Etichetă: Predici 2016

Iubiții mei[1],

Primul Mucenic [Πρωτομάρτυρας] al Bisericii a fost Sfântul Arhidiacon [Ἀρχιδιάκονος][2] Stefanos [Στέφανος][3], care a fost martirizat la scurt timp după Cincizecime și în același an cu întemeierea Bisericii lui Hristos[4], pe când prima Mucenică a Bisericii a fost Sfânta Fecioară Tecla [Θέκλα], ucenica Sfântului Apostol Pavlos[5]. Iar dacă Sfânta Tecla, cea întocmai cu Apostolii [Ἰσαπόστολος], e pomenită pe 24 septembrie[6], Sfântul Stefanos e pomenit azi, pe 27 decembrie.

Și el a fost martirizat de evrei prin uciderea cu pietre, în valea lui Iosafat, care este între Eleon și Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, martorii muceniciei sale fiind Preacurata Stăpână și Sfântului Ioannis Teologul[7].

– La ce vârstă a fost martirizat Sfântul Stefanos?

– Avea peste 30 de ani[8]. Și el era rudă cu Sfântul Apostol Pavlos, care, în timpul martirizării sale, nu era încă convertit la dreapta credință[9].

Sursa de aici[10] ne spune că Sfântul Stefanos a fost martirizat în anul 34 d. Hr. Pe când Sfânta Tecla a adormit la vârsta de 90 de ani în Seleucia [Σελεύκεια][11]. Unde e Seleucia? În Irakul de azi[12].

Adică primul Mucenic a fost martirizat în Israelul de azi, pe când prima Mucenică a Bisericii a fost martirizată în Irakul de azi. În zona geografică pe care o numim Orientul Mijlociu[13] și în care conflictele religioase sunt vii până azi.

– De unde era Sfânta Tecla?

– Din Iconion [Ἰκόνιον], care e în Turcia de azi[14]. Și avea 18 ani când a devenit creștină[15]. Pe când Sfântul Stefanos era un evreu grecizat, care avea nume grecesc, Stefanos însemnând cel încununat[16].

Și Sfânta Tecla [Θέκλα] are nume grecesc. Numele său e unul sincopat[17], derivând de la numele Teoclia [Θεόκλεια], care e format din Θεός [Teos] [Dumnezeu] + κλέος [cleos] [slava] și care înseamnă slava lui Dumnezeu[18].

Și dacă Sfânta Tecla a fost plină de slava lui Dumnezeu, și Sfântul Stefanos a fost încununat de Dumnezeu cu slava Lui, pentru că el era „bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt [ἄνδρα πλήρης πίστεως καὶ Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 6, 5, BYZ]. Căci ambii Mucenici ai Bisericii au vorbit și vorbesc, prin numele lor și prin viața lor, despre prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața lor. Și ei sunt exemplele noastre vii, clare, preafrumoase, de credință și de viață creștină.

În predica de anul trecut[19] am arătat locul unde a fost martirizat Sfântul Stefanos și brațul său drept, care se păstrează în Rusia. Mormântul Sfintei Tecla este într-o Biserică, acum aflată în ruină, din Turcia, și arată astfel[20]:

Însă oriunde am trăi și ne-am ruga primilor Sfinți Mucenici ai Bisericii, ei ne-ar învăța să trăim ortodox, adică dumnezeiește.

Pentru că praznicul Nașterii Domnului în care suntem ne învață adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Căci există o închinare bună, adevărată, autentică, și alta falsă, satanică, antidumnezeiască și antiumană.

Împăratul Irodis, spre exemplu, Îl căuta pe Pruncul Iisus pentru ca să-L omoare [Mt. 2, 13]. Dar cei 3 Magi din răsărituri, fiind învățați de Dumnezeu, au venit și I S-au închinat Lui [Mt. 2, 11]. Magii au devenit creștini, lepădându-și păgânătatea lor, față în față cu Împăratul slavei, pe când împăratul lui Israil a căutat să Îl omoare pe…Hristos, după ce el însuși, dimpreună cu arhiereii și cărturarii, Îl identificaseră, potrivit Sfântului Miheas, ca născându-Se în Bitleem [Mt. 2, 4-6].

Însă tot Ierusalimul s-a tulburat [Mt. 2, 3] la auzul că S-a născut Împăratul iudeilor [Mt. 2, 3]. S-a tulburat, dar nu s-a deranjat! Singurii care s-au deranjat, singurii care s-au dus să-L vadă, au fost 3 magi[21] și 3 păstori[22]. Pe care i-am pomenit ca Sfinți în ziua praznicului, pe 25 decembrie[23].

– De unde știm că erau câte 3?

– Pentru că cei 3 Magi, deveniți creștini, au murit ca Sfinți Mucenici și se păstrează Sfintele lor Moaște până azi, în Germania[24], în catedrala romano-catolică din Cologne [25]/Köln. Sfintele lor Moaște se păstrează astfel[26]:

Ei sunt reprezentați într-o frescă de secol. 6, pe care o găsim aici[27], și pe ea găsim și numele lor: Balthassar, Melchior și Gaspar.

Sfântul Cuvios Beda va vorbi despre cei 3 Magi în această ordine: 1. Melchior, care era bătrân, și I-a adus Domnului aur, 2. Caspar, care era tânăr, și care I-a adus Domnului tămâie, iar 3. Balthasar, care I-a adus Domnului smirnă[28].

Iar despre faptul că erau 3 păstori aflăm din Viețile Sfinților pe luna decembrie, ediția BOR 2000, p. 501, unde ni se spune că cei 3 păstori își pășteau turmele în preajma peșterii unde S-a născut Domnul și că lor li s-a arătat Sfântul Arhanghel Gavriil și le-a vorbit despre Domnul.

Însă Puterile cerești îi învață pe Magi și pe Păstori ca să I se închine Domnului! Îi învață pe ei și ne învață și pe noi ca să I ne închinăm Lui. Pentru că închinarea adevărată adusă Tatălui este „în Duh și [în] Adevăr [ἐν Πνεύματι καὶ Ἀληθεία]” [In. 4, 24, BYZ], adică în Duhul și în Fiul. Adevărata închinare față de Dumnezeu este închinarea trinitară, aceea în care I ne închinăm Lui Dumnezeu ca unul în Treime. Pentru că noi nu credem și nu cinstim 3 dumnezei, noi nu suntem politeiști, ci noi credem și Îl adorăm pe un Dumnezeu în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Păgânii idolatri erau politeiști. Pentru că ei credeau și se închinau mai multor zeități, mai multor dumnezei și, în definitiv, se închinau demonilor [Ps. 95, 5, LXX]. De aceea politeismul a fost și este unul demonic.

Însă noi ne închinăm unui Dumnezeu, adică suntem monoteiști, dar Dumnezeul nostru Cel unu, Care a creat toate câte există și pe noi, oamenii, este în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și El e veșnic, atotțiitor, atotștiutor, atotvăzător, fiind plin de iubire și de milă față de întreaga Lui creație. Și Fiul Tatălui a fost Acela care ne-a revelat această mare taină a lui Dumnezeu: că El e Treime de persoane. Pentru că El ne-a vorbit despre Tatăl Lui și S-a prezentat pe Sine ca Fiu al Său și deoființă cu El [In. 10, 30] și a vorbit despre Duhul Sfânt ca despre Cel care purcede din Tatăl [In. 15, 26]. Iar credința Bisericii e trinitară, pentru că fundamentul Bisericii e trinitar. Pentru că slava Preasfintei Treimi stă la baza Bisericii și la baza mântuirii fiecăruia dintre noi. Căci nimeni nu se poate mântui fără slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Sa.

Însă cine luptă împotriva adevăratei închinări aduse lui Dumnezeu? Cine luptă împotriva adevăratului cult al lui Dumnezeu? Oricine luptă cu Biserica Lui, cu Biserica Ortodoxă, și oricine inventează un cult paralel cu Biserica. Căci Tainele și Slujbele Bisericii sunt singurul cult al lui Dumnezeu pe pământ, așa după cum, în Vechiul Testament, exista doar un singur Templu al lui Dumnezeu, cel de la Ierusalim. Și aici, în Biserica Lui, există adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, cea în Duh și în Adevăr, adică adevărata închinare duhovnicească a oamenilor.

– Ce înseamnă, de fapt, să I te închini lui Dumnezeu?

– Să Îl cinstești pe El așa după cum El Își dorește! Să I te pleci Lui cu totul! Să I te dărui Lui cu totul!

Pentru că semnul Sfintei Cruci, în profunzimea sa, înseamnă a lăsa slava lui Dumnezeu să ne inunde și să ne locuiască. Căci noi ne însemnăm foarte des cu semnul Sfintei Cruci tocmai pentru că vrem să murim pentru păcat și să trăim mereu cu Dumnezeu, să trăim duhovnicește. Și când începem să trăim duhovnicește, adică fiind plini de slava Lui, tot ceea ce facem pentru Dumnezeu și pentru oameni e o închinare adusă lui Dumnezeu, pentru că noi ne bucurăm întru slava Lui.

Și slujirea noastră liturgică și viața noastră creștină sunt o închinare continuă adusă lui Dumnezeu, dacă noi trăim în slava Lui și cu El, lăsându-ne conduși de Dumnezeu.

Însă, dacă trăim în mod relaxat viața ortodoxă, nu I ne închinăm lui Dumnezeu nici atunci când Îi slujim Lui. Pentru că Dumnezeu are nevoie nu de rugăciuni și de laude exterioare, spuse doar din gură, ci de rugăciuni și de laude care țâșnesc din inima noastră plină de dragoste și de curăție dumnezeiască, de pocăință și de iertare.

Adevărata Slujbă începe cu slujirea clipă de clipă a lui Dumnezeu. Pentru că Preotul e liturgic în tot timpul sau nu e niciodată. Căci Preotul nu începe Liturghia odată cu binecuvântarea mare și nu o sfârșește odată cu otpustul, ci Liturghia nici nu începe și nici nu se termină în sufletul lui, pentru că el, zilnic, noapte și zi, liturghisește lui Dumnezeu și oamenilor.

Preotul se roagă continuu pentru oameni, pentru întreaga lume, pentru întreaga creație, și el e într-o continuă lăsare în voia lui Dumnezeu și într-o continuă pregătire pentru slujire, încât slujirea lui liturgică nu e doar cea din Biserică, ci ea se prelungește peste tot unde se duce. El e rugăciune și cuvânt și iubire și îmbrățișare a tuturor. Pentru că oriunde se duce el dorește pacea și mântuirea oamenilor, dorește să știe adevărul oamenilor și să îl poarte, să știe sufletul lor și să se roage pentru ei.

Însă cine răstălmăcește cuvântul lui Dumnezeu, acela dorește o închinare falsă, pentru că dorește o cunoaștere deformată a Lui. Cine nu iubește oamenii, cine le dorește răul, cine dorește să le strice liniștea, acela luptă împotriva Bisericii, care e locul frățietății și al întrajutorării.

Irodis a dorit să-L omoare pe Dumnezeu, după cum, azi, mulți doresc ca să nu se mai vorbească despre Dumnezeu în societate. Să nu se mai vorbească cu inimă iubitoare despre El. Să nu se mai scrie despre El, să nu se mai predice despre El. Dar ei „se bucură” când Dumnezeu e hulit, când El e batjocorit…și când Biserica Lui e disprețuită.

Însă creștinul ortodox are o rană vie în inima lui tot timpul, văzând toate aceste manifestări demonice la adresa lui Dumnezeu, pentru că credința în Dumnezeu, Biserica Lui și cultul Lui sunt tratate cu dispreț.

– Ce trebuie să facem când credința noastră e disprețuită și iubirea noastră pentru Dumnezeu e batjocorită?

– Să răspundem creștinește la hule, la batjocurile la adresa lui Dumnezeu și a Bisericii Sale! Să răspundem înțelept, adică profund teologic, la prostiile care se spun despre Dumnezeu și Biserica Sa, și în același timp, cu compătimire față de oamenii care își permit nerozia să se lupte cu Dumnezeu. Dar pentru ca să răspundem ortodox la accesele de furie față de Dumnezeu și Biserica Lui, trebuie să trăim ortodox, adică fiind plini de slava lui Dumnezeu, de curăție și de sfințenie. Pentru că numai astfel putem fi pregătiți să ne războim teologic și predicatorial cu păcatele și cu neștiința și cu răstălmăcirile teologice ale lumii noastre: dacă suntem Sfinți ai lui Dumnezeu și dacă ne lăsăm învățați de către El teologia Bisericii Sale.

Căci rolul cultului, al cărților teologice, al vieții Bisericii și al predicilor Bisericii în viața noastră e tocmai acesta: de a ne întări în sfințenia lui Dumnezeu și în tot adevărul Lui. Pentru că slava lui Dumnezeu a coborât în noi la Botezul nostru, iar toată Slujba și învățătura Bisericii sunt pentru ca noi să creștem ortodox, să creștem ca oameni noi în Hristos, care ne desăvârșim clipă de clipă.

Pentru că Preotul și Ierarhul și Diaconul trăiesc creștinește și slujesc mereu cele ale lui Dumnezeu, în Biserică și în toată viața lor, tocmai pentru că orice creștin poate trăi creștinește și poate fi o rugăciune continuă către Dumnezeu. Și cum, în Biserică, ierarhia Bisericii slujește numai împreună cu poporul Bisericii, cu credincioșii ei, și nu în indiferență față de ei, la fel și în viața socială ierarhia trebuie să muncească și să vorbească și să lupte împreună cu poporul credincios împotriva a tot ceea ce înseamnă răstălmăcire a adevărului lui Dumnezeu.

Pentru că răstălmăcirile adevărului, interpretările false, stricate ale Scripturii și ale Tradiției Bisericii duc la comportamente necreștine. Și tocmai de aceea, Sinoadele Bisericii corectează continuu deformările învățăturii de credință, dar și deformările obiceiurilor creștinești, pentru ca Biserica să nu ajungă niciodată partinică și nici excentrică, ci să rămână pentru totdeauna stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας] [I Tim. 3, 15] lui Dumnezeu.

Și cuvântarea Sfântului Stefanos, Protomartirul, care a fost Apostolul de azi, cuprinsă în Fapte 7, ne arată cum se îmbină cunoașterea teologică cu adevărata experiență mistică a Bisericii. Căci cel care le-a prezentat istoria mântuirii de la Sfântul Avraam și până la Hristos [F. Ap. 7, 2-52] și i-a mustrat pe evrei pe baza Scripturii, „fiind plin de Duhul Sfânt [ὑπάρχων…πλήρης Πνεύματος Ἁγίου]…a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus Hristos stând [în] cele de-a dreapta lui Dumnezeu [εἶδεν δόξαν Θεοῦ, καὶ Ἰησοῦν ἑστῶτα ἐκ δεξιῶν τοῦ Θεου]” [F. Ap. 7, 55, BYZ].

Pentru că nu e de ajuns să vrei să aperi credința Bisericii de diverse atacuri, ci trebuie să și știi să o faci și, în același timp, să fii plin de slava lui Dumnezeu și de sfințenie. Adică să fii călăuzit de Dumnezeu în demersul tău apologetic și să fii un teolog desăvârșit și un om care înțelege profund motivele pentru care Biserica e atacată și care e scopul acestor atacuri.

Căci, de aceea, mulți au râvnă pentru credință, care e bună în esența ei, dar nu au și cunoaștere teologică și o viață sfântă, pe baza cărora să vorbească și să apere Biserica. Și, în loc de a o apăra, și ei contribuie la tulburarea Bisericii și la punerea ei într-o lumină proastă. Și cei care au râvnă ortodoxă, dar nu și cunoaștere teologică și sfințenie, sunt exponenții extremismului în Biserică, făcând din țânțar armăsar și uitând problema de fond: pacea și binele Bisericii.

Pentru că o problemă teologică nu se discută niciodată în abstract, niciodată ruptă de viața și slujirea Bisericii și de tot contextul Tradiției Bisericii, ci în Biserică și în mod bisericește și tradițional. Iar toate ereziile și păcatele pe care Biserica le-a condamnat de-a lungul timpului așa au fost condamnate: în Biserică, în mod bisericește, în mod Sinodal și predicatorial, teologic, pentru că Sfinții Părinți ai Bisericii au scris și au vorbit împotriva lor și au arătat adevărul Tradiției Bisericii, adică adevărul deplin.

Și, privind din prezent, privind din prezent spre trecut, când vedem cum s-au soluționat diversele probleme din viața Bisericii – ca erezii, schisme, neînțelegeri – observăm un lucru uimitor: că Biserica a avut întotdeauna dreptate, pentru că a fost călăuzită de Dumnezeu în alegerea ei și că soluțiile au fost întotdeauna teologice și duhovnicești.

Pentru că toate condamnările făcute ereziilor s-au dovedit, mai apoi, soluțiile sanitare nu numai pentru Biserică, ci și pentru întreaga lume. Iar când a fost vorba de schisme, Biserica s-a arătat iarăși biruitoare și întărită, pentru că cei care au rămas în schismă, în separare față de Biserică, au căzut apoi în erezii și în fapte non-eclesiale și non-tradiționale care mai de care mai cumplite. Iar monofiziții, copții, armenii, romano-catolicii, protestanții și neoprotestanții de până azi, prin toată istoria și tradiția lor în parte, dovedesc cu vârf și îndesat despre cât de mult se poate altera ideea de Biserică, de cult, de Tradiție, de teologie și despre cât de mult se pot îndepărta de viața și de teologia Bisericii una a lui Dumnezeu facțiunile schismatice și eretice.

Pentru că odată rupți de harul și de întregul adevăr al Bisericii, de cultul Bisericii și de Tradiția ei, nemaifiind în Biserică, orice parte schismatică și eretică începe un drum propriu, un drum pe care îl trăiește în aversiune față de Biserică.

Și dacă aveți posibilitatea și doriți să cunoașteți drumul propriu al romano-catolicismului, spre exemplu, de după 1054, veți vedea diferențe majore în înțelegerea și trăirea teologiei și a Tradiției Bisericii și faptul că Sfinții Bisericii de până în 1054, care sunt comuni nouă și romano-catolicilor, arată altcumva decât cei pe care romano-catolicii și i-au „canonizat” după aceea și pe care Biserica Ortodoxă nu îi consideră și nu îi recunoaște drept „Sfinți”.

Da, după 2.000 de ani, când Biserica Ortodoxă e Creștinismul cel adevărat, dar există și Creștinism eretic, format din numeroase confesiuni, se simte nevoia unirii între creștini, pentru că se simte nevoia unui glas comun! Un glas comun împotriva secularismului și a extremismului religios, împotriva poluării și a războiului, împotriva urii și a sărăciei.

