Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

lunile și anii trec atât de repede prin viața noastră, pentru ca să ne arate că nimic nu e statornic pe pământ. Că totul trece și că noi suntem într-o continuă schimbare, într-o continuă prefacere interioară și că ceea ce contează e rezultatul acestor schimbări interioare. Pentru că ceea ce Dumnezeu schimbă în noi sau modul cum noi ne schimbăm dumnezeiește în relația cu Dumnezeu este esența vieții noastre pe pământ, e singurul lucru statornic din sufletul nostru și din viața noastră, în timp ce toate trec, se strică și mor. Și când noi îmbătrânim și murim pe fiecare zi cu trupul nostru, în sufletul nostru noi întinerim pe fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu, pentru că El Își revarsă în noi marea Sa milostivire și bunătatea darurilor Sale celor dumnezeiești.

De aceea, în Biserica lui Dumnezeu, Părinții și Maicile duhovnicești sunt un izvor de viață pentru cei credincioși, pentru că ei sunt plini de slava lui Dumnezeu, deși bătrânețea îi șubrezește zi de zi. Prin experiența lor duhovnicească, dar, mai ales, prin faptul că sunt canale de transmisie vii și directe ale lui Dumnezeu cu oamenii, ei, oamenii duhovnicești, sunt gura și mâinile lui Dumnezeu în lucrarea dumnezeiască de vindecare și de luminare a lumii. Pentru că ei ne vindecă interior de patimi, învățându-ne să luptăm interior cu ele și ajutându-ne la vindecarea lor, și ne luminează și ne întăresc prin cuvintele și prin viața lor, ca să cerem și noi darul vieții duhovnicești de la Dumnezeu. Căci scopul lor tainic și adânc uman e să ne facă asemenea lor, să ne aprindă prin slava lui Dumnezeu și pe noi, ca și noi să fim locașuri vii ale lui Dumnezeu.

Pentru că viața duhovnicească conștientă și profund ascetică, mistică și liturgică în același timp a Bisericii se predă de la un om duhovnicesc la ucenicii lui și nu e o viață care se înțelege de la sine. Nimic nu se înțelege „de la sine” în Biserica lui Dumnezeu! Ci, pentru fiecare lucru avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu, cea venită prin teologii și slujitorii și oamenii ei duhovnicești, dar și de experiență directă, personală. Pentru că trebuie să întrupăm fiecare cuvânt pe care îl auzim propovăduit de Tradiția Bisericii. Trebuie să îl facem una cu noi.

…Anii trec, oamenii trec, creația întreagă e într-o continuă schimbare și noi nu putem opri această schimbare, pentru că la baza schimbării stă Dumnezeu. De aceea e nevoie să fim cu toții duhovnicești, cu toții luminați și învățați de Dumnezeu tot timpul prin slava Lui din noi, ca să înțelegem schimbările Lui cu lumea sau traiectoria lumii din perspectiva Lui. Pentru că întreaga creație a lui Dumnezeu nu se îndreaptă spre moarte și spre dispariția ei, ci spre Împărăția Lui. Pentru că El vrea ca întreaga Lui creație să intre, transfigurată, în Împărăția Lui, pentru ca să existe „cer nou și pământ nou [οὐρανὸν καινὸν καὶ γῆν καινήν]” [Apoc. 21, 1, BYZ], adică pline de slava Lui.

Astfel, dinamismul interior al omului și al lumii e de la Dumnezeu, de la Dumnezeul Care ne schimbă pe noi cu schimbare dumnezeiască, ca să ne facă pe toți ai Lui. Căci schimbarea lumii se produce mereu din interiorul ei, prin slava lui Dumnezeu, El fiind Cel care o schimbă și o conduce spre împlinirea voii Lui din veci cu lumea și cu omul.

De aceea, noi ne atașăm interior de fiecare zi pe care o trăim și ne simțim bine în cadrele ei, pentru că fiecare zi e ziua noastră, e o zi din viața noastră. Dar, în același timp, fiecare zi care ne stă înainte este o necunoscută pentru noi și, totodată, o așteptare vie a noastră. Căci așteptăm fiecare zi care vine ca pe o așteptare plină de taină, plină de neprevăzut, dorind mereu mai mult de la viață și de la noi înșine.

Iar azi, când terminăm anul 2017 și când terminăm și praznicul Nașterii Domnului din acest an, ne simțim bine cu anul care acum se sfârșește, pentru că știm cum a fost. Dar 2018, care stă să înceapă, nu știm cum va fi, nu știm dacă va mai fi pentru noi, pentru că viața noastră stă în mâna lui Dumnezeu și nu în a noastră.

Pleci de acasă, te simți bine, te urci în mașină, ești voios, nu îți faci nicio grijă, te grăbești să ajungi unde trebuie…și mori într-un accident neașteptat. Nici tu și nici ai tăi nu s-au așteptat la un astfel de sfârșit. Dar sfârșitul nostru e în mâna lui Dumnezeu și nu a noastră! Sau, cu harul lui Dumnezeu, deși accidentul a fost grav și au venit cei de la descarcerare și te-au scos de sub fiarele mașinii, tu ai scăpat, dar ai rămas cu sechele pe viață. Și ziua ta, care începuse atât de bine, care nu anunța nimic rău, a fost schimbată cu totul de acel accident, de accidentul care te-a făcut să nu mai fii niciodată omul care ai fost.

Pentru că noi, oamenii, ne facem planuri de viitor, ne dorim multe lucruri, uneori mult prea multe lucruri rele și fără sens, dar Dumnezeu e de altă părere în ceea ce ne privește. El ne schimbă planurile, ne schimbă perspectiva asupra vieții, ne face să ne vedem în mod acut puținătatea ființei noastre și cât de copilărești sunt orgoliile noastre.

De aceea, când oamenii au nevoie de accidente, de boli, de necazuri, de cataclisme, de pușcărie, de ani de singurătate și de disperare pentru ca să se schimbe, acestea toate arată cât de mare e păcătoșenia lor, dar și îndurarea lui Dumnezeu. Pentru că El îngăduie dureri pe măsura trufiei noastre, a nepocăinței noastre, a neascultării noastre. Fiecare lecție a lui Dumnezeu în viața noastră e spre folosul nostru și cu duritatea necesară schimbării noastre. Pentru că El urmărește schimbarea, schimbarea noastră reală, din temelii, fundamentală, adică aceea de a ne pocăi și a deveni oameni duhovnicești.

Iar pentru a ne schimba e nevoie să ne înțelegem căderea și să ieșim din țara păcatului, pentru ca Irodis să nu-L ucidă pe Prunc [Mt. 2, 13] în noi înșine. Pentru că Satanas, potrivnicul nostru, al mântuirii noastre, vrea să ucidă în noi toată pocăința, toată mergerea noastră la Biserică, toată viața noastră bună. De când vede că vrem să ne schimbăm, că vrem să o rupem cu totul cu păcatul în noi înșine, el se umple de furie pe noi și caută să ne aducă din nou la el și la căderile lui. De aceea, lupta noastră e de a păzi Pruncul în viața noastră, de a-L păstra pe Hristos în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de a păstra credința în Dumnezeul nostru treimic, pentru că numai cu ajutorul Lui trecem peste orice laț al demonilor.

Și noi trebuie să vedem în ducerea Domnului în Egiptos [Mt. 2, 14] chemarea tuturor la mântuire. Pentru că în orice loc noi putem să trăim cu Dumnezeu, căci ne adăpostim sub puterea Celui Preaînalt. El este tăria, El e scăparea, El e ajutorul nostru. El ne ajută pe noi, nevrednicii Săi robi, ca să trăim în vremuri și în locuri ostile credinței și vieții creștine. Pentru că El ne dă mână de scăpare și ne întărește în tot ceea ce facem, pentru ca să fim o priveliște bună, o lecție duhovnicească, o chemare duhovnicească spre Dumnezeu.

Prin toată viața Sa pământească, Domnul împlinește profețiile Sale. Întoarcerea din Egiptos împlinește profeția de la Sfântul Profet Osie [Ὠσηέ][2] 11, 1: „Din Egiptos i-am chemat pe fiii lui [ἐξ Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ]” [LXX]. La Sfântul Matteos, care ne indică această profeție  în 2, 15, dar fără să ne spună numele Profetului, textul ei apare astfel: „Din Egiptos L-am chemat pe Fiul Meu [Ἐξ Αἰγύπτου ἐκάλεσα τὸν Υἱόν Μου]” [BYZ]. Numai că evreilor li se vorbise tainic în vechime și ei aveau nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a înțelege această profeție, pe când Sfântul Matteos o modifică textual, pentru ca să ne-o clarifice.

Iar cei care se enervează pe Dumnezeu că nu a vorbit în mod clar nici în Scriptură și nici în Tradiția Bisericii despre anumite taine ale Sale, se enervează degeaba, de orgolioși, pentru că Dumnezeu Își revelează tainele Sale cui dorește și când dorește, spre folosul lor și al multora, și pentru că sunt vrednici de ele, și nu oricui. De aceea, noi, în fața a ceea ce nu înțelegem din Scriptură și din Tradiție, trebuie să stăm în stare de smerenie și de multă evlavie. Pentru că nu trebuie să ne apucăm „să explicăm” ceea ce nu înțelegem și nici nu trebuie să avem orgoliul să credem că „trebuie să știm totul” despre Dumnezeu și Biserica Lui. Ci înțelegem pe cât putem, pe cât am studiat teologia Bisericii și pe cât ne-a luminat Dumnezeu să înțelegem. Dar trebuie să fim convinși de faptul că alții înțeleg și mai multe decât noi, și că Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu sunt plini de cunoașterea Lui, care pe noi ne depășește cu mult.

…Irodis a omorât și omoară pruncii gândurilor celor bune [Mt. 2, 16]. Îi omoară prin uitare, prin neascultare, prin neștiință, prin rușinea păcătoasă, prin nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Căci ori de câte ori nu am împlinit ceea ce știam că trebuie să facem, de atâtea ori l-am lăsat pe Satanas să omoare binele din noi din fașă. Căci am preferat răul în locul binelui, nelucrarea în locul lucrării cu Dumnezeu, răutatea în locul sfințeniei.

Dar Domnul Se întoarce întru pământul lui Israil [Mt. 2, 21], adică în inima noastră, ori de câte ori ne întoarcem cu pocăință la El. Și El vine și locuiește în Nazaret [Mt. 2, 23], pentru ca noi să fim lăstarii Lui[3]. Pentru ca noi să rodim ca niște lăstari din El, fiind plini de slava Lui.

Însă azi pomenim și o treime de Sfinți mult prea frumoasă. Îl pomenim pe Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, îl pomenim pe Sfântul Împărat David și pe Sfântul Iacovos, fratele Domnului. Căci ei sunt pomeniți împreună în această duminică de după Nașterea Domnului[4].

Sfântul Iosif, Logodnicul, a muncit pentru Domnul și pentru Maica Lui. Căci „le câștiga hrană din osteneala mâinilor lui, căci era lucrător de lemn și sărac, deși era de neam împărătesc. Pentru că Domnul a voit a Se naște în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu și slava împărătească, bogăție și stăpânire. [Iar] săracă a voit a fi [și] Maica Sa, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea și pe cel”[5] care părea a-I fi „tată”[6]. Și el a adormit la vârsta de 110 ani[7].

Dar Sfântul Iosif se trăgea din neamul Sfântului Împărat David[8], cel care a profețit multe despre persoana Domnului. Și ei doi sunt pomeniți azi împreună cu Sfântul  Iacovos, fratele Domnului, pentru că el era fiul Sfântului Iosif și frate vitreg al Domnului[9]. Și Sfântul Iacovos, „din tinerețile sale, iubind viața aspră, niciodată n-a mâncat bucate sau untdelemn, ci numai pâine. De asemenea, nici vin sau vreo altă băutură alcoolică n-a gustat, decât numai apă. În baie n-a intrat și toată odihna trupească a lepădat-o, apoi pe trup avea întotdeauna o haină aspră de păr și toate nopțile [și] le petrecea în rugăciuni, dormind foarte puțin, iar, din pricina deselor plecări de genunchi [la rugăciune], se asprise pielea [lui] ca a cămilelor. Apoi a păzit curăția fecioriei sale fără de prihană, până la sfârșit”[10].

