Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Predici 2018 (Page 1 of 9)

Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

există o frică drăcească, care, atunci când ne cuprinde, ne face să Îi cerem lui Dumnezeu să ne lase în pace. Să ne lase singuri. Să plece de la noi, pentru ca să fim singuri. Adică ne face să Îi cerem lui Dumnezeu cel mai nebunesc și mai rău lucru posibil: acela de a Se îndepărta de noi. Pentru că nu există lucru mai rău pentru om și pentru întreaga creație decât acela ca Dumnezeu Să se îndepărteze de noi. Decât acela de a-Și retrage harul Lui din noi…

Și această frică demonică au trăit-o gadarinii, atunci când Domnul l-a vindecat pe demonizatul din mijlocul lor [Lc. 8, 33]. Pentru că, „[cu] frică mare erau cuprinși [φόβῳ μεγάλῳ συνείχοντο]” [Lc. 8, 37, BYZ] și, în această frică demonică, „L-au rugat [L-a rugat] pe El toată mulțimea cea învecinată gadarinilor să plece de la ei [ἠρώτησαν Αὐτὸν ἅπαν τὸ πλῆθος τῆς περιχώρου τῶν γαδαρηνῶν ἀπελθεῖν ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Ibidem].

Și Domnul a ascultat rugăciunea lor păgână, nebunească, și a plecat! Căci „El [Αὐτὸς], intrând întru corabie [ἐμβὰς εἰς τὸ πλοῖον], S-a întors [ὑπέστρεψεν]” [Ibidem] de la ei. Pentru că Domnul nu vrea să intre cu forța în viața noastră, ci El intră în noi, doar dacă noi ne deschidem inima spre El.

Dar când Domnul Își întoarce fața Sa de la noi, atunci începe Iadul pentru noi. Căci El ne lasă în voia noastră cea rea, ne lasă să păcătuim după cum vrem, pentru ca să simțim gustul amar, insuportabil al morții. Gustul amar pe care îl aduce păcatul: moartea duhovnicească.

Pentru că cel care păcătuiește e viu cu trupul, dar nu și cu sufletul său. El se mișcă, pare viu pentru noi, dar e mort sufletește. Pentru că e robit demonilor prin voia lui. Căci atunci când Domnul ne părăsește, pentru că noi Îl părăsim pe El prin păcătuirea noastră continuă, El ne lasă să fim chinuiți de demoni încă din această viață. Și de aceea, viața de păcătuire continuă e o viață de Iad, pentru că noi, prin păcatele noastre, ne asemănăm tot mai mult cu demonii, dezumanizându-ne continuu.

Iadul începe de aici, iubiții mei, pentru că Iadul e nepocăință, e împietrire în lucruri rele!

După cum Raiul tot de aici începe, pentru că el e umplere de slava lui Dumnezeu.

Și de aceea Iadul e la antipodul Raiului: pentru că Iadul este neprimirea în noi a slavei lui Dumnezeu, care ne transfigurează în mod continuu.

Ce făcea demonizatul din Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39]? Având „demoni de multe vremuri [δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lc. 8, 27, BYZ], de mulți ani în el, „[cu] veșmânt nu se îmbrăca și în casă nu rămânea [ἱμάτιον οὐκ ἐνεδιδύσκετο καὶ ἐν οἰκίᾳ οὐκ ἔμενεν], ci în morminte [ἀλλ᾽ ἐν τοῖς μνήμασιν]” [Ibidem]. Demonizarea îl făcea asocial. Pentru că demonii nu doreau ca el să fie ajutat de oameni, ci doreau ca el să rămână în această stare până la sfârșitul vieții sale, pentru ca să îl coboare în Iad cu ei.

Însă, văzându-L pe Domnul, demonii din el au început să vorbească cu Domnul, cerându-I Lui să nu îi chinuie și să nu le poruncească să plece în abisul Iadului [Lc. 8, 28, 31, BYZ]. Pentru că demonii își știu pedeapsa, ei știu ce îi așteaptă, știu că îi așteaptă chinul cel veșnic pentru păcatele lor. De aceea, munca lor nebunească e de a-i face pe tot mai mulți oameni robi ai lor, de a-i face pe tot mai mulți oameni să păcătuiască, pentru ca aceștia să se chinuie veșnic împreună cu ei.