Consiliul Mondial al Bisericilor, din care și Biserica Ortodoxă face parte, e o adunare la un loc a multe confesiuni „creștine” pentru a dialoga. Biserica lui Hristos, adică Biserica Ortodoxă, stă la masa dialogului cu diverse confesiuni „creștine”, care sunt, în fapt, facțiuni schismatice și eretice, pentru a găsi lucrurile comune dintre noi. Și chiar dacă nu ar fi existat acest organism pluri-confesional, care să se ocupe cu dialogul între diverse confesiuni creștine, Biserica, ca și până în 1948, când s-a înființat Consiliul[29], ar fi dialogat cu oricine ar fi dorit să dialogheze cu ea.

Pentru că Biserica dialoghează de două milenii cu întreaga lume și cheamă întreaga lume să intre în ea prin Botez.

Însă acest dialog instituționalizat al Bisericii Ortodoxe, în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, a fost și este înțeles extremist de mulți membri ai Bisericii, pentru că a fost privit ca „un factor de decizie” care „înlocuie” Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod din Creta, din 16-26 iunie 2016[30], au fost răstălmăcite și discreditate în mod extremist tocmai datorită acestei frici nefundamentate, aceea că Sinodul panortodox „ar dori să includă ecumenismul” în structura dogmatică a Bisericii. Însă Sinodul din Creta a reafirmat unicitatea Bisericii lui Hristos și identitatea ei cu Biserica Ortodoxă[31], însă, în același timp, a precizat faptul că face parte din Mișcarea Ecumenică [τῆς Οἰκουμενικῆς Κινήσεως] [I, 4][32], adică din Consiliul Mondial al Bisericilor, pentru că unitatea Bisericii face parte „din firea și din istoria Bisericii Ortodoxe [πρός τήν φύσιν καί τήν ἱστορίαν τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας]” [I, 4][33].

Adică Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, face parte din acest Consiliu Mondial al Bisericilor, nu pentru ca „să își vândă” identitatea ei, ci pentru ca să își mărturisească identitatea ei. Căci toate bisericile din acest Consiliu se cred „Biserica lui Hristos”, dar Biserica e numai una, Biserica Ortodoxă, lucru pe care îl dovedește și continuitatea istorică și cea harică și sfințitoare a Bisericii. Și, de aceea, acolo unde multe confesiuni se cred „Biserica” e nevoie să fie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca toate celelalte să cunoască acest adevăr.

Pericolul relativismului religios însă e la fel de mare ca și cel al indiferentismului religios. Iar lumea seculară propovăduiește, mai degrabă, indiferența față de Biserică, excluderea ei din societate, aneantizarea ei. Relativizarea credinței ortodoxe, în cadrul dialogului interconfesional (cu alte confesiuni „creștine”) și interreligios (cu alte „religii” ale lumii), însă, nu se datorează credinței noastre, ci, eventual, teologilor ortodocși care îl poartă și care nu sunt la înălțimea acestei vocații. Însă orice dialog ortodox onest, cred eu, cu o confesiune creștină sau cu o altă religie e un bine pentru Biserică și pentru cei care sunt deschiși față de Biserică, și el nu aduce dezavantaje, ci beneficii.

Dialogul apropie, dialogul deschide uși, dialogul ne face să cooperăm cu alții, chiar dacă sunt diferiți de credința și religia noastră. Biserica e dialogică în mod fundamental, prin firea ei divino-umană, și nu poate fi altfel. Și din acest motiv noi trebuie să dialogăm nu numai cu cei de altă confesiune și religie, ci și cu cei care, pe baze ideologice, minimalizează și exclud rolul Bisericii din societate. Pentru că extremistă nu e numai erezia, ci și raportarea secularistă la Biserică. Căci rolul Bisericii e central în viața lumii și a societății, pentru că ea este expresia voii lui Dumnezeu și a relației lui Dumnezeu cu oamenii credincioși Lui.

Sfântul Stefanos a fost omorât cu pietre de extremismul religios evreiesc. Extremismul religios musulman decapitează azi și îi arde în foc pe cei care nu sunt ca el. Extremismul ortodox, care se manifestă în Biserica Ortodoxă Română în aceste zile ca extremism anti-sinodal și anti-ierarhic, are la baza lui o râvnă fără dreaptă cugetare, pentru că el exclude dialogul Bisericii cu cei din afara ei și se raportează la Biserica noastră ca la „una căzută în erezie”. Fapt pentru care, cei care îl practică nu mai se supun Episcopilor canonici ai Bisericii noastre, neagă autoritatea Sinodului Bisericii și consideră Biserica Ortodoxă Română ca fiind „căzută în erezie” după Sinodul din Creta, pentru că a participat efectiv la el.

Și extremismul tulbură Biserica, dar Biserica merge mai departe. Pentru că Biserica e formată din Dumnezeu, din toți Sfinții și Îngerii Lui și din toți cei credincioși. Biserica nu e numai ce se vede, ci și ceea ce nu se vede din ea. Iar sfințenia și adevărul Bisericii vin de la Dumnezeu, dar locuiesc în oamenii Bisericii.

De aceea, iubiții mei, trebuie să trăim în mod sfânt acest praznic prea mare al Bisericii, praznicul Nașterii Domnului, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei pentru noi și pentru mântuirea noastră, și pe toți Sfinții Bisericii să îi cinstim cu multă evlavie, dar, în același timp, să fim conștienți de binefacerile și pericolele lumii noastre!

Căci sunt mari binefaceri ale lumii noastre libertatea, drepturile cetățenești și europene, comunicarea imediată prin online și prin telefon, posibilitatea de a studia, de a publica, de a munci și de a călători în lume. Dar, în același timp, extremismul și terorismul de toate felurile, relativismul religios și identitar, indiferentismul față de legi și uzanțe sunt pericolele care ne pândesc la tot pasul.

Și în lumea noastră nu putem să fim decât dialogici, deschiși, generoși, iubitori, pentru ca să fim lumini ale lui Dumnezeu în lume.

Nu avem dreptul să ne închidem în noi, nu avem dreptul să închidem ochii când cineva suferă și e nedreptățit, nu avem dreptul să fim indiferenți față de ceilalți, ci aproape de toți și în rugăciune față de toți și ajutându-i după puterile noastre.

Iar vehemența noastră față de păcat să fie îndulcită de iubirea noastră față de oameni. Iar mustrarea să nu fie goală, rece, legalistă, ci să fie îmbinată cu sfătuirea iubitoare, prietenească, frățească. Pentru că e nevoie de mustrare, dar și de sfat, e nevoie de a fi tăios câteodată, dar, cel mai adesea, trebuie să fim pâinea lui Dumnezeu, adică oameni buni și pașnici, plini de pace și de iertare.

Anul 2016 se apropie de sfârșit, dar 2017 stă să vină. Ce n-am făcut pe 2016, nădăjduim să facem pe 2017. Pentru că proiectele odată începute trebuie continuate. Iar proiectul principal al vieții noastre e viața creștină. Pentru că trebuie să trăim creștinește, trebuie să trăim ortodox și pe 2017 și în fiecare clipă a vieții noastre.

Vă doresc tuturor multă pace și bucurie dumnezeiască și Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și pe fiecare în parte! El să ne umple de sănătate și de har, de bucurie și de voie bună, de dorința de a face lucruri bineplăcute în fața lui Dumnezeu și a oamenilor! La mulți ani și pacea lui Dumnezeu să fie cu noi! Amin.

---

[1] Scrisă în zilele de 25-26 decembrie 2016, zile de duminică și luni, friguroase, cu soare și fără ninsoare.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[4] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 527.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Thecla.

[6] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/724/sxsaintinfo.aspx.

[7] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 527.

[8] Ibidem. [9] Idem, p. 523.

[10] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[11] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/724/sxsaintinfo.aspx și http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html.

[12] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Seleucia.

[13] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Orientul_Mijlociu.

[14] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html și https://en.wikipedia.org/wiki/Konya.

[15] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-24-sf_tecla.html.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[17] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/sincopat.

[18] Cf. https://www.onomatologio.gr/Ονόματα/Θέκλα.

[19] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/26/predica-la-duminica-dupa-nasterea-domnului-2015/.

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Thecla și https://en.wikipedia.org/wiki/Aya_Tekla_Church. Am preluat imaginea de aici:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/9d/Cave_church_of_Aya_Tekla.jpg/1280px-Cave_church_of_Aya_Tekla.jpg.

[21] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1536/sxsaintinfo.aspx.

[22] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1537/sxsaintinfo.aspx.

[23] Mineiul pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 391.

[24] Aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Shrine_of_the_Three_Kings.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Cologne_Cathedral.

[26] Am preluat imaginea de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Shrine_of_the_Three_Kings#/media/File:Cologne_Cathedral_Shrine_of_Magi.jpg.

[27] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Biblical_Magi#/media/File:Magi_(1).jpg.

[28] PL 94, col. 541.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor.

[30] Idem:  https://www.holycouncil.org/home.

[31] Idem: https://www.holycouncil.org/official-documents/-/asset_publisher/VA0WE2pZ4Y0I/content/encyclical-holy-council?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR

[32] Idem: https://www.holycouncil.org/official-documents/-/asset_publisher/VA0WE2pZ4Y0I/content/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR. [33] Ibidem.

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

S-a născut în Bitleemul sau Vitleemul Iudeii [Βηθλεὲμ τῆς Ἰουδαίας] [Mt. 2, 1, BYZ] după umanitatea Sa, pentru că, după dumnezeirea Lui, El S-a născut din Tatăl mai înainte de veci [In. 1, 1], după cum, tot din Tatăl și tot mai dinainte de veci, S-a purces Duhul Sfânt [In. 15, 26]. Pentru că Dumnezeul nostru este treimic, e Treime de persoane veșnice, Care trăiesc într-o comuniune și într-o iubire desăvârșite [I In. 4, 8], iar Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră a fost Fiul Unul-născut al Tatălui[2], Care, în timp, prin naștere mai presus de fire, S-a făcut și Fiul Fecioarei Maria.

Și tocmai pentru că S-a născut mai presus de fire, El nu a stricat fecioria ei, și numai ea, cea mai sfântă persoană a umanității, este în același timp Maică și Fecioară, Fecioară și Maică. După cum Fiul ei este singura persoană care este în același timp Dumnezeu și om, căci este singura persoană cu două nașteri: una din veci și alta în timp, una din Tatăl Său și alta din Maica Sa, Pururea Fecioara Maria.

– Însă, de ce S-a întrupat Fiul Tatălui și S-a făcut om ca noi, afară de păcat?

– Pentru că atunci „când S-a întrupat și a devenit om, El a re-creat întreaga fire umană și ne-a dat-o nouă dintr-o dată, împreună cu mântuirea. Așa că ceea ce noi am pierdut în Adam (quod perdideramus in Adam)  și anume chipul și asemănarea lui Dumnezeu (secundum imaginem et similitudinem esse Dei), pe acestea le-am recăpătat în Hristos Iisus (in Christo Jesu reciperemus)”[3]. Căci omul trebuia „să se re-facă (replasmare) pe sine și, [în același timp], să dea prețul victoriei (bravium victoriae). Și era imposibil ca el să câștige mântuirea odată ce căzuse sub povara păcatului. Fiul însă le-a făcut pe amândouă și fiind Cuvântul lui Dumnezeu, S-a coborât de la Tatăl și S-a întrupat, oprind păcatul și odată cu el și moartea, împlinind tot planul prestabilit al mântuirii noastre”[4].

Iar când Sfântul Irineos [Εἰρηναῖος][5] spune că Domnul a re-creat în persoana Sa firea noastră umană, el spune că Domnul a sfințit-o și a îndumnezeit-o, pentru că a umplut-o de slava Lui cea veșnică. În așa fel încât firea Lui umană, asumată din trupul Maicii Domnului, s-a făcut mediu de iradiere a slavei Sale pentru întreaga umanitate și întreaga Sa creație.

Și El S-a făcut Prunc pentru noi, pentru ca să-l sfințească pe om din prima clipă a vieții lui pământești și până în ultima sa clipă trăită aici, pe pământ. Adică pentru a ne da nouă posibilitatea să ne sfințim din primele zile ale vieții noastre și să trăim o viață sfântă și fără de prihană.

Căci nu puteam să facem acest lucru fără Hristos Domnul, pentru că eram robi ai păcatului, ai Satanei și ai morții. Dar de când El, Mântuitorul nostru, a refăcut firea noastră în persoana Lui divino-umană, prin întreaga Lui operă răscumpărătoare și mântuitoare pentru noi, de atunci noi luăm har și putere din umanitatea Lui transfigurată pentru ca să ne curățim și să ne sfințim și noi viața noastră, aici, în Biserica slavei Sale. De aceea, noi nu putem trăi uman cu adevărat, decât în relație cu Dumnezeu, Cel care ne întărește și ne umple de har spre acest lucru.

Însă, pentru a crește în Hristos, pentru a crește în sfințenia Lui, trebuie să fim mai întâi de toate prunci în Hristos. Trebuie să fim răscumpărați și sfințiți de El prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, pentru ca să ne facă locașuri duhovnicești ale Sale. Și noi ajungem intimi ai lui Dumnezeu numai aici, în Biserica Sa, pentru că aici trăim cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui și cu toți confrații noștri, care, ca și noi, se hrănesc cu aceleași cuvinte și cu aceleași Taine și Slujbe ale Bisericii.

Și cu toții începem pruncia duhovnicească prin Botez, iar toată viața Bisericii e o creștere continuă a noastră în înțelegerea tainelor lui Dumnezeu și în viața curată. Căci noi, deopotrivă, trebuie să aflăm teologia Bisericii din Biserică, să o înțelegem și să o avem în inima noastră cu adevărat, propovăduită și înțeleasă în mod desăvârșit, dar, în același timp, noi trebuie să fim biserici vii ale lui Dumnezeu, în care teologia Lui să lumineze ca o lumină pusă în sfeșnic. Și nu putem fi duhovnicești, dacă nu trăim duhovnicește. Nu putem fi ai lui Dumnezeu, dacă nu trăim zilnic în ritmul teologiei și al vieții Bisericii lui Dumnezeu. Și cum nu putem fi la zi cu informațiile despre lumea noastră, dacă nu ne informăm continuu, tot la fel nu putem fi ai Bisericii lui Dumnezeu în mod sporadic, ci în mod zilnic.

Căci râvna vieții noastre, care trebuie să fie plină de teologie sfântă, trebuie să fie râvna pentru Biserică. Fiecare dintre noi trebuie să ne întrebăm „ce am făcut și facem pentru Biserica lui Dumnezeu” și „cine suntem noi în Biserica Lui”. Pentru că fiecare suntem chemați în Biserica Lui și Domnul are pentru fiecare o lucrare anume. Așa că nimeni nu poate să spună că este „exclus”, pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți în Biserica Lui și pentru toți El are o lucrare.

Însă care e lucrarea noastră? La ce am fost și suntem noi chemați de Dumnezeu?

Și eu pot să spun acum că chemarea mea a fost pentru Preoție, pentru ca să Îi slujesc Lui ca Preot. Și am fost hirotonit Preot și Îi slujesc Lui ca Preot în Biserica Sa. Mai mulți pot să spună că au fost chemați să fie Monahi, pentru că sunt Monahi, iar și mai mulți pot să spună că au fost chemați la Căsătorie, pentru că sunt căsătoriți și au familiile lor și, ca mireni, sunt prezenți mereu în Biserica Lui.

Însă acestea sunt chemările noastre fundamentale, cărora mulți le-am dat deja curs, iar mulți dintre copiii și tinerii de acum le vor da curs în curând. Numai că Dumnezeu ne cheamă pe fiecare zi la ceva anume. El nu vorbește cu noi doar o dată în viață, ci El vorbește zilnic. Și, în conștiința noastră, El ne luminează zilnic și ne vorbește zilnic și ne îndrumă zilnic să facem anumite lucruri.

Și întrebarea mea e aceasta: facem tot ceea ce Dumnezeu ne luminează? Ne lăsăm noi conduși de El în fiecare zi? Căci El ne cere lucruri punctuale. Ne cere lucruri pe care le putem face în fiecare zi. Când vedem oameni suferinzi, El ne cere să avem milă de ei, să ne rugăm pentru ei și să îi ajutăm într-un fel anume. El ne îndeamnă să venim la Slujbele Bisericii, ne îndeamnă să citim, să ne rugăm, să mergem în pelerinaj, să ne spovedim, să ne împărtășim cu El des, să îi iertăm pe oameni, să îi înțelegem, să îi iubim.

Adică El ne cheamă pe noi, cei care suntem membri ai Ierarhiei Bisericii, Monahi și Mireni, cheamă întreaga Biserică, pe fiecare zi, la slujirea Lui. El ne pune mereu în slujire. Și această stare de continuă lucrare e starea vieții eclesiale. Pentru că Biserica nu doarme niciodată, chiar dacă fiecare avem nevoie de somn pentru sănătatea vieții noastre. Când unii dorm, alții se trezesc, iar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu din cer, care fac parte din Biserica Lui, sunt mereu în rugăciune pentru noi. Iar Domnul, Capul Bisericii, nu doarme niciodată, ci El e prezent și în somnul și în starea noastră de trezvie, îndemnându-ne mereu la a fi activi, la a fi energici în viața noastră, pentru că viața noastră e una eclesială. E una bisericească, e viața cu Dumnezeu.

De aceea, că suntem sau nu suntem prezenți la Dumnezeiasca Biserică zi de zi, noi trebuie să fim și să trăim întotdeauna la modul eclesial. Noi trebuie să facem din viața noastră o viață bisericească, care e condusă de voia lui Dumnezeu. Și oriunde suntem și orice facem noi trebuie să gândim la binele Bisericii, care e binele întregii lumi. Pentru că întreaga lume e chemată să intre în Biserică. Și noi suntem responsabili nu numai pentru mântuirea noastră, ci și pentru mântuirea întregii lumi.

– Însă ce putem să facem noi pentru…mântuirea întregii lumi?

– Putem să ne sfințim viața pentru mântuirea întregii lumi! Căci dacă vom căuta sfințirea noastră, atunci ne vom umple de rugăciune, de fapte bune, de intenții luminoase, iubitoare față de tot omul și astfel, sfințindu-ne pe noi, ajutăm întreaga umanitate și întreaga creație a lui Dumnezeu. Pentru că omul și creația sunt chemați de Dumnezeu ca să fie casă duhovnicească a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să împărățească în toți și în toate.

Și dacă trăim cu conștiința că toți trebuie să intre în Biserică, atunci privim mântuirea universalist și nu strict naționalist și nici nu suntem revanșarzi față de alții, de altă etnie sau de altă credință, ci căutăm iertarea și pacea lui Dumnezeu pentru toți.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a făcut Prunc pentru noi ca noi să ne facem prunci pentru El. Și Tradiția Bisericii ne spune că pruncul pe care l-a chemat la Sine și l-a pus în mijlocul lor ca exemplu [Mt. 18, 2] a fost Sfântul Sfințit Mucenic Ignatios [Ἰγνάτιος] Teoforul [Θεοφόρος][6]. Pentru ca lor și nouă să ne ceară același lucru: „Amin zic vouă, dacă nu aveți să vă întoarceți și să fiți ca pruncii, nu aveți să intrați întru Împărăția cerurilor [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν, ἐὰν μὴ στραφῆτε καὶ γένησθε ὡς τὰ παιδία, οὐ μὴ εἰσέλθητε εἰς τὴν Βασιλείαν τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 18, 3, BYZ].