Iar Sfântul Iacovos cel prea ascetic e pomenit azi, pentru că a fost cu Sfântul Iosif și cu Maica Domnului, împreună cu Domnul, în Egiptos[11]. Și Iacovos a crezut în Domnul și a fost unul din cei 70 de Sfinți Ucenici ai Lui[12]. Iar „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, așezându-l Episcop, l-a învățat sfințita lucrare. Acestui întâi Arhiereu și Păstor i s-a încredințat Biserica Ierusalimului cea nou luminată. Acesta a alcătuit mai întâi și a scris Liturghia, fiind povățuit de Sfântul Duh, Liturghie pe care, mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare, apoi Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru neputinţa omenească, au scurtat-o”[13].

Și astfel înțelegem de ce, cei trei, sunt pomeniți la finalul praznicului Nașterii Domnului: pentru că unul a vestit în mod profetic întruparea Lui, adică Sfântul David, iar ceilalți doi au participat la protejarea Pruncului Iisus, ducându-L și întorcându-L din Egiptos.

Așadar, iubiții mei, mâine anul se înnoiește, intrăm în anul 2018 de la nașterea Domnului, și noi Îi cerem Domnului să binecuvinteze cununa anului bunătății Sale[14]. Căci de la El este începutul, cuprinsul și împlinirea oricărui lucru bun din viața noastră.

Intrăm în anul 2018, în anul „recunoștinței și al comuniunii românești”[15], în care vom trăi împlinirea celor 100 de ani de unitate statală, cât și sfințirea Catedralei Naționale. Căci și unirea românilor, cât și catedrala ortodoxă a românilor au fost deziderate naționale. Însă, mai întâi de toate, trebuie să ne trăim identitatea noastră religioasă, faptul că suntem ortodocși, că suntem membri reali ai Bisericii lui Dumnezeu, care trebuie să dăm mărturia cea bună în lume. Iar aceasta este „mărturia conștiinței noastre [τὸ μαρτύριον τῆς συνειδήσεως ἡμῶν], că în simplitatea și curăția lui Dumnezeu [ὅτι ἐν ἁπλότητι καὶ εἰλικρινείᾳ Θεοῦ], nu în înțelepciunea cea trupească [οὐκ ἐν σοφίᾳ σαρκικῇ], ci în harul lui Dumnezeu am trăit în lume [ἀλλ᾽ ἐν χάριτι Θεοῦ ἀνεστράφημεν ἐν τῷ κόσμῳ] și cu atât mai mult către voi [περισσοτέρως δὲ πρὸς ὑμᾶς]” [II Cor. 1, 12, BYZ]. Pentru că trebuie să trăim duhovnicește, trebuie să trăim cu Dumnezeu, trebuie să trăim ca oameni Sfinți, pentru a trăi în slava lui Dumnezeu în lume.

Ne-am lipit de 2017 și acum ne despărțim de el. Mergem spre necunoscut, ca în fiecare an, dar cu Dumnezeu. Pentru că El ne deschide ușa fiecărei zile și ne dăruie marea binecuvântare a vieții cu El. De aceea, să fim recunoscători și mulțumitori pentru toate darurile primite de la El, pentru fiecare zi trăită și pentru fiecare om pe care l-am întâlnit! Pentru că prin toate lucrurile și prin toți oamenii, Dumnezeu ne cheamă la El, pentru a fi cu El pentru toți vecii!

Hristos S-a născut!

La mulți ani, multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne adune mâine, în primul praznic al noului an, în adunare sfântă, pentru a-I sluji Lui după cuviință! Amin.


[1] Începută în dimineața zilei de 28 decembrie 2017, o zi de joi, la ora 6. 46. Afară e un grad.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/901/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nazaret.

[4] Mineiul pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 425.

[5] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-26-soborul_maicii_domnului.html. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_din_Nazaret.

[9] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-23-sf_ap_iacob.html. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] Liturghierul pastoral, tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 546.

[15] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/24/pastorala-nativitatii-a-patriarhului-romaniei-2017/.

Predică la pomenirea Sfântului Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2017]

Iubiții mei[1],

Întâiul Mucenic [Πρωτομάρτυρας] al Bisericii, Sfântul Arhidiacon [Ἀρχιδιάκονος] Stefanos [Στέφανος][2], a fost martirizat de propriul lui popor, de evrei[3], pentru că era creștin. Pentru că mărturisea adevărul acesta capital: că împlinirea Legii și a Profeților a fost Hristos și că Lui trebuie să Îi urmăm întru toate. Pentru că el L-a mărturisit poporului său pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și Stefanos era evreu, dar avea un nume grecesc, care înseamnă cel încununat[4]. Și, prin martirizarea sa, Sfântul Stefanos a trăit împlinirea numelui său, căci a fost încununat de Dumnezeu cu slava Lui și a fost primit în veșnica Sa Împărăție, alături de toți Îngerii și Sfinții Lui. Căci cununa lui Dumnezeu, adică mântuirea, e odihna veșnică a celor care au trăit până la sfârșit în poruncile lui Dumnezeu. Pentru că e bun începutul pocăinței, e bună viața evlavioasă și plină de fapte bune, dar ea nu trebuie să aibă un sfârșit. Pentru că, până la sfârșit, până la moartea noastră trupească, noi suntem chemați să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră și prin toate lucrurile și ocaziile care ne stau la îndemână.

…Predica extraordinară prin care Sfântul Stefanos și-a enervat la culme conaționalii o avem, după cum știm cu toții, în cap. al 7-lea din Faptele Apostolilor. Și acolo, aducând istoria lui Israil în fața lor, Sfântul Stefanos le spune la un moment dat: „Tarilor în gât [σκληροτράχηλοι] și netăiaților împrejur [cu] inima și [cu] urechile [καὶ ἀπερίτμητοι τῇ καρδίᾳ καὶ τοῖς ὠσίν], voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt [ὑμεῖς ἀεὶ τῷ Πνεύματι τῷ Ἁγίῳ ἀντιπίπτετε]!” [F. Ap. 7, 51, BYZ]. Pentru că împotrivirea reală și primă e cea interioară, care se petrece în sufletul omului. Iar dacă omul e tare în gât, dacă nu se smerește, dacă nu se pleacă în fața lui Dumnezeu, dacă nu coboară din înfumurarea sa pentru a-I sluji zilnic lui Dumnezeu, el e netăiat împrejur duhovnicește, chiar dacă, după trup, e tăiat împrejur, pentru că e evreu.

Însă cum tăierea împrejur evreiască a fost prefigurarea Sfântului Botez, putem spune și despre noi același lucru. Căci și noi, dacă ne împotrivim interior cuvintelor lui Dumnezeu, ne arătăm ca unii care nu am fi tăiați împrejur duhovnicește, adică n-am fi botezați. Pentru că nu conlucrăm cu harul lui Dumnezeu primit la Botez, ci i ne împotrivim lui zilnic. Pentru că atunci când Stefanos a vorbit despre „împotrivirea continuă față de Duhul Sfânt”, s-a referit tocmai la împotrivirea continuă față de harul Preacuratei Treimi.

Și, o, iubiții mei, cu câtă împotrivire interioară ne împotrivim fiecare dintre noi slavei lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu, din prima clipă a vieții noastre, ne învață cele bune și sfinte, iar noi, adesea, alegem să facem contrariul voii Sale. El ne vrea binele și noi alegem răul, alegem să ne facem rău de unii singuri. Și prin aceasta, prin toată împotrivirea interioară față de voia lui Dumnezeu, noi păcătuim greu de tot în fața lui Dumnezeu, pentru că nu iubim voia Lui și nu o împlinim de plăcere, ci de nevoie, mânați de la spate de avertismentele Sale cele dureroase și veșnice.

Sfântul Stefanos le-a spus adevărul coreligionarilor săi! El le-a spus: „Pe care [dintre] Profeți nu i-au prigonit părinții voștri [Τίνα τῶν Προφητῶν οὐκ ἐδίωξαν οἱ πατέρες ὑμῶν]? Și i-au omorât pe cei care au vestit mai înainte pentru venirea Celui Drept [Καὶ ἀπέκτειναν τοὺς προκαταγγείλαντας περὶ τῆς ἐλεύσεως τοῦ Δικαίου], ai Căruia, acum, voi vânzători și ucigași v-ați făcut [Οὗ νῦν ὑμεῖς προδόται καὶ φονεῖς γεγένησθε]” [F. Ap. 7, 52, BYZ].

Și când Sfântul Stefanos a arătat că au existat și există oameni răi în Israil, oameni care au omorât pe Sfinții Profeți și chiar pe Cel Drept, pe Mașiah, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, el nu s-a comportat ca „un antisemit”, ci ca un om care a spus adevărul despre niște oameni păcătoși, care erau de un neam cu el, și care au făcut aceste mari și înspăimântătoare păcate. Pentru că nu trebuie să acoperim, în mod păcătos, păcatele celor din neamul nostru, ci, dimpotrivă, trebuie să le spunem pe nume, pentru ca să fim de ajutor oamenilor.

Căci Dumnezeu ne cere nouă, tuturor, să spunem lucrurilor pe nume. Adică să spunem despre păcate că sunt păcate și despre virtuți că sunt virtuți, pentru ca oamenii să facă cele bune și să le disprețuiască pe cele rele în fața lui Dumnezeu. Dar acest lucru trebuie să îl facem cu cuviință și responsabilitate, căutând folosul duhovnicesc al oamenilor și nu o perpetuă tensiune socială.

Și pentru că suntem la 28 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a murit pentru libertatea noastră de acum, am auzit cu toții în acești ani acuzele la adresa Bisericii, cum că a tăcut în mod păcătos în fața dictaturii comuniste, după cum tace în mod complice, uneori, și față de derapajele democratice. Pentru că o anumită parte a societății românești ne vrea vocali, ne vrea profetici în predicile noastre, intransigenți față de racilele românești. Dar, pe când unii cer intransigență, transparență, o cât mai mare „liberalizare” a Bisericii românești, iar alții vor să nu se schimbe nimic, ci, dimpotrivă, să trăim făcând abstracție de schimbările interioare ale societății românești, asistăm cu durere la o tot mai mare indiferență practică față de viața și teologia Bisericii.

Pentru că românii preferă să meargă la mall, în parc, în locuri de relaxare și corectare estetică, să călătorească în locuri exotice atunci când au liber, când sunt în concediu, și nu să vină la Biserică. Ei preferă lucruri ușoare, comice, distractive, dar nu și să citească teologia Bisericii și să se integreze în ritmul de rugăciune și de viață al Bisericii. Căci, deși ortodocși, românii își trăiesc liberalist apartenența religioasă, pentru că o trăiesc minimalist. Și acest minimalism religios al românilor se vede peste tot în viața socială, pentru că avem câteva idei creștine, pe care le mai respectăm, și, în rest, „ne descurcăm” prin toate păcatele posibile, pentru ca „să ne fie bine”.

Iar dacă, în România, noi trăim acum o stare de decadență religioasă și morală, intransigența predicatorială (e observabil acest lucru!) nu deranjează prea mult indiferența practică a oamenilor, pentru că ei s-au cantonat în „starea de bine” a societății de consum și „le e bine” cu nedusul la Biserică și reacționează dur față de „intoleranța” la adresa lor. Ci eu cred că acum, în clipa de față, e nevoie de o profundă și continuă și echilibrată teologizare a societății noastre românești, fără să cerem lucruri ultimative și imediate de la oameni. Și, după cum reclamele, filmele proaste, cărțile proaste, emisiunile proaste, moravurile ușoare inundă România și dacă vrem și dacă nu vrem noi, tocmai pentru că sunt peste tot în mod continuu, tot la fel predica noastră din Biserici și din societate și de la nivel online trebuie să își vadă de treabă, să își vadă de programul și de scopul ei, pentru că nu este degeaba. Chiar dacă oamenii fac pe proștii, pe surzii și pe muții, chiar dacă ei nu par să aibă tresăriri interioare față de predica noastră, ea îi schimbă interior, ea nu îi lasă indiferenți, tocmai pentru că se aude în mod continuu.

Pentru că nici Sfântul Stefanos nu a fost tăios cu cei din neamul său în toată predica din capitolul al 7-lea, ci doar în anumite pasaje și, în mod special, în cel terminal. Fiindcă certarea celor care greșesc nu e „scopul” predicării Bisericii, ci este unul din instrumentele de lucru spre scopul principal al ei: mântuirea oamenilor. Și un om are nevoie de liniștea Bisericii, altul are nevoie de Icoanele ei ca să se convertească, altul de teologia ei, altul de Sfinții ei, altul de certarea unui Duhovnic. Tocmai de aceea, cei care ne cer să fim mai vocali, mai duri în limbajul predicatorial, pentru schimbarea la față a României, vor aceste lucruri pentru că ei se lasă convinși în acest mod. Însă nu toți oamenii se convertesc…pentru că îi cerți toată ziua.

