Etichetă: Predici 2017

Iubiții mei[1],

astăzi, în prima duminică din post, Dumnezeu ne vorbește tot despre mila Lui, prin intermediul parabolei bogatului căruia i-a rodit pământul [Lc. 12, 16-21]. Căci atunci când vorbim despre belșug, despre productivitatea muncii, despre ceea ce au oamenii în gospodăriile lor vorbim despre mila lui Dumnezeu. Da, fără ca să minimalizăm aportul oamenilor la belșugul lor, dar și fără a minimaliza aportul lui Dumnezeu la acest belșug! Căci oamenii muncesc, trudesc, se zbat pentru culturile lor, pentru casa lor, pentru ca să aibă ce pune pe masă, dar Cel care face ca roadele lor să fie din belșug e Dumnezeu. Pentru că toate sunt în mâinile Sale și nimic din ceea ce avem noi nu e „al nostru”, ci e primit de la El. Pentru că viața și existența noastră sunt primite de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, și toate sunt darurile Sale cele iubitoare față de noi.

De aceea, dacă se înmulțesc ideile în mintea noastră, dacă se nasc în inima noastră înțelegeri și sentimente sfinte, dacă suntem îndemnați de Dumnezeu, în mod interior, să facem lucruri bune, atunci toate acestea sunt consecințele studiului sfânt, ale rugăciunii, ale slujirii lui Dumnezeu, ale iubirii aproapelui nostru, pe care Dumnezeu le binecuvintează și le face să crească în noi. Pentru că Dumnezeu ne vrea, în fiecare clipă, partenerii Lui. El vrea să muncim dimpreună cu El, să slujim dimpreună cu El, să iubim dimpreună cu El. Pentru că tot lucrul cel bun din viața noastră e sinergic, e făcut dimpreună cu Dumnezeu.

Și, din acest motiv, Domnul nu blamează niciodată belșugul, ci nemilostivirea. El nu vrea ca noi să producem puține lucruri, ci ca lucrurile noastre să aibă o utilitate imediată și să ne ajute să întocmim, pe baza lor, relații reale între noi. Căci atunci când dai bani, mâncare, haine, cărți cuiva, nu îi dai doar lucruri, ci îi dai și bucuria ta de a-l ajuta, îi dai și sinceritatea inimii tale. Și omul aflat la nevoie are, totodată, mare nevoie să știe acest lucru: că tu îl ajuți din toată inima și nu pentru că vrei să îl folosești într-un fel anume. Și acest bine dezinteresat, acest bine pentru omul care are nevoie, e un bine care îl întărește pe om și, în același timp, care îl face să vadă cu adevărat oamenii.

Pentru că în lumea aceasta există mulți oameni frumoși, deștepți, avuți, cu calități extraordinare…dar nu toți sunt și milostivi. Adesea le lipsește bunătatea, le lipsește solidaritatea cu cei în nevoie, le lipsește decența. Au pentru ei mai mult decât le trebuie, mai mult decât au nevoie și nu își pun decât arareori problema…celorlalți. Și tocmai prin această indiferență față de ceilalți, față de cei scăpătați, bolnavi, rătăciți, ei sunt frumoși pe afară, dar goi pe dinăuntru.

Pentru că bogatul din parabola Domnului de azi nu e un contra-exemplu pentru că e bogat, ci pentru că bogăția primită de la Dumnezeu ajunge să fie o boală pentru el. Căci alipirea de ea îl face inuman, fără inimă.

El își plănuiește continuu mărirea hambarelor, mărirea domeniului personal, își reduce binele la cel material și intră în nelucrare spirituală. Pentru că filosofia lui de viață era aceasta: „Odihnește-te [ἀναπαύου], mănâncă [φάγε], bea [πίε], veselește-te [εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ]. Și filosofia lui de viață e filosofia omului teluric, prezenteist, care trăiește clipa, fără să se gândească la alții. Dar când vorbești numai cu tine, când te închizi în tine și nu îi mai vezi pe ceilalți, trăiești ca un autist spiritual, ca unul care se consideră „mai important” decât întreaga lume.

Numai că lui Dumnezeu nu îi plac egoiștii, nu îi plac falșii „importanți”! Lui nu îi plac leneșii. Nu îi plac cei care toacă banii primiți drept moștenire, fără să mai facă altceva. Ci Lui îi plac oamenii activi, oamenii care mereu muncesc, care se împlinesc prin muncă, dar, în același timp, se împlinesc și prin dăruire. Pentru că dau din ale lor și altora. Ei își împart avutul lor cu alții în mod continuu, pentru că se simt oameni vii numai împreună cu alții și nu când îi privesc de sus pe ceilalți și îi văd cum mor lent…

Pentru că oamenilor credincioși le e teamă de cuvântul Domnului, de Cel care ne întreabă mereu pe fiecare în parte: „Nebunule [Ἄφρον], [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit [pentru tine], ale cui va [vor] fi [ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ]. Căci nebunia noastră, după cum vedem de aici, din cuvintele Domnului, constă în lipsa de destinație a lucrurilor noastre. Lucrurile noastre sunt văzute de noi în ele însele, nu în relație cu oamenii. Tocmai de aceea și nebunia noastră e una non-valorică, pentru că valorăm lucrurile mai mult decât îi valorăm pe oameni. Înlocuim lucrurile cu oamenii, iubim lucrurile mai mult decât îi iubim pe oameni, atâta timp cât lucrurile nu sunt o îmbrățișare a oamenilor. Și prin aceasta ne dovedim nebuni, ne dovedim lipsiți de înțelegere, pentru că noi avem porunca să îi iubim pe oameni și nu să iubim lucrurile în locul oamenilor.

– Cine sunt cei care ne pot cere sufletul în această noapte?

– Îngerii lui Dumnezeu! Îngerii trimiși de El să ia sufletul nostru din trup. Însă și demonii vor să ne ia cu ei în Iad, pentru că aduc înainte păcatele pe care le-am făcut în această viață.

Și Dumnezeu ne vorbește despre suflet, pentru ca să nu credem că suntem doar trupuri. Și fiecare avem un suflet și nu mai multe, și când sufletul nostru e luat de Îngerii Lui din trupul nostru, atunci trupul nostru e mort, pentru că e lipsit de viața lui, care rezidă în suflet.

De aceea, medicul constată decesul omului, constată că el e mort, fără ca să își pună problema teologică a sufletului. Dar noi, gândind teologic, spunem că moartea nu înseamnă „o desființare totală” a omului, ci o despărțire a sufletului de trup, trupul fiind cu adevărat mort, pe când sufletul rămânând viu. Și acest suflet viu e dus să vadă Raiul și Iadul de Îngerii lui Dumnezeu, apoi e dus la Judecata particulară, apoi își primește locul său în Rai sau în Iad. Pentru că sufletul nostru e viu și nemuritor, așa e creat el de Dumnezeu, pe când trupul nostru rămâne mort până la învierea de obște, când va învia și va deveni duhovnicesc, pentru că atunci omul în integralitatea sa, cu trup și suflet, va fi unul transfigurat.

Și pentru că așa stau lucrurile cu omul și nu într-alt fel, de aceea pierderea timpului e totuna cu nemântuirea noastră. Pentru că timpul ne e dat pentru asceză, pentru muncă, pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să ne afundăm în plăceri telurice. Pentru că tot cel care trăiește doar la nivel trupesc sau sufletesc e un om nebun, pentru că omul sănătos la minte, pentru Dumnezeu, e cel duhovnicesc. Cel care seamănă cu El și nu cu omul de lume.

– Ce înseamnă a trăi la nivel trupesc sau sufletesc?

– Nivelul trupesc al viețuirii pe pământ e format din mâncare, băutură, odihnă și veselie, după cum nespus de bine ne spune Domnul în această parabolă. Nivelul de viețuire sufletească înseamnă a citi și cărți, a ne informa, a ne educa, a scrie literatură, a fi oameni de cultură, dar fără o consecință soteriologică. Ne educăm pentru ca să fim performanți, pentru ca să fim sociabili, pentru ca să fim iubiți de oameni. Numai când trecem de nivelul trupesc și de cel sufletesc al omului și ajungem să ne umplem de slava lui Dumnezeu și de luminările Lui dumnezeiești, omul devine cu adevărat om, pentru că începe să trăiască așa cum l-a creat pe el Dumnezeu: ca om plin de slava Lui, ca un purtător de Dumnezeu.

De aceea, pentru Dumnezeu, orice om e nebun dacă se lipește de lucruri sau de idei și, din acest motiv, nu poate iubi oamenii. Pentru că noi, oamenii, am fost creați de El tocmai pentru comuniune, pentru a fi împreună unii cu alții, iar lucrurile și ideile sunt pentru ca noi să avem subiecte de discuție și de creștere în înțelegere. Pentru că ceea ce contează e să ne iubim unii pe alții, așa după cum El ne-a iubit pe noi [In. 15, 12]. Pentru că iubirea reală, duhovnicească dintre noi, ne vindecă de orice egoism și de orice dorință de separare a unora față de alții.

Adesea mi-am reprezentat oamenii care nu iubesc cu un perete. Cu un perete murdar și rece, care nu îmbrățișează pe nimeni. Pentru că atunci când pui mâna pe piatra lui simți numai răceală, simți indiferență, simți că nu îți vorbește.

Și noi suntem pereți reci și neprimitori când nu îmbrățișăm pe nimeni, când nu zâmbim în mod real nimănui, când nu plângem pentru nimeni, când nu ne reproșăm niciun lucru. Și suntem falși în tot ceea ce facem și nu avem cuvinte și gesturi umane, pentru că nu trăim în paradigma relației duhovnicești cu oamenii. Ci oamenii, pentru noi, sunt cei pe care trebuie să îi mințim, să îi prostim cu ceva, să îi ducem cu zăhărelul.

Însă nu aceasta e viața oamenilor! Viața oamenilor e viața duhovnicească, e viața cu Dumnezeu. E viața plină de bunătate și de delicatețe. Pentru că El nu ne face roditor numai pământul, ci ne face roditor și sufletul. Iar când sufletul se umple de cunoașterea lui Dumnezeu, de frica de El, de delicatețea Sa, de bunătatea și de mila Lui, de frumusețe duhovnicească, atunci sufletul e mai frumos decât orice lucru frumos existent pe această lume. Și eu cred că Sfinții lui Dumnezeu sunt cele mai mari frumuseți ale lumii, ei sunt adevărata frumusețe a lumii noastre, pentru că sunt câmpuri în care a rodit Dumnezeu multiplele flori ale sfințeniei Sale.

Așa că parabola de azi se poate citi pentru oamenii trupești, dar și pentru cei sufletești. Căci sufletul nostru e o bibliotecă admirabilă, care se poate îmbogăți continuu cu cunoștințe și idei, cu proiecte de tot felul, dar prin acestea toate noi putem să rămânem tot în sfera materialității, dacă Dumnezeu nu e în centrul vieții noastre. Pentru că am întâlnit adesea oameni foarte dotați intelectual, oameni cu multe studii și citiri la activ, dar fără a fi și oameni duhovnicești. Fără să știe teologie și fără să fie plini de slava lui Dumnezeu și de fapte bune. Sau aveau ceva cunoștințe religioase, dar fără să îi fi transformat în niște oameni credincioși.

Și dacă avem studii, dacă avem operă personală, dacă știm multe limbi străine, dacă suntem niște oameni culturali, dar prin toate acestea nu am devenit niște slujitori smeriți ai lui Dumnezeu și noi suntem nebuni, pentru că toate cărțile citite și studiile noastre nu ne-au dus niciodată la El, ci am rămas tot căzuți în lume. Pentru că, deși am tradus, deși am scris, deși am creat opere de artă, noi am rămas aceiași oameni pătimași și nu ne-am sfințit în relație cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu ne vizează pe toți, pentru că ne întreabă pe toți ce facem cu viața noastră! Întrebarea lui Dumnezeu e mereu actuală, pentru că orice zi poate fi ultima zi pentru noi. Și dacă ceea ce strângem nu are un scop binecuvântat, dacă nu vizează comunitatea, strângem fără sens. De aceea suntem și nebuni în ochii lui Dumnezeu: pentru că în loc să ne sfințim prin intermediul lucrurilor, făcând din ele punți de legătură cu oamenii, noi facem din lucruri niște idoli și ne pierdem odată cu ele.

Suntem în Postul Nașterii Domnului, în postul care ne învață că redevenim copii, să colindăm, să dăruim și să fim împreună. Să redevenim copii la inimă, adică buni și binevoitori față de toți. Căci Cel care ne mântuie pe noi e Cel care S-a făcut Prunc pentru noi, ca să ne îmbrățișeze ca Dumnezeu și om pe fiecare în parte.

Postiți cu înțelepciune și cu bucurie, iubiții mei! Umpleți-vă de rugăciune și de milostenie în acest dumnezeiesc post! Umpleți-vă de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor! Căci Domnul S-a făcut Prunc pentru ca să ne învețe să ne smerim și să slujim tuturor. Să slujim la mântuirea tuturor. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 14 noiembrie 2017, o zi de marți, înnorată, cu 11 grade la ora 12.00.

Iubiții mei[1],

„noi, ce din mila Sfântului [Dumnezeu]/ umbră facem pământului”[2], avem aversiune față de cei care cer milă, față de cerșetori. Și aceasta, pentru că nu conștientizăm întotdeauna faptul că noi trăim din mila lui Dumnezeu. Că noi înșine, mai întâi de toate, suntem primii cerșetori, apoi sunt cerșetorii care au ajuns astfel din cauza unui necaz, a unei boli, a unei escrocherii. Și dacă noi, mai întâi de toate, suntem beneficiarii milei lui Dumnezeu, tocmai de aceea El ne îndeamnă ca, la rândul nostru, și noi să fim buni cu cei scăpătați, cu cei ajunși pe drumuri. Căci oricând, în orice clipă, și noi putem să ajungem ca ei…Să ajungem la mila oamenilor…

Pentru că Dumnezeu îi înalță pe unii și îi coboară pe alții, El îi slăvește pe unii și îi smerește pe alții, spre folosul lor și spre folosul multora. Iar dacă Dumnezeu nu ne coboară până într-acolo, încât să ne cerem mâncarea cu multe eforturi, în fața indiferenței multora, atunci trebuie să fim recunoscători pentru mila Lui.