– Însă ce ne-a cerut Domnul, atunci când ne-a spus să fim ca pruncii [ὡς τὰ παιδία]?

– Ne-a cerut să fim simpli, fără de răutate, fără de viclenie în mintea noastră, buni și curați la inimă. Căci pruncii nu lucrează conștient patimile în ei înșiși, chiar dacă se manifestă pătimaș când e vorba de hrană și de plăcere, reacționând imediat la ce nu le place sau la lucrurile care le produc durere. Însă nouă Domnul ne cere să ajungem prunci la suflet nu prin neștiință, nu prin nelucrare, nu prin pasivitate, ci tocmai prin teologie și prin asceză și prin toată fapta cea bună cerută de Dumnezeu. Căci desăvârșirea vieții creștine e tocmai simplitatea pruncească a vieții duhovnicești, când ajungi să gândești, să simți și să trăiești simplu și frumos. Pentru că a fi ca pruncul înseamnă a ajunge cineva nepătimaș și văzător de Dumnezeu, fără de răutate în viața lui, fără de mânie, iubindu-i pe toți și rugându-se pentru toți. Și la această stare duhovnicească nu se ajunge prin lene și prin neștiință, ci prin cunoaștere teologică, prin curățire continuă de patimi, prin simplificarea continuă a vieții noastre.

Și vă rog să-L priviți aici pe Domnul Iisus Hristos ca Prunc[7]! Ca Prunc veșnic.

Ce observăm? Observăm că El e un Prunc cu trăsături foarte mature. Și există reprezentări iconice cu trăsături și mai mature.

Ca, spre exemplu, acestea[8]:

În care Pruncul Iisus e bătrân la față, chiar dacă e recent născut.

Și e reprezentat iconic în acest fel, pentru ca să ne arate că „nu e un prunc oarecare”, că „nu e un simplu om”, ci e Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, Care S-a făcut Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Pentru că Biserica ne cere ca raportarea noastră față de Pruncul Iisus să fie plină de evlavia noastră față de Fiul lui Dumnezeu întrupat și să nu avem față de El atitudinea pe care o avem noi față de copiii abia născuți. Față de El, Cel abia născut, nu trebuie să fim sentimentali și condescendenți, nu trebuie să fim plini de dulcegării, ci plini de evlavie și de cutremurare sfântă, pentru că Cel neîncăput se face om pentru noi, ca pe noi să ne mântuiască.

Și dacă am înțelege ce mare și cutremurător eveniment a fost întruparea Lui, acest singur lucru nou sub soare, când Dumnezeu S-a făcut om, raportarea noastră la acest praznic și colindele noastre și masa noastră de praznic și tot modul nostru de a fi ar fi pline de înfiorare sfântă și de candoare dumnezeiască.

Căci praznicul de astăzi nu pune accentul pe nașterea de prunci, ci pe creșterea lor în sfințenie. Nașterea Domnului cere copii sfinți de la noi și, ca noi înșine, părinții lor, să fim Sfinți. Pentru că Cel ce Se naște e Sfântul lui Dumnezeu, e Fiul Tatălui, iar viața pe care El ne-o cere e de totală dăruire lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei [Mt. 2, 1-12][9], însă, se grăbește și ea, cum s-a grăbit Evanghelia duminicii trecute, care ne-a spus esența evenimentului de astăzi: că El S-a născut din pântecele Fecioarei Maria, a Maicii Sale [Mt. 1, 18, 25]. Pentru că în prim-plan nu mai avem nașterea Lui, ci confirmarea ei prin „magii din răsărituri [μάγοι ἀπὸ ἀνατολῶν]” [Mt. 2, 1, BYZ]. Care vin în Ierusalim, conduși de steaua Lui [Αὐτοῦ τὸν ἀστέρα], și întreabă despre Împăratul iudeilor [Βασιλεὺς τῶν ἰουδαίων] [Mt. 2, 1-2, BYZ].

Și împăratul Irodis [Ἡρῴδης] îi strânge pe arhierei și pe cărturari și îi întreabă despre numele localității unde Sfinții Profeți au spus că are să Se nască Hristos [Mt. 2, 3-4]. Și ei i-au spus adevărul: în Bitleemul Iudeii, potrivit profeției Sfântului Miheas [Μιχαιας] de la 5, 1 [Mt. 2, 5-6]. Iar magii au fost conduși de steaua cea prea minunată, de Îngerul Domnului, „care mergea înaintea lor [προῆγεν αὐτούς], până, venind [ἕως ἐλθὼν], a stat deasupra, [acolo] unde era Pruncul [ἔστη ἐπάνω οὗ ἦν τὸ Παιδίον]” [Mt. 2, 9, BYZ].

Pentru că Dumnezeu ne conduce întotdeauna la El Însuși și la Biserica Sa, dacă vrem cu adevărat acest lucru. Și sunt neserioși și mincinoși cei care spun că Dumnezeu i-a condus spre cine știe ce pseudo-biserică, pentru că El nu ne conduce niciodată spre moarte, ci numai spre viață. El ne conduce întotdeauna numai spre Biserica Sa, spre singura sa Biserică, Biserica Ortodoxă, și numai demonii ne conduc spre pseudo-biserici. Căci dacă ne lăsăm înșelați de demoni, pentru că ne plac viața păcătoasă și patimile noastre, nu vom înțelege și nici accepta niciodată viața Bisericii. Pentru că viața Bisericii e o continuă omorâre a patimilor din noi, ca să trăim duhovnicește, împreună cu Dumnezeu.

Însă Magii, cei trei, care au fost călăuziți de steaua Lui, din păgâni s-au făcut creștini și vestitori ai Domnului. Pentru că ei I s-au închinat Lui și i-au adus daruri [Mt. 2, 11] și nu L-au trădat lui Irodis, ci s-au întors în țara lor ca vestitori ai Lui [Mt. 2, 12].

Despre ce se mai păstrează din darurile Magilor am scris aici[10]. Vă rog să recitiți acest articol!

Însă pe noi ne cheamă Domnul ca să ne dăruim cu totul Lui. Căci darul cel mai mare pe care I-l putem aduce lui Dumnezeu e viața noastră trăită în sfințenia Lui.

Așadar, iubiții mei, praznicul cel prea mare al zilei de azi e despre viața în sfințenie! Căci Domnul Se face Prunc pentru ca noi să trăim sfânt încă din pruncia noastră. Căci de aceea S-a făcut Prunc: ca să ne spună că El nu desconsideră nicio vârstă a vieții noastre și că, la orice vârstă, noi putem să Îi slujim Lui.

Și nu avem nicio scuză, dacă nu ne botezăm copiii de mici și nu îi învățăm să Îi slujească Lui și oamenilor. Pentru că Domnul vrea să ne învețe și în pruncie și în copilărie și în adolescență și în tinerețe și la maturitate și la bătrânețe și la adânci bătrâneți cum să Îi slujim Lui și oamenilor.

Căci la fiecare vârstă a vieții noastre noi înțelegem ceva mai mult din voia lui Dumnezeu și din relația cu El, dar El, pentru oricare vârstă, e mereu Același și ni se dăruie în mod deplin.

El Se unește cu noi, ca prunci, în apa Botezului. Se unește cu totul și ni se dă cu totul în Euharistia Sa. Însă noi, toată viața și toată veșnicia vom înțelege din ce în ce mai mult ce a făcut și face El în viața noastră, dar nu vom epuiza niciodată înțelegerea lucrării Lui cu noi.

Tocmai de aceea, nu e de ajuns să ai 18 sau 45 de ani ca să…Îl înțelegi pe Dumnezeu. Pentru că El depășește la orice vârstă puterea noastră de înțelegere și de iubire și de urmare a voii Lui.

Și e o atitudine arogantă față de cunoașterea lui Dumnezeu, aceea care afirmă că Dumnezeu „poate fi înțeles” de la o anumită vârstă.

Nu, Dumnezeu nu poate fi înțeles de la nicio vârstă, pentru că înțelegerea Lui e abis nesfârșit! Ci, din marea lui milostivire, El ne luminează pe noi ca să Îl putem înțelege întrucâtva și pentru ca să Îl iubim și să Îi urmăm Lui. Și cunoașterea Lui din Biserică, potrivit Scripturii și Tradiției, e o introducere la cunoașterea personală a lui Dumnezeu.

Și noi nu trebuie să confundăm cunoașterea Lui din cărți cu cunoașterea Lui din relația vie și neîntreruptă cu El. Pentru că ceea ce citim noi trebuie să devină conținutul relației noastre cu El, căci pe acelea trebuie să le avem în inima noastră în relația noastră cu Dumnezeu. Pentru că El ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi în interiorul persoanei noastre și nu ne sfințește „în afara” persoanei noastre sau „în veșnicie”, așa după cum fabulează protestantismul și neoprotestantismul.

Tocmai de aceea mântuirea noastră este ontologică și conștientă, e o schimbare și o transfigurare ontologică, personală, a sufletului și a trupului nostru, pentru că e o umplere conștientă a noastră de slava lui Dumnezeu. Căci noi trăim mântuirea noastră, adică toate schimbările harice din noi, cu mulțumire și cu recunoștință, fiind conștienți de ele și slăvind pe Dumnezeu pentru ele, pentru că tot ceea ce face El în noi e mântuitor.

Noi ne rugăm, postim, priveghem, citim, facem lucruri bune…dar Dumnezeu e Cel care ne schimbă prin ele. El ne schimbă prin slava Lui.

Noi ne rugăm, spunând cuvinte din sufletul nostru, dar El ne umple de slava Lui. Noi postim, abținându-ne de la cele potrivnice postului, dar El lucrează în noi curăția și frumusețea Lui duhovnicească. Căci una sunt rugăciunea și postul după aspectul lor văzut, și altceva sunt după aspectul lor nevăzut. Că noi suntem văzuți spunând cuvinte sau nemâncând anumite mâncăruri…dar nevăzutul rugăciunii și al postului e slava lui Dumnezeu care coboară în noi, pe care o simțim duhovnicește și o conștientizăm cu multă bucurie sfântă.

De aceea, orice Slujbă o trăim cu El, orice lucru îl facem cu El și orice masă o mâncăm cu Dumnezeu. Pentru că ne sfințim pentru El, ca să fim proprii Lui, știind că niciodată nu vom fi proprii Lui cu adevărat. Dar ne sfințim pentru El și ne apropiem de El cu evlavie și cu dor nespus, pentru ca să ne împărtășim cu Domnul nostru și să avem viață în noi, viața Lui cea veșnică.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, mă bucur că v-ați spovedit și împărtășit tot mai mulți în acest dumnezeiesc post și că, și astăzi, v-ați umplut de slava lui Dumnezeu! Căci așa după cum v-am tot spus și v-o repet mereu, nu există bucurie mai mare pentru un Preot, decât aceea de a-i vedea pe cei credincioși spovedindu-se și împărtășindu-se. Pentru că de aici începe toată viața liturgică și bisericească autentică a unui ortodox.

Dacă te spovedești și te împărtășești des, atunci te umpli de multă iubire pentru Dumnezeu și îți place viața curată, îți place să dăruiești, să faci milostenie, să postești, să citești cărți sfinte, să vorbești lucruri duhovnicești. Căci Domnul, prin unirea cu El, ne învață toate aceste lucruri prin iubirea pentru El. El ne învață să Îl iubim și cum să Îl iubim: făcând numai bine.

Și de aceea eu insist pe acest început bun, adică pe spovedire și împărtășire deasă, pentru că vreau să trăiți bisericește viața dumneavoastră și nu lumește.

Vă doresc multă bucurie și pace și înțelepciune în viața dumneavoastră! Dumnezeu să binecuvinteze viețile și mesele noastre de sărbătoare și să ne învețe să fim buni și milostivi în tot ceea facem! La mulți ani și numai bine! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 21 decembrie 2016, zi de miercuri, înnorată, cu 1 grad la ora 10.00.

Sfânta Icoană a Nașterii Domnului de deasupra a fost pictată de Sfântul Andrei Rubliov și am preluat-o de aici: http://nektolukas.ru/wp-content/uploads/2009/01/rozdestvo-hristovo_rublev.jpg.

A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov.

A fost pictată în anul 1405, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov#/media/File:Nativity_(15th_c.,_Annunciation_Cathedral_in_Moscow).jpg.

[2] Cf. Simbolului de la Nicea, apud Enchiridion symbolorum et definitionum, ed. Henricus Denzinger, Ed. Sumtibus Stahelianis, Wirceburgi, 1854, p. 9.

[3] Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, vol. 2, trad. din l. engl., introd. și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007, p. 98.

Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/23/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-2/.

[4] Idem, p. 98-99.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Irenaeus.

[6] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 404. A se vedea și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1492/sxsaintinfo.aspx.

[7] Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://2.bp.blogspot.com/-4X0-OwybLgk/T6wcmj0Ba7I/AAAAAAAAEGI/9EOW0Kw-fjY/s1600/DSC01817.JPG.

[8] Prima Sfântă Frescă e de aici: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/originals/1e/80/1b/1e801ba5f9c97ef2015703f3ecf619ae.jpg, a doua e de aici: http://www.golden-ship.ru/_ph/272/2/582321788.jpg.

[9] Cf. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 309.

[10] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/12/26/posteritatea-darurilor-celor-trei-magi/.

Iubiții mei[1],

după cum ne spune și titlul predicii, duminica aceasta vestește marele praznic al duminicii viitoare. Ea vestește Nașterea Domnului.

Căci azi îi pomenim pe toți Sfinții Părinți ai Vechiului Testament, de la Sfântul Adam, Protopărintele nostru, și până la Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului[2], iar Evanghelia zilei a fost primul capitol din Evanghelia după Matteos, în care avem „cartea nașterii lui Iisus Hristos [βίβλος γενέσεως Ἰησοῦ Χριστοῦ]” [Mt. 1, 1, BYZ], adică genealogia Sa umană, dar și evenimentul capital al mântuirii noastre: nașterea Domnului din Preacurata Fecioară Maria.

Și Sfântul Matteos vorbește în mod concis, dar fundamental despre nașterea Domnului, spunându-ne: „Și nu o cunoștea pe ea [καὶ οὐκ ἐγίνωσκεν αὐτὴν], până ce a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut [ἕως οὗ ἔτεκεν τὸν Υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον]; și a chemat numele lui Iisus [καὶ ἐκάλεσεν τὸ ὄνομα αὐτοῦ Ἰησοῦν]” [Mt. 1, 25, BYZ].

– Cine nu o cunoștea pe ea, pe Născătoarea de Dumnezeu?

– Sfântul și Dreptul Iosif, Logodnicul ei.

– Ce înseamnă verbul „a cunoaște” în această situație?

– Are înțelesul din Fac. 4, 1, unde ni se spune: „Și Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa, și, zămislind, l-a născut pe Cain [Αδαμ δὲ ἔγνω Ευαν τὴν γυναῖκα αὐτοῦ καὶ συλλαβοῦσα ἔτεκεν τὸν Καιν]” [LXX]. Dar, trebuie să subliniez acest lucru, a-ți cunoaște femeia, în Scriptură, nu se reduce doar la actul sexual, din cauza căruia soția ta rămâne gravidă, ci el exprimă întreaga intimitate a celor doi soți. Căci atunci când îți cunoști soția, o cunoști sub toate aspectele vieții ei, și sufletește și trupește, în orice moment al zilei și al nopții, pentru că te intimizezi cu ea în toate aspectele vieții conjugale.

Și când Matteos ne spune: „și [Iosif] nu o cunoștea pe ea”, pe Maria, înseamnă că nu avea intimitate conjugală cu ea. Nu se apropia de ea ca de o soție adevărată, pentru că el fusese logodit cu ea tocmai pentru ca să păzească fecioria ei.

Și nu a cunoscut-o „până ce a născut” înseamnă că ea a născut fiind Fecioară. Pentru că ea nu L-a zămislit pe Domnul cu Sfântul Iosif, ci, așa cum ne spune Mat. 1, 18: „logodindu-se Maica Lui, Maria, [cu] Iosif [μνηστευθείσης τῆς μητρὸς Αὐτοῦ Μαρίας τῷ Ἰωσήφ], mai înainte să vină ei împreună [πρὶν ἢ συνελθεῖν αὐτούς], s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt [εὑρέθη ἐν γαστρὶ ἔχουσα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]”.

Și aici, la Mat. 1, 18, expresia:  „mai înainte să vină ei împreună [πρὶν ἢ συνελθεῖν αὐτούς]” e sinonimă cu expresia: „și nu o cunoștea pe ea [καὶ οὐκ ἐγίνωσκεν αὐτὴν]” din Mat. 1, 25. Pentru că înainte să vină împreună înseamnă fără să fi existat o apropiere sexuală între Iosif și Maria. Pentru că zămislirea Domnului în pântecele ei a fost mai presus de fire, dumnezeiască, nestricând fecioria ei, pentru că Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Și-a construit trup din Preacurata Fecioară Maria.

– De ce însă Scriptura nu ne vorbește în mod explicit de acțiunea întregii Treimi în zămislirea Domnului?

– Pentru că Scriptura are obiceiul, uneori, să amintească doar o persoană a Treimii și, prin ea, noi suntem invitați să înțelegem întreaga Treime. Căci atunci când Sfântul Matteos ne spune: „s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt [εὑρέθη ἐν γαστρὶ ἔχουσα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]” [Mat. 1, 18], prin expresia „din Duhul Sfânt” nu ne spune că „S-a întrupat Duhul Sfânt” în pântecele Mariei, ci că El, Duhul Sfânt, a conlucrat la zămislirea Fiului din Fecioară.

Însă Duhul Sfânt conlucrează din veci și pentru veci dimpreună cu Fiul și cu Tatăl, pentru că Dumnezeul nostru e tripersonal și nu monopersonal. Și așa cum la începutul Scripturii, în expresia: „în[tru] început a făcut Dumnezeu cerul și pământul [ἐν ἀρχῇ ἐποίησεν ὁ Θεὸς τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν]” [Fac. 1, 1, LXX], noi nu înțelegem doar o persoană a Treimii, ci pe întreaga Treime ca fiind Creatoarea a tot ce există, tot la fel și aici, prin evidențierea numai a Sfântului Duh în actul zămislirii Fiului este înțeleasă întreaga Treime. Și așa trebuie să înțelegem întreaga Scriptură și întregul cult al Bisericii: ca referindu-se la Dumnezeul treimic, chiar dacă, uneori, se vorbește doar de una sau de două dintre persoanele Treimii. Pentru că niciodată o persoană a Treimii nu săvârșește ceva în separație/ în indiferență față de celelalte două, ci numai împreună, prin conlucrarea tuturor celor trei persoane dumnezeiești.