…Domnul a îngăduit demonilor să iasă din om și să intre în turma de porci [Lc. 8, 32]. Le-a îngăduit să intre în porcii crescuți ilegal de gadarini. Iar demonii și-au arătat imediat răutatea lor: căci „s-a aruncat turma de pe stâncă întru lac și s-a înecat [ὥρμησεν ἡ ἀγέλη κατὰ τοῦ κρημνοῦ εἰς τὴν λίμνην καὶ ἀπεπνίγη]” [Lc. 8, 33, BYZ].

Și de aici vedem marea milă a lui Dumnezeu față de cel demonizat! Căci El nu i-a lăsat pe demoni să îl omoare pe om, deși demonii l-au sălbăticit în chip și fel. Însă, când El le-a îngăduit demonilor să intre în porci, demonii imediat și-au manifestat răutatea lor pe porci și i-au omorât. Pentru că asta doreau să facă și cu omul demonizat: să îl omoare. Dar Dumnezeu nu a îngăduit moartea lui, ci, vindecându-l pe el de demonizare, oamenii l-au găsit pe cel vindecat lângă Domnul. Căci „l-au aflat șezând pe omul din care ieșise[ră] demonii [εὗρον καθήμενον τὸν ἄνθρωπον ἀφ᾽ οὗ τὰ δαιμόνια ἐξεληλύθει], îmbrăcat și fiind întreg la minte [ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα], alături de picioarele lui Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησου]” [Lc. 8, 35, BYZ].

Pentru că un om întreg la minte nu Îi cere lui Dumnezeu să plece de la el, nu Îl blestemă și nu Îl înjură pe Dumnezeu, ci Îl cheamă pe El în viața lui. Omul întreg la minte, omul credincios, omul cu frică de Dumnezeu, se teme ca nu cumva să păcătuiască cu ceva lui Dumnezeu. De aceea el stă la picioarele Domnului toată ziua, ascultând voia Lui. Pentru că ascultarea de Dumnezeu e viață, iar neascultarea de El e moarte. Iar cine e cu Dumnezeu, mereu strigă către El și mereu Îi mulțumește Lui pentru toate, pentru că el simte cu toată ființa Lui că e dependent cu totul de Dumnezeu.

Însă dorința noastră de independență e mortală. Căci cine nu e cu Dumnezeu e robit de demoni. Și în robia demonilor nu există libertate, ci numai chin și moarte.

De aceea, când era demonizat, omul „era condus de demon întru pustii” [ἠλαύνετο ὑπὸ τοῦ δαίμονος εἰς τὰς ἐρήμους]” [Lc. 8, 29, BYZ]. Era condus spre rătăciri tot mai mari și învățat să nu iubească oamenii. Dar, atunci când demonii au ieșit din om, și omul a fost umplut de slava lui Dumnezeu, el s-a arătat ca iubind comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că a rămas la picioarele Domnului, plăcându-I ascultarea de El.

– Și ce ne spune Domnul prin această minune a Lui?

–  Că oricine se poate vindeca de patimi, de demonizare. Că orice om poate fi vindecat, prin harul lui Dumnezeu, în Biserica Sa, de orice patimă ar suferi. De aceea, Evanghelia de azi ne dă multă încredere în vindecarea noastră, pentru că Dumnezeu poate lucra minunea mântuirii noastre. El poate să ne vindece pe toți de toate patimile noastre, dacă credem în El și ne nevoim pentru curățirea noastră de patimi.

Căci demonii sunt scoși afară din noi de slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi și prin care Dumnezeu locuiește în noi. Iar demonii sunt la baza fiecărei patimi pe care o avem. Căci demonii ne învață să mințim, să furăm, să curvim, să iubim plăcerile trecătoare, să iubim banii, să ne iubim pe noi înșine în mod păcătos. Dacă simțim acest lucru, dacă simțim cine stă la baza patimilor noastre, ne putem dezlipi foarte ușor de ele, pentru că știm că unirea interioară cu demonii ne face să păcătuim.

De aceea, iubiții mei, frica demonică de Dumnezeu e aceea în care demonii ne învață că „Dumnezeu stă la baza nefericirii noastre. Că El ne vrea răul”. Însă lucrurile stau tocmai invers: demonii sunt cei care ne vor răul, ei vor să suferim veșnic în Iad, pentru că Dumnezeu dorește ca noi să ne bucurăm veșnic împreună cu El.

– Și de ce s-au înfricoșat în mod demonic gadarinii?

– Nu s-au înfricoșat pentru că l-au văzut pe om vindecat și întreg la minte, ci pentru că au înțeles că Domnul le strică afacerile lor păcătoase. Ei L-au rugat să plece din ținutul lor, pentru ca să nu le strice în continuare viața lor păcătoasă. Căci ei nu s-au uitat la mântuirea omului, ci s-au uitat la moartea porcilor, la banii pe care i-au pierdut.