– Și ce înseamnă să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu?

– Înseamnă să ne bucurăm cu evlavie de fiecare clipă pe care o trăim și să Îi mulțumim pentru ea. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre, fiecare lucru pe care îl avem, tot ceea ce noi suntem ca oameni sunt darurile Lui. Sănătatea e de la El. Aerul e de la El. Mâncarea e a Lui, chiar dacă o cumpărăm de la magazin. Pământul e al Lui, chiar dacă unii se cred „nemuritori” aici, printre noi. Pacea pe care o trăim acum, faptul că putem munci, că Îi putem sluji Lui, că putem să ne bucurăm de familia noastră sunt darurile Sale, ale Dumnezeului nostru treimic.

Toate sunt daruri pentru fiii Lui! Căci și boala și necazul și prigoana sunt daruri ale Sale. Înțelegem acest lucru cu timpul, înțelegem când suferim, înțelegem numai atunci când Dumnezeu ne luminează asupra lucrurilor pe care le trăim. „Căci, pe care îl iubește, Domnul îl ceartă [ὃν γὰρ ἀγαπᾷ Κύριος παιδεύει]; și îl biciuiește pe tot fiul pe care îl primește [μαστιγοῖ δὲ πάντα υἱὸν ὃν παραδέχεται]” [Evr. 12, 6, BYZ].

– Și de ce trebuie să ne certe și să ne biciuiască Dumnezeu, dacă ne iubește? De ce nu poate fi iubirea Lui…liberă de dureri? Pentru ce trebuie să ne provoace chinuri, ca să ne spună că…ne iubește?

– Însă El nu ne ceartă și nu ne biciuie pentru că „dorește” acest lucru, ci pentru că noi avem nevoie de mustrările și de pedepsele Lui, pentru ca să ne venim în fire și să facem voia Lui. El e nevoit să procedeze în acest fel, pentru că ține cont de slăbiciunea noastră, de aplecarea noastră repede spre păcat, dar și pentru că El ne iubește în mod real, pentru veșnicie, și nu pentru două clipe. Și se comportă dur cu noi, după cum și părinții unui copil sunt nevoiți să fie duri cu el, dacă copilul lor o ia pe căi greșite. Și cu durere multă în inimă îl pedepsesc, dar știu că pedeapsa e pentru binele lui, a copilului lor. Pentru că preferă să sufere când e mic, când e în formare, când e receptiv la sfaturi și nu să îl lase să se rateze. Pentru că un copil ratat e consecința unei iubiri mult prea permisive din partea părinților și, din acest motiv, iresponsabilă. Pentru că îl lași pe copil să își facă de cap, el își face…dar îl pierzi pentru acum, pentru societatea de azi, și, poate, pentru veșnicie. Căci numai Dumnezeu ne întoarce la pocăință, atunci când o luăm pe căi greșite! Numai El ne poartă de grijă în rătăcirea noastră, în nebunia noastră, în orgoliul nostru!

Și putem rătăci zile, luni, ani, aproape o viață de om în afara Bisericii și a voii Lui…crezând că „facem bine ceea ce facem”. De ce? Pentru că nu vrem să Îl ascultăm pe Dumnezeu! Nu vrem să ascultăm de ierarhia Bisericii și de predica ei! Căci El ne-a spus: „Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă [Ὁ ἀκούων ὑμῶν Ἐμοῦ ἀκούει]; și cel care se leapădă de voi, de Mine se leapădă [καὶ ὁ ἀθετῶν ὑμᾶς Ἐμὲ ἀθετεῖ]” [Lc. 10, 16, BYZ]. Și observați că Domnul nu vorbește despre conținutul predicării, despre ce predică ierarhia Bisericii, ci se referă la starea interioară pe care trebuie să o avem față de predica Bisericii. Pentru că starea noastră interioară trebuie să fie aceea de ascultare, de acceptare a voii lui Dumnezeu, pe care ierarhia Bisericii o predică în mod liturgic și teologic.

Căci ierarhia Bisericii Îl slujește pe Hristos, pe capul Bisericii sau Hristos lucrează și acum, în mod viu și actual, prin toată slujirea și predicarea ierarhiei Bisericii. Iar dacă ne raportăm în mod ascultător față de Hristos, ne raportăm în mod ascultător și față de slujitorii Lui. Pentru că ascultarea e a conștiinței și a bucuriei inimii. Asculți adevărul lui Dumnezeu cu sufletul tău și îl înțelegi și îl crezi și îl iubești cu toată inima ta. Pentru că te raportezi la Dumnezeu în mod integral, ca un credincios al voii Lui și nu ca un contestatar.

Și pentru că pe 31 octombrie 2017 s-au împlinit 500 de ani de la actul de „protest” al lui Martin Luther din 31 octombrie 1517[3], putem vedea cu ochiul liber ce nu înseamnă reformă/ înnoire în viața Bisericii. Căci atunci când sunt puse sub semnul întrebării fundamentele Bisericii sau când Biserica e secătuită de fundamentele ei, Biserica nu se reformează, ci se fărâmițează. Iar „reforma” protestantă nu a fost „o înnoire” a Bisericii, ci o desfigurare demonică a realității Bisericii, plină de ură și de lipsă de evlavie, și mai mare decât aceea pe care romano-catolicii o operaseră după căderea lor de la trupul Bisericii. Căci dacă romano-catolicii începuseră să intelectualizeze teologia și experiența Bisericii, să se dispenseze tot mai mult de aspectul ascetico-mistic al vieții creștine și să centreze Biserica în ierarhia ei, adică în istorie, și nu în Dumnezeul treimic, protestanții au rupt Biserica de apostolicitatea și catolicitatea ei, au desființat unitatea și sfințenia ei, pentru că au renunțat la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei, la Tainele și Slujbele Bisericii, la viața ascetico-mistică a Bisericii, reducând relația cu Dumnezeu la citirea Scripturii și la săvârșirea unor slujbe, care nu au de-a face cu Tradiția Bisericii. Pentru că protestantismul nu „a reformat” Biserica, ci a desființat mai toate fundamentale Bisericii, făcând-o de nerecunoscut.

De aceea e ipocrită dorința protestanților și a neoprotestanților după „unitatea” Bisericii. După cum e ipocrită sublinierea „impactului cultural al reformei” în istorie, atâta timp cât gestul lui Luther și al primilor protestanți a fost unul eminamente teologic și nu cultural. Faptul că ei, protestanții, au vrut Scriptura în limba lor națională, au vrut-o, în primul rând, pentru ca să se despartă de latina promovată de Papă și nu pentru profunzimile limbii germane, franceze sau engleze. Acum, privind retrospectiv lucrurile, te bucuri, ca lingvist, să vezi eforturile lui Huldrych Zwingli[4] sau ale lui Martin Luther[5] de a traduce Scriptura, atunci, în acele secole. Dar când vrei să le evaluezi traducerile scripturale protestanților și neoprotestanților de tot felul, când vrei să fii teolog cu ele, vezi că ele, acele traduceri, nu au cinstit Dumnezeiasca Scriptură, ci au falsificat-o în chip și fel, așa cum au desființat și cultul și viața Bisericii.

De aceea, traducând în mod falsificat Scriptura în limbile naționale, interpretând-o confesionalist și păstrând o infimă relație cu Biserica, protestanții nu au ajutat Europa să fie „creștină”, ci au desacralizat-o și au secularizat-o într-un ritm foarte alert. Pentru că „biserica” promovată de protestanți nu mai avea aproape nimic de-a face cu Biserica lui Hristos, cu Biserica Lui, în care există o continuitate directă și continuă a voii și a slujirii Dumnezeului nostru treimic, prin toată viața și slujirea ei.

Căci aici, în Biserica lui Hristos, au propovăduit și Sfinții din secolul 1 și cei din secol 6 și cei din secolul al 20-lea, adică toți Sfinții Bisericii. Și toți Sfinții Bisericii sunt învățătorii și povățuitorii noștri, călăuzitorii noștri pe calea mântuirii, și la niciunul nu i-a trecut prin cap „reforma” lui Luther, adică dorința de desființare a Bisericii. Ci, dimpotrivă, toți Sfinții Părinți ai Bisericii au fost grijulii cu ceea ce au primit de la înaintașii lor în credință și în har, și s-au curățit pe ei înșiși continuu pentru a se face proprii înțelegerii a ceea ce au primit. Pentru că, pentru ei, a te înnoi interior însemna a te sfinți și nu a protesta.

De aceea, Biserica nu cunoaște instituția protestului împotriva fundamentelor teologice, dogmatice și canonice ale Bisericii, ci doar pe aceea a mărturisirii fundamentelor ei harice și teologice. Căci noi nu putem „dărâma” și „rezidi” Biserica lui Hristos, care este „stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας]” [I Tim. 3, 15, BYZ], dar putem dărâma în noi toți idolii patimilor, pentru a sluji și a ne închina duhovnicește Dumnezeului Celui viu.

Iar dacă ne omorâm idolii, dacă ne curățim de toată învățătura lor păgână din noi înșine, atunci înțelegem că toată viața noastră depinde de mila lui Dumnezeu. Pentru că viața noastră e darul Lui, anii vieții noastre sunt darul Lui, plecăm de aici, prin moarte, care e iarăși lucrarea Lui, pentru a primi de la El după faptele noastre, după profunzimea vieții noastre. Căci și viața în timp, cât și cea în veșnicie, sunt darul Lui cel prea mare. Pentru că El a ales ca noi să existăm! El a ales ca să ne bucure cu dragostea Lui. El a ales să intre în relația cu noi, pe când noi eram…căzuți cu tâlharii [Lc. 10, 30, BYZ].

Căci, în ediția BYZ [bizantină/ ortodoxă] a Noului Testament, ni se spune că omul care „cobora de la Ierusalim întru Ieriho [κατέβαινεν ἀπὸ Ἱερουσαλὴμ εἰς Ἰεριχώ], și cu tâlharii a căzut [καὶ λῃσταῖς περιέπεσεν], care, și dezbrăcându-l pe el [οἳ καὶ ἐκδύσαντες αὐτὸν], și răni făcându-i s-au dus [καὶ πληγὰς ἐπιθέντες ἀπῆλθον], lăsându-l pe el pe jumătate mort [ἀφέντες ἡμιθανῆ τυγχάνοντα]” [Lc. 10, 30]. Adică El a venit să aibă o relație cu noi pe când noi eram în comă…pe când eram pe jumătate morți.

Dumnezeu nu ne-a găsit bine deloc! Eram pe jumătate morți, pentru că noi eram căzuți ca și tâlharii noștri, demonii, care ne-au vândut „nemurirea” închipuită și ne-au jefuit de slava lui Dumnezeu și de comuniunea veșnică cu El. Pentru că Satanas, potrivnicul nostru cel fără de trup, ne-a spus și ne spune mereu că „vom trăi”, chiar și dacă „vom păcătui” înaintea lui Dumnezeu. Pe când Dumnezeu ne spune contrariul: „Oricând veți naște păcatul în voi înșivă, veți muri prin el, pentru că moartea e neascultarea de Mine”.

De aceea, Hristos S-a pogorât „în valea plângerii [ἐν τῇ κοιλάδι τοῦ κλαυθμῶνος]” [Ps. 83, 7, BYZ], aici, pe pământ, pentru ca să ne învețe că plânsul autentic, real, adânc, e cel care ne naște din nou, că plânsul pocăinței ne învie din morți. El a coborât la noi, pentru că noi nu puteam urca la El, datorită păcătoșeniei noastre, pentru ca să ne arate că mila Lui e viața noastră. Și El a fost biciuit pentru noi, El a fost torturat atroce, pentru că a purtat păcatele noastre și pentru noi a suferit dureri [Is. 53, 4, LXX] în fiecare mădular al trupului Său celui preacurat.

Dar acestea toate le-a pătimit, pentru că ne iubește pe noi! Și ne-a ales pe noi din lume [In. 15, 19] și ne-a făcut ai Lui și ne-a curățit de păcatele și de fărădelegile noastre, făcându-ne mai albi decât zăpada [Ps. 50, 9, LXX], pentru că ne-a făcut casnicii și intimii Lui. De aceea, a nu asculta de El și de Biserica Lui și de slujitorii Lui înseamnă a cădea de la ascultarea Domnului precum tâlharii cei spirituali. Pentru că demonii ne învață să tratăm cu ușurătate și cu indiferență predicile Bisericii și viața ei, spunându-ne că viața de acum „e totul”, că „nu mai urmează nimic după moarte” și că „aici e Raiul și Iadul”. De ce? Pentru ca să trăim fără credință, fără nădejde și fără dragoste de Dumnezeu, ca unii care ne bucurăm doar de clipa de față și moartea ar fi „o desființare totală” a noastră.

Numai că moartea…e continuarea acestei vieți! Și cel care se bucură, aici și acum, cu Dumnezeu, se va bucura veșnic cu El, fiind plin de lumina slavei Sale, pe când cel care nu Îl vrea acum, nu Îl va vrea nici în veșnicie. Pentru că viața de aici este stadiul de pregătire pentru veșnicie. Aici și acum ne facem tot mai cuprinzători și tot mai proprii vieții cu Dumnezeu sau ne facem tot mai neprimitori și mai improprii lui Dumnezeu.