Așadar, Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Și-a construit trup în uterul Fecioarei Maria și de aceea, El, Iisus Hristos, este Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Dumnezeu și om în același timp, și nu „un simplu om”. Din acest motiv, pentru Biserica lui Dumnezeu, Fecioara Maria nu este „mama unui om”, ci e Născătoarea de Dumnezeu, pentru că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria. Și El S-a întrupat mai presus de fire în uterul ei, nestricând fecioria Maicii Sale prin nașterea Sa, pentru că El S-a născut din ea mai presus de fire. Iar Maica lui Dumnezeu, tocmai pentru că a fost Fecioară mai înainte de naștere, în naștere și după nașterea Domnului din ea, este Pururea Fecioară și Împărăteasa întregii creații, așa după cum au profețit fiii lui Core despre ea: „Stătut-a Împărăteasa din cele de-a dreapta Ta, [fiind] îmbrăcată în îmbrăcăminte împletită cu aur [și] înfrumusețată [παρέστη ἡ Βασίλισσα ἐκ δεξιῶν Σου ἐν ἱματισμῷ διαχρύσῳ περιβεβλημένη πεποικιλμένη]” [Ps. 44, 10, LXX]. Pentru că frumusețea ei este cea lăuntrică, fiind aceea că ea e plină de toată virtutea și de slava lui Dumnezeu ca nicio altă făptură din cer și de pe pământ.

De aceea, praznicul nașterii Domnului nu este doar mărturia explicită a faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, ci acest praznic dumnezeiesc mărturisește și faptul că cea care L-a născut pe Domnul e Împărăteasa și Stăpâna întregii creații, pentru că, prin viața ei cea cu totul sfântă și fără de păcat, Fecioara Maria S-a făcut Născătoare de Dumnezeu.

Pentru că sfințenia Născătoarei de Dumnezeu nu este „o minune unilaterală” a lui Dumnezeu, întrucât Fiul „avea nevoie să Se nască din cineva”, ci sfințenia ei este minunea conlucrării ei cu Dumnezeu. Pentru că Fecioara Maria și-a dorit cu toată ființa ei să Îi slujească lui Dumnezeu și Dumnezeu a întărit-o în toată nevoința ei îndumnezeitoare. Mai pe scurt: Dumnezeu a conlucrat cu Maica Domnului la mântuirea ei, cum conlucrează cu fiecare dintre noi. Iar biruința ei împotriva a tot păcatul a fost o biruință interioară, personală, ajutată fiind de Dumnezeu întru toate, pentru că viața ei a fost, în întregime, o împreună-lucrare cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și de aceea, pe drept cuvânt, Împăratul a poftit frumusețea [ἐπεθύμησεν ὁ Βασιλεὺς τοῦ κάλλους] [Ps. 44, 12] ei, pentru că „toată slava fiicei Împăratului [era] înăuntru [πᾶσα ἡ δόξα αὐτῆς θυγατρὸς Βασιλέως ἔσωθεν]” [Ps. 44, 14] ei. Și poftirea lui Dumnezeu e mai presus de orice patimă, pentru că El poftește, El iubește nespus curăția și sfințenia, faptul ca omul să fie un locaș duhovnicesc al Lui.

De aceea, Pururea Fecioara Maria și Împărăteasa a toată făptura e locașul rațional cel veșnic al lui Dumnezeu, pentru că în pântecele ei a fost cuprins, în mod trupește, Cel de necuprins după dumnezeirea Lui, și ea este mai încăpătoare și mai desfătată decât toate cerurile. Iar noi, fiecare dintre noi, suntem chemați la același lucru: la purtarea în noi a lui Dumnezeu prin slava Lui, pentru ca să ne facem locașuri duhovnicești ale lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, fiecare dintre noi putem trăi în adâncul nostru Nașterea Domnului, Botezul Lui, predicarea Lui, minunile Lui, Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la cer și continua prezență a Treimii, prin slava Ei, în noi, pentru că toate acestea le retrăim duhovnicește în noi înșine.

Pregătirea noastră prin post și rugăciune și milostenie pentru acest praznic dumnezeiesc a avut și are drept scop tocmai pe acela de a ne face inima sensibilă, copilăroasă, bună…pentru ca să ne întâlnim cu Fiul lui Dumnezeu, Care a acceptat să fie Prunc neajutorat, pentru ca să ne învețe și pe noi că creșterea duhovnicească trece prin toate fazele maturizării.

Căci Domnul știa că noi avem nevoie de un exemplu viu, cuceritor, acaparator cu totul, de viețuire creștină. Și pentru aceasta S-a făcut exemplul nostru absolut de viață duhovnicească, pentru ca noi să creștem pe fiecare zi în urmarea Lui interioară. Pentru că noi Îl urmăm pe El schimbându-ne mereu în noi înșine, prin slava Lui, și creșterea noastră duhovnicească e o continuă maturizare sfântă.

Însă, fiecare dintre noi, am început la un moment dat creșterea duhovnicească.

– Când?

– Odată cu Botezul nostru! Pentru că atunci ne-am născut din nou [In. 3, 5], ne-am născut din Dumnezeu [In. 1, 13], adică prin slava Lui, care ne-a umplut pe noi…și de atunci creștem întru El. Și de praznicul acesta, când vorbim de nașterea Lui, noi, în mod inevitabil, ne gândim la nașterea noastră trupească, din mamele noastre. Dar, mai cu seamă, de acest praznic ar trebui să ne gândim la nașterea noastră din cer, de la Dumnezeu, adică la Botezul nostru, care este adevărata noastră naștere. Pentru că, prin nașterea trupească, cea din mamele noastre, noi am intrat în lume, dar prin a doua naștere, cea a Botezului, noi am intrat în Biserica Lui și ne-am făcut mădulare duhovnicești ale Sale, pentru că ne-am umplut de slava Împărăției Sale.

Iar rolul genealogiei de la Matteos 1 este acesta: ca să se arate că Iisus Hristos, după umanitatea Sa, este fiul lui Avraam [Mt. 1, 1], al Patriarhului celui credincios lui Dumnezeu, care s-a încrezut în Dumnezeu și s-a lăsat condus de Dumnezeu în viața lui. Și că familia creștină din care te naști e foarte importantă pentru dezvoltarea ta duhovnicească. Dar, dacă familia ta nu e creștină, acest lucru nu trebuie să îl consideri „un handicap”, pentru că tu, ca membru al Bisericii, faci parte din marea familie a tuturor celor credincioși, care, de la Sfântul Adam și până azi Îi slujesc lui Dumnezeu în toată viața lor.

Și Dumnezeiasca Biserică, înainte de nașterea Domnului, îi trece în revistă, în mod nominal, pe toți Sfinții Vechiului Testament. Pentru ca să ne arate că Dumnezeu, și înainte și după nașterea Lui, a avut și are parteneri de dialog, pentru că credința este un dialog continuu cu Dumnezeu, asumat ca însăși esența vieții noastre personale.

Iar Sinaxarul duminicii de azi, al duminicii pregătitoare a praznicului Nașterii Domnului, ne spune care sunt Sfinții lui Dumnezeu din vechime, de dinainte de întruparea Lui. Sfinți pe care i-am trecut în revistă în predica de anul trecut[3].

Și în predica de anul trecut, pe care vă rog să o recitiți, veți găsi numele lor, ale Sfinților Vechiului Testament, așa după cum sunt ele în LXX sau în Septuaginta, care este adevărata versiune ortodoxă a Vechiului Testament. Și dacă vreți să le pronunțați în mod corect numele acestor Sfinți ai lui Dumnezeu, trebuie să învățați adevărata lor pronunție, pe care am arătat-o acolo și care e conformă LXX.

Așadar, Biserica lui Dumnezeu își asumă pe toți Sfinții Lui din toate secolele istoriei, și cărțile aghiologice ale Bisericii cuprind viețile, nevoințele, minunile și teologia lor. Iar nouă, Dumnezeu, ne cere să îi cunoaștem pe Sfinții Lui, pentru că de la ei trebuie să învățăm teologia pe care El le-a revelat-o lor, să îi cinstim pe ei, să ne rugăm lor și să păstrăm toate locurile unde ei s-au nevoit și s-au arătat oamenilor în mod minunat.

Adică să îmbinăm în viața noastră cunoașterea Sfinților cu cinstirea lor și cu rugăciunea față de ei, și să mergem în locurile unde ei s-au nevoit ca la niște cărți ale înduhovnicirii noastre. Pentru că în cele rămase de la ei noi putem citi chipul lor duhovnicesc, profunzimea vieții lor cu Dumnezeu, care ne îmbogățește și pe noi.

Căci orice detaliu despre Sfinții lui Dumnezeu este o recunoaștere a prezenței Lui în viața lor, și, în același timp, prin orice detaliu al vieții lor noi ne verificăm viața noastră.

– Ce înseamnă să ne verificăm viața față în față cu Viețile Sfinților?

– Să vedem diferențele dintre ei și noi! Să vedem cum se rugau ei, cum posteau ei, cum slujeau ei lui Dumnezeu și oamenilor, cum suportau ei nedreptatea de la oameni, șicanele demonilor și intemperiile de tot felul și cum le suportăm noi. Pentru că astfel ne vedem neputința, ne vedem neștiința, ne vedem slăbiciunile de tot felul, vedem ce nu suntem…pe lângă prea- frumoșii și preasceticii Sfinți ai lui Dumnezeu.

Pentru că unul dintre motivele principale pentru care ne înfumurăm, ne mândrim, ne lăudăm în mod păcătos e acela că ne comparăm…cu unii care ni se par nouă că fac mai puțin decât noi. Și comparându-ne cu ei, ni se pare că „stăm bine”. Dar dacă începem să cunoaștem multe vieți ale Sfinților lui Dumnezeu, dacă le cunoaștem scrierile și viețile, nevoințele lor și vederile lor extatice, atunci înțelegem că nu…suntem nimic pe lângă ei. Înțelegem că cerințele lui Dumnezeu de la noi sunt mari, colosale, iar Sfinții Lui le-au împlinit la cote înalte, bulversante, impresionante, care ne umplu de smerenie.

Așadar, nu multa știința teologică te face să fii mândru, nu viața duhovnicească te înfumurează, ci puțina știință teologică și puțina experiență duhovnicească te fac să ai „o bună părere despre tine însuți”. Însă, când crești în teologie și în sfințenie, înțelegi că toate sunt darul lui Dumnezeu și că El e izvorul a toată înțelegerea și sfințirea noastră și că fără El nu putem face nimic, nici cel mai mic lucru. Și că nu avem pentru ce ne mândri și pentru ce ne făli în fața Lui și a oamenilor, pentru că toate sunt de la El, atât cele trupești, cât și cele duhovnicești ale noastre. Ci, dimpotrivă, pe cât te sfințești mai mult, pe atât Dumnezeu e tot mai mult centrul vieții tale, iar tu te ștergi din ce în ce mai mult în fața Lui, văzându-te rob netrebnic și păcătos și orb și înfumurat, pentru că a fi credincios înseamnă a le vedea pe cele tainice și dumnezeiești ale lui Dumnezeu.

Însă noi, care stăm numai în cele lumești și nu avem decât arareori gândul la El, cum să fim văzători ai tainelor Lui? Căci văzătorii de Dumnezeu sunt cei care se umplu pe fiecare zi de luminările lui Dumnezeu și de vedeniile Lui cele preasfinte. Văzătorii de Dumnezeu află de la El adevărata teologie, pentru că află de la El adevărata viața duhovnicească. Și viața cu Dumnezeu e o viață plină de slava Lui, în care El te învață mereu cele ale Sale. Și dacă Dumnezeu te învață să fii teolog și credincios și milostiv și iertător, cine ne poate fi un profesor mai bun decât El?

De aceea, iubiții mei, insist adesea în fața dumneavoastră pe faptul că viața cu Dumnezeu este o continuă intimizare cu El, este o continuă învățare a noastră de către El și o continuă înfrumusețare duhovnicească a noastră de către El. Că aici, la Biserică, noi nu venim ca la teatru, că aici nu avem de-a face cu un spectacol care e menit să ne emoționeze pasager, ci aici, la Biserică, noi venim pentru ca să ne schimbăm interior pe fiecare zi. Pentru că Slujbele Bisericii ne umplu de slava lui Dumnezeu, care schimbă fundamental adâncul ființei noastre.

Noi ne apropiem de Dumnezeu, de Soarele dreptății noastre, ca El să ne umple cu razele slavei Lui celei veșnice. Și dacă ne rugăm Lui și dacă ne spovedim Lui și dacă ne împărtășim cu El și dacă Îi mulțumim Lui pentru toate cele ale vieții noastre și ale întregii lumi, atunci noi ne lăsăm modelați ca ceara de focul slavei Sale.

Căci Hristos, Domnul nostru, e închipuit de orice lumânare aprinsă și de orice candelă aprinsă, vie. Și cum lumânarea arde ca să ne lumineze și să ne încălzească, tot la fel Domnul nostru, pe Care Îl vedem acum ca Prunc veșnic în mijlocul nostru, a venit în lume ca să fie Lumina noastră veșnică și Cel care ne încălzește cu focul dragostei Sale.

Însă lumânarea luminează pe măsură ce arde și încălzește. Ea se consumă luminându-ne, pentru ca să ne facă să putem să mergem în noaptea acestei vieți călăuziți de ea. Pruncul cel dumnezeiesc, în mijlocul nostru, a fost ca o lumânare care S-a consumat până la ultima picătură pentru noi sau ca bobul de grâu care a fost pus în pământ ca să moară…Dar El, Pruncul cel veșnic, Fiul Tatălui, a înviat din morți a treia zi, cu trupul Său transfigurat, făcându-se începutul celor înviați din morți, pentru ca să ne arate nouă că, dacă urmăm exemplul Lui, și ne consumăm ca o lumânare aprinsă, frumoasă toată viață, vom învia cu trup duhovnicesc, plin de slava Lui, aidoma umanității Sale transfigurate.

Adică nu pierdem nimic dacă dăm milostenie, nu pierdem nimic dată trăim sfânt în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, nu pierdem nimic când suntem nedreptățiți, pentru că adevărata noastră viață e aceea de înviați din morți. Și când vom învia din morți și trupește, pentru că acum suntem vii duhovnicește, atunci vom fi plini de slava Lui Dumnezeu, aceea care s-a pogorât în noi datorită oricărui lucru bun făcut de noi în viața noastră.

Căci slava lui Dumnezeu se pogoară în noi și când citim și când ne rugăm și când muncim și când creăm ceva și când dăm milostenie și când iertăm și când suntem îngăduitori cu neputințele oamenilor și când căutăm pacea între oameni și când ne smerim și ne curățim de tot păcatul. Orice lucru bun, orice virtute, orice dar al lui Dumnezeu sporește în noi slava Lui și păstrează în noi slava Lui, pentru că slava Lui stă doar în cel care împlinește voile lui Dumnezeu.

Și voia lui Dumnezeu e și pocăința și milostenia și facerea de bine și iertarea și rugăciunea pentru toți oamenii și slujirea zilnică a lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că în relația noastră cu oamenii se vede iubirea noastră față de El, și iubirea Lui din noi e aceea care îi convinge pe oameni că viața cu Dumnezeu e viața autentică, e adevărata viață a oamenilor.

Așadar, dacă căutăm alimente biologice, nemodificate genetic, pentru că vrem să mâncăm sănătos, dacă ne place muntele, dacă ne place plimbarea, dacă ne place aerul bun și dacă ne place vegetația prosperă, atunci trebuie să ne placă și mâncarea duhovnicească autentică. Adică trebuie să ne placă adevărata teologie a Bisericii și consecințele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale Sfintelor ei Slujbe în viața noastră.

Pentru că nu putem amesteca adevărul cu minciuna și nici viața cu moartea. Și dacă ne place viața și vrem viața cea veșnică, atunci cu Dumnezeu, în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă, o trăim încă de acum. Căci Biserica e împreuna-locuire cu Dumnezeu și împreuna-lucrare cu Dumnezeu. Fiindcă aici, în Biserică, noi locuim, noi stăm înaintea Lui și cu El, pentru ca să ne umplem de viața Lui și să lucrăm, dimpreună cu El, toate ale vieții noastre.

De aceea, venitul la Biserică este mai mult decât neapărat, pentru că aici, în Casa Lui, noi stăm înaintea Lui, ca împreună robi ai Lui și împreună frați întru El, și învățăm să conviețuim și să ne rugăm împreună și să nădăjduim la a trăi împreună în Împărăția Lui cea veșnică. Și după cum, într-o casă, dacă membrii familiei nu se întâlnesc în mod zilnic și nu vorbesc și nu lucrează și nu mănâncă împreună, încep să se răcească unii de alții, tot la fel și aici, în Biserică, cine nu vine regulat la Biserică se răcește/ se depărtează/ se autoexclude din comuniunea Bisericii. Pentru că Dumnezeu vrea să vorbească cu noi în mod zilnic și să ne învețe pe ale Sale, și El ne învață pe cele ale Sale prin toată Slujbele și prin întreaga viață a Bisericii Sale.

Așa că noi, aici, nu suntem spectatori la Slujbe, ci împreună-lucrători la schimbarea noastră, a tuturor. Pentru că fiecare împreună cu Dumnezeu și ajutându-ne în mod reciproc, noi ne schimbăm interior și ne schimbăm unii pe alții, pentru că viața lui Dumnezeu coboară în noi și rămâne în noi.

Dar pentru ca să ne schimbăm continuu trebuie să fim rugăciune continuu, să fim iubire, să fim dăruire, să fim prietenie în mod continuu, ca prin exemplul nostru, Dumnezeu să fie căutat și ascultat și iubit și de alți oameni, care acum sunt necredincioși. Pentru că noi suntem luminile care atrag și pe cei din întuneric, noi suntem glasul adevărului în această lume, noi suntem mireasma mântuirii lui Dumnezeu, noi suntem florile Lui cele frumoase, care încălzim inimile oamenilor. Noi, oamenii Bisericii, de la mic și până la mare, suntem lumina acestei lumi și ea trebuie să lumineze cu putere în fața celor necredincioși.

Pentru că numai astfel praznicul acesta este relevant pentru societatea românească și pentru întreaga lume. Dacă creștinii sunt văzuți ca oameni frumoși și buni, integri și primitori, atunci ei sunt relevanți pentru lumea asta, pentru că arată că sunt altfel decât majoritatea. Dar dacă ne pierdem în mijlocul lumii și nu mai luminăm ca oameni ai Bisericii, atunci suntem vetuști pentru lume, căci și lumea e învechită pentru ea însăși.

Căci ce face lumea zi de zi? Mănâncă, se distrează, trăiește ca și când ar fi veșnică. Însă, în mijlocul ei, creștinii nu mănâncă ca lumea, nu se distrează ca lumea și nu se cred veșnici pe acest pământ. Ci creștinii mănâncă postind, se distrează duhovnicește, cuvios, și au conștiința că sunt muritori. Dar, în același timp, că viața de acum e pridvorul Împărăției lui Dumnezeu, pentru că toți vom învia și ne vom schimba cu schimbare duhovnicească. Dar unii spre viață veșnică și alții spre moarte veșnică. Căci, deși învierea va fi universală, nu vom merge toți în Rai, ci numai cei care suntem proprii lui.