Și când prețuiești mai mult banii decât oamenii atunci e semn că ești demonizat. Că ești înstrăinat de Dumnezeu. Că ai o viață pustiită de iubire, de înțelegere, de compasiune. E semn că ești singur, că ești părăsit de Dumnezeu.

Dar când ești un om care ajuți oamenii, care le dorești mântuirea lor, care dorești să îi vindeci de patimile lor, atunci ești omul lui Dumnezeu, pentru că ești plin de slava Lui. Căci cel plin de slava lui Dumnezeu dorește ceea ce dorește și Dumnezeu: mântuirea tuturor oamenilor [I Tim. 2, 4].

Dar cine nu dorește să se mântuie, acela trăiește la suprafața vieții, bucurându-se de plăceri ușoare și nu de marile bucurii netrecătoare ale vieții cu Dumnezeu. Și vreau să fiu explicit acum, pentru ca să înțelegeți ce înseamnă plăceri ușoare ale vieții de acum!

Pentru mulți oameni a avea mulți bani și a face ceea ce doresc cu ei e o mare plăcere. Însă e una ușoară în fapt, pentru că e trecătoare. E numai pentru aici și acum, căci în veșnicie nu ne trebuie bani ca să ne cumpărăm bucuria. În veșnicie noi înșine trebuie să fim plini de slava lui Dumnezeu, pentru că ea este toată bucuria noastră cea veșnică.

Banii, averea, mâncarea, plăcerea, faima, puterea socială sunt plăceri ușoare, pentru că sunt trecătoare. Plăcerea sau bucuria reală e sfințenia, e curăția, e facerea de bine, e slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și bucuria reală din noi, pe care ne-o aduce viața sfântă, e netrecătoare și veșnică, pentru că la fundamentul ei stă slava lui Dumnezeu. Căci dacă El este în noi prin slava Lui, atunci noi avem toată împlinirea interioară pentru viața de acum și pentru viața cea veșnică. Dar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu în fiecare zi prin nesimțirea cu care păcătuim înaintea Sa, atunci suntem duși de demoni în pustiul Iadului, al singurătății continue, veșnice.

Așa că noi suntem cei care trebuie să alegem ceea ce ne dorim pentru veșnicie! Trebuie să alegem pe fiecare zi viața cu Dumnezeu, dacă Îl vrem pe El. Căci ceea ce am făcut ieri e deja trecut, pe când ceea ce facem acum, în clipa de față, contează cu adevărat, pentru că e în joc viața noastră veșnică. Mereu, în fiecare clipă, noi ne apărăm sau ne pierdem mântuirea, în măsura în care împlinim voia lui Dumnezeu sau nu o împlinim.

De aceea, când rămânem în păcat, rămânem în moarte. Dar când ne ridicăm din el prin pocăință și simțim iertarea lui Dumnezeu în noi înșine, adică simțim din nou slava lui Dumnezeu în noi, asta înseamnă că suntem vii, vii duhovnicește, din marea milă a lui Dumnezeu.

Să rămânem întru slava Lui! Să facem fapte vrednice de viața cu Dumnezeu! Să nu gândim niciodată că „ar fi mai bine fără Dumnezeu”, pentru că acesta e un gând demonic!

Nicio clipă nu e bună fără El! Fără El orice clipă e un păcat, e o cădere în moarte. Pentru că toată viața noastră trebuie să I-o dăruim lui Dumnezeu, Celui care ne-a dăruit-o nouă. Amin!


[1] Începută la 10. 31, în zi de marți, pe 16 octombrie 2018. Zi cu soare, 15 grade.

Predică la Vecernie, la pomenirea a doi Sfinți făcători de minuni [13 octombrie 2018]

Iubiții mei[1],

mă bucur să predic pentru a doua oară în parohia dumneavoastră la praznicul acesta preafrumos al Sfintei Preacuvioasei, Maicii noastre, Paraschevi [Παρασκευὴ][2]. Anul trecut am vorbit despre viața Sfintei Paraschevi, a Sfintei Vineri, așa cum o cunoaștem în popor – pentru că Paraschevi înseamnă Vineri în limba greacă –, și subliniam faptul că ea a adormit la o vârstă tânără, la numai 27 de ani. Că a trăit monahal în Iraclia [Ἡράκλειᾶ], în Pontos, apoi în Palestina, lângă Iordanis, după care, ascultând de voia lui Dumnezeu, a revenit în părțile natale, locuind în Callicratia [Καλλικράτεια], în Tracia, slujind la Biserica Sfinții Apostoli, unde a adormit în pace[3].