Pentru că mila față de alții, da, bucata de pâine dată altora, banii dați altora, cartea dată altora, sfatul bun dat altora ne fac tot mai încăpători, tot mai umani! Fără milostenie nu suntem oameni! Fără ea nu simțim că trăim, ci doar ni se pare că facem asta!

Și ori de câte ori dărui ceva anume, ori de câte ori mă dărui în slujire oamenilor, simt că trăiesc, că sunt viu, că multă viață dumnezeiască coboară în mine. Și de aceea iubesc să dărui, să mă dărui oamenilor! Pentru că iubesc să fiu viu. Să fiu viu în relația mea cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că nu contează cât dai, ci faptul că vrei să dai. Și dacă vrei să dai…„ești deja cu un picior în Rai”[6]. Pentru că milostenia înseamnă iubire. Milostenia înseamnă grijă față de oameni. Milostenia înseamnă atenție și răbdare cu oamenii. Pentru că toți avem nevoie de dragoste, de atenție și de răbdare, ca să creștem în înțelegerea lui Dumnezeu și în viața cu El.

Dar mila noastră, a creștinilor, se revarsă din mila Lui față de noi. La baza milosteniilor noastre nu stă o filosofie umană, ci poruncile Lui. Adică iubirea și mila, răbdarea și atenția față de toți oamenii, pentru că noi trebuie să îi iubim pe toți, după cum El ne-a iubit pe noi [In. 13, 34] și S-a dat pe Sine pentru noi.

Iar tot cultul Bisericii ne învață despre mila lui Dumnezeu față de noi. El ne învață să cerem mila Lui mai mult decât viața, decât sănătatea și decât prosperitatea noastră. Pentru că „mila Ta [este] mai bună decât viața [κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωά]”. [Ps. 62, 4, LXX]. De aceea, când cerem Domnului, în rugăciunea continuă către El, să ne miluiască pe noi, păcătoșii, cerem ca El să ne ierte, să ne umple de slava Lui și să ne facă moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice.

Căci fără mila Lui nu există Rai pentru nimeni. Dar, prin mila Lui, și pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților și Îngerilor Lui, noi cerem și nădăjduim că vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu, cea pregătită nouă mai înainte de a fi întemeiată lumea [Mt. 25, 34]. Amin!

---

[1] Am început predica la 17. 25, miercuri, 8 noiembrie 2017. Și am terminat-o la 20. 28, în aceeași zi.

[2] Două versuri din poemul Rugăciune, al lui Mihail Eminescu. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Rugăciune_(Eminescu).

[3] A se vedea: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-a-fost-martin-luther-si-ce-a-insemnat-reforma-pentru-occident.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Zürich_Bible.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Luther_Bible.

[6] M-am referit la cântecul ei: https://www.youtube.com/watch?v=PK0uTzr7kKQ. Care a preluat mai multe sintagme ortodoxe în el, implicit faptul că a dărui înseamnă a face un rai în inima altora.

Iubiții mei[1],

nu știam că maturitatea începe atât de firesc. Dar acum știu, cu harul lui Dumnezeu! Acum știu că la 40 de ani te simți pe drum, pe drumul spre veșnicie, pe drumul vieții tale spre veșnicie, și că nu există nicio ruptură între 40 și 30 sau între 40 și 20 de ani sau între 40 și 10 ani ai vieții tale. Pentru că toți anii vieții noastre sunt trăiți în mod organic de către noi, toți trec prin noi și ne creează interior și, dacă astfel se petrec lucrurile, de aceea nu simțim nicio ruptură între ieri și azi. Pentru că în sufletul meu eu sunt același, cel pe care îl știu că a avut 5, 15, 25, 37 de ani…

Sunt același și mereu altul. Pentru că fiecare zi, fiecare săptămână, lună și an, mă fac să fiu altul. Sunt același în crezurile mele, în munca mea, în determinarea cu care îmi trăiesc viața, mereu ca pe un dar preafrumos de la Dumnezeu, dar în același timp mă schimb continuu, mă șlefuiesc continuu, mă văd tot mai bine interior, pentru că trecerea prin viață e mână în mână cu înțelegerea vieții. Pentru că Dumnezeu, prin tot ceea ce trăim și facem, acest lucru vrea de la noi: să înțelegem cine suntem, pentru ce suntem aici, pe pământ și să alegem relația cu El, singura care ne face bine, care ne împlinește. Și de aceea, viața, viața noastră e pentru ca noi să ne clarificăm interior, pentru ca să ne clarificăm iubirea și să ne-o manifestăm cu toată ființa noastră.

La 40 de ani mă simt împlinit și, în același timp, sunt mereu pe calea împlinirii interioare. Pentru că proiectele mele teologice, proiectele mele de-o viață, sunt în plină derulare, și vârsta de azi, cea de 40 de ani, e o vârstă a muncii continue pentru mine.

Mă simt împlinit pentru ceea ce am făcut, mă simt bine cu ceea ce am făcut bine, pentru că tot scrisul meu s-a scris mai întâi în mine, apoi pe foi de hârtie sau de pixeli. Și de aceea, împlinirea interioară e alergarea mereu înainte, e munca continuă cu sine, e întrecerea de sine continuă, pentru că opera mea se scrie mai întâi în mine și doar urma ei rămâne în cărți. Însă cărțile mele vorbesc despre arderea mea interioară, despre epuizările mele continue, despre slujirea mea în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că ele sunt iubirea și grija mea față de toți oamenii. Pentru că eu cred că oricine poate citi o carte a mea și oricine se poate folosi după vârsta lui. Așa după cum fiecare citim Scriptura și cărțile Sfinților și ne folosim după vârsta și nivelul nostru de înțelegere și de experiență, neavând conștiința că „le-am înțeles” în mod desăvârșit.

…Pe la 18-19 ani credeam că voi muri tânăr. Că nu voi ajunge la 30 și ceva de ani. Pentru că eram copleșit adesea de gândurile și de sentimentele creației mele literare. Mă consumam mult. Compătimeam cu oamenii pe care îi întâlneam și, mai ales, în literatura pe care o scriam. Mă aventuram în ore întregi de scris epuizant. Mă puneam în locul personajelor mele din roman, nuvelă sau teatru, într-o dedublare asumată, pentru ca să scriu despre ele din interiorul lor. Și încercând să trăiesc viața lor, a personajelor pe care le cream, sau să sondez sentimentele despre care trebuia să scriu, îmi refuzam propriile mele trăiri pentru a fi…ceilalți. Și este epuizant și depersonalizant să fii altul…alții…dar este și o mare introducere în smerenie. Pentru că numai când îți pasă de ceilalți, numai când ți-i asumi cu totul, poți să le slujești și să le vorbești lor.

Însă după minute și ore întregi de a fi…altul, întoarcerea la tine însuți o simți ca pe o mare eliberare, ca pe o întoarcere la liniștea și blândețea ta interioare. Pentru că a fi altul e mereu deranjant, e mereu o reînvățare a lucrurilor sale, e un fel de-a fi care nu îți e propriu. Și eu mă deranjam interior în acest fel în mod continuu, adică trăiam viața altora pe când scriam literatură, pentru că esențialismul meu literar, curentul literar numit esențialism pe care eu îl inventasem și pe care îl trăiam la propriu, dorea acest lucru: să ajungă să exprime ceea ce este esențial, vital pentru oameni, să vorbească din interiorul oamenilor în orice cămașă a vreunui curent literar de până acum, ca, în cele din urmă, acest mod de a scrie să se contureze în una proprie.  Pentru că pe mine nu mă interesa stilul în care scriam, ci experiența pe care o împărtășeam prin vers, prin proză, prin teatru. Și ceea ce era esențial pentru mine, pentru alții, pentru toți oamenii, trebuia neapărat scris. Și trebuia scris într-un mod actualizat, într-un mod propriu publicului de azi.

Cum însă am ajuns la esențialism în literatură? Datorită vieții și experienței mele isihaste și teologice. Pentru că teologia ortodoxă și experiența mistică a ei te învață să îți reduci viața și gândurile și simțirile la lucrurile esențiale, la lucrurile mântuirii. Iar eu, în literatură, scriam experiența Bisericii într-un mod interiorizat, vulgarizat, pentru ca sinceritatea, bucuria, curajul, omenia, iubirea din mine să transpară în cărțile mele și să ajungă la toată lumea. Însă, în același timp, vorbind despre sinceritatea multora, adică din interiorul oamenilor, eu vorbeam despre experiențele de viață ale multor oameni. Și prin aceasta, esențialismul meu, ca experiență de viață și de creație, nu a fost și nu este un curent ipseist și marginal, pentru că el reprezintă modul de a fi al lumii noastre. Pentru că un scriitor esențialist își asumă lumea lui cu totul pentru ca să scrie despre ceea ce o reprezintă în mod fundamental.

Când, pe la 20 și ceva de ani, am renunțat la literatură pentru teologie, de fapt m-am întors la teologie și la viața de pocăință, la viața mea cea mai intimă. Dar nu am renunțat la literatură în sine, la faptul de a scrie (lucru evident până azi, nu?), ci la transpunerile depersonalizante pentru a scrie literatură esențialistă. Pentru că m-am coborât în mine însumi ca să îmi plâng păcatele și să lupt serios cu propriile mele patimi, făcând din curățirea mea de patimi propria mea muncă zilnică. Căci literatura este expozitivă, ea expune ceea ce vede în oameni, expune adevărul oamenilor, dacă îi vede la modul esențialist – și adevărul e o mare binefacere pentru orice societate umană –, pe când asceza ortodoxă e arta interioară a îndumnezeirii oamenilor. Pentru că în asceza Bisericii oamenii devin catedrale vii ale lui Dumnezeu, care mereu se construiesc în slava Lui.

Și mi-am amestecat asceza și pocăința cu traducerile teologice, cu tâlcuirile duhovnicești, cu scrisul teologic, cu sinceritatea din mijlocul vieții duhovnicești, cu slujirea în Biserică, scriind în mod esențial despre viața Bisericii și despre viața mea în Biserica lui Dumnezeu.

M-am liniștit și mă liniștesc în continuu în rugăciune, în contemplație, în slujire. Iar durerea asumării în rugăciune și în pocăință a întregii lumi îmi este îndulcită de slava lui Dumnezeu, care mă întărește în această slujire duhovnicească. Pentru că accentul cade acum pe voia lui Dumnezeu, pe mila Lui față de toți oamenii și nu pe rugăciunea mea. El, Dumnezeul milostivirii noastre, e în centrul rugăciunii mele pentru toți. Dar eu, în rugăciune, doresc să se facă voia lui Dumnezeu în toți oamenii, pe când, în literatura esențialistă, mă transpuneam în viața oamenilor, pentru ca să aflu adevărul lor existențial, cum trăiesc și ce cred ei, și să scriu despre ei, despre adevărul lor.

O, da, mă interesează și acum viața oamenilor!  Mă interesează adevărul lor, greutatea vieții lor, cum fac față vieții de zi cu zi. Cum biruiesc în viața lor. Mă fascinează și mă umple de multă înțelepciune viața oamenilor.

Însă adevărul literaturii este estetic, pe când adevărul mântuirii e ascetic. Asceza îl umple de adevărata frumusețe pe om și frumusețea adevărată a omului e slava lui Dumnezeu, e sfințenia Lui coborâtă în om. Literatura adevărată e o fotografie sinceră, din interiorul omului, al lumii, dar asceza Bisericii e sinceritatea luptei totale cu tine însuți pentru a te umple de frumusețea lui Dumnezeu. Și cred că cea mai mare și mai sinceră literatură a lumii e cuprinsă în viețile Sfinților, pentru că aici gradul de frumusețe ascetică, adică de estetism real și de experiență reală, e la el acasă. Iar literatura adevărată trebuie să conțină în paginile ei nu doar experiența coborârii în iadul oamenilor, ci și pe aceea a intrării lor în Împărăția lui Dumnezeu. Dar pentru a scrie și despre căderile și despre ridicările oamenilor trebuie să le fi trăit tu însuți. Pentru a fi scriitorul ambelor ipostaze, trebuie să le fi străbătut interior pe amândouă.

Însă, ca Preot, în mod paradoxal, sunt nevoit adesea să fiu esențialist. Predicile mele, discuțiile mele de la Spovedanie, discuțiile mele diverse cu oamenii sunt esențialiste. Pentru că din mult trebuie să fac puțin. Oamenii nu vor, cel mai adesea, să știe câte știu eu, nu-i interesează totul, așa cum mă interesează pe mine, ci ei vor răspunsuri clare, fugitive, și, dacă se poate, și ușoare. La ce? La întrebări, cel mai adesea, banale pentru mine. La întrebări pe care nu le-ar mai pune, dacă ar pune mâna pe cărțile Bisericii și le-ar citi. Dar pentru că nu au minime cunoștințe teologice și despre viața Bisericii, tocmai de aceea își permit să pună, cu morgă, întrebări banale.

De aceea, viața preoțească e rutinizantă, te mașinalizează, te învață să înveți pe de rost rugăciunile și să nu te mai gândești la conținutul lor. Pentru că vrei, nu vrei, ai chef, n-ai chef, te simți sau nu te simți bine, plouă sau e caniculă, ai vreo grijă sau vreo nevoie personală, tu trebuie să înmormântezi oamenii, să îi cununi, să îi spovedești, să le faci dezlegări de blesteme și să stai de vorbă despre lucruri de tot felul, cel mai adesea, neteologice.

Ce trebuie să facem în această situație? Să privim în mod esențialist fiecare slujire a noastră! Să ne trezim întotdeauna interesul pentru slujire și pentru întâlnirea cu oamenii, prin gândirea la profunzimea teologiei Slujbei pe care o slujim și la viețile oamenilor care ne stau înainte. Să nu rămânem doar la cuvintele și la gesturile pe care trebuie să le spunem și să le facem, ci să coborâm cu toată ființa noastră în starea evenimentului la care participăm. Pentru că aceste coborâri în viețile oamenilor, aceste asumări interioare ale lor înseamnă cunoașterea lor, a celor pe care îi slujim.