Și pentru ca să fim proprii Raiului trebuie să fim acum Sfinții Bisericii. Sfinții de zi cu zi ai Bisericii. Căci așa se trăiește sfânt în fața lui Dumnezeu: în fiecare zi a vieții noastre.

De aceea, iubiții mei, să așteptăm praznicul cel mare al Nașterii Domnului cu casele primitoare, dar, în primul rând, cu sufletele curate și frumoase! Să avem masă de praznic, dar, mai întâi, suflet de praznic! Să avem colinde în sufletul nostru, să avem rugăciune în sufletul nostru, să ne umplem de delicatețe și curăție, pentru că astfel vom putea să vestim tuturor că Domnul nostru S-a făcut Prunc, pentru ca pe noi să ne facă curați la inimă!

Vă doresc multă bucurie, multă pace în această săptămână sfântă, și ca fiecare dintre noi să trăim nașterea Domnului ca pe o bucurie plină de curăție și de veselie sfântă! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 15 decembrie 2016, zi de joi, cu soare, – 5 grade.

[2] Cf. Sinaxarului zilei. A se vedea: Mineiul pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 259-260.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/18/predica-la-duminica-dinaintea-nasterii-domnului-2015/.

Iubiții mei[1],

cu două săptămâni înainte de Nașterea Domnului, când îl pomenim pe Sfântul Patriarh Avraam ca strămoș după trup al Domnului Hristos[2], Evanghelia zilei ne cheamă pe toți la cina cea mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Bisericii, care este preambulul celei dintru Împărăția Lui. Pentru că cine vine mereu și mănâncă din Cina cea mare a Domnului, adică din Trupul și Sângele Lui euharistice, acela are viață veșnică și Domnul îl va învia în ziua cea de apoi [In. 6, 54] la viața cea veșnică cu El. Și cine Îl mănâncă euharistic pe Domnul Cel răstignit și înviat, Cel plin de slava Lui, va trăi pentru El [In. 6, 57].

Căci Domnul a ținut cont, în toate cele ale Bisericii Sale, de nevoile noastre duble, sufletești și trupești. A ținut cont de faptul că noi suntem trup și suflet. Și El ni S-a dat nouă și ca cuvânt și ca înțeles, și ca icoană și ca profunzime a icoanei, cât și ca mâncare și băutură sfinte, în care noi ne unim cu El la modul esențial, fundamental, în lăuntrul nostru.

Pentru că și trupul și sufletul nostru trebuie să se sfințească, să se transfigureze. Și de aceea noi avem nevoie să venim la Biserică și să mâncăm hrană dublă, trupească și duhovnicească în același timp, pentru ca să avem viață întru noi.

Avem nevoie să ascultăm și să fim învățați cuvintele lui Dumnezeu și pe cele ale Sfinților Lui, pentru ca să simțim în cuvintele Lui puterea slavei Sale. Căci cuvintele Lui nu sunt simple vorbe, ci au un ocean de taină în spatele lor.

Tot la fel, ochii și mintea noastră au nevoie de cuvinte, după cum au nevoie și de imagini. Iar Sfintele Icoane sunt cuvinte pictate, sunt transpuneri ale Împărăției în imagini profunde, vii, duhovnicești, pentru ca noi să ne umplem de dorul după Dumnezeu și după a le urma Sfinților Lui. Căci ce fac cuvintele, fac și imaginile sfinte: ne coboară în taina lui Dumnezeu. Și noi nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul cuvintele Lui, pentru că am fi niște ipocriți lamentabili, după cum nu putem să spunem nici că înțelegem cu totul transpunerile Sale iconice și ale Sfinților Lui, pentru că nu putem să facem asta.

Ci atât prin cuvinte, cât și prin imagini,  noi suntem conduși în cele de taină ale lui Dumnezeu, suntem conduși în Împărăția Lui, suntem puși la masă cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, pentru ca să învățăm comuniunea și pacea, bucuria și veselia întreolaltă. Pentru că suntem, în același timp, în trup și suntem mărginiți la cât putem să mergem și să vedem, dar, prin suflet, suntem deschiși spre o experiență tot mai mare și mai copleșitoare, pentru că sufletul nu e mărginit de nimic din lumea aceasta, ci el poate să contemple toate în slava lui Dumnezeu.

Spațiul Bisericii, al Bisericii ca locaș de cult, în care noi ne strângem să Îi slujim Domnului, e limitat sub aspect văzut. Dar nevăzutul Bisericii e imens și el se deschide cu totul sufletului nostru, dacă ne deschidem cu totul Lui. Pentru că nevăzutul Bisericii e slava Lui, a Dumnezeului nostru treimic, și Sfinții și Îngerii Lui, care slujesc împreună cu noi. Nevăzutul Bisericii e Dumnezeu și toată Împărăția Lui. Și de aceea el e inimaginabil de mare pentru noi.

La fel, Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii, după aspectul ei văzut, încape în gura unui Potir. Noi Îl mâncăm pe El, Cel adevărat și Preasfânt, pe Dumnezeul nostru, în forma aceasta iconomică a împărtășirii. Pentru că numai astfel L-am putea înghiți pe Cel de necuprins. Dar cine Îl poate cuprinde pe Dumnezeul slavei, Cel peste toate și mai presus de toate, Care ține toate și e viața întregii făpturi? Cum ne-am fi împărtășit cu El, cu Stăpânul și Domnul nostru, dacă El nu ne-ar fi îngăduit, știind neputința și slăbiciunea noastră, să ne împărtășim cu El astfel, în formă redusă, concentrată?

Sfântul Ioannis Teologul, în finalul Evangheliei sale, ne spune că „sunt și multe altele câte a făcut Iisus, care, dacă aveau să fie scrise câte una [în parte], gândesc [că] nici lumea însăși [nu ar putea] să cuprindă cărțile care sunt scrise” [In. 21, 25, BYZ]. De unde înțelegem că Evangheliile sunt o infimă parte din ce a făcut și a spus Domnul fiind în trup, printre noi și cu noi, oamenii. Tot la fel, Scriptura însăși, în integralitatea ei – chiar dacă nouă, din cauza lenei, ni se pare mare, enormă – , e totuși o carte ca pentru noi, oamenii și nu reprezintă tot ce a făcut și face Dumnezeu cu oamenii.

Iar cărțile exegetice ale Sfinților Părinți la Scriptură ne spun, în cor, că Scriptura asta, deși atât de mică în comparație cu lucrarea lui Dumnezeu în lume, e atât de concentrată, cuprinde atât de multe taine, încât, după 2.000 de ani de exegeză patristică noi suntem de-abia la început cu înțelegerea ei. Că, oricât de mult am înțelege-o noi, ea rămâne o taină pentru noi și pentru Biserica Sa și pe care o cinstim ca atare. După cum cinstim ca atare toate Tainele și Slujbele Bisericii, în care El, Dumnezeul nostru treimic, lucrează pe toate cele ale Lui pentru mântuirea noastră.

Fiindcă taina, profunzimea, abisalitatea slujirii și a vieții Bisericii nu constă în cuvinte, imagini, slujbe, clădiri, ci în slava lui Dumnezeu care stă în spatele cuvintelor, imaginilor, slujbelor, clădirilor eclesiale.

Taina Bisericii e Dumnezeu Însuși și prezența Lui cu noi, aici și acum și pentru veci, fără de care nimic nu se face în Biserică și în lume.

Căci de aceea Biserica spune cu vârf și îndesat că nu există autonomie a omului și a lumii în ansamblul ei. Omul nu e creat de Dumnezeu ca să facă tot ce-i trece prin cap. El nu a fost creat de Dumnezeu pentru ca să fie iresponsabil, zurliu și despotic. Ci El a fost creat ca un stăpân cuviincios, duhovnicesc peste lume, pentru ca să păzească și să protejeze lumea, să o sfințească prin rugăciunea și munca lui.

Și vedem cu toții, că atunci când omul poluează apa, aerul, propria lui viață, când distruge relațiile dintre habitate, când se comportă samavolnic cu creația, nu câștigă decât moarte. Dar acolo unde el e în comuniune cu natura, unde o respectă și o ține în frumusețea ei adâncă, creația e o minune, e o frumusețe vie și un loc prielnic, bun, avantajos pentru om.

Însă viața Bisericii e cea care îl învață pe om să vadă cuvintele, să vadă iconic, să vadă doxologic viața și relația noastră cu Dumnezeu. Viața Bisericii îl învață pe om să caute mirosurile cuvioase, profunde, ale tămâii și ale mirului și să atingă Sfintele Moaște cu venerație, pentru că ele sunt carne transfigurată, carne mai presus de timp și de deșertăciune, pentru că s-a umplut de slava lui Dumnezeu.

V-ați pus vreodată întrebarea de ce Sfânta Masă, aceasta, a altarului, e îmbrăcată ca o femeie evlavioasă? De ce are ea atâtea fuste pe ea, adică atâtea veșminte? Și de ce noi le păstrăm curate și frumoase? Pentru că veșmintele Sfintei Mese ne spun că taina lui Dumnezeu e taină adâncă, că la ea se merge din înțelegere în înțelegere fără ca să o epuizăm vreodată, însă, în același timp, cunoașterea lui Dumnezeu e plină de frumusețe, de curăție, de bunătate. Și că noi, fiecare dintre noi, care suntem mădulare vii ale Bisericii, trebuie să devenim cu toții niște sfinte mese ale lui Dumnezeu, pe care El Se aduce jertfă. Pentru că trebuie să facem din sufletul nostru altarul de jertfă al lui Dumnezeu, dar, în același timp, și locașul unde El locuiește plin de slava Lui și ne inundă cu totul.

Și dacă devenim niște altare duhovnicești sau niște fecioare cuvioase în sufletele noastre, atunci ne temem de tot păcatul, de toată întinarea, de toată spurcăciunea, pentru că vrem să fim cu totul ai lui Dumnezeu și nu ai veacului care trece.

De ce n-avem noi timp să venim la Cina Domnului? Ce ne reține pe noi ca să facem acest drum sfânt? Și Domnul, în mod parabolic și realist în același timp, expune motivele noastre puerile. Falsele noastre motive pentru care nu avem timp de El.

Căci unii invocăm iubirea față de pământ, față de posesiunile pe care le avem, față de afacerile noastre, față de serviciile noastre (Lc. 14, 18), alții invocăm iubirea față de animale (Lc. 14, 19), iar alții iubirea față de oameni (Lc. 14, 20). Și serviciul, casa, familia, invocăm noi, ne stau în cale și nu avem timp ca să venim să ne împărtășim cu Domnul.

Însă toate aceste iubiri pretextate de noi nu exprimă adevăratul nostru motiv pentru care nu vrem să venim la Dumnezeu. Căci adevăratul motiv pentru care nu vrem să venim este că…nu Îl iubim! Nu Îl iubim și punct!…

Căci dacă L-am iubi, nimeni nu ne-ar putea sta împotrivă, fie că ar fi vorba de oameni, de demoni sau de vremuri. Am face cumva, i-am dibla pe toți, și tot am ajunge la El și ne-am împărtăși cu El. Lucru pe care îl vedem că l-au făcut Sfinții Lui în timpul persecuțiilor. Căci ei, cu toată prigoana, cu toată moartea evidentă de pe ulițe și străzi, cu toate opreliștile, ei trăiau ortodox, se rugau, făceau milostenie, se împărtășeau cu Domnul, deși știau că, în orice clipă, pot fi prinși și martirizați. Și aceasta, pentru că Domnul, pentru ei, era mai important decât viața lor. Domnul reprezenta totul pentru viața lor. Și de aceea ei nu considerau că își asumă vreun risc dacă trăiesc ortodox, ci riscau totul pentru El.

Așa că, la întrebarea „de ce oamenii nu vin la Biserică și, dacă vin, nu se împărtășesc cu Domnul foarte des”, răspunsul e unul singur: nu Îl iubesc pe El la modul înfocat, la modul sincer, la modul definitiv. Dacă L-ar iubi, atunci împărtășirea cu El, cea prin cuvânt, prin vedere iconică, prin milostenie și prin asceză, dar mai ales prin Dumnezeiasca Euharistie, ar fi toată împlinirea vieții lor. Căci ei l-ar iubi pe Domnul prin tot ceea ce fac, pentru că viața lor ar fi o căutare vie și o dorință de rămânere veșnică cu El.

Da, Cina cea mare a Bisericii e împărtășirea cu Domnul! Și ea e mare și foarte mare și cea mai mare cină posibilă pentru că e Cina lui Dumnezeu pentru noi. În care El Însuși e masa și băutura și săturarea noastră ființială.

Și noi putem face mese, banchete, nunți, pomeni. Putem face și facem. Dar noi dăruim acolo din ale Lui. Din ce primim de la Domnul. Pe când Cina Lui este El Însuși, pentru că El ni Se dă nouă ca mâncare și băutură sfinte, pentru ca să fim veșnic cu El.

Însă de ce insist mereu pe împărtășire și de Biserica insistă pe această temă? De ce trebuie să ne împărtășim des și nu o dată la Paști și altă dată la Crăciun? Pentru că Dumnezeiasca Euharistie e toată școala de evlavie și de viețuire ortodoxă a noastră. Fiind mereu pregătiți pentru a fi cu Domnul, pentru a ne împărtăși cu El, noi suntem plini de toată rugăciunea și evlavia, de toată delicatețea și înfrigurarea iubitoare. Pentru că știm că ne împărtășim cu Domnul Puterilor și nu cu altcineva. Și de aceea viața noastră e o viață plină de dor pentru El și de așteptare sfântă a Lui și de bucurie împreună cu El și de lucrări sfinte împreună cu Domnul.

Și cine ar putea să ne învețe delicatețea față de oameni și față de întreaga creație, cum arată frumusețea interioară, duhovnicească, cum arată dulceața rugăciunii, cum arată smerenia milosteniei, cum arată luminarea privegherii, cum arată bucuria jertfirii de sine, dacă nu Domnul? De la cine am putea învăța noi toată virtutea și fapta bună dacă nu de la El? Căci atunci când Îl mâncăm și Îl bem pe El și El Se unește pe Sine cu noi, în adâncul nostru, și ne facem un singur duh cu El, atunci noi suntem învățați tainic cum să gândim, cum să simțim, cum că acționăm dimpreună cu Dumnezeu.

Taina viețuirii lui Dumnezeu cu noi, pe care noi o numim mântuire, e toată frumusețea aceasta interioară pe care noi o învățăm de la Dumnezeu și pe care o trăim dimpreună cu El. Pe fiecare clipă noi suntem cu El și trăim cu El cele mai frumoase clipe, cele mai sfinte momente ale vieții noastre, pentru că toată viața noastră e o bucurie, e un praznic, e un Paști continuu.

Dar asta numai pentru că Îl lăsăm pe El să Se facă viața noastră și să ne unească cu Sine și să cineze cu noi la Cina Lui, la Cina Lui veșnică, pe care o trăim de acum, în Cina Bisericii, în Euharistia ei.

Pentru că Euharistia Bisericii nu e doar un memorial, o aducere aminte de Cina cea de Taină, și nici o formă simbolică, fără conținut, ci ea e prezența Lui dumnezeiască totală, acaparatoare, care ni se dă nouă și ne umple pe noi de viața Lui. De aceea ea e o Taină, o Taină prea mare, pentru că El, Împăratul slavei, Domnul și Mântuitorul vieții noastre, Iisus Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui, intră în noi și rămâne cu noi și ne face și pe noi asemenea Lui, ne îndumnezeiește, iar Taina constă în ce face El cu noi și din noi. Pentru că ne face din oameni pământești oameni cerești, din oameni păcătoși niște Sfinți ai Lui, și ne ridică pe toți, întru slava Lui, la înțelegeri și vederi sfinte și preadumnezeiești. Pentru că cel care stă la masă cu Domnul începe să simtă și să vadă și să înțeleagă cele ale Lui, cele veșnice ale Sfinților.

Mai pe scurt: Dumnezeu vine la noi și vrea să ne dea totul, vrea să Se dea pe Sine nouă și să fie cu noi pentru toți vecii, iar noi spunem: „Doamne, n-avem timp de Tine, pentru că ne plac foarte mult patimile noastre care ne vor duce în Iad”.

Dar dacă n-avem timp de El, n-avem timp nici de noi. Și avem timp doar pentru prostii, doar pentru lamentări, doar pentru a păcătui pe fiecare zi.

Și acum, în prag de sărbători, se vede cel mai bine alipirea noastră de lucruri și lipsa noastră de duhovnicie. Mâncăm, bem, ajungem la spital din cauza exceselor de tot felul și ne lipsește bucuria sfântă din noi. Adică Dumnezeu.

Încercăm să compensăm golul interior cu lucruri de tot felul, dar el nu se poate umple cu cadouri. Pentru că golul sufletesc, urâtul din noi, nefericirea e…locul unde trebuia să fie Dumnezeu și să umple de sens viața noastră. Și dacă suntem nefericiți e semn că n-am vrut să venim la Cina Lui, pentru ca El să fie fericirea noastră.

Îmi aduc aminte de primele mele zile liturgice și de bucuria lor. De citirile de ore și de zile ale cărților sfinte. Începeam să citesc și nu mai vream să termin. Îmi dădeam seama că am atâtea neștiințe, atâtea întrebări neexplicate, atâta dorință de a afla, de a mă umple, de a mă împlini. Și asta mă făcea să fiu fără sațiu în cunoaștere.

Și zilele de slujbă erau zilele mele de lucru și de bucurie sfântă. Pentru că mergeam și citeam și cântam la strană și mă epuizam bucuros în întreaga slujire. Și nimeni nu mi-ar fi putut da bucuria și împlinirea și prezența acolo, la Slujbe, pentru că prezența la Biserică era împlinirea mea. Pentru că Slujba nu consta numai în ce citeam și cântam la strană sau în ce auzeam din altar sau din vederea celor care veneau la Biserică. Ci, la modul esențial, Slujba a fost și este pentru mine întâlnirea noastră, a Bisericii, în rugăciune, cu Dumnezeu.

Slujba e întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul comuniunii Bisericii. Și de fiecare dată întâlnirea e mereu nouă și mereu altfel și din ce în ce mai plină de înțelepciune, pe măsura creșterii noastre în viața cu Dumnezeu.

Căci una înțelegem la 6 ani, alta la 14 ani, alta la 24 de ani, alta la 46 de ani, alta la 96 de ani…din Slujbele Bisericii. Slujbele sunt aceleași sau par aceleași, dar noi suntem alții și înțelegerea noastră e alta, mereu alta. Și prezența lui Dumnezeu în noi și siguranța și încrederea în El sunt mereu altfel, mult mai depline.

Pentru că cunoașterea lui Dumnezeu, aceasta vie și experiențială, care se combină cu citirile și auzirile noastre, crește pe fiecare zi în noi, și respirarea noastră în fața Lui e mereu alta. Pe fiecare zi suntem tot mai răbdători, tot mai încrezători, tot mai complecși, tot mai așezați în relația cu El, pentru că știm cine e Dumnezeul nostru, ce a făcut El pentru noi și cu noi, pentru că avem un parcurs de viață împreună cu El.

