răspicat: Dumnezeu e viața și bucuria mea! Dumnezeu a fost și este mântuirea mea, pentru că El m-a ridicat din nevoile mele totdeauna! El este împlinirea vieții mele, pentru că El m-a ridicat din toate relele și mi-a dat odihnă, odihnă duhovnicească!
Da, lucrurile vieții noastre care par complicate sunt, de fapt, simple!
Pentru că noi le complicăm, noi ne complicăm fără rost, în timp ce Dumnezeu vrea ca noi să trăim simplu și bucuros.
Pentru că pocăința te face să conștientizezi dependența ta totală de Dumnezeu. Te face să conștientizezi că viața autonomă, de capul tău, în care tu decizi ce e bine și ce e rău, fără să pleci urechea la voia lui Dumnezeu, e sursa tuturor relelor din lume.
Căci de aceea au căzut Îngerii din cer și au devenit demoni, de aceea au căzut Protopărinții noștri în păcat, de aceea păcătuim și noi zilnic: pentru că alegem să ne facem voile noastre disprețuind voia lui Dumnezeu.
Însă, cu toate căderile noastre cele cumplite, a recunoaște voia lui Dumnezeu și binefacerile Sale în viața noastră înseamnă a recunoaște centralitatea lui Dumnezeu în viața întregii existențe. Înseamnă a recunoaște că noi nu putem face nimic fără El și că nu ar exista niciun centimetru de praf fără El. Căci lumea aceasta nu a apărut la întâmplare. Nu au evoluat ființele, în mod autonom, și am ajuns de la amibă la om. Ci tot ceea ce noi vedem și nu vedem, lumea materială și cea spirituală, sunt creația lui Dumnezeu, care depășește cu totul puterea noastră de înțelegere.
Pentru că noi nu putem să Îl tragem la rost pentru ce a făcut și face una sau alta, atâta timp cât viața noastră este un dar al Lui și nu o obligație.
Samariteanul ne-a învățat, de această dată, recunoștința, după cum, în altă parte, un alt samaritean ne învață milostenia.
Pentru că credința lui, a samariteanului, s-a întâlnit cu iubirea lui Dumnezeu față de cei care cred în El.
Și ceilalți nouă credeau în El, căci de aceea i-au cerut lui Iisus și nu altuia ca să îi vindece. Credeau în El…în sensul că erau conștienți de faptul că El poate să îi vindece. Pentru că, probabil, auziseră că îi vindecase și pe alții.
Dar credința lor avea mult egoism în ea. Era încă pruncească. Dorea să profite de Dumnezeu dar să nu aibă o relație vie cu Dumnezeu.
Credința lor, când s-a văzut cu sacii în căruță, a uitat de Dumnezeu! Și poate că credința multora dintre noi seamănă cu a celor nouă: e descurcăreață, își atinge scopul, vine la Biserică doar când îi este bine…dar nu și când suferă, când trebuie să își arate noblețea, să își arate iubirea.
Însă credința profundă, pe care Dumnezeu o iubește și o laudă, e cea care nu se dezice de Dumnezeu niciodată. E cea care, la bine sau la greu, e cu Dumnezeu, e în Biserică, e evlavioasă, e recunoscătoare.
Și vedem asta, peste tot în viețile Sfinților, cum arată credința care nu se dezice de Dumnezeu niciodată. Cum ei preferă insulte, bătăi, închisoare, chinuri imense în locul depărtării de Dumnezeu. Pentru că credința matură înțelege că nu e de ajuns doar să scăpăm de o boală, de un necaz, de o nefericire, ci trebuie să scăpăm de păcate, de reala noastră nefericire, de moartea duhovnicească, pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
Adică credința matură nu se bucură înainte de vreme, nu se grăbește să se creadă mântuită, nu se laudă cu faptele sale…pentru că plata credinței se face la judecata lui Dumnezeu.
Acolo, iubiții mei, trebuie să ne arătăm prieteni ai lui Dumnezeu și nu aici, de ochii lumii! Pentru că lauda aceasta trece, pe când lauda credinței, adică moștenirea Împărăției Sale, e veșnică.
De aceea, a trăi credința în Dumnezeu înseamnă a crește mereu în credința în El. Pentru că orice faptă bună și orice citire teologică ne fac să creștem în credință. Și creșterea în credință se vede în răbdarea noastră, în delicatețea noastră, în modul în care privim lucrurile, în tot ceea ce întreprindem. Credința noastră se vede în întreg modul nostru de a fi. Pentru că e o mare diferență între cel care trăiește la întâmplare, face lucruri ostentative, se enervează din senin, e dușmănos și egoist și cel care știe că e moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că fiul lui Dumnezeu și al Bisericii vede toate în perspectiva veșniciei și a relației veșnice cu Dumnezeu.
Să vedem și noi, iubiții mei, cât de multe lucruri a făcut Dumnezeu pentru noi! Adică să conștientizăm iubirea și grija Lui față de noi. Și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite întregii Sale creații, pentru că aceasta e mulțumirea frumoasă, lipsită de egoism, pe care o dorește Dumnezeu. Pentru că nu doar noi primim de la El daruri, nu doar nouă ne face minuni, ci El Se arată minunat în ochii întregii creații.
Pe Dumnezeul Care face minuni negrăite să Îl lăudăm, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, căci El este bucuria noastră cea veșnică! Amin.