Iar eu, cel mai adesea, când sunt în situația de a sluji, dar mi-ar fi plăcut, în acel timp, ca mai bine să scriu sau să traduc, mă leg de fiecare amănunt pe care îl văd. Pentru că scrisul și traducerea sunt o atenție continuă la amănunte. Și devin astfel un slujitor și un participant la Liturghie, la Nuntă sau la Înmormântare, care traduce toate elementele pe care le vede și le aude într-o literatură interioară care îi face bine. Pentru că atunci scriu în mine tot ceea ce văd și înțeleg și aud și simt, amestecându-le cu rugăciunea și slujirea mea. Și îmi astâmpăr astfel nevoia de detaliu, pe care aș fi avut-o în timpul traducerii, al scrisului, cu gândirea în detaliu la ceea ce văd. Și prin acest procedeu interior de legare interioară continuă la evenimentul la care particip, eu nu cad niciodată în rutină, în mașinalism liturgic, pentru că mă interesează în mod continuu câte ceva. Pentru că îmi pun în continuu mintea în lucrare prin întrebări, prin constatări, prin simțiri, prin deschideri către luminarea lui Dumnezeu.

Și când termin Slujba sau Slujbele, pentru că pot fi una după alta, eu sunt pregătit pentru scris, pentru traducere, pentru corectură de text, pentru rugăciune, pentru alte munci, pentru că m-am rugat în timpul Slujbelor, am reflectat la diverse lucruri, am înregistrat vizual diverse amănunte, adică am scris în mine o literatură pe care o pot folosi oricând în scrisul și în predicarea mea.

– Care sunt marile pericole ale vârstei de 40 de ani?

– Cred că cel mai mare pericol e să te mulțumești cu ceea ce ai făcut până acum. Te uiți în spate, vezi că ai făcut niște studii, că ai familie, ai copii, ai niște prieteni, ai cunoștințe diverse, te-ai realizat cumva…și acum vrei să te simți bine cu ceea ce ai. Să o lași mai moale cu munca, cu studiul, cu dăruirea.

Însă asta e fața „frumoasă” a ratării! Așa s-au ratat mulți oameni cu potențe. Au început bine, dar au sfârșit prost, pentru că au crezut că „au făcut destul”. Numai că viața ne este dată de Dumnezeu pentru ca să muncim până în ultima clipă. Până în ultima clipă a vieții noastre noi trebuie să fim ascetici, dăruitori, harismatici. Pentru că noi suntem chemați la sfințenie de Dumnezeu și nu doar la crearea unei opere literare sau la construirea unei cariere.

Iar la 40 de ani începe maturitatea noastră! De la 40 la 60 de ani trebuie să arătăm că suntem în putere, în puterea creației și a slujirii noastre. Pentru că noi ne-am pregătit până acum tocmai pentru ca să aducem roade la această vârstă. Roadele specializării noastre continue. Ale specializării de-o viață.

De la 60 de ani începe bătrânețea și nu creația! Pot fi și excepții, dar bătrânețea, pentru toți, e o haină grea. La 65 de ani ieși la pensie în România. Adică ești considerat a nu mai fi capabil de o muncă susținută. De aceea, să te culci „pe laurii victoriei” la 40 de ani înseamnă a te sinucide interior.

Un al doilea pericol e acela de a trăi ca și când ai fi nemuritor. Pe mine mă îngrozesc oamenii care își trăiesc viața înotând în lene. Dar cel mai mult mă tulbură oamenii care își amână marile proiecte într-un viitor iluzoriu. Pentru că mâinele nu e niciodată al nostru. Numai clipa de față e a noastră. Dacă azi nu facem nimic, speranța că peste 5, 10, 30 de ani vom face ceea ce nu am făcut când eram în putere, e o curată nebunie.

Un al treilea pericol e să te bucuri doar de ceea ce îți aduce clipa. Viața instantanee, prezenteismul continuu, fără să te intereseze ce-a fost și ce-o să mai fie pe fața pământului e calamitatea postmodernității sau modul ei de-a fi. Sunt tot mai mulți oameni care nu mai dau nicio importanță cărții, informării, educației istorice, și trăiesc ca frunza dusă de vânt.  Nu știu de unde vin și nu-i interesează unde se duc. Ei trăiesc clipa, doar ce e acum, doar ce se vede, și viața lor e moda vremii.

Așa că mulțumirea de sine, falsa „nemurire” și prezenteismul sunt marile pericole ale vârstei de 40 de ani. E mulțumit de sine cel care a făcut ceva până la 40 de ani, dar i-a cam trecut cheful. Trăiește în beția „nemuririi” cel care are ceva potențe, dar nu și le fructifică niciodată în mod plenar, ci doar profită de ascendentul său social. Și trăiește prezenteist cel care n-a cam făcut nimic și nici nu vrea să facă.

Însă pentru mine cei 40 de ani împliniți astăzi sunt doar o trecere organică într-o altă etapă a vieții mele, în care vreau să trăiesc și să muncesc ca și până acum: la cote entuziaste. Mai am foarte multe lucruri de făcut, proiectele mele teologice sunt în derulare, slujirea mea este aprinsă continuu, iar prezența mea online este evidentă pentru cine mă urmărește zilnic.

De aceea, pentru toți cei care mă cunosc și nu mă cunosc, eu merg mai departe, cu harul și întărirea lui Dumnezeu! Călătoresc mai departe, împreună cu Dumnezeu, pe marea acestei vieți.

Pentru că le uit pe cele din spatele meu, pe cele pe care le-am făcut, și mă întind mereu spre cele dinaintea mea [Filip. 3, 13, BYZ], cum făcea și Sfântul Pavlos, Părintele nostru. Pentru că trebuie să alergăm spre scopul vieții noastre, spre răsplata chemării celei de sus [Filip. 3, 14]. Căci cetățenia [τὸ πολίτευμα] noastră este în ceruri, din care noi așteptăm să revină Mântuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să schimbe trupul nostru smerit întru unul asemenea trupului Său plin de slava Lui cea dumnezeiască [Filip. 3, 20-21] și să fie un cer nou și un pământ nou [Apoc. 21, 1], în care Dumnezeu va fi lumina noastră [Apoc. 22, 5]. Amin.

---

[1] Predică începută în seara zilei de 9 octombrie 2017, o zi de luni. Terminată a doua zi, la 13. 29, pe un soare frumos, fiind 17 grade afară.

Iubiții mei[1],

fiecare zi a vieții noastre este o înviere din morți, dacă vrem să ne ridicăm din păcatele noastre. Pentru că din prima clipă a zilei, îndreptându-ne mintea spre Dumnezeu, începem să ne rugăm Lui și să Îi cerem iertarea noastră. Iertarea noastră de păcatele pe care le-am făcut. Iar iertarea Lui e întotdeauna o înviere duhovnicească a noastră. Pentru că nu ne-a pierdut în fărădelegile noastre, ci, din multa Sa iubire de oameni, ne-a ridicat și azi la viață pentru a slăvi puterea Lui[2].

Și tocmai de aceea, încă de la rugăciunile dimineții, noi trăim noua zi pe care El ne-a dat-o ca pe o nouă viață, ca pe o înviere din morți, din somnul morții și al păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El. Căci aseară ne-am pus în pat și L-am întrebat pe Stăpânul vieții noastre: „Încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?”[3]. Căci lumina zilei și viața noastră sunt de la El.

Și degeaba ne încredem în sănătatea noastră, în tinerețea noastră, în banii noștri, în medicamentele și în oamenii pe care îi avem prieteni, care sar întotdeauna în ajutorul nostru. Pentru că atunci când e să murim…moartea e porunca lui Dumnezeu, prin care sufletul nostru se desparte de trupul nostru[4], iar noi nu putem să avem o viață mai lungă decât cea pe care ne-o dăruie Dumnezeu. De aceea, în Slujba Înmormântării, ni se aduce aminte de „scurtimea vieții noastre”[5] și că moartea cea bună e cea în care ne bucurăm de „odihnă de la Hristos”[6], de la Dumnezeul nostru.

– Însă ce înseamnă să ai odihnă de la Dumnezeu? Și unde trebuie să ne odihnim după moarte?

– Ne spune tot Slujba Înmormântării, într-o cântare a Sfântului Ioannis Damaschinos: odihna noastră cea adevărată, odihna de după moarte, e „în latura celor vii și în locașurile Drepților”[7]. Adică în Împărăția Lui cea veșnică. Și acolo se odihnește sufletul nostru, dacă e plin de slava lui Dumnezeu, pe când trupul nostru se desface în pământul din care a fost alcătuit[8]. Însă odihna cea veșnică a Sfinților nu e o stare de inactivitate, ci, dimpotrivă, Împărăția „este locașul tuturor celor ce se veselesc”[9] în mod veșnic, iar veselia lor este și odihna lor veșnică. Căci întru Împărăția Lui „este locașul tuturor celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii”[10], pentru că toți Sfinții și Îngerii Lui se bucură de Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă, dacă unele trupuri devin pământ, pentru că sunt ale unor oameni păcătoși, trupurile Sfinților Lui devin nestricăcioase după moarte și noi le numim Sfinte Moaște.

– Și de ce devin nestricăcioase trupurile Sfinților?

– Pentru că „trupul participă la sfințenia sufletului”[11] în această viață. Și „buna mireasmă și nesfârșitele minuni ale Cinstitelor lor Moaște fac dovada legăturii care există între suflet și trup în mod corespunzător în aceștia, în chip de negrăit și mai presus de fire”[12]. Căci, accentuează Sfântul Patriarh Callistos, dacă sfințenia omului ar sta numai în sufletul său, atunci, după despărțirea sufletului de trup prin moarte, ar trebui ca sufletul să plece cu toată sfințenia omului și trupul lui să nu aibă nimic de-a face cu ea[13]. Însă, deși Sfinții mor, ca toți ceilalți oameni, cu toate acestea nu numai sufletele lor sunt sfinte, ci și trupurile lor, pentru că sfințenia lor, a Sfinților, s-a sălășluit din timpul vieții lor pământești și în sufletele, cât și în trupurile lor[14]. Pentru că tot omul se sfințește și nu doar sufletul lui. Iar noi, când cinstim Sfintele Moaște ale Sfinților, cinstim templele personale ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. De aceea, nu ne închinăm la „cadavre”, ci la trupuri transfigurate, îndumnezeite de Însuși Dumnezeu, la trupurile Sfinților Lui, pe care Dumnezeu le-a împodobit cu slava Lui cea veșnică. Iar dacă cinstim filele Scripturii, doar pentru că pe ele sunt scrise cuvintele lui Dumnezeu, deși Scriptura e tipărită de un om, la tiparul electronic, cum putem să nu cinstim trupurile Sfinților Lui, când ele sunt sfințite de Însuși Dumnezeu în mod tainic, în mod de negrăit? Căci Dumnezeu, Care îi sfințește pe Sfinții Lui, tot El sfințește și Biserica și Icoanele și Crucile și veșmintele și casele noastre și toate ale noastre, pentru că slava Lui, care e în Sfintele Moaște, e și în noi și în toate cele sfințite de El.

Și trebuie să știți cu toții că aceasta e sfințenia: prezența lui Dumnezeu în noi prin slava Lui cea veșnică și în toate cele sfințite în Biserică și în lume. Și unde Dumnezeu e prezent, noi trebuie să stăm cu sufletul dezlegat de gânduri pământești și să I ne închinăm Lui cu evlavie. Căci toate sunt ale Lui și în fața Lui oriunde ne putem închina în Duh și în Adevăr [In. 4, 24], pentru că ne putem închina Dumnezeului nostru treimic cu toată ființa noastră, iubindu-L și ascultându-L pe El.

Așadar, iubiții mei, fiecare zi poate fi o înviere din morți a noastră și ocazia binecuvântată de a se naște o dorință vie în noi pentru a trăi în sfințenie. Căci omul poate alege în fiecare clipă a vieții sale pe Dumnezeu. El poate decide oricând, la orice oră din zi și din noapte, să-și lase în urmă viața lui păcătoasă și să înceapă o nouă viață, o viață călăuzită de Dumnezeu, în care el să trăiască și să se bucure ca un înviat din morți.

Și, o, cât de frumoși sunt acești înviați din morți de către Dumnezeu! Cât de frumoși sunt cei care au înviat din moartea lor sufletească și au pus început bun vieții lor prin pocăință! Pentru că pocăința e cea care ne rezidește interior, alături de teologia și evlavia Bisericii. Căci acestea trei sunt împreună în omul care se mântuie, în omul care se schimbă continuu, în omul care trăiește ca un înviat din  morți.

Și am vorbit despre fiecare zi a vieții noastre ca despre o zi a învierii, pentru că Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ne-a propus învierea la sfârșit de octombrie ca pe o biruință continuă în noi a păcatului și a morții sufletești. Căci rostul citirilor scripturale în Biserică e tocmai acesta: ca să facem din Scriptură propria noastră viață.

Și când am reascultat azi, în mod liturgic, vindecarea femeii care era în curgerea sângelui [ἐν ῥύσει αἵματος] [Lc. 8, 43, BYZ] și  învierea fiicei lui Iairos [Lc. 8, 54-55], ne-am reîntâlnit cu Domnul, cu Cel care are puterea [Lc. 8, 46] de a vindeca orice boală și neputință și Care poruncește morților să învie, și duhurile lor se întorc înapoi, în trupurile lor [Lc. 8, 54-55]. Ne-am reîntâlnit cu Domnul cel viu și adevărat, pentru că fiecare recitire a Scripturii e o reîntâlnire cu El de și mai mare profunzime.