Eu, spre exemplu, m-am convertit, atunci când am simțit entuziasmul dumnezeiesc din ființa celor care au ieșit pe străzi, în 1989, ca să ceară libertate. Văzusem până atunci numai oameni triști, fricoși, retractili. Oameni care „se descurcau” furând de la colectiv o traistă de porumb și de la fabrică trei sticle de bere, care nu citeau, care nu aveau aspirații înalte. Și când, deodată, am văzut niște români care sfidează moartea, pentru că doreau…libertate, atunci am înțeles că există Cineva, mai presus de toți, Care îi poate face pe oameni să sfideze moartea, pentru lucruri folositoare tuturor. Căci atunci, în decembrie 1989, Dumnezeu i-a unit pe români pe străzile Bucureștiului și i-a făcut să privească dincolo de nevoile lor subiective: la nevoile țării, ale tuturor.

Recent, Justiția română ne-a spus că schimbarea regimului comunist s-a făcut printr-o lovitură de stat. Însă lovitura de stat s-a dat de către specialiștii din culise și nu de către poporul român, care a ieșit pe stradă cu flori în mâini și a fost mitraliat din spatele geamurilor. Tocmai de aceea, pentru mine, ce s-a petrecut în decembrie 1989 nu sunt doar niște „evenimente sociale”, ci revoluția română, adică o imensă minune a lui Dumnezeu. Așa, ca la 1918, când românii din provincii au privit mai presus de porțiune, au privit la întreg, la România, la o Românie pentru toți românii.

…Însă eu L-am găsit pe Dumnezeu în decembrie 1989, dar nu știam care e Biserica Lui! Eram botezat ortodox, aveam 12 ani, citeam articole religioase din presa nouă, liberă, mă uitam la televizor, la emisiunile religioase, citeam cărțile despre credință care apăreau pe bandă rulantă…dar nu mergeam la nicio biserică și nici nu trăiam o viață creștină. Și o familie adventistă a observat imediat acest lucru și m-a dus la adunarea lor. Și acolo, în mijlocul adunării adventiste de vineri seara, realizată pentru tineret, am trăit prima și cea mai cruntă singurătate religioasă din viața mea. Căci eu nu știam câte știau tinerii adventiști din jurul meu, eu nu aveam nici măcar Scriptură sau carte de rugăciune, dar, în inima mea, am început să simt harul lui Dumnezeu, harul Botezului meu din pruncie, iar pe toți din jurul meu i-am simțit ca fiind străini pentru mine, pentru că nu simțeam harul Lui în ei și în falsa lor biserică. Și am înțeles deodată, acolo, în mijlocul lor, că eu sunt ortodox și că trebuie să merg în Biserica mea, al cărui mădular, inconștient până atunci, fusesem.

Așa că, fără cele două prime minuni din viața mea, fără aflarea lui Dumnezeu în timpul revoluției române și a Bisericii Sale în mijlocul adunării adventiste, fără aceste două revelări plenare ale lui Dumnezeu în viața mea, tot ceea ce citisem până atunci, deși mă entuziasmase, nu m-a făcut să merg la Biserică și să trăiesc creștinește. Pentru că, în fiecare convertire, e nevoie în primul rând de glasul lui Dumnezeu, de auzirea Lui, pentru ca să-i putem auzi apoi pe Slujitorii Lui, care ne propovăduiesc despre El.

Din aceste motive, cred că o predică dură, extremistă, care să nască continue tensiuni sociale, nu convertește pe nimeni, dar îi separă pe oameni. Pentru că nu e nevoie numai de predica noastră, ci și de deschiderea oamenilor, de creșterea lor în înțelegere și, în primul rând, de lucrarea lui Dumnezeu în viața celui ce se deschide Lui. Pentru că oamenii nu cinstesc lucrurile bune decât în măsura în care le înțeleg. Degeaba le spui tu că dogmele Bisericii sunt viața adevărată a oamenilor, degeaba le spui că Sfinții Părinți ai Bisericii au fost și sunt cei mai înțelepți oameni ai lumii, pentru că au trăit ceea ce au propovăduit, dacă oamenii nu cresc, dacă nu se dezvoltă religios și dacă nu înțeleg că sufletele lor au nevoi spirituale profunde, așa după cum au și stomacurile lor.

Așa că e nevoie de timp, e nevoie de creștere în înțelegere, e nevoie de lăsarea ta în voia lui Dumnezeu, pentru ca să Îl înțelegi pe Dumnezeu și să înțelegi cum trebuie să trăiești printre oameni și cum să le vorbești. Și, ca Preot, an de an înțeleg tot mai mult cum mă schimb, cum sunt tot mai cuprinzător și înțelegător al nevoilor oamenilor. Pentru că ei intră tot mai mult în sufletul și în viața mea, tocmai pentru că Dumnezeu intră tot mai mult în tot ceea ce însemn eu. Pe cât sunt tot mai mult al lui Dumnezeu, pe atât sunt mai înțelegător și mai bun și  mai delicat cu oamenii. Căci și ei, pe cât te cunosc, pe atât te iubesc și te respectă și te ajută să îi înțelegi.

De aceea, dacă tot îmbătrânind, nu ajungem tot mai buni și mai înțelegători și mai îngăduitori cu oamenii, e semn că îmbătrânim rău. Pentru că îmbătrânirea reală e o tot mai mare înțelepțire a oamenilor și nu o tot mai mare prostire a lor.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Stefanos și-a certat neamul, dar s-a și rugat pentru mântuirea lui! Deși lovit cu pietre de ei, el s-a rugat și a zis: „Doamne, să nu stea lor păcatul acesta [Κύριε, μὴ στήσῃς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ταύτην]!” [F. Ap. 7, 60, BYZ]. Și el se roagă continuu pentru ei și pentru noi înaintea lui Dumnezeu, pentru că dorește ca toți să ne mântuim.

Fiindcă mântuirea e scopul Bisericii, pentru mântuirea oamenilor e Biserica, pentru mântuirea și sfințirea noastră și a întregii creații. Căci noi, cu toții, trebuie să mergem în slava Dumnezeului nostru treimic pentru veșnicie și să Îl vedem pe El, pe Dorirea tuturor Sfinților.

Hristos S-a născut!

Dumnezeu să ne lumineze pe toți ca să trăim creștinește și să fim o mărturie vie a vieții cu Dumnezeu! Amin.


[1] Începută la ora 8. 06, în ziua de 23 decembrie 2017, o zi de sâmbătă. Minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Ștefan.

Predică la sinaxa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [26 decembrie 2017]

Iubiții  mei[1],

deși expresia „i-a lăsat cu ochii în soare” arată consecințele dureroase ale unei imposturi, în cazul Magilor „din răsărituri [ἀπὸ ἀνατολῶν]” [Mt. 2, 1, BYZ], Îngerul, pe care ei îl vedeau ca pe o stea conducătoare, a însemnat înțelepțirea lor. Pentru că cei 3 Magi [Μάγοι] au fost conduși de Îngerul-stea până întru Ierusalim [Ibidem] și de la arhierei și cărturari [Mt. 2, 4] ei au aflat conținutul profeției Sfântului Miheias de la 5, 1, și anume că din Bitleem va ieși Cel care Îi va fi lui Dumnezeu „întru Arhon în Israil [εἰς Ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ]”, iar „ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [αἱ ἔξοδοι Αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος]” [LXX].

Și arhon înseamnă stăpânitor. Pentru că adevăratul stăpânitor al unui popor e numai de la Dumnezeu. El, cel pe care îl vrea Dumnezeu, este expresia voinței Sale. Dar când Însuși Dumnezeu Se întrupează, El este adevăratul Stăpânitor al poporului, Stăpânitorul de facto, chiar dacă, de jure, Domnul Iisus Hristos nu a fost niciodată Împăratul lui Israil.

Iar de această dată, arhiereii și cărturarii au fost de partea binelui, de partea lui Dumnezeu, pentru că au spus adevărul. Căci Domnul i-a spus lui Pilatos: „Tu zici, că Eu sunt Împăratul [Σὺ λέγεις, ὅτι Βασιλες εἰμι Ἐγώ]. [Dar] Eu întru aceasta M-am născut și întru aceasta am venit întru lume [Ἐγὼ εἰς τοῦτο γεγέννημαι, καὶ εἰς τοῦτο ἐλήλυθα εἰς τὸν κόσμον], ca să mărturisesc adevărului [ἵνα μαρτυρήσω τῇ ἀληθείᾳ]. Tot cel care este din adevăr ascultă glasul Meu [Πᾶς ὁ ὢν ἐκ τῆς ἀληθείας ἀκούει Μου τῆς φωνῆς]” [In. 18, 37, BYZ].

De aceea, când spunem adevărul sau când facem ceea ce e adevărat, adică ceea ce ne cere Dumnezeu, spunem și facem ceea ce trebuie. Și când spunem și facem ceea ce vrea Dumnezeu, atunci Îl avem pe El ca Împărat și Tată al nostru, pentru că doar cei care sunt născuți din Cel adevărat ascultă de glasul Lui.

Ieșirile Lui spre noi, ale Fiului, sunt dintru începutul zidirii lumii. Pentru că El ne-a creat pe noi toți, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și El a ieșit întotdeauna spre noi, în toate zilele veacului existenței noastre istorice. De aceea, Scriptura vechitestamentară ne vorbește tot timpul despre Fiul Tatălui, dar în mod tainic, despre Fiul și despre Tatăl și despre Sfântul Duh, despre Dumnezeul nostru treimic, și despre ieșirile Fiului spre noi, despre venirile Lui la noi, pentru că trebuia să ne obișnuiască cu întruparea Lui. Și El ne-a obișnuit în mod dumnezeiește cu întruparea Sa! Pentru că atunci când ea s-a petrecut, oamenii nu L-au receptat pe Fiul întrupat ca pe unul care îi strivea cu slava Lui, ci ca pe unul dintre ei, ca pe unul oarecare. Însă acest lucru nu s-a petrecut, pentru că Fiul întrupat ar fi fost „neputincios”, ci pentru că în smerenia Lui înspăimântătoare, cu totul asumată și plină de iubire față de noi, El S-a micșorat pe Sine atât de mult încât  S-a făcut propriu nouă și a intrat în relație cu noi, pentru ca să ne atragă pe noi la Sine.

Căci noi nu puteam să fim „mari” înaintea Lui, pentru că eram păcătoși și netrebnici. Dar El, Cel de necuprins, a putut și poate să Se micșoreze continuu pe Sine pentru noi, ca un Tată preabun față de fiii Lui, pentru ca să ne învețe pe noi cele ale Sale.

Iar noi ce altceva facem cu pruncii noștri? Căci ne facem prunci, ne punem în locul lor, gândim ca ei, pentru ca să îi ajutăm să crească. Nu le cerem să fie ca noi, deodată, într-o clipă, pentru că ei nu pot să crească într-o clipă. Dar dacă îi ajutăm să crească, pe timp ce trece, copiii noștri înțeleg ceea ce vrem de la ei și câte eforturi depunem pentru ei.

Tocmai de aceea, Fiul Tatălui Se smerește pe Sine și Se zămislește în uterul Fecioarei, ca să ne arate că începutul vieții noastre și orice clipă a vieții noastre e de la Dumnezeu. Că nu e nimic rău în faptul de a exista pe fața pământului. Că viața noastră e darul iubirii Sale față de noi și că pruncii trebuie protejați și ajutați să se dezvolte, iar nașterea și creșterea lor e o asceză continuă. Pentru că părinții sunt părinți nu doar pentru că ei nasc copii, ci, mai degrabă, pentru că ei își cresc copiii, cu multe eforturi, și îi educă creștinește în Biserica lui Dumnezeu.

Și când noi vedem Icoana Nașterii Domnului și pe Pruncul înfășat în scutecele-giulgiu, Îl vedem pe Dumnezeul nostru, Care Și-a asumat condiția vieții noastre pământești, rămânând continuu ceea ce era, adică Dumnezeu, pentru ca să ne arate cine e omul și câte poate face el în viața aceasta scurtă, dar care poate fi trăită nespus de intens și de profund. Căci numai El, Creatorul nostru, putea să ne arate profunzimile omului și la ce sfințenie poate omul ajunge. Dar, în același timp, că nu putem să fim oameni cu adevărat, decât în relație cu El, cu Ziditorul nostru.