El nu e pentru noi doar un cuvânt…ci El e totul. E tot ce e important pentru noi, e profundul vieții noastre, e Cel pentru care noi trăim și suntem.

Și asta pentru că…am venit la Cina Lui și L-am ascultat pe El și am mâncat din ea, adică din El Însuși euharistic, chiar dacă eram săraci, ciungi, șchiopi și orbi [Lc. 14, 21]. Căci El nu s-a uitat la infirmitățile noastre, adică la păcatele și patimile noastre, ci ne-a primit pe toți la Masa Lui și ne-a vindecat cu vindecare dumnezeiască și ne-a făcut vii pentru El.

Iar finalul Evangheliei e drastic: „Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea [Λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων γεύσεταί Μου τοῦ δείπνου]. Căci mulți sunt chemați, dar puțini [sunt] aleși [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί, ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Căci toți am fost chemați la Cină, la Dumnezeiasca Euharistie a Liturghiei Bisericii, dar nu toți am venit să ne împărtășim cu El. De aceea nu vor gusta din Cina Împărăției Lui cei care nu au gustat din El, Cel euharistic.

Și când Domnul spune „puțini”…spune o profeție despre viața Bisericii și despre viața lumii. Căci vedem cu toții, cu ochiul liber, că sunt puțini cei care vin la Biserică și, tot mai puțini, cei care au o viață liturgică asumată, în care se spovedesc și se împărtășesc des.

Însă puținul acesta nu înseamnă deloc. Iar noi nu trebuie să fim printre cei mulți, care nu dau curs invitației de a veni la Cina Lui, ci printre cei puțini, care venim și ne împărtășim cu El, Care e viața noastră.

Ne apropiem, iubiții mei, de marele praznic al sfârșitului de an 2016! În afară de aceasta, mai sunt două duminici și a doua, și ultima din an, e a praznicului Nașterii Domnului. Praznic care începe pe 25 decembrie și se termină pe 31 decembrie 2016, adică în ultima zi a anului calendaristic sau civil. Zile de praznic pe care trebuie să le trăim așa după cum ne spune colindul: „Acum te las, fii sănătos/ Și vesel de Crăciun./ Dar nu uita, când ești voios/ Române, să fii bun!”[3].

Pentru că voioșia, din întâlnirea cu familia, cu rudele, cu prietenii, din punerea la masă împreună, poate naște multe păcate. Dar dacă suntem buni la suflet, milostivi, dacă vedem binele în oameni și vrem binele între oameni, dacă vrem pacea și buna înțelegere între oameni, atunci această stare ne ferește de multe păcate.

Milostenia ne face umani, cu suflet viu, simțitor. Pacea ne face calmi și răbdători. Mulțumirea cu ceea  ce avem ne face recunoscători și responsabili. Și când iubim oamenii și dorim binele lor, prosperitatea lor, mântuirea lor, atunci contribuim la o lume a păcii, la o lume a respectului reciproc, la o lume a bunului simț.

Dumnezeu să ne întărească să postim cu pace până la praznic, să ne umplem de rugăciune și de milostenie până la praznic, să ne umplem de curăție și de citiri sfinte, pentru ca și în noi să Se nască Domnul și să ne umple de frumusețea fecioriei și a curăției Sale! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de joi, 8 decembrie 2016, zi cu soare și cu zero grade la ora 9.00.

[2] Cf. Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[3] A se vedea: http://www.crestinortodox.ro/colinde-versuri/colinde-traditionale/din-in-68364.html.

Iubiții mei[1],

când au trecut cei 10 ani de dăruire teologică la nivel online?…Parcă ieri începeam munca online, odată cu primul val de creatori de online ai României, și puțini credeau că am un plan…

Un plan editorial imens, pe ani de zile și că el va crește, aidoma unui arbore, în văzul tuturor. Pentru că din 6 decembrie 2006 și până în ziua de 1 octombrie 2009 am scris numai articole și predici și am derulat diverse proiecte online. Însă de la 1 octombrie 2009 blogul Teologie pentru azi a devenit o platformă teologico-culturală, pentru că am început să publicăm cărțile noastre[2], în mod gratuit, la nivel online. Scrise de mine și de soția mea, plus ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru duhovnicesc.

Și până la această oră am publicat 145 de cărți la nivel online, în văzul dumneavoastră, al tuturor, eu fiind pentru toate 145 editorul lor (adică corectorul, editorul și publicitatorul lor online), pe lângă scriitorul lor, când vine vorba de cărțile pe care eu le-am scris. Și acestea sunt doar o parte din cărțile mele și ale soției mele. Și ele au fost scrise și editate în grabă, printre picături, alături de Slujbe și alte îndeletniciri ale noastre, fără ca să renunțăm la predicare și la scrisul nostru zilnic în sistem online. Pentru că, bineînțeles, cărțile apar din când în când…pe când, zilnic, trebuie să edităm câte ceva. Și tot acest efort uluitor, cu harul lui Dumnezeu, l-am dus în inimă pe fiecare zi, coborând mintea în inima noastră, pentru ca să vă scriem și să vă învățăm și să vă educăm teologic.

Exigențele mele față de mine însumi au crescut pe fiecare zi. Cresc pe fiecare zi…Acum, recitind cărțile mele editate mai demult, nu mai îmi plac multe lucruri la ele și aș vrea să le reeditez într-o a doua ediție. Am găsit și găsesc litere lipsă, greșeli grafice, acum aș scrie altfel anumite lucruri, mai am altele de adăugat la aceleași cărți…

Însă una e să ai ce corecta, ce rectifica, pentru că acest lucru e ușor de făcut și îl poate face și altul pentru tine…și alta e să nu fi scris deloc aceste cărți. Ele s-au scris, scriu altele, scrisul e modul meu de a iubi adevărul și oamenii, de aceea ele mă personalizează continuu.

Și dacă le-am pus și le punem mereu înaintea dumneavoastră, spre citire și înțelegere, o facem pentru că credem în oameni, în schimbarea lor. Credem în faptul că oamenii se pot schimba. Și, mai ales, că fiecare are dreptul la schimbare, oricine ar fi și oriunde ar locui.

Și după cum spuneam și de curând, într-o predică a mea, mă bucur că tot mai mulți cititori ai noștri sunt de la țară și din localități mici, unde eu n-aș fi putut să ajung cu cărțile mele niciodată, chiar dacă le-aș fi publicat pe toate în foaie.

Căci care editură din România m-ar fi publicat pe mine, în ritmul în care eu m-am publicat de unul singur?

În 2016, am publicat 17 cărți până la această dată. Toate 17 însumează 3. 279 de pagini, editate de mine pe 2016 și incluse în cărți. Căci online am mai scris încă câteva sute, poate 2-3 mii de pagini.

În câte exemplare vreți să numărăm cele 3. 279 de pagini pe care le-am editat în 17 cărți? Câte un exemplar, din cele 17, înseamnă 3.279 de pagini. Haideți să zicem că aș fi publicat…500 de exemplare în foaie! Și înmulțim 3.279 de pagini cu 500. Rezultatul?  1.639.500 de pagini ar fi trebuit publicate, pentru ca cele 17 cărți să fie publicate în 500 de exemplare fiecare.

Dar dacă aș fi vrut un tiraj de 1.000 de cărți pentru fiecare în parte? Ar fi trebuit să se tipărească 3.279.000 de pagini. Câți copaci aș fi tăiat pentru atâtea milioane de pagini numai pentru acest an? Și cât ar fi cântărit 3 milioane de pagini, dacă le publicam în foaie? Unde aș fi pus toate aceste cărți în casă, dacă, pentru cele 145 de cărți, aș fi publicat măcar un tiraj de 500 de exemplare pentru fiecare?

Însă, vă asigur de acest lucru, cele 145 de cărți cântăresc…800 de megabaiți. Le puteți pune pe un stick de 2 giga și mai puneți și un film lângă ele, până la 2 G. Pentru că în format PDF atât cântăresc cărțile mele: 805 mb. Și ele se pot înmulți la nesfârșit și trimite oriunde în lume printr-un click, așa că nu vor fi „o povară” pentru computerul dumneavoastră.

Dar dacă le-ar fi editat o editură sau mai multe ar fi fost o povară pentru ele și le-ar fi luat ani mai mulți decât mie ca să le editeze. Apoi, în librării, numărul lor ar fi fost „bătător la ochi”, adică ar fi fost foarte multe. Căci, de obicei, scriitorii publică o carte la un an sau la mai mulți ani și nu publică mai multe cărți într-un an.

Însă eu scriu și public atât de mult…pentru că acesta e ritmul meu de lucru și nu fac „întreceri sportive” cu nimeni.

Dacă așa îmi trăiesc viața, de ce să spun că mi-o trăiesc…în pași de melc? Însă ritmul meu trepidant de lucru și de viață înseamnă un consum mare de energie și multă oboseală. O oboseală cronică, cu care mă îmbrac pe fiecare zi ca și cu un veșmânt liturgic și merg mai departe! Pentru că, numai dacă mergi mai departe, faci ceva, iar dacă contempli trecutul, ce ai făcut, rămâi numai cu „o bună părere de sine”.

Însă eu scriu ca să învăț, să mă învăț și să îi învăț și pe alții și nu pentru ca să „îi privesc de sus” pe alții. De aceea, neștiința mea e imensă pe lângă cunoașterea mea. Și de aceea eu merg mai departe, spre tot mai multă cunoaștere, pentru că nu mi-e de ajuns ce știu, ce am făcut, ce am înțeles. Iar după cum zilele nu se opresc în loc pentru noi, decât atunci când Dumnezeu ne pune moartea ca punct final al vieții de aici, de aceea nici eu nu mă opresc. Și, pe fiecare zi, încerc să fac câte ceva.

Și acest ceva, făcut pe fiecare zi se strânge, aidoma cu aruncarea în pușculiță a unui ban. Azi așa, mâine altceva…și astfel apar cărțile mele. Căci scriu la mai multe în același timp…și, când vrea Dumnezeu, se și termină cartea, cărțile…la care lucrez.

Iar dacă nu aș fi scris toate aceste gânduri, dacă nu aș fi cercetat toate aceste vieți și situații, le-aș fi uitat. Ele ar fi fost numai în mine și nu și în alții. Însă cartea universalizează experiența ta. Și binele universalizării informației constă în faptul că tot mai mulți se pot folosi de adevărurile pe care tu le-ai conștientizat.

Și ultimii 10 ani de creație online sunt o mărturie despre ce se poate face…dacă faci cu seriozitate.

Mulți au început să scrie online în 2006, când internetul s-a democratizat în România. Când el a putut fi folosit, la un preț foarte mic, ca bun casnic. Însă mulți s-au pierdut pe drum, pentru că și-au dat seama că dăruirea la nivel online costă timp și energie. Iar ei doreau să facă bani și nu să se dăruie în mod gratuit.

Însă câștigul onlineului înseamnă mai mult decât bani, recunoaștere publică, notorietate. Banii nu împlinesc niciodată, ci doar ajută la împlinirea ta, dacă știi să îi folosești ortodox, recunoașterea publică nu e doar miere, ci e și fiere, iar notorietatea produce și multe reacții adverse, de care eu m-am lovit din plin.

Dar onlineul, folosit teologic, înseamnă împlinire personală în comuniune. Eu m-am împlinit și am crescut prin tot ce am dăruit, dar împlinirea și creșterea mea teologică, duhovnicească, intelectuală și umană a ajuns și la alții și i-a iradiat și pe ei.

La nivel parohial am acționat doar local: s-au folosit doar cei care m-au auzit și cu care am discutat la modul personal. Dacă aș fi predat undeva, ca profesor: i-aș fi ajutat doar pe studenții mei. Și în orice altă structură aș fi fost încadrat, fără online, eram doar acolo unde vorbeam și acționam.

Însă, ca editor la nivel online, de acasă sau de la Biserică, de la bibliotecă sau de pe stradă, din tramvai sau din tren, eu pot scrie și publica online, pot discuta cu cei care mă comentează și pot fi al tuturor și scrie pentru toți, care mă apreciază sau nu, dar care pot lua aminte la ce spun eu. Pentru că onlineul universalizează prezența mea, pot fi oriunde și pentru oricine prezent prin ce gândesc, scriu și fac, și atunci impactul muncii mele e global, fără a fi mai puțin și zonal, acolo unde eu trăiesc, muncesc și slujesc.

Dar, în același timp, comunic, scriu și creez în parametrii timpului meu și nu la nivel periferic. Eu sunt aici, pentru toți, și nu doar pentru mine, familia mea și pentru parohienii mei. Și asta înseamnă că sunt responsabil față de toți cei care mă citesc și sunt deschis și îi iubesc pe toți cei care caută să cunoască și să trăiască ortodox.

Iar de 10 ani asta facem: ne cunoaștem și ne recunoaștem reciproc, pentru ca să Îl recunoaștem în noi și în așteptările noastre pe Dumnezeu, pe Cel căruia Îi slujim. Și, în același timp, cunoscându-ne unii pe alții și recunoscându-ne interior unii pe alții, știm cât facem și cât prețuim fiecare.

Dar, în același timp, e loc pentru mai mult. E loc pentru creștere. E loc pentru și mai multă maturitate. Și mediul online se maturizează pe fiecare zi, pentru că atât creatorii lui, cât și participanții la el înțeleg că aici nu ne jucăm, ci onlineul face parte din viața noastră cotidiană.

Însăși Biserica noastră românească a crescut în înțelegerea onlineului în ultimii 10 ani. A crescut foarte mult. Dacă la început era reticentă față de mediul online și considera că blogurile și spațiile de comunicare sunt o modă trecătoare, mai apoi și-a dat seama că noi, cei care comunicăm față către față, suntem aceia care comunicăm și online. Și dacă suntem responsabili în societate, vom fi responsabili și online pentru ce spunem și facem. Și că spațiul online nu înseamnă doar „un instrument”, printre altele, de misiune și de evanghelizare a lumii, ci onlineul e cel mai important spațiu de comunicare al lumii actuale și cel mai benefic spațiu de evanghelizare al întregii lumi din toată istoria lumii. Că prezența aici validează munca predicatorială a Bisericii, că dinamizează societatea și o unifică și e microfonul cel mai rapid și universal al Bisericii în lume.

Și cred că Biserica noastră, la nivel înalt, nu ar fi reevaluat onlineul, dacă nu ar fi văzut că se pot face lucruri cuceritoare la nivel online, pentru binele Bisericii și al tuturor.

Și la această reevaluare a mediului online cred că platforma Teologie pentru azi a contribuit din plin și contribuie pe fiecare zi. Pentru că aici, în spațiul meu și al soției mele de creație, se văd din plin roadele benefice ale specializării.

Căci fiecare dintre noi, pe măsura specializărilor sale, dobândite în cadrul studiilor universitare și postuniversitare sau în particular, ne pronunțăm și scriem și aprofundăm diverse perioade istorice, diverse personalități, diverse probleme științifice. Și într-un mod minunat, din voia lui Dumnezeu și din purtarea Sa de grijă, avem și proiecte majore și comune de lucru, ca traducerile patristice și Viețile Sfinților. Proiecte care ne împlinesc și vă împlinesc pe toți, cu siguranță, pentru că toți învățăm de la Sfinții lui Dumnezeu.

Așa că azi, la 10 ani de online, roadele se văd online, dar și în oameni. Sau, mai ales în oameni. Pentru că oameni de peste tot sunt interesați zilnic de ceea ce scriem și publicăm și vor să vadă aceste lucruri.

Și le mulțumesc tuturor acelora care vor să fie, pe fiecare zi, alții, și nu se mulțumesc cu puțin sau deloc!

Vă mulțumesc tuturor acelora care ne citiți, ne încurajați, ne comentați, ne ajutați prin rugăciunile și respectul dumneavoastră!

Faptul că, de vreo 2-3 ani, s-au rărit multele injurii și manifestări nesimțite la adresa noastră, din partea unor prieteni sau neprieteni, e un lucru matur. Un lucru benefic pentru mediul online, pentru că e loc pentru fiecare.

Pentru că noi nu îi invităm pe oameni să ne admire, ci să ne întreacă.

Dacă poți mai mult, dacă ești mai bun, dacă scrii mai bine, dacă traduci mai bine…dovedește-o! Nu e nevoie să îi înjuri, să îi drăcui, să te cerți cu cei care fac ceva anume. Dacă poți mai mult, fă mai mult și mai bine decât cei pe care…îi detești sau cărora le găsești noduri în papură!

Așa că le mulțumesc și celor care s-au liniștit în ceea ce ne privește. Nu urâm pe nimeni, nu escrocăm pe nimeni, nu râvnim să luăm epoleții nimănui.

Ci, aici, noi ne manifestăm în ritmul nostru spre binele tuturor și suntem o îmbrățișare a tuturor.

Însă le mulțumesc, în mod special, celor care ne-au ajutat, ne-au protejat, ne-au iubit în toți acești ani. Nu se poate face nimic bun decât în comuniune. Pentru acest lucru vă mulțumim și vă suntem recunoscători.

Iar cum Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei e pentru noi începutul dăruirii, predica de acum e darul meu pentru dumnevoastră, pentru toți cititorii noștri, și vă asigur că sunteți în rugăciunile mele continuu. Pentru că eu mă rog ca citirile dumneavoastră să rodească în dumneavoastră, cu harul lui Dumnezeu, ca să fie sămânța schimbării fundamentale a dumneavoastră.

La mulți ani, să primiți de la Dumnezeu multă putere de muncă, multă bucurie și pace, și să vă rugați și pentru noi, cei care vă slujim în fiecare zi! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 5 decembrie 2016, zi cu soare, frumoasă, de luni, cu 6 grade la ora 13.00.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/category/cartile-online-ale-familiei-piciorus/.

Iubiții mei[1],

astăzi e praznicul plin cu daruri, praznicul pe care îl așteaptă mult copiii cei credincioși și frumoși la suflet. Și lor, copiilor noștri, trebuie să le facem cele mai frumoase daruri, care, în primul rând, trebuie să fie duhovnicești. Pentru că a afla adevărul despre Sfinții lui Dumnezeu și despre întreaga teologie a Bisericii, așa, spuse pentru vârsta lor și pentru înțelegerea lor, e cel mai mare dar pe care li-l facem. Și după adevărul care mântuiește…putem să le dăruim și dulciuri și jucării și desene animate și acces la online. Dar dacă punem în ei, în mod zilnic, adevărul și frumusețea lui Dumnezeu, acestea vor ieși biruitoare în lupta cu păcatul. Pentru că binele lui Dumnezeu e mai puternic decât orice tentație păcătoasă.