Însă Scriptura, în Biserică, se citește liturgic, adică integrată în Slujbele Bisericii, iar acum, la Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia ne pregătește pentru întâlnirea sacramentală cu Domnul. Căci de aceea avem mai întâi Evanghelia, integrată în Liturghia catehumenilor, pentru ca, mai apoi, Liturghia credincioșilor să aibă în centrul ei sfințirea Darurilor și împărtășirea noastră cu ele, adică cu Domnul Cel euharistic. Pentru că, auzind despre El în Evanghelie și în Apostol, auzind cuvintele Lui în Liturghie, văzându-L pe El iconic, în toată pictura Bisericii, alături de Sfinții și Îngerii Lui, noi nu rămânem la stadiul de spectatori ai lui Hristos, ci ne împărtășim cu El, cu Trupul și Sângele Lui, pentru ca să fim în mod intim uniți cu El.

Căci una e să Îl vezi și să Îl auzi pe Hristos, și, cu mult mai mult e să Îl ai pe Hristos în tine, locuind și trăind cu tine. Pentru că Cel care este în Evanghelie și în Icoane, Cel pe care Îl iubesc toți Sfinții și Îngerii Lui cu iubire negrăită, prin Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii Se lasă mâncat și băut de către noi, Se lasă adăpostit în trupul și în sufletul nostru, pentru ca El să ne facă locașuri vii, sfinte ale Lui, în care El să locuiască veșnic. Și de aceea, orice Sfântă și Dumnezeiască Liturghie e ziua și clipa în care ne putem face purtători de Dumnezeu, în care ne putem face locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, în noi și cu noi.

Din acest motiv, canonul 9 apostolic ne obligă pe noi toți, pe toți cei credincioși, care venim la Liturghie și ascultăm Evanghelia și predica zilei, să ne și împărtășim cu Domnul[15]. Pentru că finalitatea Liturghiei e tocmai împărtășirea cu El. Toată slujirea noastră e pentru a ne împărtăși cu Domnul și a fi cu El zilnic. Iar împărtășirea, precedată de spovedirea păcatelor noastre, e o înviere duhovnicească din morți. Pentru că noi ne-am lepădat de păcatele noastre pentru a fi cu Domnul slavei, știind că Lui nu Îi place niciun păcat.

Iar Domnul ne spune că slava Lui e putere [δύναμιν] [Lc. 8, 46, BYZ] vindecătoare și îndumnezeitoare, pentru a nu căuta în altă parte, în afara Bisericii Lui, „puteri” și „vindecări minunate”, pentru că nu le vom găsi. Căci puterea vindecătoare a ieșit din trupul Lui [Ibidem], pentru a ne arăta că numai în Biserică Sa El ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi. Și eu cred că dăm dovadă de o mare neîncredere și de nesimțire față de Dumnezeu, când cautăm vindecări și în Biserica Lui dar și în altă parte, în alte pseudo-biserici, sau la vrăjitori și pseudo-doctori. Căci omul care se încrede în Dumnezeu, așteaptă voia Lui aici, în Biserica Sa. Și Dumnezeu ne dăruie tuturor după cum consideră că e mai bine pentru noi. Dar nu doar pentru acum, ci pentru veșnicie.

Iar noi, cum nu putem înțelege voia lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, nu trebuie să ne smintim și să ne punem întrebări necredincioase, dacă unul moare, iar altul se face bine, dacă unul e prosper, iar altul zace în sărăcie lucie, dacă unul e sănătos, iar altul a avut zeci de boli în viața lui și necazuri, pentru că El știe cel mai bine folosul real, adică veșnic, al omului. Și, în veșnicie, vom vedea cu adevărat ceea ce nu am înțeles aici și acum. Vom vedea de ce unul a trăit în huzur, iar altul a avut multe necazuri, de ce unul a murit la 15 ani, iar altul la 99 de ani. Pentru că acolo va conta doar ceea ce am făcut noi în scurta noastră viață și cum ne-a rânduit Dumnezeu pe fiecare.

Căci, la urma urmei, ce e mai bine: să trăiești aici mulți ani și fără necazuri, apoi să ajungi în Iad, sau să pătimești multe aici și să te bucuri veșnic? Ce e mai bine: să fii mare pe pământ sau mare în Împărăția lui Dumnezeu? Să nu îți lipsească nimic aici, dar să te chinui veșnic în Iad, sau să fii moștenitor, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, în mod veșnic, după o viață trăită în smerenie și în simplitate? Și toți recunoaștem că ne place veșnicia bună, că ne place bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, dar nu ne place la mulți asceza pentru Împărăție. Însă nu putem intra în Împărăție decât pe poarta cea îngustă [τῆς στενῆς πύλης] [Mt. 7, 13, BYZ], pe poarta ascultării de Dumnezeu, în care trebuie să ne facem voia Lui voia noastră.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne oferă toată cunoașterea sfântă și toată împodobirea duhovnicească interioară de care avem nevoie pentru a ne sfinți viața. Aici, acum, în clipa de față, noi putem primi har și întărire și cunoaștere sfântă, pentru ca să ne facem din oameni păcătoși, niște ființe îndumnezeite și preafrumoase ale Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că sfințenia e ontologică, sfințenia cuprinde și umple întregul om, iar omul sfânt e omul în care locuiește Dumnezeu Cel viu.

Iar eu îmi doresc ca toți dintre dumneavoastră să se umple de dor sfânt pentru Sfinții Lui din cer și, în același timp, să îi iubească pe oamenii de acum, din Biserică, care vor să trăiască cu Dumnezeu și acum și veșnic. Pentru că cine se îndrăgostește de Sfinții Lui și de cei care trăiesc cuvios înaintea Lui, acum, în Biserică, se îndrăgostește de Dumnezeu, Care lucrează toată sfințenia întru ei. Căci Dumnezeu locuiește cu Sfinții și Îngerii Lui și binevoiește întru ei, iar cine îi cinstește pe ei, Îl cinstește și pe El. Sau, mai bine zis, cine Îl cinstește pe Dumnezeu, îi cinstește și pe Sfinții Lui, căci Dumnezeu locuiește în ei prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, terminăm o nouă lună din viața noastră, iar, pentru mine, sfârșitul acestei luni înseamnă și împlinirea vârstei de 40 de ani! La 40 de ani am intrat în al 13-lea an al preoției mele, în al 14-lea an de căsătorie și voi începe, în curând, al 12-lea an de creație online. Ani și zile în care am încercat să lucrez în și pentru Biserica lui Dumnezeu, iar acest lucru e mângâierea inimii mele. De aceea, orice zi este un nou început, e un nou început pe care trebuie să îl trăim cu Dumnezeu, pentru că El ni-l dăruie.

Și Lui trebuie să Îi mulțumim, pe El trebuie să Îl binecuvântăm și de la El trebuie să cerem tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi. Căci El știe cel mai bine ce ne trebuie, când ne trebuie și la ce folosește fiecare lucru din viața noastră.

La mulți ani, multă bucurie și pace și înțelegere în Biserica lui Dumnezeu și în lumea întreagă! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne bucure cu bucuria Sa cea negrăită, El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 octombrie 2017, o zi de marți ploioasă. Afară sunt 14 grade.

[2] Prima rugăciune din Rugăciunile dimineții, cf. Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMO, București, 1993, p. 9.

[3] Rugăciunea Sfântului Ioannis Damaschinos din Rugăciunile de seară, cf. Ceaslov, ed. cit., p. 172.

[4] Prima rugăciune din Rugăciunile de iertare ale Înmormântării, cf. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 234.

[5] Idem, p. 228. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 229. [8] Idem, p. 234. [9] Idem, p. 228. [10] Idem, p. 223.

[11] Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la față, împotriva lui Gregoras, trad. din lb. gr. veche de Laura Eanche, cu studiu introd. de Constantin Paidas, trad. în rom. de Emanuel Dumitru, fiind o ed. îngrij., cu note, bibliografie și indici de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 126. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 125-126. [14] Idem, p. 126.

[15] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. 1992, p. 13.

Iubiții mei[1],

predicile Bisericii trebuie să fie întotdeauna mese generoase pentru credincioși. Mese teologice, mese duhovnicești, mese ale adevărului și ale bunei-cuviințe. Pe care cu toții ar trebui să le ascultăm cu bucurie, cu nesaț duhovnicesc în Biserică, și, mai apoi, să le recitim în cărțile de predici și să le înțelegem și mai în profunzimea lor, pentru ca să le aflăm drept hrană a sufletului și arme de apărare împotriva gândurilor necredinței și ale deznădejdii. Pentru că viața noastră e plină de prilejuri de păcătuire, de momente în care simți greul vieții ca insuportabil și în care singurătatea te asaltează. Și atunci când cobori în durerea ta, în nefericirea care te macină, ar trebui să găsești în tine adevărurile predicării Bisericii, acele îndelungi explicitări ale adevărului, pentru ca adevărul să ne fie reazem în clipele grele ale vieții noastre.

Căci dacă nu ne sprijină adevărul, cine ar putea să ne sprijine în durerea sâcâitoare din trup? Și dacă nu am răbda în rugăciune, dacă nu am aștepta de la Dumnezeu alinarea noastră, cine ar putea să ne-o dea, când nu e niciun medicament pentru boala noastră sau ea necesită o operație complicată și riscantă? De aceea, vă îndemn pe toți să ascultați predicile Bisericii cu înțelegere, cu minte clară, cu inimă bună, pentru ca să vă zidiți interior întru adevăr, în adevărul Bisericii lui Dumnezeu, pentru ca adevărul Său să vă lumineze și să vă călăuzească spre tot lucrul cel bun!

După cum vedeți, și anul acesta am optat pentru aceeași strategie predicatorială: o singură predică la pomenirea ambilor Sfinți[2]. Însă, în comparație cu anul trecut, când am răspuns la 7 întrebări catehetice, apoi am vorbit despre viața celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, în predica de față mă voi referi, mai întâi, la modul cum e văzută și înțeleasă Biserica și viața Bisericii în clipa de față. Pentru ca, mai apoi, să revin la pomenirea celor doi Sfinți mult-iubiți și mult-cinstiți de către noi.

Iubiții mei, cred că vedeți și înțelegeți cu toții faptul că Biserica, pentru noi, cei care venim tot timpul la Slujbe, e izvorul nostru de viață și de bucurie, dar, pentru cei care stau interior mai departe de ea sau o văd cu ochi reci, ea este o simplă instituție vetustă. De aceea, pot să spună minciuni, pot să o discrediteze în chip și fel, pentru că Biserica nu e importantă pentru ei. Dar nu e importantă pentru ei, pentru că nu o cunosc așa cum o cunoaștem noi, pentru că nu o cunosc din interior. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, e adevărat, e veche, e de peste 2.000 de ani. Dar ea e veche nu pentru că e „demodată”, e veche nu pentru că „nu ne mai trebuie”, ci e veche pentru că poartă spre noi izvorul de viață din viața Domnului, a Celui Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră acum 2.000 de ani, în Israilul antic.

Ea poartă către noi adevărul mântuitor și izvorul de viață veșnică din trupul transfigurat al Domnului, al Celui înălțat la dreapta Tatălui, pentru ca fiecare dintre noi, prin Sfintele Taine ale Bisericii, să ne împărtășim de viața lui Dumnezeu și de adevărul care ne mântuie. Căci Biserica noastră e Biserica Sfinților Apostoli și a urmașilor lor până azi, cărora Domnul le-a dat puterea de a sluji Cele Sfinte, de a predica adevărul dumnezeiesc și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei.

Și cine vorbește de rău Biserica? Cei care se ceartă cu ea în sinea lor. Însă Biserica e trupul lui Hristos, pentru că noi, toți cei credincioși, suntem mădularele Lui cele duhovnicești [I Cor. 12, 27; Efes. 4, 12]. Și atunci, lupta unora cu Biserica e lupta lor cu Dumnezeu, dar și cu fiecare dintre noi, cei credincioși, care suntem mădularele vii ale Bisericii Lui, adică ale trupului Său mistic. Căci noi, prin Botezul nostru, am devenit mădulare ale lui Hristos, pentru că Hristos S-a prelungit și în viața noastră și ne-a încorporat în trupul Lui, sfințindu-ne pe noi. Dar pentru ca să fim vii întru El, pentru ca să fim vii duhovnicește, trebuie să fim mereu prezenți în viața Bisericii, la Slujbele Bisericii, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Hristos, pentru că noi suntem ai Lui.

De aceea, pentru noi, Slujbele Bisericii sunt o necesitate practică, pentru că sunt o necesitate interioară. Noi avem în mod continuu nevoie de iertarea lui Dumnezeu, de împărtășirea cu El, de bucuria și pacea duhovnicească ce ne vin de la Dumnezeu. Pentru acestea toate și pentru multe altele, noi venim la Biserică și slujim Slujbele Bisericii și ascultăm adevărul Bisericii, pentru că viața noastră e una eclesială și ea ne împlinește cu totul.

Însă, dacă ai aversiune față de viața Bisericii sau trăiești în ritmul unei pseudo-biserici, orice amănunt pozitiv despre Biserică, care ajunge să fie mediatizat, te stresează, te enervează.

Spre exemplu, recent, a fost mediatizat gestul evlavios al bătrânei Gherghina Vasilescu, din Saelele, jud. Teleorman, care a donat pentru Catedrala Națională suma de 10.000 de lei[3]. A donat pentru că a vrut acest lucru și efortul ei a fost unul asumat. Însă articolul din Lumina a stârnit o campanie de discreditare la TV și în online, pentru că cei care au venit „să vadă cazul” la fața locului, au legat gestul bătrânei…de un om politic al județului, dar și de „obiceiul” Bisericii de a apela la donații.