De aceea, Magii au mers după Îngerul-stea și din vrăjitori s-au făcut creștini. Pentru că Îngerul-stea i-a dus la Adevărul personal, la Domnul Cel întrupat. Sau, în cuvintele Sfântului Matteos, Îngerul-stea a venit și „a stat deasupra [ἔστη ἐπάνω], [acolo] unde era Pruncul [οὗ ἦν τὸ Παιδίον]” [Mt. 2, 9, BYZ]. Căci el nu era „stea”, ci părea a fi o stea. Pentru că ei, Magii, credeau în stele, le urmăreau, făceau lucruri păgânești în relație cu stelele. Dar când Îngerul-stea i-a condus la Iisus Hristos, Domnul nostru, la Făcătorul stelelor și al întregii creații, când ei s-au întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu s-au mai închinat la stele, ci, „căzând, I s-au închinat Lui [πεσόντες προσεκύνησαν Αὐτῷ] și, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri [καὶ ἀνοίξαντες τοὺς θησαυροὺς αὐτῶν προσήνεγκαν Αὐτῷ δῶρα]: aur și tămâie și smirnă [χρυσὸν καὶ λίβανον καὶ σμύρναν]” [Mt. 2, 11, BYZ].

O reală și preafrumoasă convertire! Pentru că atunci când nu Îl cunoșteau pe Hristos, Magii se închinau materiei și o divinizau în mod păcătos. Dar când L-au văzut pe El la față, chiar dacă era un Prunc în fața lor, ei s-au dezlipit de materie și I-au adus daruri importante. Căci daruri importante pentru Dumnezeu și Biserica Lui, așadar, poate să facă cel care se dezlipește continuu de cele materiale și Îl vede pe Dumnezeu ca pe Cel mai important decât toate. Însă cei care sunt robi celor pământești și care consideră banii și slava deșartă și traiul bun drept „cele mai importante lucruri” în viață, nu doresc să dăruie nimic lui Dumnezeu sau dăruie lucruri de nimic.

Și când lui Dumnezeu Îi dărui…mai nimic, nu trebuie să te miri că ești rece și singur și bolnav în ființa ta. Pentru că boala ta e tocmai lipsa ta de dărnicie, de umanitate.

Magii au ajuns Apostoli ai Domnului, au ajuns Sfinți ai Lui! Pe ei i-a botezat Sfântul Apostol Tomas și au fost hirotoniți Episcopi și Biserica îi cinstește ca Sfinți[2]. Pentru că s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu, după ce L-au cunoscut cu adevărat.

Marco Polo, în anul 1270, ne spune că a văzut mormintele lor în orașul Saveh din Iran și că Sfintele lor Moaște erau nestricate[3]. Acum sunt în catedrala romano-catolică din Köln, într-o raclă impozantă[4]. Iar o parte din darurile lor, pe care le-au adus Domnului, sunt în Mănăstirea Sfântul Pavlos din Muntele Athos[5].

– Și de ce cinstim noi darurile Magilor aduse Domnului?

– Pentru că noi cinstim tot ceea ce are legătură cu Domnul, cu Maica Sa și cu toți Sfinții Bisericii. Și cinstim toate lucrurile rămase de la ei, pentru că le simțim în mod continuu ca fiind pline de har, pentru că au venit în atingere cu ei. Așa după cum, toate muzeele și casele memoriale ale lumii păstrează cărțile și obiectele, tocmai pentru că au fost ale unor mari scriitori, mari inventatori, mari eroi ai istoriei. Pentru că lucrurile și cărțile lor ne vorbesc profund despre ei. Însă lucrurile rămase de la Sfinții lui Dumnezeu ne vorbesc mai întâi de toate despre Dumnezeu, pentru că simțim harul Lui lucrând prin ele minuni și luminări în viața noastră. Și când spunem că acestea sunt „sfintele locuri” pe unde a trăit Sfântul sau Sfânta Bisericii, spunem că ele au fost amprentate de prezența lor duhovnicească. Și această amprentă duhovnicească o putem simți continuu acolo, tocmai pentru că Dumnezeu binevoiește continuu în Sfinții Lui și ei umplu și mențin locurile și obiectele lor pline de iradierea lor duhovnicească.

Adică sfintele locuri de la Ierusalim sau din Athos sau din România nu sunt sfinte doar pentru că acum două mii de ani sau acum câteva sute de ani a trăit Domnul acolo sau Sfinții Lui, ci pentru că Dumnezeu umple în mod continuu acele locuri cu slava Lui în mod accentuat. Și cine e om duhovnicesc simte că acolo e mult har, că e multă pace și că îi face mare bine să se roage și să trăiască acolo. Iar ceea ce el simte e adevărat, e o realitate, și nu e o părere „subiectivă”.

Însă locurile sfinte ale lui Dumnezeu din întreaga lume, care sunt locurile de pelerinaj ale Bisericii, nu contravin atotprezenței slavei Lui în lumea Sa, în lumea creată de El Însuși. Pentru că locurile sfinte ale Bisericii sunt locurile unde a trăit Domnul și Maica Lui și Sfinții Lui, unde El și Maica Lui și Îngerii și Sfinții Lui s-au arătat în mod extatic și au umplut și umplu de mare har acele locuri. Însă sfânt e orice loc sfințit de Biserică și orice loc în care e o Biserică, o Mănăstire, o chilie, o troiță, o casă sfințită. Căci Biserica îi sfințește în mod continuu pe oameni și le sfințește casele lor, pentru ca toți și toate să se umple de slava lui Dumnezeu. Și iarăși, sfințirile Bisericii nu neagă sfințenia lui Dumnezeu și prezența Lui în întreaga Sa creație. Dimpotrivă, noi putem sfinți locuri și locașuri și ne putem sfinți și pe noi înșine, tocmai pentru că Dumnezeu e izvorul sfințeniei și El dorește ca noi și întreaga creație să trăiască în sfințenie, adică în slava Lui.

…Îmi place mult teologia poetică a condacului acestei zile: „Cel care mai înainte de luceafăr S-a născut din Tatăl fără de mamă [Ὁ πρὸ ἑωσφόρου ἐκ Πατρὸς ἀμήτωρ γεννηθεῖς], astăzi, din tine, pe pământ S-a întrupat fără de tată [ἐπὶ γῆς ἀπάτωρ ἐσαρκώθη, σήμερον ἐκ σοῦ]”, Născătoare de Dumnezeu! „Pentru aceasta, steaua binevestește Magilor [ὅθεν ἀστὴρ εὐαγγελίζεται Μάγοις], iar Îngerii cu Păstorii laudă nașterea ta cea fără de sămânță [Ἄγγελοι δὲ μετὰ Ποιμένων ὑμνοῦσι τὸν ἄσπορον τόκον σου], o, Cea-plină-de-har [ὦ Κεχαριτωμένη]!”[6].  Căci sinaxa Născătoarei de Dumnezeu de azi o prăznuim tocmai pentru acest lucru: pentru că ea e Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea e,  dintre oameni, în prim-planul praznicului Nașterii Domnului. Și ocupă acest loc central, pentru că ea e Maica Pruncului Iisus. Și este iconizată ca stând întinsă pe un veșmânt roșu, alături de Pruncul Iisus, Cel înfășat și pus în iesle, pentru că Îl cuprinde și Îl ține în brațe cu cea mai mare dragoste. Și peștera cea întunecată, mereu neagră în Icoanele Nașterii Domnului, e blocată de prezența Pruncului și a Maicii Sale. Pentru că nădejdea întregii lumi e la Pruncul Iisus și la Maica Lui, Maica indicându-ni-L în mod continuu pe Pruncul ei, pentru ca pe El să Îl iubim, așa după cum Tatăl, la Botezul Domnului și pe Tabor, ni L-a indicat tot pe Fiul iubirii Sale.

Căci Pruncul acesta e Stăpânul și Domnul întregii făpturi, El nu e un prunc oarecare, ci Mântuitorul nostru și Judecătorul tuturor. Dar totodată Icoana Nașterii Domnului ne învață să îl vedem pe om în perspectivă continuă, să îl vedem în creșterea lui continuă și să nu îl judecăm numai după o anumită parte a vieții sale. Căci cel care astăzi pare că stă, mâine poate cădea, pentru ca să se smerească și să se ridice din căderea lui, fiind astfel folosit duhovnicește. De aceea, nu contează doar începutul vieții, nu contează să începi bine viața sau să ai o tinerețe bună, ci e nevoie să ai și o maturitate și o bătrânețe sfinte. Căci dacă ai început bine și o sfârșești în cădere, într-o viață căzută, nu ți-e de niciun folos. De aceea, în viața cu Dumnezeu, sfârșitul vieții noastre pământești trebuie să fie incomparabil mai sfânt decât începutul vieții noastre duhovnicești. Pentru că trebuie să arătăm că am progresat duhovnicește în mod continuu, că ne-am maturizat continuu în viața cu Dumnezeu și că murim ca bărbați și ca bătrâni duhovnicești și nu ca niște tineri fără de experiență.

Căci Sfântul Iosif a fost înștiințat în vis de Îngerul Domnului despre ceea ce trebuia să facă [Mt. 2, 13], deși el avea 80 de ani când S-a născut Domnul. Pentru că la orice vârstă am fi, noi avem nevoie de luminarea și de ajutorul lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Și când i-a spus Îngerul, Iosif i-a dus pe Domnul și pe Maica Lui în Egiptos [Mt. 2, 14], și tot când l-a înștiințat el, Iosif a revenit în țară cu Domnul și cu Maica Lui [Mt. 2, 21]. Iar astfel s-a împlinit profeția despre mergerea Lui în Egiptos [Mt. 2, 15], dar Sfântul Iosif a făcut, în același timp, și ascultare față de Dumnezeu. Pentru că Îngerul i-a vestit voia lui Dumnezeu și el a primit-o ca voia Lui și nu ca voia Îngerului.

Pentru că și Îngerii Lui și Sfinții Săi ne învață voia lui Dumnezeu și nu voia lor, iar noi trebuie să îi ascultăm, dacă vrem să ne mântuim. Însă nu trebuie să îi ascultăm pe demoni! Nu trebuie să stăm de vorbă cu ei în mintea noastră, nu trebuie să căutăm în mod neapărat semne și minuni, vise și vindecări, harisme și daruri sfinte, nu trebuie să ne credem „speciali” și nici „neapărați”, ci trebuie să căutăm să ne vedem păcatele noastre și să ne pocăim pentru ele și să trăim în poruncile Lui. Pentru că ne mântuim numai în ascultare de Dumnezeu și nu mergând după mintea noastră.

Așadar, iubiții mei, praznicul Nașterii Domnului, început ieri, în zi de luni, se încheie în ultima zi a lui 2017, adică pe 31 decembrie. Pentru că atunci e odovania [încheierea] praznicului. Și Biserica, după postul ce a durat până ieri, după Liturghie, a suspendat postul în praznicul Nașterii Domnului, pentru că și mâine și vineri e harți, adică se poate mânca de dulce. Și aceasta, pentru ca să ne bucurăm cu toții și să ne întărim trupește și duhovnicește în praznicul Nașterii Domnului și să ne primim unii pe alții cu voioșie.

Căci atunci când postești și muncești în același timp, când postești mult și muncești mult, ajungi la sfârșitul postului foarte epuizat. Și de aceea, după posturile mari ale Bisericii, avem zile de harți, zile fără opreliște la mâncare. Dar, dacă am postit cu adevărat, atunci am învățat să fim disciplinați în materie de plăcere. Și, cu toate că e harți, noi vom mânca în mod ponderat, în mod atent, câte puțin din fiecare, pentru ca să nu ne vină rău și, în loc de praznic, să ne ia salvarea la spital. Vom mânca atent, vom mânca bucurându-ne, vom mânca mulțumindu-I continuu lui Dumnezeu, pentru toate binefacerile Lui din viața noastră. Căci postul ne disciplinează și praznicul ne umple de lacrimi dulci, duhovnicești, de lacrimi de bucurie. Pentru ca să ne bucurăm cu Domnul în mod duhovnicește și cu toți oamenii, sfințindu-ne viața în fiecare zi.

Hristos S-a născut!

Și El, Bucuria noastră, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne întărească întru toate în viața noastră și să ne mântuie cu iubirea Sa de oameni! Amin.