Dar astăzi, înainte de predica propriu-zisă, mai am un calup de 5 răspunsuri catehetice. Și, după acesta, voi predica despre milostivire. Adică despre sufletul frumos al Sfântului Ierarh Nicolaos, care ne învață că milostenia este manifestarea concretă a iubirii față de oameni. Și despre ce frumusețe dumnezeiască coboară în noi milostivirea față de oameni și iertarea față de cei care ne greșesc.

Așadar, mai întâi, pasajul catehetic!

Prima întrebare: Putem să blestemăm pe cineva?

Nu! Și voi arăta și o dovadă patristică elocventă în acest sens. Într-o carte despre Sfinții Părinți ai Italiei, Sfântul Gregorius cel Mare, Papă al Romei, ne vorbește despre Sfântul Cuvios Florentius din Nursia^[2]. Acesta a cerut de la Dumnezeu o mângâiere și Dumnezeu i-a trimis un urs. Și ursul i-a slujit Sfântului Florentius^[3]. Căci ursul era cel care ducea oile la păscut^[4]. Însă 4 Monahi au omorât ursul, iar el i-a blestemat^[5], zicând: „Nădăjduiesc în Atotputernicul Dumnezeu ca în această viață, în fața ochilor tuturor, să-și primească pedeapsa pentru răutatea lor cei care au ucis ursul meu[,] care nu le făcea niciun rău”^[6]. Și după blestemul Sfântului, cei 4 Monahi s-au umplut de lepră, le-au putrezit mădularele și au murit^[7].

Însă „omul lui Dumnezeu, Florentius, s-a înfricoșat foarte tare de faptul petrecut și s-a temut pentru că a blestemat astfel frații. Tot restul vieții sale plângea pentru că fusese ascultat [de Dumnezeu] și striga că a fost crud, că a fost ucigaș în privința morții acestora. [Dar] noi credem că Atotputernicul Dumnezeu a făcut aceasta pentru acest motiv: ca nu cumva un om de o simplitate minunată [ca aceasta], oricât ar fi fost [de] mânios din pricina durerii, să nu mai îndrăznească să arunce lancea blestemului”^[8]. După care Sfântul Gregorius ne amintește că Sfântul Pavlos a spus că cei care blestemă nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu [I Cor. 6, 10]^[9].

În BYZ, cuvântul la care cred că se referă Sfântul Gregorius este λοίδοροι [lidori], care se traduce prin defăimători. În VUL, corelativul său este maledici, care înseamnă vorbitori de rău.

A 2-a întrebare: Cum scăpăm de blesteme?

Iertarea blestemelor cu care noi ne-am blestemat sau alții ne-au blestemat pe noi o primim în Taina Sfintei Mărturisiri. Pentru că în Slujba Mărturisirii se spune: „sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestem preoțesc este, sau sub blestemul său a căzut, sau cu jurământ pe numele lui Dumnezeu s-a jurat și l-a călcat [pe el], Însuți ca un bun Stăpân, Care nu ții minte răul, binevoiește să se dezlege robul Tău acesta (numele celui care se spovedește) prin cuvânt, iertându-i lui și blestemul și jurământul după mare mila Ta”^[10].

Și observăm aici că, pe de o parte, e vorba de blestemul preoțesc asupra noastră, deci de blestemul altora asupra noastră, dar, pe de altă parte, și de blestemul cu care noi ne-am blestemat înaintea altora. Iar dacă blestemul preoțesc asupra noastră ni se iartă când noi ne spovedim cu părere de rău și cu durere, este evident că toate celelalte blesteme la adresa noastră, îndreptățite sau nu, dacă ne spovedim cu pocăință, ni se iartă în Taina Sfintei Mărturisiri. După cum ni se iartă și blestemul necugetat cu care noi ne-am blestemat sau am fost forțați să ne blestemăm înaintea altora.

Așa că, dacă ne spovedim păcatele noastre și mărturisim cu durere motivul pentru care ne-am blestemat sau am fost blestemați, primim iertarea lui Dumnezeu în Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei.

A 3-a întrebare: Ce rugăciune trebuie să citim ca să scăpăm de farmece și de vrăji?

În cartea de Slujbe a Preotului, care se numește Molitfelnic, există trei Rânduieli, adică 3 Slujbe, pentru cei care sunt supărați de demoni, de farmece și de descântece. Și aceste rugăciuni nu se pot citi de către mireni, ci de către Preoți. Fapt pentru care trebuie chemați Preoții Bisericii acasă la dumneavoastră, ca să vă slujească aceste Slujbe împotriva supărărilor venite de la demoni.

Prima dintre ele se numește Rugăciune pentru casa ce este supărat de duhuri rele^[11], și rugăciunea se rostește după ce se face sfințirea mică a apei și după ce e sfințită casa și sunt binecuvântați, cu apă sfințită, cei din casă.

În această dumnezeiască rugăciune a Bisericii, rostită către Domnul nostru Iisus Hristos, Îl rugăm pe El așa: „depărtează, izgonește și împrăștie toată lucrarea diavolească, toată năvălirea Satanei, toată bântuiala puterii celei potrivnice de la casa aceasta și de la cei ce locuiesc în ea”^[12]. După care Îi cerem Lui: „Însuți, Stăpâne, păzește pe toți care sunt în casa aceasta de toată vătămarea și ispita, izbăvindu-i de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâlnirea cu demonul de amiază”^[13].

A doua rânduială liturgică, a doua Slujbă, se numește Rânduiala ce se face pentru cei ce sunt tulburați și supărați de duhuri necurate^[14]. Și aceasta este o Utrenie pe scurt. Pentru că avem un canon de rugăciune, după care Preotul unge cu ulei din candelă pe cel bolnav și spune o rugăciune, după care îi citește Rugăciunile de exorcizare ale Sfântului Vasilios cel Mare. Pentru că aici e vorba despre o Slujbă pentru cei care sunt demonizați.

Și în rugăciunea de aici, care e una către Dumnezeu Tatăl, Îi cerem Lui: „tămăduiește și pe robul Tău acesta (numele celui bolnav) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins, și-l fă să vieze cu harul Hristosului Tău”^[15].

Iar demonizarea e numită aici neputință sufletească și trupească, pentru că omul e afectat de demoni și la nivelul sufletului, dar și al trupului său. Iar „fă să vieze cu harul Hristosului Tău” înseamnă: Umple-l pe el de harul Tău și-l fă viu duhovnicește și sănătos!

A treia Slujbă se numește Rânduiala care se face la casa sau la locul ce sunt supărate de farmece sau de descântece^[16].

Și aici ni se spune ce trebuie să facă credincioșii, care cer această slujbă, înainte de Slujba propriu-zisă: „cine va voi să i se citească [de către Preot], în casă, aceste rugăciuni, trebuie să postească în ziua aceea și să facă milostenie după cum îi va fi puterea, și cu râvnă să se roage lui Dumnezeu, dar mai întâi [de toate] să se mărturisească”^[17]. Și această dumnezeiască rânduială liturgică se face într-o anume casă, după ce la Biserică am slujit Dumnezeiasca Liturghie^[18].

Adică Preotul o slujește după ce slujește Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii, care solicită Slujba, trebuie să postească, să facă milostenie, să se roage intens și să își spovedească păcatele. Adică, înainte de Slujba aceasta, trebuie să se facă Taina Sfintei Mărturisiri, pentru cei care au fost la Dumnezeiasca Liturghie, au postit, s-au rugat și au făcut milostenie.

Și Slujba aceasta, a treia, e formată din rugăciunile începătoare, din troparele de umilință, din psalmul 69 și două rugăciuni ale Preotului, după care, cu Sfântă Aghiasmă Mare, Preotul „stropește casa și locul casei pe dinafară”^[19], după care rostește un tropar și face o rugăciune de final.

Prima rugăciune e către Domnul Iisus Hristos, în care Preotul Îi cere: „caută cu milostivire spre casa aceasta și spre robii Tăi (numele lor, ale celor care locuiesc în acea casă), și de supărările cele rele ale oamenilor celor vicleni, ale otrăvitorilor și descântătorilor, ale fermecătorilor sau fermecătoarelor și ale diavolilor celor vicleni, izbăvește pe acești bântuiți și înviforați, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință”^[20].

Pe când a doua rugăciune este un blestem la adresa demonilor, pe care Preotul îl rostește. Și Preotul îi blestemă pe demoni în numele Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru, și le poruncește acestea: „cu tărie [vă] poruncesc vouă, viclenelor duhuri, degrab[ă] să fugiți de la casa aceasta și de la cei ce locuiesc în ea și împrejurul ei, cu toate descântecele și otrăvurile și farmecele voastre; iar de acum niciodată să nu vă mai întoarceți la ea ca să o supărați și nicidecum să nu mai zăboviți, o blestemaților și lepădaților, ci să vă depărtați de aici cu toate facerile voastre de rău și să dați loc puterii lui Dumnezeu și nemăsuratei Lui milostiviri și harului Lui care zdrobește toate facerile voastre de rău”^[21].

Așa că Biserica are rugăciuni pentru cei care sunt chinuiți de demoni sau sunt supărați în chip și fel de ei, pentru că se îngrijește de toate nevoile reale ale oamenilor. Iar cei credincioși trebuie să trăiască creștinește, să se spovedească și să se împărtășească în mod regulat, pentru că astfel se umplu de slava lui Dumnezeu.

A 4-a întrebare: Care sunt lucrurile pe care le putem da ca milostenie?

Orice lucru folositor oamenilor poate fi dat ca milostenie. Putem dărui bani, cărți, Sfinte Icoane, haine, mâncare, putem găzdui pe cineva în mod gratuit, putem dărui un drum, o excursie, un pelerinaj, ne putem ruga pentru oameni, pentru că și rugăciunea e milostenie, îi putem povățui ce să facă în viață, pentru că și povățuirea e milostenie. Putem munci în locul cuiva, putem face menajul cuiva care e bătrân și neputincios, putem vizita pe cineva la spital, la pușcărie sau pe patul de boală, acasă, și îl putem bucura cu diverse lucruri. Putem da lecții gratuite cuiva sau putem plăti lecții pentru cineva. Putem înfia pe cineva. Putem susține diverse proiecte benefice unei comunități. Pentru că banii și lucrurile și timpul nostru și darurile noastre duhovnicești, intelectuale și trupești le putem pune la îndemâna tuturor. Și tot ceea ce facem pentru alții și în favoarea lor, în mod gratuit și bucuros, se numește milostenie.

A 5-a întrebare: Are Biserica o perspectivă ecologică asupra mediului înconjurător?

Da! Are cea mai luminoasă și profundă perspectivă ecologică asupra întregii creații. Pentru că Dumnezeu e Cel care l-a pus pe om, care este făptura mâinilor Sale, în relație cu întreaga Sa creație. Căci atunci când i-a creat pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva, Dumnezeu i-a pus să umple pământul prin urmașii lor și să-l stăpânească pe el [Fac. 1, 28]. Iar atunci când stăpânești ceva, atunci ai și grijă de moștenirea ta. Iar în Viețile Sfinților, în persoanele Sfinților care aveau darul de a îmblânzi animalele sălbatice și de a trăi împreună cu ele, vedem cel mai bine ce înseamnă stăpânirea omului peste întreaga creație. Pentru că Dumnezeu l-a lăsat pe om să stăpânească duhovnicește peste întreaga creație. L-a lăsat să fie un părinte și un ocrotitor al creației și nu un dictator.

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că Dumnezeu, pe Sfântul Adam, „l-a așezat domn și împărat al întregii creații văzute”^[22] și „lumea toată a fost dăruită…lui Adam ca o singură țară și un singur ogor”^[23].

Dar când omul a păcătuit și a fost izgonit din Rai, atunci întreaga creație „n-a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să țâșnească, râurile nu mai voiau să curgă. Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui”^[24].

Însă Dumnezeu a oprit pornirea tuturor făpturilor și le-a supus pe toate omului ca și mai înainte^[25].

Și de aici înțelegem că întreaga creație nu suportă păcatele și patimile noastre. Dar că sfințenia din noi înșine sfințește toate din jurul nostru, iar plantele, insectele, păsările, animalele, pământul și cerul știu când cineva e om Sfânt. De aceea i se supun lui, pentru că văd în el slava lui Dumnezeu.

Așadar, întreaga creație dorește ce vrea și Biserica: transfigurarea prin slava lui Dumnezeu. Și din acest motiv noi, oamenii Bisericii, suntem atenți și responsabili față de întreaga creație. Iar faptul că ne îngrijim de păduri, de câmpii, de ape, de sănătatea aerului și a oamenilor, asta arată că noi gândim întreaga creație ca pe casa noastră, pe care Dumnezeu o va umple de slavă împreună cu noi.

Iar dacă Biserica se împotrivește atât poluării sufletești, cât și celei trupești, dacă ea se împotrivește atât păcatului, cât și poluării mediului înconjurător, atunci pledează pentru o ecologie holistică, totală, în care și omul și creația sunt văzute în harul lui Dumnezeu și care se îndreaptă spre transfigurarea dumnezeiască a întregii umanități și a întregii creații.

Și de acum începe predica milostivirii, pentru că Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul, era un om profund milostiv…Și pentru ca să înțelegem milostivirea lui, trebuie să resubliniez faptul că mila față de oameni se naște din dragostea curată și mare față de Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu ne poate învăța mila și iubirea față de oameni, atâta timp cât El S-a coborât din cer din cauza iubirii față de noi, fără însă ca să Se despartă vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt, cu Care El este unit din veci, datorită unității Lor de ființă.

Și ce ne spune iubirea prea mare a lui Dumnezeu față de noi? Că iubirea față de oameni nu ne separă pe noi de Dumnezeu, ci iubirea pentru Dumnezeu se revarsă și în iubirea pentru oameni. Și iubirea noastră pentru Dumnezeu naște iubirea noastră pentru oameni și iubirea noastră pentru oameni este întreținută continuu de iubirea noastră pentru Dumnezeu.

De aceea, când vedem că oamenii devin nemilostivi, reci, neîngăduitori, nesmeriți trebuie să știm că ei s-au răcit în primul rând de Dumnezeu. Acolo, în inima lor, ei nu mai sunt cu Dumnezeu, nu mai se încred în El, nu-L mai doresc pe El, nu se mai bucură întru El. Și din acest motiv nu mai au nici drag fără de oameni. Pentru că iubirea de Dumnezeu naște iubirea față de oameni.

Și poate că pentru mulți, noi, oamenii credincioși, părem „idealiști” când iubim. Când iubim oamenii pentru ceea ce sunt ei și pentru ceea ce pot să facă aceștia. Adică, atunci când iubim oamenii pentru virtualitățile pe care și le pot pune în act. Însă iubirea nu poate fi stârnită în om decât de o mare iubire, după cum candela nu se aprinde decât cu foc și, când vrei să aprinzi lumânarea de la ea, trebuie să o aprinzi de la focul candelei.

Tot la fel, focul dragostei noastre, s-a aprins din focul cel prea mare al dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Și dacă El nu ne-ar fi învățat că adevărata dragoste înseamnă ca Dumnezeu să moară pentru cei păcătoși, pentru ca ei să se umple de iubirea și de slava Lui, noi nu am fi avut nicio șansă de mântuire și de bucurie.

Însă El ne-a chemat pe noi la iubirea Lui pe când noi eram păcătoși și S-a dat și Se dă pe Sine continuu pentru noi. El ni Se dă nouă ca Mâncare și ca Băutură sfântă și ca cuvânt de viață făcător și ca slavă veșnică și ca întărire în ispite și necazuri. Și prin asta, El crede mereu în noi și fuge după noi și ne întărește pe noi și ne învață și ne educă și ne umple de frumusețe, pentru ca noi să iradiem și altora frumusețea Lui din noi.

Așa stând lucrurile, Sfântul Nicolaos este milostiv, pentru că s-a lăsat învățat de Dumnezeu mila și delicatețea Lui față de oameni.

Și atunci când a luat aur de trei ori și s-a dus și a scăpat de la curvie pe cele trei fete sărace, aruncându-le aurul în casă, fără să fie văzut cine este[26], Sfântul Nicolaos s-a gândit la ce ar putea să facă aceste tinere fete, dacă s-ar căsători și ar trăi creștinește. Adică le-a ajutat ca să trăiască frumos. Ca nu cumva nevoia banilor să le facă să aleagă o viață desfrânată.

Iar milostenia lui substanțială și care a schimbat viața celor trei tinere, ne arată că iubirea creștină, cea care crede în oameni, care le vrea binele cu adevărat, nu e „o idealitate”, ci e iubirea care schimbă oamenii în mod fundamental. Și oricând îi scoatem pe oameni de pe căile lor greșite și îi aducem la Dumnezeu, facem un act de mare iubire față de oameni. Pentru că le dăruim posibilitatea vieții curate cu Dumnezeu, cea care îl îndumnezeiește pe om.

Iar Sfântul Nicolaos, după ce a fost în pelerinaj la Ierusalim și s-a închinat la locurile sfinte de acolo[27], Domnul l-a chemat la slujirea episcopală, în mod extatic, într-o noapte[28]. Chemare în care Domnul i-a spus să Îi aducă holda Lui, pentru ca să se preamărească numele Său prin el[29].

Însă care e holda, adică lanul de grâu la care Domnul l-a chemat pe Sfântul Nicolaos? Holda sunt oamenii. Pentru că Domnul l-a chemat să se întoarcă către oameni[30] și să îi învețe pe oameni adevărul dumnezeiesc și viața curată cu Dumnezeu. Adică să aducă oamenii la Biserică și să îi învețe să se mântuiască.

Și pentru că în Mirele Lichiei Arhiepiscopul adormise de curând și Episcopii căutau pe cine să hirotonească, Domnul i-a descoperit unuia dintre Episcopi în mod extatic, adică prin vedenie, pe cine să aleagă Arhiepiscop al Mirelor Lichiei[31]. Și când au văzut smerenia și blândețea Sfântului Nicolaos, Episcopii l-au hirotonit imediat[32] Arhiepiscop al Mirelor Lichiei [Ἀρχιεπίσκοπος Μύρων τῆς Λυκίας][33].

Iar localitatea Mirele din vechime este acum localitatea Demre din Turcia[34]. Și se mai păstrează în Mirele, într-o Biserică, mormântul Sfântului Nicolaos, care arată astfel[35]:

Când a trăit Sfântul Nicolaos?

S-a născut pe 15 martie 270 în Patara[36] sau Arsinoi [Ἀρσινόη][37] și a adormit pe 4 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani, în Mirele[38], unde a fost Arhiepiscop. Și a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Primul Sinod Ecumenic, cel din anul 325 d. Hr.[39].

Pentru că mulți cred că e doar o poveste pentru copii viața lui, pentru ca să facem din această zi o zi a cadourilor, și cred că Sfântul Nicolaos nu a fost o persoană istorică. Dar Sfântul Nicolaos [Νικόλαος] a trăit cu adevărat, nu e o ficțiune viața lui, iar numele său, care e unul grecesc, se tâlcuiește biruitor de popor.

Pentru că el nu a biruit popoarele cu armele, ci cu sfințenia lui. El i-a biruit prin milostivirea lui, prin blândețea și sfințenia vieții sale. Pentru că i-a făcut pe oameni să îl iubească și să îl cinstească foarte mult.