Însă gestul bătrânei Gherghina nu e unul singular! Credincioșii Bisericii nu dau milostenie Bisericii doar din când în când, ci în  mod continuu. Pentru că noi, oamenii Bisericii, dăruim în mod continuu Bisericii diverse lucruri de care ea are nevoie, de la bani la veșminte, de la cărți la obiecte de cult, și muncim pentru Biserică atunci când e cazul, pentru că e Biserica noastră, a tuturor. De aceea, gesturile noastre de conștiință nu trebuie în niciun fel discreditate, ci luate ca atare. Pentru că ele exprimă un mod de a gândi și de a te raporta la ceea ce iubești. Iar, în democrație, respectul reciproc trebuie să domine viața publică.

Pentru că, așa cum unii dau bani pentru construirea unui stadion de fotbal sau pentru amenajarea unei rezervații naturale, alții dau pentru zidirea unei Biserici sau pentru tipărirea unei cărți de cult sau a unei cărți teologice. Și toate aceste gesturi sunt admirabile și trebuie prețuite și aplaudate în mod public. Pentru că toate folosesc societății în ansamblul ei și nu doar unor persoane.

…Însă enervarea pe Biserică nu se naște din faptul că Biserica are bani sau proprietăți, ci din aceea că ea e prezentă în mod activ și determinant în viața socială a țării noastre. Tocmai de aceea sunt ironizate instituțiile și cutumele Bisericii, gesturile ei foarte pozitive și sunt scoase în evidență…păcatele unor membri ai ierarhiei Bisericii. După care, sondaje necredibile ne vorbesc despre „încrederea” oamenilor în Biserică, deși majoritatea țării noastre face parte din Biserică, din această Biserică. Și e ca și cum ai întreba…dacă ai încredere în tine însuți…

Numai că noi, cei care venim mereu la Biserică, știm să facem diferența între Biserica lui Dumnezeu și păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre nu au de-a face cu Biserica, ci cu noi înșine, pentru că noi le facem. Iar Biserica nu ne învață niciodată să păcătuim, ci să trăim în mod sfânt. Și noi păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Dar fără Biserica lui Dumnezeu noi nu am putea să fim iertați de ele, de păcatele noastre, și nici nu am putea să creștem în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că numai aici, în Casa lui Dumnezeu, e izvorul iertării și al curățirii noastre de păcate.

Dar, cei care nu prea cunosc teologia și viața Bisericii, vin la Biserică doar pentru a împlini niște…„obiceiuri”. Vin ca să își pomenească părinții, dar vezi că nu prea mai cred în inima lor în Parastasele de care au nevoie părinții lor și pe care aceștia, la rândul lor, le-au făcut părinților lor cu multă credincioșie. Se pierde tot mai mult simplitatea gesturilor de credință, modul evlavios al închinării în Biserică, pentru că mulți se închină din automatism și nu din evlavie smerită în fața lui Dumnezeu. Și lumânarea sau coliva sunt mai importante pentru mulți ca rugăciunea pentru cei adormiți ai lor. Căci muncesc să aibă o bună prezentare la Parastas și la masa de pomenire, dar totul e făcut în grabă și nu cu rugăciune și cu dor viu pentru cei adormiți ai lor.

De aceea, acasă și la Biserică, cei care nu trăiesc în ritmul teologiei și al vieții Bisericii se comportă lumește și nu cu evlavie. Iar pentru ca cineva să înțeleagă viața Bisericii are nevoie de inițiere liturgico-teologică și de creștere în cunoașterea teologică și duhovnicească a vieții Bisericii. Căci viața Bisericii e viața cu Dumnezeu, e viața după voia Lui și pentru a trăi cu Dumnezeu și în slava Lui trebuie să înveți cum dorește Dumnezeu ca tu să trăiești.

Și îmi aduc aminte primele zile și primii ani ai convertirii mele conștiente la viața Bisericii…Cum învățăm și cum citeam despre fiecare lucru din Biserică și din istoria ei cu o bucurie și o însuflețire atât de mari, încât uitam să mai mănânc și să mai ies din casă ore întregi. Căci mă interesa și pictura Bisericii și Slujbele ei și cum să cânt la strană și cum să trăiesc ortodox, fiind uimit și umilit și îndreptat sufletește de fiecare viață de Sfânt pe care o citeam. Totul era și este frumos în viața și istoria Bisericii! Pentru că Dumnezeu e prezent în fiecare loc și în fiecare eveniment al ei. Și pe mine m-a interesat și mă interesează Biserica din perspectiva lui Dumnezeu.  Din perspectiva Lui spre noi, pentru că El a făcut-o și El o ține în viață, împreună cu toată zidirea.

De aceea, dacă vedem Biserica din perspectiva lui Dumnezeu, dacă o vedem ca dumnezeiască, ca zidită de El în oameni, atunci nu o putem vedea ca fiind „vetustă”, ci doar ca mereu nouă și vie în orice secol al istoriei. Pentru că noi putem trăi aceeași viață creștină ca și cei din primul secol al Bisericii sau din al 15-lea secol al Bisericii. Pentru că Dumnezeul nostru, al tuturor creștinilor, e același și în orice secol Biserica Lui a fost viața vie și îndumnezeitoare pentru orice creștin în parte.

Iar dacă cunoaștem tot mai în amănunt viața Bisericii, vom vedea că și în trecut, ca și azi, au fost oameni care nu au fost demni de numele de creștin, care au apostaziat de la dreapta credință și au făcut mari neplăceri Bisericii. Dar prin căderea lor în mari și cumplite păcate, Biserica nu a avut nimic de suferit în esența ei. Pentru că Biserica e Dumnezeu, Care îi umple de slava Lui pe oameni. Și numai dacă oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ei se rup de izvorul vieții, de El Însuși, iar îndepărtarea de El e moarte veșnică.

De aceea, luptele unora cu Biserica nu sunt noi și nici nu se vor sfârși în istorie, până în clipa transfigurării acestei lumi. Căci acum, unora, li se pare că lumea aceasta „merge la întâmplare” sau că se „autodistruge lent”. Însă lumea aceasta e în mâna Creatorului ei și nu este o corabie aflată în derivă și El o va transfigura la a doua Sa venire întru slavă, când va înduhovnici întreaga creație. Pentru că atunci vom vedea cu toții că sensul istoriei este spre Dumnezeu, că sensul istoriei e teologic, că timpul nu ni s-a dat pentru ca să-l irosim, ci pentru ca să ne înduhovnicim, pentru că viața veșnică e viața lui Dumnezeu cu Sfinții și Îngerii Lui.

Iar Sfinții pe care astăzi îi pomenim asta au făcut: și-au sfințit viața! Sfântul Dimitrios, Marele Mucenic, și-a sfințit viața în mijlocul lumii, în societatea majoritar păgână a secolului său, pe când Sfântul Dmitrii, Cuviosul, s-a sfințit în viața monahală, în tăcere și rugăciune. Niciunul dintre ei nu s-a lăsat biruit de duhul lumii lor, ci și-au trăit în sfințenie viața. Pentru că în ei nu a ars focul străin al patimilor, ci focul evlaviei pentru Dumnezeu, care i-a chemat continuu la nevoința curățirii de patimi.

De aceea, nici noi nu putem spune că greutățile vieții ne-au făcut să nu trăim creștinește sau bolile și necazurile pe care le-am avut. Pentru că toate pe care le trăim în viața noastră le putem trăi creștinește. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să învățăm de la Domnul și de la Sfinții Lui cum se trăiește creștinește. Și pentru a învăța viața creștină trebuie să venim mereu la Biserică și să citim cărțile Bisericii și să trăim conform lor.

La Salonic, în Grecia, Sfintele Moaște ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrios se află într-o Biserică, cu hramul său, ce a intrat în patrimoniul UNESCO din 1988[4]. Iar în fiecare an, în Salonic, „se organizează pelerinaje și procesiuni. [Căci] Sfântul este ocrotitorul orașului și al comunității creștine”[5] de aici. Așa după cum, la București, Sfântul Cuvios Dmitrii este ocrotitorul capitalei României, iar în acest an pelerinajul închinat lui va avea loc între 24-29 octombrie 2017[6].

Noutatea pelerinajului acestui an e aceea că pe 26 octombrie, Patriarhul Rusiei va aduce la București un fragment din Sfântele Moaște ale Sfântului Serafim de Sarov, care va rămâne la București, în Biserica Sfântul Nicolae-Tabacu, Biserică dăruită comunității ruse din capitala noastră[7].

Însă pelerinajul de la București, ca și cel de la Iași, e prilejul pentru noi discuții depreciative la adresa Bisericii, cam mereu aceleași. Pentru că presa laică nu e interesată de esența evenimentului, ci de lucruri colaterale. Numai că pe noi, pe credincioșii Bisericii, nu ne interesează în primul rând, dacă ne vine rău la vreunul în timp ce stăm la rând la Sfintele Moaște, ci pe noi ne interesează contactul direct cu Sfintele Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu. Căci noi ne hrănim cu rugăciunile Sfinților ca să fim vii duhovnicește și prezența lângă Sfinții lui Dumnezeu e mai de preț decât sănătatea noastră.

De aceea, astfel stând lucrurile, ne concentrăm asupra pelerinajului interior spre Sfinți, în post și rugăciune, pentru că așteptăm de la Sfinții lui Dumnezeu o mângâiere vie în viața noastră. Iar eu mărturisesc faptul că nu a fost pelerinaj în viața mea în care să nu mă bucur duhovnicește la atingerea Sfinților Lui, pentru că i-am simțit vii și lângă noi tot timpul.

Pentru că pelerinajul Bisericii e ca atunci când te duci la un om iubit, pe care vrei să îl vezi și să îl auzi. Nu te interesează dacă plouă, dacă ninge, dacă te mai strânge pantoful sau dacă ai transpirat puțin pe spate…ci vrei să îl vezi, să mergi la el. Și când ajungi la el și vorbești cu el, persoana iubită devine toată lumea ta, pentru că te absoarbe cu totul. Așa venim noi la Sfinți! Pentru că ei ne absorb cu totul inima noastră, iar statul în picioare și truda sunt mult mai mici decât bucuria sfântă pe care o trăim și decât întărirea pe care o simțim în tot trupul nostru.

Dar pentru ca să iubești un Sfânt trebuie să cunoști viața lui. Să îi cunoști viața, dar și să îi simți rugăciunea pentru tine. Adică trebuie să ai o legătură de rugăciune și de iubire cu Sfântul lui Dumnezeu. Și atunci, știindu-l cine este și cum se manifestă el în viața ta, pelerinajul e o bucurie sfântă, pentru că e o întâlnire sfântă cu Sfântul pe care tu îl iubești și îl cinstești.

Așadar, iubiții mei, să recitim viețile celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, dar în ritmul rugăciunilor față de ei! Și să învățăm de la ei, mereu, ce să facem cu noi înșine și cum să ne manifestăm în viața altora. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se bucură când noi îi cinstim și îi prețuim și se roagă pentru mântuirea noastră. Pentru că ei vor să fim și noi acolo unde sunt și ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu!

Dumnezeu să ne întărească pe toți și să ne bucure, pentru rugăciunile celor doi Sfinți Dimitrios astăzi și mâine pomeniți, și la mulți ani celor care le purtați numele! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 23 octombrie 2017, o zi de luni înnorată, începând de la ora 8. 28. Terminată la 11. 26.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/24/predica-la-cei-doi-sfinti-dimitrios-26-27-octombrie-2016/.

[3] Aici: http://ziarullumina.ro/mama-gherghina-din-saelele-pustnica-din-mijlocul-lumii-126915.html.

[4] A se vedea: http://www.dozadebine.ro/biserica-sfantul-mare-mucenic-dimitrie-din-tesalonic/.

[5] Cf. http://basilica.ro/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-sfantul-tesalonicului/.

[6] A se vedea: http://basilica.ro/24-29-octombrie-2017-pelerinajul-la-sarbatoarea-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor/. [7] Ibidem.

Iubiții mei[1],

mie îmi plac merele dulci-acrișoare, cele încă necoapte bine, dar cel mai mult îmi place și mă copleșește iubirea plină de milă și de răbdare a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui cu noi, oamenii păcătoși. Merele acelea care nu sunt nici coapte, dar nici crude, sunt merele mele preferate și cam așa mănânc toate fructele de calitate. Însă iubirea față de oameni, ca și merele dulci-acrișoare, nu înseamnă doar dulceață, nu înseamnă doar îmbrățișări și cuvinte bune la adresa oamenilor, ci înseamnă și dulcea-acrișoară mustrare, care este sarea iubirii. Căci pe cel pe care îl iubești, îl cerți, pentru că îi vrei binele. Și cine iubește cu adevărat, cine iubește oamenii în mod duhovnicește, acela iubește cu milă și cu răbdare, cu atenție și cu delicatețe. Pentru că el caută binele omului, binele lui real, mântuirea lui și nu să profite de el.

Căci cei care profită de oameni fac totul pentru ochii oamenilor. Dar cei care iubesc oamenii și luptă pentru ei și îi ajută în chip și fel, aceia sunt purtați de iubirea lui Dumnezeu coborâtă în ei, care îi îndeamnă să fie milostivi, să fie buni, să fie îngăduitori cu oamenii.

Iar în toată Evanghelia mântuirii noastre, noi Îl vedem pe Domnul făcând tocmai acest lucru: fiind plin de o iubire plină de milă față de noi. Plin de o iubire atentă și blândă. Plin de o iubire milostivă față de bolile, necazurile și păcatele noastre. Pentru că El, ieri și azi și tot timpul, va căuta să ne ridice deasupra vieții și a gândirii noastre, va căuta să ne scoată din noi înșine și să ne facă una cu El. Și ca să ieși din tine, ca să te desparți de tine, cel vechi, pentru ca să te înnoiești în Hristos și să fii una cu El, trebuie să te lași purtat de iubirea Lui.