[1] Predică începută la 14. 44, în ziua de 22 decembrie 2017. După ce dimineață am slujit Parastasul pentru Mucenicii și Eroii Revoluției Române din decembrie 1989.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Magi.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Magi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Saveh.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domul_din_Köln.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/08/03/darurile-celor-3-magi/.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 404.

Predică la Nașterea Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

S-a născut în Bitleem [Βηθλέεμ], întru cetatea lui David [εἰς πόλιν Δαυίδ] [Lc. 2, 4, BYZ]. În mica cetate a lui David[2], care se află la 10 km sud de Ierusalim[3]. Cetate care, în mod profetic, în limba ebraică se numește Bet Lehem [בֵּית לֶחֶם‎], care înseamnă Casa Pâinii[4]. Pentru că Iisus Hristos, Fiul Tatălui, este Pâinea vieții [Ἄρτος τῆς ζωῆς] [In. 6, 35, BYZ], Care ne-a coborât nouă din cer [In. 6, 38] în pântecele Fecioarei și S-a născut mai presus de fire din ea.

Însă Domnul, ne precizează Tradiția Bisericii, nu S-a născut chiar în cetatea Bitleemului, ci aproape de cetate, către răsărit, într-o peșteră[5]

–  De ce într-o peșteră?

– „Pentru că nu era lor loc în[tru] găzduire [διότι οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ]. Pentru Fiul Tatălui nu S-a găsit loc de găzduire în cetatea lui David, deși El a făcut toate cu cuvântul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Și tot Sfântul Lucas ne spune că atunci când „s-au împlinit zilele [ca] ea să nască” [Lc. 2, 6], Născătoarea de Dumnezeu „a născut pe Fiul ei Cel Întâi-născut [ἔτεκεν τὸν Υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον], și L-a înfășat pe El [καὶ ἐσπαργάνωσεν Αὐτόν], și L-a culcat pe El în iesle [καὶ ἀνέκλινεν Αὐτὸν ἐν τῇ φάτνῃ]” [Lc. 2, 7, BYZ].

Și L-a născut, și imediat tot ea L-a înfășat și L-a culcat pe El în iesle, în ieslea aflată în peștera de lângă Bitleem, pentru că nașterea Lui a fost suprafirească. Ea nu a stricat fecioria Fecioarei, ci a făcut-o să fie Maică și Fecioară în același timp, Pururea Fecioară.

Peștera unde S-a născut Domnul era de fapt…un grajd[6]. Un grajd pentru animale. Pentru că și umanitatea se umpluse de fapte dobitocești, de fapte de rușine, de fapte lipsite de rațiune. Căci închinarea la idoli și toate patimile drăcești ne fac urâți, ne fac neoameni, când noi am fost chemați să fim după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu [Fac. 1, 26].

Și din faptul că Domnul S-a smerit pe Sine și a îngăduit să Se nască tocmai acolo, în peștera transformată în grajd, ne spune nouă, tuturor, că El a venit să îi cheme pe toți oamenii la mântuire. El a venit să îi cheme pe toți cei căzuți în păcate, pe toți cei pătimași, pentru ca să îi ridice la viața veșnică cu El.

Și în peșteră, „Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopții, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbințeală și cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea și de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci și cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se și cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat”[7].

Iar lângă ieslea unde era pus Domnul erau boul și asinul[8], despre care profețise Sfântul Isaias în 1, 3: „boul l-a cunoscut pe cel care l-a dobândit [ἔγνω βοῦς τὸν κτησάμενον] și măgarul ieslea domnului său [καὶ ὄνος τὴν φάτνην τοῦ κυρίου αὐτοῦ]” [LXX]. Și „boul acela şi asinul erau aduși de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă și să plătească datornicul bir împărătesc, și ca să cumpere cele de trebuință. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii și așa slujeau Stăpânului și Făcătorului”[9] lor.

Și când a născut Fecioara și L-a alăptat pe Domnul ca pe un Prunc, atunci Sfântul Iosif a cunoscut taina întrupării Sale și „s-a închinat cu frică și cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur[ul] văzător și slujitor al tainei”[10].

– În ce zi a săptămânii S-a născut Domnul?

– Sâmbătă spre duminică, la miezul nopții[11].

Și Dumnezeu a început imediat să înmulțească pe martorii nașterii Sale!

Căci Arhanghelul Gavriil s-a arătat la 3 păstori, care privegheau lângă turmele lor[12] și le-a vestit că li S-a născut Mântuitorul în cetatea lui David, Hristos Domnul, și că El este Prunc înfășat și culcat în iesle [Lc. 2, 11-12, BYZ]. Și ei au venit și L-au văzut pe Mântuitorul lumii și au vestit nașterea Lui [Lc. 2, 16-17, BYZ]. Și la fel am făcut și noi, Păstorii cei duhovnicești, când am venit pe la casele dumneavoastră cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului și v-am vestit prea-bucuroasa Lui naștere. Pentru ca fiecare dintre dumneavoastră să vă faceți vestitori ai nașterii Lui și trăitori ai poruncilor Sale.

Și au mai venit și alții și L-au văzut pe Domnul[13]! Și de 2.000 de ani tot Îl vedem pe Domnul în noi și cu noi, întărindu-ne în fiecare zi. Căci ce am putea să facem noi fără El? Ce am putea să facem noi, pentru mântuirea noastră, în afara Lui? Pentru că mântuirea e de la Dumnezeu și trăită împreună cu El, pentru că mântuirea e viața veșnică cu El.

Ce trebuie să facem noi, iubiții mei, în acest mare praznic al Domnului? Să punem toate cuvintele Bisericii în inima noastră. Toate cuvintele teologiei celei dumnezeiești ale Bisericii. Așa cum a făcut Născătoarea de Dumnezeu. Căci „Mariam păstra toate cuvintele acestea [Μαριὰμ πάντα συνετήρει τὰ ῥήματα ταῦτα], cugetând în inima ei [συμβάλλουσα ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῆς]” [Lc. 2, 19, BYZ].

Pentru că atunci când citim cărțile cele sfinte ale Bisericii trebuie să le reținem conținutul, să le învățăm pe de rost și să cugetăm adesea la ele. Căci dacă nu cugetăm asupra lor, le uităm. Dar dacă le adâncim cuvintele, atunci găsim noi și noi înțelegeri sfinte ale lor. Pentru că Dumnezeu ne luminează ca să le înțelegem pe măsura vieții noastre și a dorului nostru de a-I sluji Lui întru curăție și sfințenie.

Iar viața de zi cu zi a creștinului ortodox e plină tocmai de rugăciuni și de citiri sfinte. Pentru că rugăciunea ne deschide mintea pentru înțelegerea cărților sfinte, iar cărțile sfinte ne umplu de dor dumnezeiesc după rugăciune și după curăția sufletului și a trupului. Și noi nu putem trăi creștinește decât în această atmosferă cuvioasă a rugăciunilor și a citirilor sfinte, la care cugetăm toată ziua.

Să cugetăm în inima noastră la voia lui Dumnezeu cu lumea! Pentru că El este prezent în fiecare clipă în viața noastră și a întregii lumi. Și știind acest lucru, să nu ne mai panicăm la orice zvon și la orice știre falsă! Pentru că toate se petrec în această lume după voia lui Dumnezeu și spre folosul nostru.

Să cultivăm pacea cu toți oamenii și, mai ales, să ne umplem de pacea lui Dumnezeu! Să ne rugăm pentru toți oamenii și să dorim mântuirea tuturor! Pentru că o conștiință împăcată și bucuroasă e o conștiință plină de bunătate, de iubire și de iertare.

Să avem cu toții un praznic luminos, frumos, plin de delicatețe și de bunătate! La mulți ani și Dumnezeu să ne bucure pe toți întru nașterea Sa cea preasfântă! Amin.


[1] Începută în dimineața zilei de 19 decembrie 2017, de la ora 7. 15. O zi de marți.

[2] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Betleem.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Bethlehem.

[5] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

mă fascinează mult genealogiile și nu cred că doar pe mine. Pentru că ele ne arată realitatea concretă a unei familii. Ne arată drumul în istorie al unei familii.

Știu lucruri despre părinții, bunicii, străbunicii mei, dar nu și mai departe de ei. Nu știu cine au fost părinții și bunicii străbunicilor mei și de când a apărut familia Picioruș. Căci acum găsesc oameni cu același nume de familie ca și mine, în multe părți ale României[2] și, fără doar și poate, dacă purtăm același nume, avem și un numitor comun.

Însă cine e părintele familiei noastre, a acestei familii lărgite, căreia îi spunem și neam? De ce și-a luat acest nume sau cine i l-a dat, ce semnificație are el și de când e neamul nostru? Căci dacă mulți dintre noi, cei de azi, care purtăm același nume de familie, nu ne știm între noi, asta înseamnă că neamul are ceva vechime. Și neamul, după cum știm, e purtat de bărbați. Bărbații duc numele lor de familie mai departe. Și ei s-au căsătorit cu femei din alte neamuri și acestea au primit numele lor, ale soților lor.

Însă care sunt neamurile, care, prin femeile lor, au intrat în neamul nostru? Și cum a influențat acest lucru neamul nostru?

Toate aceste întrebări rămân fără răspuns, dacă nu avem acces la arhivele Statului și dacă nu avem oameni capabili să reconstituie genealogia familiei noastre. Însă, dacă arhivele au dispărut sau sunt lacunare, genealogia unui neam este imposibil de făcut sau are multe necunoscute.

De aceea, când am citit azi începutul Evangheliei după Matteos, și am văzut că genealogia Domnului începe cu Sfântul Avraam [Mt. 1, 1] și că sunt pomeniți acolo toți Sfinții Părinți cei după trup ai Domnului [Mt. 1, 1-16], am înțeles că Vechiul Testament este, în mod esențial, istoria neamului Domnului. Istorie genealogică numită de Sfântul Matteos: cartea nașterii lui Iisus Hristos [βίβλος γενέσεως Ἰησοῦ Χριστοῦ] [Mt. 1, 1, BYZ]. Pentru că Sfântul Matteos, după obiceiul evreiesc, a vrut să arate genealogia Domnului după umanitatea Sa, enumerându-i în ordine diacronică pe bărbații din neamul Domnului.

Sfântul Lucas, în Evanghelia Sa, când a ajuns la Botezul Domnului, cel petrecut la vârsta de aproximativ 30 de ani ai Domnului [Lc. 3, 23, BYZ], ne-a oferit o altă genealogie a Lui [Lc. 3, 23-38], care a coborât până la Sfântul Adam, Protopărintele neamului omenesc, după care ne-a spus că Iisus este „al lui Dumnezeu [τοῦ Θεου]” [Lc. 3, 28, BYZ]. Dar Iisus este al Tatălui după dumnezeirea Lui, pe când genealogiile umane ale Domnului, cuprinse în Evangheliile lui Matteos și Lucas, mărturisesc despre umanitatea Sa. Pentru că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Dumnezeu și om. Iar dacă Tatăl a mărturisit la Botezul Domnului că Iisus Hristos este Fiul Lui Cel iubit [Lc. 3, 22], imediat Sfântul Lucas ne-a arătat că Iisus Hristos, după umanitatea Sa, Se trage din mulți Sfinți ai Vechiului Testament, primul dintre ei fiind Sfântul Adam. Pentru că toți oamenii ne tragem din Sfântul Adam și toți suntem o familie, chiar dacă acum trăim în țări diferite și avem culori diferite ale pielii și credințe diferite.

Însă, așa cum avem toți un Protopărinte/ un prim Părinte, toți avem și un Mântuitor, pe Iisus Hristos, Domnul nostru. Cel care a desființat moartea și ne-a luminat nouă viață și nestricăciune prin Sfânta Sa Evanghelie [II Tim. 1, 10, BYZ]. Pentru că în Adam toți mor, iar în Hristos toți învie [I Cor. 15, 22].  Toți care păcătuiesc ca Protopărintele nostru Adam mor, mor prin păcatul lor, dar dacă credem în Hristos și suntem ai Lui, în Biserica Sa, noi vom fi vii împreună cu El, pentru că Hristos este pârga [ἀπαρχὴ] [I Cor. 15, 23, BYZ] învierii, adică primul înviat din morți.