Căci, ne spune Viața sa românească, el „era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple și hrana pustnicească, pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi și aceea seara. Căci toată ziua se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau demnității sale, ascultând nevoile celor ce veneau la el, iar ușile casei lui erau deschise tuturor. Căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine”[40].

Și tocmai pentru că era astfel, posteritatea l-a receptat ca pe un om bun și milostiv. Căci el a ajuns la bătrâneți bune făcând tuturor numai bine, a fost bolnav pentru puțin timp, și a adormit cu pace[41]. Dar Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir, dând sănătate celor bolnavi[42].

Căci El, Înaltpreasfințitul Nicolaos, cel bun în toată viața sa, se arată bun cu noi și după moarte. Pentru că sfințenia e un bine continuu, e un bine veșnic și cine își sfințește viața e o comoară vie și veșnică a Bisericii lui Dumnezeu.

Însă dacă ne întrebăm cum a ajuns Sfântul Nicolaos să fie o imagine a bunătății față de copii, eu cred că e urmarea raportării iubitoare față de el a înaintașilor noștri. Căci noi îl cunoaștem ca Sfântul Nicolae…și îi învățăm pe copii să aștepte,  în dimineața zilei de 6 decembrie, darurile sale.

Și părinții  credincioși primesc, în inima lor, de la Sfântul Nicolaos, multă iubire și atenție față de copii și darurile lor sunt din suflet. Iar copiii simt darurile ca pe o iubire de la Dumnezeu. Și așa trebuie să le simtă toată viața lor. Pentru că tot ceea ce noi avem e un dar de la Dumnezeu și lui Dumnezeu trebuie să Îi mulțumim pentru toate darurile Sale cele prea bogate față de noi.

Eu m-am bucurat întotdeauna de daruri, pentru că m-am bucurat de oamenii care mi-au făcut daruri. Am simțit darurile lor ca pe iubirea lor. Și darurile lor îmi amintesc de ei. Și de fiecare dată când le văd, mă rog pentru ei, mă înduioșez, lăcrimez…Pentru că ele, încă, sunt legătura mea cu ei…și nu simple obiecte, simple lucruri. Ele au rămas în viața mea, pentru că ei au rămas în mine. Și dacă ei au rămas în mine e semn că darurile lor au însemnat și înseamnă iubire față de mine.

Iar dacă fiecare dintre dumneavoastră ar sta și ar cugeta foarte serios la viața sa, ați descoperi cu toții că sunteți datori cu multă recunoștință față de multe persoane din viața dumneavoastră. Căci suntem recunoscători față de părinți, bunici, frați și surori, rude și vecini, față de medicii și asistentele care ne-au născut și au avut grijă de noi, față de educatorii, învățătorii, profesorii, colegii, prietenii noștri, față de Duhovnicii noștri, față de cei cărora le-am citit cărțile și de la care am învățat lucruri prețioase pentru noi.

Oricine ne-a învățat ceva bun și drept și frumos în viața asta e un învățător al nostru. Și dacă ne-am ruga pentru toți aceștia, care ne-au făcut măcar un bine în viața noastră, am învăța, deopotrivă, să ne rugăm și pentru cei care ne-au făcut rău în viața aceasta. Căci Domnul ne cere nu numai să ne rugăm și să le facem bine celor care ne fac rău, ci și să îi iubim pe ei [Mt. 5, 44]. Să îi iubim cu iubirea Lui, aceea care dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4]. Pentru că toți trebuie să afle iubirea lui Dumnezeu și să se bucure de El.

Și acum 10 ani de zile înființam platforma ortodoxă de față, Teologie pentru azi, ca pe o bucurie față de toți și ca pe un dar al iubirii față de toți oamenii. O platformă care s-a dezvoltat în mod organic, zi de zi, pentru că a avut un fundament de nezdruncinat: teologia Bisericii.

Teologie care e mereu vie și mereu mântuitoare pentru oameni, dar care trebuie explicată mereu în termenii prezentului. Pentru că teologia Bisericii trebuie tradusă, explicată, aprofundată, detaliată, ca oamenii să o poată înțelege și să se schimbe datorită ei.

Însă pe măsură ce te scufunzi în teologia Bisericii, înțelegi că ea e calea către Dumnezeu, dar ea nu Îl înlocuie pe Dumnezeu. Pentru că scopul teologiei e să te ducă la Dumnezeu și, în relație cu El, tu să ajungi un intim al lui Dumnezeu, un rob credincios al Lui.

Pentru că și Sfântul Nicolaos și toți Sfinții nu vor să ne ducă la ei, ci vor să ne ducă la Dumnezeu. Dar viețile lor sunt tot atâtea mărturii despre calea Lui, adică despre ajungerea la El și despre trăirea împreună cu El.

Așadar, suntem împreună pe cale, iar eu nu vreau să vă duc la mine, ci la Dumnezeu. Eu doar m-am pus și mă pun la dispoziția dumneavoastră pentru ca să Îl găsiți pe El și să Îl iubiți pe El cu iubire veșnică. Și cunoscându-L pe El, mă iubiți și pe mine în iubirea Lui, cel care v-am dus la El, după cum și eu vă iubesc pentru că L-ați găsit pe El și Îl iubiți pe El, pe Dumnezeul nostru.

Pentru că El ne învață să îi iubim pe toți oamenii, pentru că toți pot și trebuie să se mântuiască. Și dacă le arătăm oamenilor încredere, iubire, adevăr, sinceritate, le dăm tuturor posibilitatea să se mântuiască.

Iar mântuirea oamenilor e bucuria și plata mea. Predicile, cărțile, articolele mele sunt îmbrățișarea cu care vă îmbrățișez pe toți de 10 ani de zile, iar schimbarea dumneavoastră, mai adâncă sau mai de suprafață, este bucuria mea. Pentru că omul se schimbă continuu, dar e important să se schimbe în bine.

Și vă rog să vedeți platforma Teologie pentru azi ca darul meu continuu pentru toți credincioșii români și pentru întreaga lume credincioasă sau nu. Căci darul naște bucurie, naște trezire duhovnicească, naște dăruire, naște convertire. Și cu toții avem nevoie de schimbare, de schimbare profundă, ontologică, mântuitoare.

Vă doresc tuturor multă pace, la mulți ani și să fim continuu și cu toții un dar frumos pentru lume!  Amin.

---

[1] Începută în ziua de 2 decembrie 2016, zi de vineri, zi cu soare și terminată în ziua de 5 decembrie 2016, zi de luni, cu 6 grade la ora 13.00.

[2] Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinților italieni (cărțile 1 și 3), trad. din lb. lat. de Elena Sima, ed. îngrijită, introd. și note de Florin Crîșmăreanu, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 133-134.

[3] Idem, p. 134. [4] Idem, p. 134-135. [5] Idem, p. 135-136. [6] Idem, p. 136. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 136-137.

[10] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 64-65. [11] Idem, p. 394-396. [12] Idem, p. 395. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 396-406. [15] Idem, p. 406. [16] Idem, p. 407-410. [17] Idem, p. 407. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 410. [20] Idem, p. 408. [21] Idem, p. 409.

[22] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., și studiu de Ierom. Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 112.

[23] Idem, p. 114. [24] Idem, p. 118-119. [25] Idem, p. 119.

[26] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 126-128.

[27] Idem, p. 128-129. [28] Idem, p. 130. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 130-131. [32] Idem, p. 131-132.

[33] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[34] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[35] Am preluat imaginea de aici: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Grab_Nikolaus.jpg.

[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[37] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Patara,_Lycia.

[38] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas. [39] Ibidem.

[40] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 133. Am diortosit textul acesta. [41] Idem, p. 143. [42] Ibidem.

Iubiții mei[1],

Dumnezeu m-a luminat azi ca să încep să predic de la versetul ultim al Evangheliei zilei [Lc. 13, 10-17], adică de la fragmentul acesta: „Și zicând El acestea, se rușinau toți cei care I se împotrivesc Lui [Καὶ ταῦτα λέγοντος Αὐτοῦ, κατῃσχύνοντο πάντες οἱ ἀντικείμενοι Αὐτῷ]” [Lc. 13, 17, BYZ].

Pentru că problema numărul unu a noastră e tocmai aceasta: lipsa de rușine față de Dumnezeu și față de oameni. Când păcătuim, păcătuim fără frică, fătă teama că păcatul nostru va fi dezvăluit tuturor de Dumnezeu și ni se pare că suntem singuri pe fața acestui pământ. Că nu ne văd, mereu, ochii Lui cei atoatevăzători.

Și pentru că ne lipsește frica față de El, ne lipsește și rușinea față de oameni. Căci rușinea ne oprește din păcătuire. Fiindcă atunci când te rușinezi de oameni, nu ai curaj să păcătuiești, să faci anumite păcate grosolane, pentru că știi că te vei expune în mod public prin faptele tale cele rele. Vei deveni de râsul oamenilor. Și de aceea îți omori în tine dorința păcătoasă sau te ferești de oameni, dacă ea te biruie, și păcătuiești în ascuns de ei…

Dar niciun păcat al nostru nu e în afara ochilor lui Dumnezeu! Căci El vede și cunoaște toate faptele și gândurile și sentimentele și planurile noastre. Și noi nu avem ce ascunde de Dumnezeu. De aceea, când venim la El și ne spovedim, și martorul spovedaniei noastre e Duhovnicul nostru, atunci în fața Lui noi ne recunoaștem păcatele, fără să le explicăm pe îndelete, pentru că El știe tot ce am făcut noi. Căci El dorește ca noi, în Taina Sfintei Mărturisiri, să ne recunoaștem păcatele și să ne asumăm faptul că noi, numai noi le-am făcut.

Fiindcă Dumnezeu vrea să ne asumăm tot ceea ce facem și suntem. Și când Domnul, în sinagogă, îi arată pe toți ca fiind nemilostivi și indiferenți față de cei în suferință, puși în fața adevărului vieții lor, ei se rușinează…

Și noi ne rușinăm pentru păcatele noastre…și pentru lipsa noastră de iubire, și pentru indiferența noastră, și pentru fariseismul nostru, și pentru rămânerea noastră în cele rele. Însă, până când nu ne îngrețoșează păcatele noastre, până când nu ne e silă de ele și de noi, cei care păcătuim, nu simțim…marea rușine, înaintea feței Domnului, pentru păcatele noastre.

Pentru că păcatele au nevoie de conștientizare… pentru ca să devină, în fața noastră, ceea ce sunt ele: Iadul nostru. Până când nu ne acceptăm Iadul pe care l-am creat prin păcatele noastre, până nu acceptăm faptul că suntem în Iad prin păcatele noastre, nu vom striga după ajutor. Pentru că spovedania e strigătul sincer după ajutor. După ajutorul lui Dumnezeu. Așa cum a strigat Sfântul Petros, Apostolul, când se afunda în valurile mării [Mt. 14, 30].

Și noi ne conștientizăm păcatele și ne rușinăm de ele și ne despărțim interior de ele și ne pocăim…doar față în față cu El și cu cuvintele Lui, care ne vorbesc despre adevărul nostru interior.

De aceea, în pocăință, e nevoie să ne recunoaștem păcatele, pe fiecare în parte, și neputința noastră și alipirea noastră de lucruri și neștiința noastră și negrija noastră în fața ispitelor de tot felul…pentru ca Dumnezeu să ne întărească în lupta noastră cu păcatul. Iar dacă nu uităm niciodată prezența lui Dumnezeu în viața întregii lumi și a noastră, atunci frica de Dumnezeu și rușinea față de oameni sunt două virtuți ale mântuirii noastre. Căci, cei care se pocăiesc, se tem de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui, și se rușinează de oameni, datorită conștiinței păcătoșeniei lor, și se străduiesc să trăiască evlavios.

Însă de ce s-a rușinat întreaga sinagogă de cuvintele Lui, dacă ei se considerau niște împlinitori ai legii?  De ce s-au rușinat niște oameni credincioși, dacă ei erau niște Drepți ai lui Dumnezeu? Pentru că, în sufletul lor, ei nu erau niște oameni Drepți. Ei împlineau legea literalist și nu duhovnicește.

Căci atunci când conducătorul sinagogii a cerut ca să nu se facă vindecări în zi de sabat [Lc. 13, 14], în aparență, el vorbea despre legea lui Dumnezeu, care cerea ca oamenii să nu lucreze în ziua sâmbetei. Însă vindecările, ca și slujbele sabaturilor, erau pentru oameni, pentru binele lor duhovnicesc! Și dacă cineva nu admite vindecările în zi de praznic, înseamnă că nu admite nici bucuria și nici împlinirea interioară a oamenilor.

Tocmai de aceea și Domnul o vindecă pe femeia cu duh de neputință, pe femeia demonizată, care avea un drac în ea care îi producea neputință și care era demonizată de 18 ani [Lc. 13, 11]. Și când le spune evreilor că ei se îngrijesc mai degrabă de boii și de asinii lor decât de…oamenii bolnavi [Lc. 13, 15], atunci se rușinează aceia, care păreau „oameni Drepți”.

Pentru că atunci când ne scuzăm păcatele, când ne punem, în aparență, neiubirea și lipsa de milă sub umbra legii, atunci trăim ca niște farisei, ca niște mincinoși notorii.

Și mințirea de sine înseamnă indiferență față de starea noastră interioară. Iar dacă cineva se minte pe sine, dacă cineva se crede „om Drept”, deși nu este, cum să se comporte el bine, omenos, față de oameni? Dimpotrivă, va fi indiferent față de ceilalți și se va supra aprecia pe sine.

De ce avem de-a face cu această Evanghelie în ziua de azi, în prima duminică a lui decembrie? De ce ni se vorbește despre o femeie gârbovă, adusă de spate, care privea de 18 ani în pământ și despre mila noastră mai mare față de animale decât față de oameni? Pentru că, din păcate, nu s-a schimbat nimic fundamental în modul în care noi ne raportăm la lume și la oameni. Și acum, ca și atunci, oamenii privesc mai mult spre pământ decât spre cer și se înduioșează mai degrabă de o pisică sau de un urs panda decât…de un om beat căzut în șanț sau de un cerșetor.

Ba, mai mult, astăzi mulți slujesc unei ideologii ecologiste, care prețuiește mai mult animalele și păsările și peștii și pădurile decât oamenii. Însă a pune creația deasupra omului, când omul e stăpânul creației, stăpânul rânduit de Dumnezeu [Fac. 1, 28], înseamnă a minimaliza omul.

Iar omul se minimalizează pe sine când dorește lucrurile pământești în locul celor dumnezeiești și el este minimalizat în orice politică și ideologie care îl vede doar ca pe un „produs social”. Pentru că omul nu e creat de Dumnezeu doar pentru a fi un bun cetățean, ci scopul vieții lui e acela de a fi cetățeanul Împărăției lui Dumnezeu, adică un locuitor împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Și Evanghelia aceasta a fost rânduită azi cu multă înțelepciune, pentru că praznicul nașterii Domnului îl pune în prim-plan pe om, atâta timp cât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat.

Da, lumea în care suntem e cadrul firesc al vieții noastre! Aici am fost creați de Dumnezeu și aici, în lume, noi ne mântuim. Dar respectarea creației lui Dumnezeu și protejarea ei nu trebuie să ne ducă nicio clipă la ideea că pământul, clima, fauna pământului sunt „mai importante” decât omul. Pentru că nimic nu e mai important decât omul pe pământ. Ci ele sunt importante tocmai pentru că ne susțin viața și ne ajută în mântuirea noastră.

Însă trebuie să subliniez faptul că praznicul nașterii Domnului nu este despre orice fel de om, ci despre omul credincios. Pentru că Dumnezeu a creat la început un om credincios, un om în relație cu El, un om plin de slava Lui. Așa a fost Sfântul nostru Protopărinte Adam[2]!…

Iar Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om tocmai pentru ca să ne arate cum este omul duhovnicesc, omul plin de har și că scopul nostru este să fim oameni duhovnicești.

De aceea, cei care nu suportă întruparea Domnului, care o contestă și o minimalizează, minimalizează, în fapt, omul. Pentru că Dumnezeu a ridicat umanitatea noastră, în persoana Fiului, în Preasfânta Treime și prin aceasta l-a arătat pe om mai presus de Îngeri. Iar noi, când îl minimalizăm pe semenul nostru, când spunem că el nu merită iubirea și respectul nostru, atunci ne minimalizăm pe noi înșine, pentru că nu vrem să ajungem cu toții în Împărăția Lui.

Căci aceasta e calea pe care a deschis-o Domnul: calea Împărăției Sale! Și cine nu merge pe această cale, fără doar și poate, poartă Iadul în el și își dorește Iadul…

Însă Dumnezeu vrea să ne ridice din rușinea noastră, din sărăcia noastră duhovnicească și să ne umple cu slava Lui, care e veșmântul nostru de nuntă. Pentru că acest veșmânt dumnezeiesc este, deopotrivă, interior și exterior nouă, pentru că slava Lui ne umple și sufletul și trupul.

Și veșmântul slavei Sale ne învață că în fiecare zi e praznic și că binele e adevărata prăznuire a omului. Și că oricând facem binele, noi Îl cinstim pe Dumnezeu și îi iubim pe oameni. Dar, oricând păcătuim, noi facem rău și ne facem rău, în primul rând, nouă înșine.

De aceea, iubiții mei, să nu ne ascundem după cuvinte, ci să ne recunoaștem păcatele, cu rușine și cu frică de Dumnezeu! Să ne recunoaștem păcatele, pentru ca să ne vindecăm interior și, în același timp, pentru ca să îi iubim pe oameni și pe Dumnezeu. Căci iubirea de oameni e legată de iubirea lui Dumnezeu. Fiindcă iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Și iubirea aceasta e iubire duhovnicească, e iubire învățată de la Dumnezeu, din slava Lui care coboară în noi.

Căci ce înseamnă să îl iubim duhovnicește pe cineva? Înseamnă să îi dorim tot binele pe care i-l dorește Dumnezeu. Să dorim mântuirea lui și bucuria lui veșnică.

Și dacă îi iubim duhovnicește pe oameni, atunci îi ajutăm în toate ca să se mântuiască. Și mântuirea începe odată cu Botezul nostru. Așadar, dacă vrem să îi ajutăm pe oameni, la modul fundamental, atunci trebuie să îi ajutăm să se boteze și să trăiască ortodox în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Și dacă îi ajutăm în mod real pe oameni, atunci nu vrem să îi smintim și nici să le stăm împotrivă.

Pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la iubire și unire sfântă în Biserica Lui, la respect reciproc și la bună conviețuire, pentru mântuirea tuturor. Și dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu, atunci vom trăi această bucurie în fiecare zi.

La mulți ani tuturor, multă pace și împlinire în tot ceea ce facem. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 1 decembrie 2016, zi de joi, zi friguroasă, dar cu soare. 4 grade la ora 12.00.

[2] Găsim aici o Sfântă Icoană a sa: http://www.pravoslavie.ru/gallery/image89_16743.htm.