Căci în Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39], când l-a vindecat pe demonizat și l-a făcut să fie sănătos la minte [Lc. 8, 35], El ne-a arătat că nu iubește demonizarea, ci înduhovnicirea noastră. El nu iubește viața trăită rău, viața trăită în intimitate cu demonii, ci viața trăită împreună cu Sfinții Lui. Din acest motiv, nici noi nu putem iubi viața dezmățată, pentru că păcatul e propria noastră rușine, dar iubim și trebuie să iubim orice faptă bună și bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că ea e curățire și sfințire a noastră.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine.

Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului.

Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El. Căci dacă El ar decide în locul nostru, viața noastră ar fi lipsită de orice fărâmă de libertate. Însă El, Dumnezeul Care Se umple de milă față de noi, ne lasă să alegem, ne lasă să Îl alegem în fiecare clipă, pentru ca sfințenia noastră să fie o conlucrare voită și dorită de noi.

Imaginați-vă viața dumneavoastră fără libertate interioară! Fără libertatea de a alege ceea ce crezi și simți și vrei să alegi. Cum ar arăta viața dumneavoastră în această situație? Bineînțeles, ar fi o dramă vie! Pentru că cei care v-ar impune ce să alegeți, ce să iubiți, pe cine să iubiți, cu cine să vă căsătoriți, cum trebuie să arate familia dumneavoastră, ar fi niște oameni monstruoși. Și de ce ar fi astfel? Pentru că v-ar considera incapabili de alegeri personale.

Însă măreția omului constă tocmai în faptul că el poate alege cele mai grele drumuri pentru a se înduhovnici, dacă o lume întreagă i-ar sta împotrivă. Măreția omului constă în curajul de a merge mai departe, cu toate consecințele, pentru că așa a decis el însuși, în sinea lui. Și când omul decide să fie de partea lui Dumnezeu și să se lupte interior cu patimile sale, cu obișnuințele sale păcătoase, cu propriul lui trecut negru, atunci asistăm la asceza care îi place lui Dumnezeu, adică la eforturile de limpezire interioară ale creștinului.

Și toți avem nevoie de lupta aceasta sfântă pentru limpezire interioară. Fără de ea nu putem intra niciunul pe ușa Împărăției, pentru că ușa este Hristos [In. 10, 9, BYZ], Cel mult-pătimitor din iubire pentru noi. Și de ce a pătimit El atât de mult din iubire pentru noi? Căci a vrut să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și de ce ne-a scos din robia demonilor? Pentru că noi sufeream cumplit din cauza răutății lor. Și noi suferim și acum din cauza răutății demonilor, dacă ne înfrățim cu ei zilnic. Adică, dacă păcătuim fără să ne pocăim și fără să ne spovedim păcatele noastre.

Pentru că noi păcătuim de unii singuri, alegând moartea [Fac. 2, 17, LXX], dar El e ridicarea noastră. Și ridicarea noastră se face sacramental, prin Taina Sfintei Mărturisiri, unde noi ne spunem păcatele noastre și ne dezicem de ele, iar El, Hristosul mântuirii noastre, ne umple de iertarea și de slava Lui.

Iar Taina iertării păcatelor, Biserica a primit-o în ziua învierii Sale din morți, pentru ca să fim mereu vii întru El. Căci atunci le-a dat Sfinților Săi Apostoli Duh Sfânt [In. 20, 22], adică harul Duhului Sfânt, harul Preasfintei Treimi, harul comun al Dumnezeului treimic, pentru ca ei și noi, urmașii lor duhovnicești, adică ierarhia Bisericii, să poată ierta sau să țină păcatele oamenilor [In. 20, 23].

Însă eu niciodată în viața mea preoțească nu am ținut păcatele cuiva, adică nu l-am lăsat să plece de la Spovedanie neiertat de păcate, deși am putere de la Hristos să fac asta, pentru că inima mea e rănită de iubirea lui Hristos, „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuie [Ὃς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Fapt pentru care, eu mă bucur de fiecare păcat spovedit, de fiecare lucru pe care omul îl admite ca lucru rău în viața lui, necerând ca el să aibă o profundă și copleșitoare pocăință pentru păcatele spovedite. Pentru că acest puțin, dacă e udat cu multă răbdare și multă învățătură, rodește în timp.

De aceea, eu sunt de părere că trebuie să acceptăm pocăința omului așa cum e ea, după nivelul său de înțelegere, fără să o forțăm să fie „mai duhovnicească” această pocăință, și să îl aducem la Hristos, împărtășindu-L cu El, pentru că omul trebuie să crească, deopotrivă, și în spovedirea păcatelor, dar și în împărtășirea cu Domnul.

El, Cel care e de față când ne spovedim păcatele, ne învață tot mai mult cum trebuie să ne spovedim, dacă noi venim la El mereu ca să ne spovedim păcatele pe care le facem zilnic, după cum tot El, Cel care ni Se dăruie nouă ca Mâncare și Băutură sfinte  ne învață, pe măsură ce tot venim să ne împărtășim cu El, bunătatea Lui și sfințenia Lui și curăția Lui și bucuria Lui și mila Lui față de noi toți. Adică există o continuă școală a Spovedaniei și a Euharistiei, una interioară, în care Domnul ne învață iertarea Lui și unirea Lui cu noi. Și după cum nu ajungi la împărțire fără să înveți cifrele, tot la fel nu poți să ajungi să ai simțiri duhovnicești, dacă nu te lași pătruns de iubirea lui Dumnezeu, cea care te învață să fii delicat și iubitor cu toți oamenii și cu toate făpturile Sale.

Pentru că Dumnezeu, în Sfintele Sale Taine și în toate Sfintele Sale Slujbe și rugăciuni, ne învață iubirea Lui și raportarea Lui continuă la noi. În ele noi ne împărtășim de iertarea Lui, dar și de mila și răbdarea Lui cu noi. Căci El Se smerește continuu în toate lucrările sacramentale ale Bisericii, pentru ca să Se facă propriu nouă, spre sfințirea noastră. El vine la noi, El ni Se dăruie nouă, El binevoiește să locuiască în noi, acolo, unde au locuit și demonii, pe care El îi scoate cu prezența Sa, pentru ca să ne facă biserici sfințite, pe noi, robii Săi.

De aceea, nu putem spune că nu știm să fim milostivi, că nu știm să fim răbdători, că nu am învățat de la nimeni ce înseamnă a dărui, când El ne învață toate acestea zilnic.

…Mi-am adus aminte zilele astea un moment din copilăria mea. Poate că aveam 5-6 ani și bunicii mei m-au trimis, cu ditamai sifonul (așa mi se părea atunci!), ca să îl încarc la sifonărie. Erau vreo doi kilometri până acolo, plus doi, la întoarcere, adică 4…Nu știu de ce m-au trimis singur, nu mai îmi amintesc, dar știu că am dus de unul singur acel sifon, într-o plasă, până în centrul satului, unde era sifonăria, că mi l-a încărcat Cornel, sifonarul (ce a murit, în scurt timp, într-un accident de mașină și el a fost primul mort desfigurat pe care l-am văzut în viața mea), dar că, la întoarcere, l-am simțit și mai greu…Nu știam ce să fac…mi-era teamă să îl las acolo, pentru că aș fi fost certat…și când mi-era cel mai greu, când îmi venea să îl las acolo și să plec…atunci a venit un bărbat înalt, ale cărui picioare se sfârșeau deasupra capului meu, și el mi-a dus sifonul până acasă. Iar eu mergeam pe lângă el, ușurat de greutate și mulțumitor în inima mea și foarte bucuros…

Pentru că așa face și Dumnezeu cu noi, când credem că nu mai putem! El ne ia sifonul, ne ia greutatea noastră și o poartă El și ni se par toate ușoare, deși, până mai ieri, boala ni se părea de nesuportat, la fel și ispita, la fel și nevoia în care eram…

Iar dacă mă scufund în amintirile mele și le observ pe îndelete, văd ceva uimitor: chiar dacă eu nu aș fi citit niciodată o carte teologică și nu aș fi beneficiat de marea înțelepciune a teologiei și a Tradiției Bisericii, aș fi avut la îndemnă multele luminări ale lui Dumnezeu, pentru ca să cred în El și să fiu un om credincios, luminări prin care El mi-a vorbit, ca și în cazul greutății sifonului.

Pentru că atunci când eram prunc și nu puteam merge prea bine în picioare, o nucă, găsită în vie, mi-a vorbit prima dată despre taină, despre greutatea înțelegerii celor ascunse, despre faptul că există un înăuntru al lucrurilor. Iar câinii cei răi, care mi-au mâncat-o pe Lola, cățeaua pe care noi o hrăneam cu bomboane și prăjituri, mi-au vorbit despre demoni, despre dușmani, despre cei care distrug lucrurile frumoase din viața oamenilor.

Tunetele și fulgerele lui Dumnezeu mi-au vorbit prima oară despre seriozitatea lui Dumnezeu, despre faptul că El pedepsește și tot El binecuvintează. Sărăcia ultimei perioade comuniste mi-a vorbit despre umilință și despre durere. De aceea, când i-am văzut pe oameni, în București, rugându-se pe străzi și fiind neînfricați, am știut că ei sunt purtați de Cineva mai presus de această lume, adică de Dumnezeu, pentru că doar El poate să îi facă pe oameni neînfricați în fața morții. Pentru că, până atunci, eu văzusem multă sărăcie, multă lașitate, multă șmecherie și hoție la oameni, multă indolență…pe când acum, în zilele neînfricării românești, eu vedeam oameni care vorbeau din adâncul lor, care erau entuziasmați, care erau plini de bucurie, pentru că nu își mai cenzurau trăirile interioare.

Și atunci, credința cea sfântă a lui Dumnezeu s-a aprins în mine! Dar fiecare luminare anterioară a lui Dumnezeu din viața mea și-a vădit imediat rostul ei, pentru că ele erau treptele înțelegerii mele spre întâlnirea reală și acaparatoare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci eu mergeam către El, condus de El, dar nu știam asta. Și când El mi s-a revelat ca bucurie și entuziasm dumnezeiesc, atunci mi-am adus aminte că El mi Se revelase anterior ca înțelegere și cunoaștere sfântă, ca pace, ca judecător, ca milostiv, ca ajutător și iertător al nostru.

Și atunci toate au avut sens! Pentru că El mă chemase din prima clipă, după cum îi cheamă pe toți oamenii, și m-a învățat, ca pe toți ceilalți, pașii spre Sine. De aceea, dacă încă nu L-ați înțeles, dacă încă nu I-ați simțit iubirea, dar aveți luminări de la El, lăsați-L să intre în viața dumneavoastră! Căci numai dacă El intră în viața dumneavoastră, viața dumneavoastră capătă sens. Pentru că Domnul nu forțează ușa inimii, ci El stă la ușă și bate [Apoc. 3, 20, BYZ]. Și aceasta o face pentru că El e delicat și, cu mare și nespusă delicatețe, El intră în viața noastră, pentru ca să ne elibereze de noi înșine și să ne facă ai Lui. Căci noi, de unii singuri, nu știm ce să facem și nu putem să scăpăm de cursele cele multe și grele ale demonilor. Dar împreună cu El putem trece orice obstacol.

…Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui.

De aceea, eu am învățat și învăț mereu să iubesc oamenii din marea Lui milă și iertare față de noi. Dacă El ne iartă îndelung, dacă El ne păsuiește mereu, dacă El ne scoate iar și iar din iadul păcatelor noastre, cine sunt eu…să fiu drept, sarcastic și nemilostiv cu aproapele meu?

De aceea, la mine precumpănește mila și iertarea în relația cu oamenii, delicatețea și bunul simț. Pentru că poți să pui la punct oricând pe cineva care nu e de nasul tău, dar a-l ajuta să se ridice din mediocritatea lui înseamnă a face un lucru măreț. Pentru că a răspunde răului cu rău e un lucru ușor, dar binele…e cel care bulversează. Binele îți face bine interior, te smerește, te educă. Pe când răul nu face decât să adâncească neîncrederea în oameni și dezamăgirea față de ei.

Așadar, iubiții mei, să ne întoarcem în casa noastră și la locul nostru de muncă, și să arătăm tuturor, în mod discret, câte a făcut Dumnezeu cu noi! Cum ne-a ajutat El în necaz, dar și la bucurie, cum ne-a scos oameni în cale, dar și cum ne-a lăsat să cădem în ispite, în ispitele propriilor noastre patimi. Căci El e prezent, atotprezent în viața noastră și a întregii făpturi. Și ce nu înțelegem din purtarea Lui de grijă, să nu blasfemiem, pentru că gândurile Lui nu sunt ca gândurile noastre! Ci, dimpotrivă, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa.

Căci El îi aude și pe cei care I se roagă Lui, după cum îi aude și pe cei care Îl blestemă pe El! Ne aude pe toți, căci are auzul cel mai fin. Dar El nu ne răspunde la rugăciuni sau la blesteme după copilărismul minții noastre, ci după mila Lui cu noi. Căci El are un plan cu lumea. Și nu vrea să distrugă lumea, lumea pe care El a făcut-o, ci El vrea să o desăvârșească pe ea.

După cum și noi, cei care avem copii, nu vrem ca ei să fie niște pierde-vară, ci vrem ca ei să facă lucruri mărețe, lucruri importante, lucruri folositoare. Pentru că vedem, cu toată vederea minții și a inimii noastre, că omul se poate schimba, că el poate învăța, că el se poate civiliza, dar și înduhovnici. Și dacă vedem toate acestea, dacă le constatăm peste tot, atunci scopul lui Dumnezeu e scopul lumii Sale, pentru că El vrea să le înnoiască și să le desăvârșească pe toate. El vrea să curățească lumea de păcat și de moarte și de orice imperfecțiune.