Iar dacă vedem tot Vechiul Testament ca pe o pregătire a nașterii lui Hristos, a venirii Lui la noi, atunci toate cele descrise acolo au sens hristologic. Pentru că în mod tainic Vechiul Testament ne vorbește despre Tatăl, despre Fiul și despre Sfântul Duh, despre Dumnezeul nostru treimic, și totodată ne vorbește despre întruparea Fiului. Căci „cu cei credincioși, în pântece, împreună a fost zidit lor [μετὰ πιστῶν ἐν μήτρᾳ συνεκτίσθη αὐτοῖς]” [Înț. lui Sirah 1, 14, LXX]. Pentru că „Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν] și vei chema numele Lui Emmanuil [καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα Αὐτοῦ Εμμανουηλ]” [Is. 7, 14, LXX].

De aceea, când Sfântul Matteos vorbește despre nașterea lui Iisus Hristos [Mt. 1, 18], el ne spune că Preacurata Fecioară Maria e Mama Lui [Ibidem] și că ea „a aflat în pântece având din Duhul Sfânt [εὑρέθη ἐν γαστρὶ ἔχουσα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου] [Ibidem].

– Ce a aflat în pântecele/ uterul ei?

– Că are un Prunc, care nu S-a zămislit pe cale firească, ci suprafirească, pentru că El este zămislit după umanitatea Sa din Duhul Sfânt. Și când Sfântul Matteos vorbește despre Duhul Sfânt ca artizan al umanității Domnului, el se referă în mod implicit la întreaga Treime, pentru că Tatăl și Duhul au conlucrat cu Fiul, ca El să Își zidească propriul Lui trup și propriul Lui suflet în pântecele Fecioarei Maria.

Iar Domnul Cel întrupat a fost purtat în pântecele Maicii Sale, aidoma oricărui copil, dar S-a născut mai presus de fire, așa cum S-a și zămislit. Pentru că nu a stricat fecioria Maicii Sale, Maica Lui rămânând Fecioară, Pururea Fecioară.

Și Sfântul Matteos ne-a confirmat faptul că Maica Lui este Fecioara despre care a vorbit Sfântul Isaias [Mt. 1, 22-23]. După cum Pruncul Iisus Hristos, deși după trup era un Prunc și toți se raportau la El ca la un Prunc, după dumnezeirea Lui El era Dumnezeul Cel veșnic, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că, în același timp, El era Dumnezeu și om, Dumnezeu adevărat și om adevărat, ambele Sale firi fiind unite în persoana Sa cea veșnică.

Potrivit Tradiției Bisericii, Preacurata Fecioară Maria avea 14 ani și 4 luni când Domnul S-a zămislit în pântecele ei[3], iar logodnicul și tăinuitorul fecioriei ei, Sfântul Iosif, avea 80 de ani[4].

Și Sfântul Iosif a avut nevoie de luminarea lui Dumnezeu prin Îngerul Său, pentru ca să înțeleagă taina nașterii Domnului [Mt. 1, 20-23]. De aceea, noi cu atât mai mult avem nevoie de mărturiile Sfinților Părinți, de mărturiile Tradiției Bisericii, pentru ca să cunoaștem Scriptura, istoria și învățătura Bisericii și viețile Sfinților Lui. Pentru că trebuie să înțelegem cele ale Bisericii lui Dumnezeu nu după mintea noastră neluminată, ci după luminarea lui Dumnezeu dată nouă prin Sfinții Lui.

Căci, în istoria Bisericii, cine a negat Dumnezeiasca și Sfânta Tradiție a Bisericii, acela a început să cugete și să trăiască non-eclesial. Iar ereticii tuturor timpurilor au fost cei care au stricat Tradiția Bisericii, înlocuind-o cu propriile lor fantasme.

Din acest motiv, Biserica i-a condamnat și îi condamnă zilnic pe toți ereticii care s-au luptat și se luptă cu Biserica lui Dumnezeu, pentru că ea apără tezaurul credinței mântuitoare a lui Dumnezeu. Cei din afara Bisericii nu sunt ai Bisericii, iar Biserica le mărturisește zilnic că ei se află în căderea lor, că ei se află în afara căii mântuirii și că, numai prin pocăință și prin Botez devin mădulare vii ale Bisericii. Pentru că există o singură Biserică, un singur Mântuitor, un singur cult al Bisericii, o singură Tradiție a ei, și toți Sfinții Bisericii sunt Sfinții Bisericii Ortodoxe din toate veacurile și din toate locurile.

De aceea, Biserica e cea care tâlcuiește Scriptura, Biserica e cea care formează dogmele dreptei credințe, Biserica e cea care îi laudă pe Sfinții ei, Biserica e cea care se exprimă prin cultul ei și prin toată viața ei liturgico-ascetico-mistică. Pentru că Biserica nu are sincope temporale, ci ea vine de la Cincizecime până la noi, pentru ca să ne umple de viața lui Dumnezeu, pentru că El locuiește în noi și cu noi. Iar ierarhia Bisericii, prin harul Preoției primit de la Dumnezeu, slujește Biserica lui Dumnezeu în fiecare secol și o învață și o conduce pe calea mântuirii. Pentru că ea protejează credința Bisericii, împreună cu tot poporul cel credincios al Bisericii, trăind-o și predând-o fiecărei generații în parte.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, sunt foarte importante genealogiile și dipticele patriarhale și sinaxarele Sfinților și toate sursele istorice și de credință ale Bisericii. Căci dacă știm genealogiile Scripturii și ale Tradiției, îi știm pe oamenii lui Dumnezeu.

Dacă cunoaștem dipticele patriarhale, atunci știm care au fost Patriarhii Ierusalimului[5], ai Constantinopolului[6], ai Alexandriei[7], ai Antiohiei[8] și ai Romei ortodoxe[9]. Căci până la 1054, Biserica Romei a fost Patriarhie ortodoxă. După aceea, căzând de la credința Bisericii, ea a devenit una eterodoxă, Papii ei de după 1054 nemaifiind ai Ortodoxiei.

Dacă știm sinaxarele Sfinților Bisericii și viețile lor, atunci îi știm pe Sfinții lui Dumnezeu. Iar cărțile de istorie și de învățătură ale Bisericii sunt mărturia Bisericii pentru noi, căreia trebuie să îi fim credincioși.

Căci atunci când văd teologi și credincioși ai Bisericii noastre vorbind cu venin despre Sfinți, negându-le existența și opera teologică, văd oameni care subminează Biserica din interior. Cărțile pseudo-teologice sunt cele care neagă Tradiția Bisericii și îi ridiculizează pe Sfinții ei, datorită unor „cercetări recente”, care par „mai bune” decât adevărul Tradiției Bisericii.

Însă, pe noi nu „știința teologică” recentă ne-a făcut credincioși, ci Biserica prin Tainele ei și prin sfânta ei învățătură. Iar noi trebuie să fim credincioși surselor sfinte ale credinței noastre, pe care nu le cunoaștem, pentru că nu le traducem și nu le adâncim teologic. Și pentru că nu le cunoaștem cu adevărat, tocmai de aceea ne pronunțăm cu atâta ușurătate maladivă împotriva Tradiției Bisericii.

Însă mărturia falsă sau mistificarea voită a credinței Bisericii izvorăște dintr-o viață stricată. Mai înainte ca să apară erezia sau negarea Tradiției Bisericii sunt păcatele și viața stricată a celor care le propagă. După cum, cartea sfântă, luminată de Dumnezeu, scrisă cu trudă, e cartea care se naște din sufletul celui care se sfințește continuu pentru Dumnezeu. Și ea e o mărturie vie despre adevărul Bisericii, care s-a făcut adevărul scriitorului ei, pentru că și l-a asumat în mod deplin.

Iar noi suntem chemați, iubiții mei, acum, la praznicul cel mare al Nașterii Domnului, la asumarea credinței și a vieții creștine a Bisericii. Pentru că suntem chemați să trăim și să ne bucurăm în slava Dumnezeului nostru treimic, curățindu-ne continuu și simplificându-ne continuu viața noastră.

Postul cel curățitor de păcate ne-a dus până azi la peștera Domnului, ca să Îl vedem pe El, Pruncul cel tânăr după viața Sa pământească, dar fiind mai înainte de veci după dumnezeirea Sa. Și, alături de Magi și de Păstori, ne-am luminat continuu prin iertarea Lui și prin împărtășirea cu El, pentru ca să mărturisim tuturor că El este Domnul mântuirii noastre.

De aceea, astăzi, înainte de praznic, să iertăm toate pentru nașterea Lui! Să nu ne mai luptăm cu frații și surorile noastre în mintea și în inima noastră, ci să facem pace cu toți, pentru că pacea este a Lui! Și El ne dă pacea Lui nouă, tuturor, pentru ca în pace și în iubire și în curăție dumnezeiască să trăim pe pământ ca în cer.

Căci Îngerii Domnului au spus: „Slava lui Dumnezeu [este] în[tru] cei prea înalți [Δόξα ἐν ὑψίστοις Θεῷ] și pe pământ [este] pacea [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη], în[tru] bunăvoirea oamenilor [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία]” [Lc. 2, 14, BYZ]. Pentru că pacea Lui ne face să avem inimă bună și binevoitoare față de semenii noștri. Și tot ceea ce îi dăm celui sărac – să fiți convinși de acest lucru! – Îi dăm lui Hristos, și El le primește și ne umple de slava Lui.

Așa că mâine ne vom bucura de praznicul dumnezeiesc ce începe din zorii zilei și de colindele copiilor de la Școală, care vor veni să ne bucure cu cântecele lor. Pentru că numai în cântec de bucurie trebuie să Îl primim pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Cel care S-a născut pentru mântuirea noastră.

La mulți ani, sărbători fericite și să aveți parte de multă bucurie în sufletele și în casele dumneavoastră! Amin.


[1] Începută în dimineața zilei de 18 decembrie 2017, o zi de luni. Afară sunt două grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/01/avem-doar-acelasi-nume-deocamdata/.

[3] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-25-bunavestire.html.

[4] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html.

[5] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_Patriarhilor_Ecumenici_ai_Constantinopolului.

[7] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Alexandriei.

[8] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Antiohiei.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_papilor.

Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei,

ospitalitatea românească a fost și este eminamente ortodoxă, pentru că Biserica vede în fiecare om pe aproapele nostru. Și noi primim cu pâine și cu sare pe omul venit de departe sau pe cel străin de neamul nostru, îl primim cu mâncarea fundamentală a omului de pretutindeni, apoi îl punem la masă și îl omenim, vorbind cu el prietenește. Pentru că vedem în el pe un semen al nostru, pe un egal al nostru, și în același timp Îl vedem în el pe Hristos, pe Domnul nostru. Îl vedem pe Cel care ne-a spus: „Aceasta este porunca mea [Αὕτη ἐστὶν ἡ ἐντολὴ ἡ Ἐμή], ca să vă iubiți unul pe altul [ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους], precum [Eu] v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 15, 12, BYZ].

Însă iubirea cu care El ne iubește pe noi, El, Domnul nostru, e o iubire pe care o trăim clipă de clipă. De aceea, porunca Lui de a ne iubi unii pe alții nu are nevoie să fie amintită iar și iar pentru a fi trăită de noi, pentru că, dacă trăim iubirea Lui față de noi și Îl iubim pe Cel ce ne iubește din veci pe noi, atunci iubirea față de semenii noștri este o realitate cotidiană, directă, existențială, pentru că așa trăim noi, creștinii, iubindu-i pe oameni și dorindu-le tot binele mântuirii lor.

Pentru că nu așteptăm să fim rugați să facem binele cuiva, nu așteptăm să fim rugați să iubim pe cineva, ci binele pe care îl facem față de cineva este iubirea noastră față de el, pentru că noi suntem oameni ai iubirii și ai păcii. Și când facem bine cuiva, îl facem în mod firesc, ca pe un lucru de la sine înțeles, ca pe un lucru normal între oameni, nefiind nevoie să inițiem „programe de caritate” cu nume pompoase, pentru ca să ajutăm un om sau un grup de oameni. Ci când omul are nevoie de apă, îi dăm apă, când trebuie să îl ajutăm să își taie porcul, îl ajutăm și gata, fără multă vorbă, sau când are nevoie de ajutor la Înmormântare sau la Nuntă sau la vreun incendiu sau la orice altceva, îl ajutăm pentru că e consăteanul nostru, că e vecinul nostru, că e semenul nostru și gata. Nu ne trebuie mai multe detalii.

Și îl ajutăm mai întâi de toate, pentru că nu avem o mentalitate utilitaristă, ci una creștină. Îl ajutăm, pentru că omul are nevoie, are o anume nevoie și în această nevoie a sa, el are nevoie de sprijinul unui om sau al unor oameni și nu îi dăm o mână de ajutor, pentru ca „să mai facem rost de un ban de pe urma nevoii altora”.