Însă anul acesta, având de față și Sfintele Moaște ale Sfântului Mare Mucenic și Vindecător Panteleimon [Παντελεήμων], pomenit pe 27 iulie[4], bucuria noastră este dublă, pentru că Sfânta Paraschevi, ca și Sfântul Panteleimon, face minuni nenumărate în viața celor credincioși.

Dar și Sfântul Panteleimon, ca și Sfânta Paraschevi, e de neam grec. Iar numele său, Παντελεήμων, cel care a fost primit de la Dumnezeu, înseamnă Atotmilostiv. Căci el, din naștere, purta numele Παντολέον, care înseamnă Atotleu. Întru totul ca un leu de puternic și de curajos…

Dar când Sfântul Pantoleon, înainte de tăierea capului său, s-a rugat îndelung pentru cei care îl vor martiriza, Domnul i-a vorbit lui din cer și i-a schimbat numele din Παντολέον în Παντελεήμων[5]. Pentru ca toți să ne apropiem de el cu încredere, știindu-l preamilostiv. Știindu-l foarte bun față de noi, cei care suntem bolnavi și suferinzi.

Însă Sfânta Cuvioasă Paraschevi, din data de 13 iunie 1641, își are Sfintele sale Moaște la Iași[6]. Și ea ne-a binecuvântat de-a lungul vremii cu multe minuni. Pentru că a vindecat boli grele, ca leucemia, a vindecat boli de plămâni, a ferit orașul Iași de bombardamente, a izbăvit pe oameni de la sinucidere, a adus ploaia în vreme de secetă[7]. Adică a făcut și face minuni multe, ca și Sfântul Panteleimon. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se bucură să ne asculte rugăciunile noastre, atunci când noi ne rugăm lor cu pocăință și cu smerenie. Fiindcă Dumnezeu iubește pocăința și smerenia, iubește întoarcerea noastră spre El, și, pentru rugăciunile Sfinților Lui, ne miluiește pe noi.

– Însă ce înseamnă miluirea noastră de către Dumnezeu?

– Înseamnă iertarea noastră de păcate și, totodată, umplerea noastră de slava Lui. Pentru că această fărâmă din trupul Sfântului Panteleimon, la care noi ne-am închinat în această seară, e o fărâmă din trupul lui îndumnezeit. E o părticică din trupul lui umplut de slava lui Dumnezeu. Și toți ne putem împărtăși de slava lui Dumnezeu, aici, în Biserica Sa, dacă ne pocăim de păcatele noastre și primim iertarea lui Dumnezeu prin Duhovnicul nostru. Căci iertarea Lui înseamnă umplere de slava Lui. Suntem iertați de păcate și umpluți de slava Lui, pentru ca să trăim o viață de sfințenie.

Iar Sfinții, prin exemplul și prin rugăciunea lor pentru noi, sunt cei care ne ajută să ne mântuim. Pentru că rugăciunea lor ne umple de har, după cum ne umplu de har viața și cuvintele și Sfintele lor Moaște și lucrurile rămase de la ei. Fiindcă Sfinții sunt purtători de har și amprenta duhovnicească a persoanei lor se imprimă în tot ceea ce ei ating.

De aceea, astă seară ne bucurăm alături de doi mari Sfinți ai lui Dumnezeu și cerem sfintele lor rugăciuni. Cerem ajutorul lor, luminarea lor, povățuirea lor. Pentru că noi știm că ei sunt la Dumnezeu și ei ne pot ajuta în viața noastră.

Căci dacă Sfântul Panteleimon a vindecat orbi, paralitici, diverse boli grele, fără să primească vreun ban de la cineva, după care a suferit chinuri grele pentru că era creștin, cum nu ne va ajuta pe noi să ne pocăim și să facem voia lui Dumnezeu?

Iar Sfânta Paraschevi, care a lăsat toate pentru Domnul și a făcut minuni mari în viața multor oameni, cum nu ne va ajuta și pe noi, dacă vrem să începem o viață cu adevărat creștină?

De aceea, eu cred că trebuie să ne rugăm lor cu toată credința, pentru că Sfinții sunt bisericile cele vii ale lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui și știe toată mila și rugăciunea lor față de noi. Și, din iubire pentru ei, ne miluiește și pe noi.

Vă doresc un praznic frumos, plin de bucurie și vă mulțumesc că ne-am rugat împreună în această seară! La mulți ani și numai bine! Amin!