De aceea, să cerem mereu ca să se facă voia lui Dumnezeu în noi. Să se facă voia Lui în cer, cât și pe pământ. Pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne încredem în El și să mergem împreună cu El spre descoperirea întregii Sale iconomii cu lumea. Amin!

---

[1] Predică începută la 17. 58, pe 19 octombrie 2017, zi de joi însorită. După o Înmormântare. Terminată la 20. 49.

Iubiții mei[1],

pentru că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți participanți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc între 24 septembrie – 13 octombrie 787[2], putem spune că această duminică e una a Sfintelor Icoane, a rolului lor în viața Bisericii și a noastră. Pentru că ei s-au adunat în mod sinodal să mărturisească faptul că Sfintele Icoane sunt eclesiale, că fac parte din Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și că ele trebuie restaurate în Biserică. Căci Sfintele Icoane țin de iconomia mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos[3], adică de întruparea Sa și de viața Sa pe pământ ca Dumnezeu și om.

De aceea, Sfinții Părinți sinodali au dat anatemei pe cei care nu cinstesc Sfintele și Cinstitele Icoane[4] ale Bisericii. Pentru că ele nu sunt „dumnezeii” creștinilor și nici „idoli”[5], ci reprezentări teologice ale celor iconizați pe ele, ca, prin fața lor văzută, mintea noastră să fie trasă cu toată dragostea[6] spre comuniunea cu ei, cu Sfinții din Împărăția lui Dumnezeu. Căci Sfintele Icoane sunt ferestre spre Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt scări teologice spre ei, și acestea nu ne opresc la ceea ce vedem. Pentru că mintea și inima noastră, când vedem Sfintele Icoane, se aprind de dor pentru cei reprezentați pe ele și pe aceștia, pe Sfinții lui Dumnezeu, îi chemăm în ajutorul nostru. Așa după cum un fiu, când se uită la fotografia mamei sale, nu o confundă pe mamă cu fotografia, ci fotografia e numai un prilej de amintire a ei și de umplere de dor pentru ea, tot la fel, pentru Biserica lui Hristos, Sfintele Icoane sunt aduceri aminte teologice de Domnul, de Maica Lui și de toți Sfinții, pentru ca noi să fim mereu în comuniune cu ei.

Pentru că Sfintele Icoane sunt o reamintire continuă și vie a iconomiei lui Dumnezeu pentru noi și a vieților tuturor Sfinților Lui. Și când le vedem, noi retrăim ceea ce vedem, pentru că retrăim și tot ceea ce citim din Tradiția Bisericii. Căci toate elementele teologice ale Bisericii, fie cele scrise, fie cele vizuale, au rolul de a ne ține treji în credința și în viața noastră creștină și ne fac să fim în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu.

Sinodul al VII-lea Ecumenic a avut 7 ședințe de lucru și numai în a 6-a s-a discutat în mod punctual despre blasfemiile ereticilor iconomahi[7]. Pentru că în celelalte 6 ședințe au fost puse în evidență diverse mărturii tradiționale, care arătau că Sfintele Icoane au fost cinstite dintotdeauna în Biserica lui Dumnezeu. Și mărturiile tradiționale în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane au fost luate din cărțile și epistolele teologice ale Sfinților Părinți și din Viețile Sfinților. S-au citit pasaje extinse din cărți, iar uneori s-au citit integral epistole teologice.

Și Părinții sinodali, uneori, au semnat că sunt de acord, pentru că ei cred la fel cu mărturiile Sfinților pe care le-au audiat, iar alteori au fost de acord prin viu grai. Iar toate acestea sunt specificate în actele Sinodului, care au ajuns până la noi în greacă și în latină.

Spre exemplu, în ședința a 4-a, printre altele, s-a citat și din Viața Sfintei Maria Egipteanca[8], apoi din Pătimirea Sfântului Mucenic Procopios[9], după care din Viața Sfântului Cuvios Teodoros Sicheotul[10]. Și Sfinții Părinți sinodali au citat din aceste trei surse aghiologice și din multe altele, pentru că ei credeau în autenticitatea lor. Nu considerau, ca unii dintre noi, că Viețile Sfinților sunt „amestecate” cu tot felul de „povești”, ci, dimpotrivă, le considerau ca mărturii veridice ale Tradiției Bisericii. Și dacă Viețile Sfinților sunt mărturii veridice ale Tradiției, atunci ele pot fi citate în apărarea credinței ortodoxe.

Unele mărturii patristice citate la Sinod sunt extinse și au o teologie concentrată. Însă Părinții sinodali le-au ascultat și au fost de acord cu ele. Și când semnau cu mâna lor că sunt de acord cu ceea ce au ascultat, ei își arătau iubirea entuziastă pentru credința Bisericii. Iubire ce ar trebui să ne conducă și pe noi la mărturia clară și curată a adevărului Bisericii și la împlinirea voii lui Dumnezeu.

Episcopii Bisericii semnau alături de Igumenii, Presbiterii și Monahii prezenți la Sinod. Fiecare își spunea numele, rangul său ierarhic și de unde este. Astfel aflăm, spre exemplu, că a semnat „Ioannis, Igumenul de la Sfântul Mucenic Teodoros”[11].

După numele și rangul său monahal avem Mănăstirea pe care el o conducea și care era închinată Sfântului Mucenic Teodoros. Și așa au ajuns până la noi numele celor prezenți!

A 5-a ședință a Sinodului al 7-lea Ecumenic a început cu un citat din Sfântul Chirillos al Ierusalimului[12]. Apoi s-a citat din Sfântul Simeon Stâlpnicul[13], din care se mai citase anterior.

Mărturiile continuă. Nu se citează din Tradiție în mod cronologic, de la sec. 1 la sec. al 8-lea, așa cum mi-ar fi plăcut mie, ci se aduc mărturii din diverse secole. Pentru că ceea ce interesează e fundamentarea patristică și tradițională a închinării la Sfintele Icoane.

Fiecare text e citit de cineva anume și ni se spune numele celui care îl citește. Însă nu ni se spune cine a ales textul. Nu știm dacă l-a ales cel care l-a citit sau i s-a dat să-l citească. Însă fiecare text patristic este la subiect și el aduce o mărturie clară în favoarea cinstirii Sfintelor Icoane.

În a 5-a ședință sinodală se citează de 3 ori din Limonariu[14]. Pasajele din Limonariu sunt citite de Monahul Stefanos, care era și „păzitorul cărților [librorum custos]”[15]. Probabil la el, la Mănăstire. Adică era bibliotecar.

Sfântul Tarasios Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, pomenit pe 25 februarie[16], a fost cel care a prezidat Sinodul. Luările sale de poziție sunt numeroase. Și sinodalii au conlucrat foarte bine cu el, aceștia fiind de acord cu învățătura ortodoxă și respingând-o pe cea eretică.

În ședința a 6-a s-a pus în scenă o dispută între eretici și ortodocși, care fusese scrisă anterior. Partea ereticilor a fost citită de Episcopul Grigorios, iar partea ortodocșilor a fost citită de Diaconul Epifanios[17]. Iar în prima întrebare eretică (și se reia și în a doua), din tomul al 4-lea al disputei, se pune problema că se cinstește Icoana în Biserică fără să existe o sfântă rugăciune de sfințire a ei [neque orationem sacram sanctificantem illud][18]. Pentru că pe atunci Icoanele nu se sfințeau, ca acum.

Iar răspunsul ortodox al Sinodului e acesta: după cum tiposul de viață-făcătoarei Cruci îl avem fără rugăciune sfântă [abscue oratione sacra], adică fără o rugăciune de binecuvântare sau de sfințire a ei, tot la fel avem și Icoanele[19]. Pentru că Icoanele sunt vrednice de cinstit pe cât sunt de Sfinți cei iconizați pe ele[20].

Potrivit Părintelui Stéphane Bigham abia în anul 1649, prin Sfântul Petru Movilă, au apărut rugăciunile de sfințire ale Icoanelor în Molitfelnic, care mai înainte nu existau[21]. Iar Sfântul Atanasios de Parios și Sfântul Nicodimos Aghioritul s-au împotrivit „sfințirii” Icoanelor[22], pentru că „Icoanele sunt sfinte fără vreo rugăciune de binecuvântare, pentru că reprezintă creația reînnoită și sfințită”[23], pe oamenii Împărăției.

Dar cum multe, la început, au fost altfel în Biserică, mult mai simple și nerigide, iar apoi s-au complicat și rigidizat, fiind schimbate în mod sinodal sau tacit, noi acum sfințim Crucile, Icoanele, veșmintele preoțești și toate vasele de slujbă, pentru că avem în Molitfelnic rugăciuni pentru fiecare dintre ele. Însă, dacă mai înainte nu existau rugăciuni „de sfințire” ale Icoanelor, iar acum ele există, în mod evident s-a schimbat perspectiva teologică în care ele sunt înțelese. Căci, în trecut, Icoanele erau sfinte și cinstite de credincioși numai pentru că semănau cu originalul lor[24], pe când acum ele sunt integrate în cult și cinstite numai după ce sunt sfințite.

Iar adesea sfințim ca „Sfinte Icoane” niște reprezentări care nu au de-a face cu Tradiția iconografică a Bisericii, pentru că nu mai știm sau nu mai vrem să știm cum arată adevărata iconografie a Bisericii și teologia din spatele ei. Iar prin aceasta propunem o teologie străină în locul iconografiei ascetice a Bisericii.

Din întreaga dispută scrisă și pusă în scenă în ședința a 6-a rezultă că nu au fost chemați la Sinod ereticii iconoclaști, ci ei au fost condamnați în absență. Însă contestările iconoclaste au fost multiple și lor li s-au dat răspunsuri punctuale.

În a 7-a ședință și ultima a Sinodului, ne sunt prezentate mai întâi numele Episcopilor care au semnat actele Sinodului[25]. De la Roma au venit Arhipresbiterul Petrus de la Biserica Sfântul Petros și Pavlos și Igumenul Petrus de la Mănăstirea Sfântul Savvas, de la Constantinopol a fost Sfântul Tarasios, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului, alături de Presbiterii Ioannis și Tomas[26], după care ne sunt enumerați sutele de Episcopi sau de înlocuitori ai lor, care au semnat actele sinodale.

Orosul Sinodului sau definiția lui dogmatică a fost citită de PS Teodoros, Episcopul de Taurianis, din insula Sicilia[27]. Și în orosul dogmatic s-a stabilit că trebuie să cinstim Sfintele Icoane, pentru că prin ele noi îi cinstim pe cei care sunt reprezentați pe ele[28]. Și după textul orosului, avem din nou semnăturile personale ale participanților la Sinod[29].

A existat însă și o a 8-a ședință sinodală și în aceasta s-au prezentat canoanele Sinodului, care sunt în număr de 22[30]. Al 9-lea canon scoate din circulație cărțile împotriva Sfintelor Icoane, care sunt puse alături de celelalte cărți eretice[31].

Însă, în democrație, cărțile eretice, oculte, păgâne, mistificatoare ale credinței Bisericii sunt peste tot, sunt editate după bunul plac, iar credincioșii Bisericii trebuie să aibă multă experiență teologică pentru ca să facă diferența între cărțile Bisericii și cele care neagă credința Bisericii. Adesea, teologii Bisericii cad pradă ideilor eretice de tot felul, pe care le promovează din neștiință, din orgoliu sau din interes păcătos.

De aceea, întoarcerea la studiul pe textele Bisericii, așa cum am făcut astăzi cu actele Sinodului al VII-lea Ecumenic, e întotdeauna folositoare. Pentru că aflăm sau ne aducem aminte de tot felul de amănunte importante ale teologiei Bisericii. Fără ele suntem orbi, suntem necunoscători ai credinței Bisericii, pentru că nu știm ce propovăduiește Biserica noastră.

Însă noi trebuie, cu timp și fără timp, să ne îmbogățim teologic în mod continuu, iubiții mei, și, în același timp, să trăim ortodox în Biserica lui Dumnezeu! Pentru că adevărata închinare e, în același timp, și adevărata trăire și experiență a vieții Bisericii. Teologia noastră e o teologie a experienței tainice, e o teologie pe care o trăim cu toată ființa noastră în viața Bisericii și nu o filosofie pur estetică.

Pentru că teologia Bisericii e cea care ne schimbă continuu, care ne luminează și ne sfințește zilnic, căci ne unește, prin slava Sa, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 11 octombrie 2017, zi cu soare, de miercuri, începând de la ora 10. 05. Și terminată la 16. 29. Acum sunt 21 de grade.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.

[3] Sancta Synodus Nicæna Secunda, în Mansi 12, col. 1009-1010.

[4] Ibidem. [5] Idem, col. 1009-1012. [6] Idem, col. 1061-1062. [7] Idem, col. 984. [8] Mansi 13, col. 85-90. [9] Idem, col. 89-90. [10] Idem, col. 89-92. [11] Idem, col. 156. [12] Idem, col. 159-160. [13] Idem, col. 159-162. [14] Idem, col. 193-196. [15] Idem, col. 191.

[16] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Tarasie_al_Constantinopolului.

[17] Mansi 13, col. 207-364. [18] Idem, col. 267-268, 269-270. [19] Idem, col. 269-272. [20] Idem, col. 271-272.

[21] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-a-doua/.

[22] Cf. http://www.pemptousia.ro/2013/10/sfintirea-icoanelor-o-practica-in-contradictie-cu-traditia-bisericii-partea-intai/. [23] Ibidem. [24] Ibidem.

[25] Mansi 13, col. 366-374. [26] Idem, col. 365-366. [27] Idem, col. 373-374. [28] Idem, col. 378-379. [29] Idem, col. 379-398. [30] Idem, col. 417-440. [31] Idem, col. 429-430.