Utilitarismul e la polul opus al ospitalității creștine. Pentru că primirea și ospătarea unui străin, care dă dovadă că e om la casa lui, se naște din conștiința că și noi putem fi în situația sa. Putem pleca oricând într-o călătorie și putem avea nevoie de ajutorul altora, adică să vadă în noi niște oameni de treabă, care merită să fie ajutați. Și dacă, vreodată, ai fost ajutat de vreun străin în mod dezinteresat, în drumurile tale prin țară sau prin lume, vei înțelege în mod profund ce înseamnă ospitalitatea și omenia, ce înseamnă să fii primit în casă și omenit, fără ca să se profite de tine. Iar cel care-l ospătează pe străin, care îl omenește, și-l câștigă de prieten și de rugător pentru el, pentru că vede că nu interesul meschin a stat la baza primirii lui, ci omenia, iubirea de oameni.

În inima și în amintirea mea îi port în mod frumos, ca pe o alinare a sufletului meu, pe cei care m-au primit în casele lor din frumoasă și creștină ospitalitate. Care m-au crezut pe cuvânt și au început o prietenie cu mine. Căci ospitalitatea e începutul celor mai frumoase prietenii, a prieteniilor de conștiință, în care crezurile teologice și profund umane sunt cele care amprentează relațiile dintre oameni.

Dar dacă nu ai avut parte de oameni ai lui Dumnezeu în viața ta, care să îți arate inima lor sensibilă, profund umană, iubitoare față de oameni, e adevărat: nu ai avut parte de ospitalitate creștină. Pentru că ospitalitatea creștină te îmbrățișează prin mâinile unui creștin ortodox. Și trebuie să existe mai întâi creștinul adânc trăitor, adânc evlavios, adânc responsabil de mântuirea oamenilor, în mod adânc frumos și uman, pentru ca să existe și îmbrățișarea lui ospitalieră.

De aceea, în mod providențial și ca o adâncă lecție de teologie practică, experimentală, Icoana Dumnezeului nostru treimic e un fragment esențializat din Icoana iubirii de străini a Sfântului Patriarh Avraam. Filoxenia lui Avraam, reprezentată astfel:

Filoxenia

a fost[1] esențializată de Sfântul Andrei Rubliov[2] în acest fel[3]:

Rubliov 2017

Pentru că trei Oameni a văzut Sfântul Avraam stând înaintea lui [Fac. 18, 2, LXX], dar Lor le-a vorbit ca și când ar fi fost unul, zicându-Le: „Doamne [Κύριε], atunci dacă am aflat har înaintea Ta [εἰ ἄρα εὗρον χάριν ἐναντίον Σου], să nu treci pe slujitorul Tău [μὴ παρέλθῃς τὸν παῖδά Σου]!”. Pentru că unul este Dumnezeul nostru, dar El este întreit în persoane și persoanele Dumnezeirii celei una sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Care toată Scriptura și Tradiția Bisericii dau mărturie mai mult decât convingătoare.

Iar dacă Sfântul Avraam s-a învrednicit, datorită iubirii lui de străini, să aibă o revelare a Dumnezeului nostru treimic, acest lucru ne arată că iubirea care se deschide față de toți, se umple de multe revelații dumnezeiești și simțiri duhovnicești. Pentru că Dumnezeu ne plătește imediat, cu multă slavă și înțelepciune, iubirea noastră față de aproapele nostru.

De aceea, când colindul ne cere să fim buni, atunci când suntem voioși[4], când prăznuim, prin el Dumnezeu ne cere să fim primitori, să fim atenți, să fim omenoși cu toți oamenii. Căci, prin gesturile noastre de bunătate noi evanghelizăm lumea, noi o chemăm la Dumnezeu, pentru ca să îi arătăm bunătatea Lui.

Pentru că El ne cheamă pe toți la cina cea mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției Sale.

Nu contează vârsta, nu contează etnia pe care o avem, nu contează dacă suntem bărbați sau femei, dacă suntem de la oraș sau de la sat, dacă suntem școliți sau neșcoliți, ci El ne cheamă, de pe toate drumurile [Lc. 14, 21], pentru ca să participăm veșnic la cina Lui. Ne cheamă să intrăm în Biserica Lui, să fim ai Lui, pentru ca să cinăm cu El veșnic.

Și încă este loc [καὶ ἔτι τόπος ἐστίν] [Lc. 14, 22, BYZ] la cina Lui! Încă e mâncare duhovnicească pentru întreaga lume.

În Biserică e loc încă pentru toți, precum și în Împărăția Lui este loc pentru toți. De aceea, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă e catolică [καθολικὴν][5], pentru că e Biserica a toată lumea, e a tuturor oamenilor. Ea nu este doar a celor din răsărit, ci e a tuturor oamenilor de pe pământ, pentru că toți sunt așteptați să se convertească la adevărata credință și viață cu Dumnezeu.

De aceea, a pleda pentru ospitalitatea creștină înseamnă a pleda și pentru convertirea la adevărata Biserică a lui Dumnezeu, la Biserica Ortodoxă. Căci apostolicitatea Bisericii nu are decât sens catolic, universalist. Pentru că Sfinții Apostoli au fost trimiși să propovăduiască și să convertească toate neamurile de pe fața pământului [Mt. 28, 19], să facă din toți o singură Biserică sfântă și fără de prihană, adică să facă o Biserică catolică și apostolică [καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν][6], o Biserică a tuturor, în care învățătura Apostolilor să fie învățătura ei fundamentală. Dar învățătura Apostolilor este învățătura primită de ei de la Domnul, pentru că Bisericii ei i-au propovăduit toate câte El le-a poruncit lor [Mt. 28, 20, BYZ], Apostolilor Săi.

Însă cum am putea să ajutăm la extinderea Bisericii, fără dialog real cu cei care sunt în afara Bisericii? Sau cum am putea să ajutăm Biserica să se întărească în credința ei și pe alții să ne cunoască credința și viața, dacă noi nu o trăim și nu o propovăduim din mijlocul relației noastre vii cu Dumnezeu?

De aceea, iar și iar, ne întoarcem la cei trei termeni fundamentali: la cunoașterea, trăirea și propovăduirea credinței ortodoxe, a credinței mântuitoare a Bisericii. Ca să o trăiești, trebuie să o cunoști cu adevărat. Și nu o poate propovădui cu adevărat, decât cel care o cunoaște și o trăiește ca pe însăși viața lui.

Căci nu e de ajuns să fii chemat. Nu e de ajuns să fii membru al Bisericii. Ci Domnul ne dorește ai Lui, mereu cu El, adică credincioși fervenți, mereu la Biserică, mereu integrați în slujirea oamenilor. Pentru că El ne-a spus: „niciunul [din] oamenii aceia care au fost chemați [οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων] [nu] va gusta [din] cina Mea [γεύσεταί Μου τοῦ δείπνου]. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Toți suntem chemați la mântuire, dar nu toți ajungem să ne mântuim, să ne facem oameni aleși, să ne facem Sfinți. Și nu ne facem Sfinți nu din cauza unui regim politic sau a lipsurilor materiale sau a schimbărilor climatice sau a ispitelor de tot felul, ci nu ne facem Sfinți pentru că nu ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și nu vrem să slujim la mântuirea oamenilor. Adică realitatea mântuirii ține de noi și de nimeni altcineva. Mântuirea se trăiește în relația dintre Dumnezeu și noi în Biserica Sa și ea ne deschide spre toți oamenii. Pentru că mântuirea e continua noastră rămânere în slava lui Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Sale, ca mădulare vii ale Bisericii Sale.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi ne cheamă la Cina Liturghiei, la masa sfântă a împărtășirii cu Domnul, pentru a moșteni Împărăția Sa! Dar, totodată, ne cheamă să îi pomenim azi și pe Sfinții Strămoși cei după trup ai Domnului, adică pe Sfântul Patriarh Avraam și pe Sfinții descendenți din el[7]. Căci Sfântul Avraam din credință [ἐκ πίστεως] s-a făcut viu duhovnicește [Rom. 1, 17, BYZ]. Din faptul că a crezul Lui, că s-a încrezut în El, acesta a înviat duhovnicește prin faptele credinței sale. Pentru că credința e viață, e acțiune, e mod de a fi. Ea nu e o sterilă cunoaștere a lui Dumnezeu, nu este o achiziție pur intelectuală, care nu ne determină la nicio acțiune, ci, dimpotrivă, credința este un mod bogat de a fi și de a te manifesta creștinește în Biserică și în lume.

Pentru că credința lucrează prin iubire [Gal. 5, 6]. Credința lucrează faptele cele bune ale iubirii de Dumnezeu și de oameni. „Căci toată legea într-un cuvânt se împlinește [Ὁ γὰρ πᾶς νόμος ἐν ἑνὶ λόγῳ πληροῦται], în acesta [ἐν τῷ]: Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς ἑαυτόν]” [Gal. 5, 14, BYZ]. Iar iubirea de Dumnezeu ne învață în mod tainic iubirea de aproapele. Iubire de aproapele care este serioasă și bună în același timp, dreaptă și milostivă, generoasă și plină de conștiință, responsabilă în tot ceea ce face. Căci după cum Dumnezeu ne iubește pe noi și noi îi iubim pe semenii noștri.

Și El, cu noi, e și mult-milostiv, dar și drept, ne mustră și ne ceartă, dar ne și umple de marea Lui bucurie dumnezeiască. De aceea, în relațiile cu oamenii trebuie să fim întotdeauna echilibrați, nici prea drepți, nici prea milostivi, pentru ca ei să vadă în noi, deopotrivă, și seriozitatea, dar și bunătatea lui Dumnezeu. Și în modul cum păstorim Bisericile noastre, cum ne îngrijim de copiii noștri și de familiile noastre, se observă dacă apăsăm mai mult pe pedala dreptății sau pe cea a milostivirii. Căci dacă oamenii sunt buni și milostivi, dar și temători de Dumnezeu și cu rușine de oameni, atunci i-am păstorit echilibrat. Dar dacă e multă îndrăzneală păcătoasă, multă neorânduială în viața lor, dacă vor tot binele din lume, dar fără asceza împlinirii voii lui Dumnezeu, atunci au înțeles în mod greșit milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că El ne rabdă îndelung tocmai pentru ca noi să ne îndreptăm și nu pentru ca să înmulțim patimile în noi înșine…

În săptămâna următoare vom veni cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului în casele dumneavoastră, pentru ca să vă vestim tuturor să vă bucurați întru nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să vă bucurați de Cel care a venit să ne mântuie de tot păcatul, de toată boala și de toată neputința și de moarte. Pentru că numai întru El noi ne mântuim, crezând Lui, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dimpreună și Tatălui și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic, pentru ca să trăim veșnic dimpreună cu El. Amin!


[1] Am preluat-o de aici: http://www.johnvegkos.gr/images/products/H-FILOXENIA-TOY-AVRAAM.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov.

[3] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0b/Angelsatmamre-trinity-rublev-1410.jpg.

[4] Aluzie la colindul Din an în an. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_an_în_an.

[5] A se vedea textul autentic al Crezului, cel în limba greacă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. [6] Ibidem.

[7] Cf. Mineiului pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru medici, bolile noastre sunt niște realități complicate, care necesită cunoaștere și studiu și experiență continuă, pe lângă o diversă aparatură și medicamentație, însă, din perspectiva lui Dumnezeu, a Făcătorului nostru, a Celui care cunoaște toate, bolile noastre sunt slăbiciuni ale firii umane. Pentru că păcatele noastre slăbesc firea noastră în mod continuu, o distrug interior, iar bolile pe care le trăim ca pe un lucru nefiresc al nostru, ca pe o realitate insuportabilă, sunt consecințele păcatelor noastre. Și de aceea bolile sunt slăbiciunile noastre.

Căci la Lc. 13, 12, Domnul astfel i-a spus femeii: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [BYZ].

– Și când a fost eliberată femeia de slăbiciunea ei?

– Când Domnul a văzut-o, a chemat-o, i-a vorbit ei și Și-a pus mâinile asupra ei [Lc. 13, 12-13]. Pentru că Sfântul Lucas ne spune, că după ce Domnul a făcut toate acestea, „îndată [femeia] s-a îndreptat [παραχρῆμα ἀνωρθώθη] și slăvea pe Dumnezeu [καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ].

Numai că femeia din Evanghelia de azi nu era bolnavă de inimă sau de ficat, pe ea nu o durea un picior sau o mână, nu avea SIDA sau cancer, ci era bolnavă de 18 ani de…„un duh de slăbiciune [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Adică era posedată de un demon, care o făcea să meargă cocoșată, aplecată spre pământ toată ziua. O boală produsă de demoni în oameni, adică o boală a sufletului, care avea consecințe și în trupul femeii.

Iar Domnul ne certifică acest lucru în Lc. 13, 16, când le spune iudeilor că Satanas a legat-o pe femeie timp de 18 ani și că ea, acum, a fost dezlegată de El din legătura demonilor.

Mai pe scurt, Domnul a făcut aici, cu această femeie, ceea ce face cu fiecare dintre noi în Sfânta Taină a Mărturisirii. Căci noi mergem și ne spovedim păcatele noastre Duhovnicului nostru, Domnul fiind de față la mărturisirea noastră, și când, în mod văzut, Duhovnicul nostru ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, în mod nevăzut, dar real și simțit de către noi în mod interior, Domnul e Cel care ne scoate din legătura Satanei. Pentru că simțim că toate păcatele spovedite de noi au fost șterse din noi de către Domnul,  că am fost curățiți de ele prin slava Lui și că acum suntem în slava Lui și ne bucurăm dumnezeiește în pacea Sa.

Și, o, ce pace, ce bucurie sfântă, ce alinare infinită este iertarea Lui! O, ce pace ne inundă pe noi, cei care abia ne-am spovedit păcatele! Acum câteva clipe eram plini de întuneric, eram căzuți și reci, păcătoși din cale afară și, deodată, prin mila Lui cea nemărginită, suntem mai curați decât zăpada proaspăt căzută, suntem scoși din legăturile Satanei, suntem restaurați în slava Lui și ne bucurăm ca niște fii legitimi. Căci, ca și când nu am fi făcut niciun păcat, ca și când nu am avea nicio patimă, ca și când din totdeauna am fi curați și fără prihană, odată dezlegați de către El, odată dezlegați de păcatele noastre, noi suntem ai Lui, noi, cei prea nevrednici, și toată povara păcatelor noastre s-a dus. De ce s-a dus? Pentru că L-am ales pe El în locul depravării noastre. L-am ales pe El în locul nostru. Când ne spovedim păcatele Îl alegem pe El în locul nostru, pentru că atunci când păcătuim alegem păcatul în locul binelui nostru. Și fiind cu Domnul, fiind iertați de El și fiind plini de slava Lui, așa ne apropiem și ne împărtășim cu El, ca viața Lui să fie viața noastră.

18 ani de zile înseamnă o viață până la maturitate. Pentru că și boala ne maturizează, ne maturizează foarte mult și ne face capabili să ne înțelegem dependența noastră de Dumnezeu. Pentru că noi putem trăi în condiții foarte vitrege, cu harul Său, dar nu putem trăi cu adevărat fără El. De aceea, când s-a văzut vindecată, femeia a slăvit pe Dumnezeu. Nu și-a închipuit că „de la draci” îi vine vindecarea, pentru că de 18 ani de zile tot văzuse, pe fiecare zi, ce face dracul din om, ci ea L-a slăvit imediat pe Dumnezeu. Pentru că a recunoscut că numai El te poate scoate din mâna dracilor, că doar El te poate vindeca, pentru că El este Creatorul nostru, al tuturor, și viața și sănătatea noastră sunt darurile Sale și nu sunt daruri „de la natură”.

Pentru că mulți cred, în mod păcătos, că ei sunt frumoși, deștepți, înalți, bogați, sănătoși pentru că „așa s-au născut”. Însă toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptul că poți vedea, că poți merge, că poți vorbi, că nu te doare nimic, că ai un salariu, o pensie, o familie, o avere…sunt daruri ale iubirii lui Dumnezeu față de noi. Dar dacă te-ai născut cu malformații, cu boli grave, dacă ești nefericit pentru cum arați și pentru cine îți sunt membrii familiei tale, trebuie să fii convins că nu ești numai boală sau numai urâțenie sau numai nefericire, ci Dumnezeu a pus în tine darurile Lui, pe care trebuie să le identifici și pentru ele să-I mulțumești lui Dumnezeu. Pentru că boala trupului e o moștenire de la părinți, de la cei care sunt și ei bolnavi, dar Dumnezeu nu ți-a dat un suflet bolnav! El nu ne dă niciunuia dintre noi un suflet bolnav, ci, pentru fiecare dintre noi, în clipa zămislirii, a conceperii noastre, El creează un suflet nou și unic.

De aceea, vedem adesea copii care nu au mâini, dar au un glas tulburător, care nu au mâini și scriu cu picioarele sau nu au picioare, ci au proteze, și ajung să facă lucruri extraordinare pe picioarele lor false. Nu văd, dar au un suflet bun. Sunt țintuiți la pat, dar în ei vezi dorința de a lupta cu boala. Și boala lor e o continuă lecție de răbdare pentru noi, cei care nu avem bolile lor, și de smerire în fața lui Dumnezeu. Căci ne-am fi putut naște cu toții cu o boală congenitală și să vedem peste tot numai durere. Însă El îi întărește pe cei suferinzi, pe cei care suferă cu amar, după cum ne întărește și pe noi, cei sănătoși fizic. Dar El, Domnul mântuirii noastre, cere de la toți să fim frumoși cu sufletul, să fim curați cu inima, să fim Sfinți, și nu doar sănătoși.

Pentru că sănătatea, ca și viața, nu sunt lucruri bune în sine, ci sunt lucruri prin intermediul cărora noi ne putem sfinți și ne putem face intimii lui Dumnezeu. De aceea, când spunem cuiva sănătate, creștinește este să dorim sănătatea lui totală, sănătatea sufletului și a trupului său, și nu doar pe cea fizică. Sau, mai degrabă, să dorim sănătatea lui sufletească de la Dumnezeu.

Căci, cel mai adesea, cei sănătoși se dau în spectacol, își trăiesc viața pe cai mari, și uită de Dumnezeu și de sufletul lor. Iar puțină boală…te trezește din „veșnicia” păcatelor tale. Puțina boală este certare de la Dumnezeu. Și certarea Lui e vindecătoare dacă ne umple de pocăință. Căci, cu trupul în dureri, înțelegem mult mai bine ce dureri are sufletul nostru și ce dureri și chinuri ne așteaptă în Iadul lipsei de pocăință. Iar o durere fizică, o pierdere, o dezamăgire sunt cel mai adesea răni mântuitoare de la Dumnezeu, răni îngăduite de El pentru trezirea noastră.

Din acest motiv, dacă gândim profund bunele și relele vieții noastre, vom constata cu toții că ele reprezintă tainica și preaiubitoarea lucrare a lui Dumnezeu cu noi, pentru ca noi să ne mântuim.

Nimic nu e degeaba în viața noastră! Nimic nu e fără sens!

Faptul că am întâlnit anumiți oameni, că am fost în anumite locuri, că am trăit anumite lucruri, toate acestea sunt bagajul informațional al mântuirii noastre. Pentru că prin tot ceea ce am trăit lucrează Dumnezeu la mântuirea noastră.

– Însă ce înseamnă legătură a Satanei?

– Dacă de orice păcat ne dezleagă Domnul prin Episcopii și Preoții Săi, în Taina Sfintei Mărturisiri, atunci orice păcat este o legătură a Satanei în noi. Adică o cârdășie cu demonii. Însă demonii, după cum vedeți de aici, nu ne „ajută” să trecem „puntea”, adică greutățile din viață, ci ei ne îmbolnăvesc. Ei ne cocoșează, ne ofilesc, ne fac să zăcem în pat. Pe când Domnul ne ridică din pat, ne face să stăm drepți, ne face să trăim cu dreptate înaintea Lui și a oamenilor.

De aceea, orice păcat e o rușine și o boală pentru noi. Orice păcat e o calamitate pentru noi și pentru cei de lângă noi. Și pentru a scăpa de păcat, pentru a scăpa de boala care ne mănâncă sufletul și trupul, trebuie să o spovedim. Și Dumnezeu ne va curăți de toate păcatele spovedite înaintea Lui! Pentru că El ne-a dat această Sfântă și Mare Taină a Mărturisirii tocmai pentru ca să fim vii duhovnicește, pentru ca să ne ridicăm din păcatele noastre și să fim vii întru El.

Așadar, iubiții mei, vine praznicul Nașterii Domnului și nu trebuie să stăm toată ziua aplecați spre lucruri pământești, ci trebuie să avem ochii inimii spre cer, căci din cer ne-a venit nouă Domnul mântuirii noastre! Magii au fost conduși de un Înger al Domnului spre Pruncul Iisus, de un Înger care părea o stea, o stea minunată, pentru că ei credeau în stele. Ciobanilor li s-a vestit tot prin Înger că li S-a născut Mântuitor. Pentru că Domnul îi cheamă la Sine și pe cei deștepți, dar afundați în erezii multe și în neștiință, cât și pe cei neșcoliți, dar cu inimă bună. Căci El are nevoie de noi toți în Biserica Sa. El are nevoie și de oameni cu carte și de oameni fără carte, și de copii și de maturi, și de tineri și de bătrâni, pentru că fiecare își are rolul său în Biserică. Și toți trebuie să stăm în jurul peșterii și al ieslei celei sărace, pentru ca să Îl vedem pe Domnul, Cel abia născut, cum Se pregătește să primească moartea cea pentru noi. Căci scutecele Sale ne vorbesc despre giulgiul Său, cel primit în dar, iar peștera nașterii Lui ne prevestește mormântul Său, primit în dar, de la unul dintre ucenicii Săi.

Căci El a venit în lume ca să Se dăruie cu totul nouă, ca să fie Darul și Jertfa prin excelență ale lui Dumnezeu pentru oameni, și pentru ca să ne învețe pe noi să convertim orice dar al Lui într-un dar al nostru către El. Pentru că numai așa, toate ale Lui se umplu de mulțumirea noastră. Dar dacă vedem viața, sănătatea și toate ale noastre în  mod egoist, atunci ne pironim ochii numai în jos, nu căutăm niciodată fața Lui și de aceea ne urâțim interior și ne facem…neoameni. Pentru că oamenii buni, curați, Sfinți, privesc continuu la Hristos, la Cel după chipul Căruia am fost creați cu toții, și se fac buni și luminoși ca El, prin slava Lui. Privim la El și ne umplem de bucuria și de frumusețea slavei Sale. Dar dacă nu mai vrem să vedem fața Lui iconică, dacă nu vrem să Îl mai citim pe El, să Îl mai mâncăm și să Îl mai bem în Euharistia Lui, atunci ne înnegrim continuu, ne facem neoameni.

Nu mai avem față, nu mai avem cuvânt, nu mai avem nume de pomenit, dacă nu Îl pomenim pe El, dacă nu avem conștiința Lui, dacă nu vedem fața Lui. Și părăsirea Lui e…groaznică! Pentru că părăsirea Lui nu are nicio bucurie, nicio frumusețe, nicio mângâiere.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm continuu pentru lumea care nu Îl mai vrea pe Hristos, pentru lumea care a ajuns hristofobă, pentru ca ea să se pocăiască! Nu ne ajută cu nimic tehnologia și știința noastră avansată, dacă nu ne pocăim. Pentru că toate facilitățile vieții moderne sunt pentru ca noi să ne mântuim, pentru ca noi să fim Sfinți și nu…neoameni. Căci neom ajungi prin cădere, prin căderea în multe patimi, așa după cum anumiți Îngeri au căzut din slava Lui și au ajuns și sunt demoni, adică potrivnici ai lui Dumnezeu.

Iar dacă ești potrivnic al Lui, deși trăiești datorită Lui, ești un nemulțumitor și un ipocrit, un om nedrept și rău, pentru că tot binele Lui îl calci în picioare.

Însă noi să nu fim neoameni! Să nu fim potrivnici ai Lui! Ci noi să fim robi credincioși ai lui Dumnezeu, care prăznuim nașterea Lui cu mare bucurie și cu inimă bună, milostivă și iertătoare. Pentru că numai împreună trebuie să prăznuim întruparea Lui și venirea Lui la noi, cu mic și cu mare la un loc, împreună cu toată Biserica  din cer și de pe pământ, pentru că venirea Lui la noi înseamnă iubirea veșnică cu care El ne iubește. Înseamnă iubirea veșnică cu care ne cheamă la Sine, pentru ca să moștenim Împărăția Lui cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 7 decembrie 2017, o zi de joi, începând de la ora 18. 51.