[1] Începută la ora 15.00, în ziua de 12 octombrie 2018, zi de vineri. Soare, 22 de grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx și http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-14-cv_parascheva.html.

[4] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/229/sxsaintinfo.aspx.

[5] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-27-sf_pantelimon.html.

[6] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-14-cv_parascheva.html.

[7] Ibidem.

Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

dezamăgirea este o conștientizare brutală a neputinței noastre de a schimba oamenii, lucrurile, evenimentele. Și ea este o urmare a punerii nădejdii noastre în oameni sau într-un proiect anume, la care noi am muncit enorm de mult.

De aceea, când oamenii ne dezamăgesc, când ne înșală încrederea pe care le-am acordat-o sau când noi înșine nu putem să atingem țelul pe care ni l-am propus și de aceea suntem dezamăgiți de propria noastră neputință, dezamăgirea e ca o noapte fără stele. E o durere vie, plină de neputință, de singurătate interioară, care îmbracă încrederea noastră rănită. Dar, în același timp, e o ușă deschisă spre deznădejde, spre starea în care dezamăgirea devine mormânt. Și de aceea dezamăgirea trebuie oprită cât mai repede în sufletul nostru, dacă nu vrem să ne înmormântăm de vii în durere.

Dezamăgirea e pe măsura încrederii acordate, a iubirii dăruite cuiva. Iar Dumnezeu ne dă să trăim iar și iar dezamăgiri de tot felul, pentru a ne învață să construim lucruri mari în mijlocul dezamăgirii, cu dezamăgirea în suflet, dar luptând împotriva ei, și, în același timp, să ne vindecăm de lipirea pătimașă de oameni și de lucruri.

Când am trăit primele dezamăgiri referitoare la oameni le-am suportat cu multă greutate. Credeam atunci că s-a sfârșit toată încrederea și bunătatea mea față de oameni. Că nu mai pot iubi oamenii…

Însă, pentru că nu am lăsat niciodată dezamăgirea să mă biruie, ci am făcut din ea rugăciune și artă, creație vie, continuă, la cote de excelență, adică un continuu dialog onest cu oamenii prin arta și teologia mea, împlinirea mea în mijlocul dezamăgirii, al tristeții, a fost totodată umplerea mea de iubire față de oameni. Căci pe măsură ce m-am dezlipit de iubirea pătimașă de oameni și le-am înțeles neputința lor, pe măsură ce am înțeles de ce mi-au înșelat încrederea, pe atât mi-am văzut și neputința mea. Și, paradoxal, înțelegerea lor și a persoanei mele în profunzimea ei, înțelegerea neputințelor noastre, m-a făcut să iubesc și mai mult oamenii, să îi iubesc duhovnicește, fără să mă mai las dezamăgit de neputințele lor.

De aceea, dezamăgirea nu mai e ușa largă spre deznădejde, ci ușa largă spre iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor, dacă înțelegem, cu harul lui Dumnezeu, de ce oamenii sunt atât de neputincioși în adâncul lor și, în același timp, de ce sunt atât de înalți în aspirațiile lor spre a face bine. Pentru că neputința noastră nu e niciodată mai mare decât dorința noastră de a face binele. Și atunci când suntem prinși în neputința noastră, pironiți în ea ca Tâlharul cel bun pe Cruce, și vedem că nu mai putem schimba lucrurile rele pe care le-am făcut, a lucra în mijlocul dezamăgirii noastre înseamnă a ne lucra propria noastră pocăință.

Pentru că dumnezeiasca pocăința, cea care ne mântuie pe noi, are nevoie de această luciditate sfântă pe care o aduce dezlipirea noastră de iubirea pătimașă de oameni, de noi înșine și de lucruri. Căci pe măsură ce înțelegem că oamenii sunt mai complecși decât toate alegerile lor factuale, pe atât avem mai multă încredere în oameni și iubire față de ei.

De ce? Pentru că o alegere pe care o facem la un moment dat nu înseamnă, în mod neapărat, și că ea este una definitorie pentru noi. Oamenii se grăbesc adesea să își aleagă telefonul, mașina, soția, soțul, casa, profesia. Dar, după ce aleg ceea ce vor, își dau seama că nu au ales chiar atât de bine. De aceea își exprimă imediat dezamăgirea, când văd că lucrurile nu merg bine, deși, atunci când au ales, au crezut că sunt foarte serioși cu ei înșiși.

Din acest motiv, pentru mine referendumul pentru familie nu înseamnă nici o radiografie corectă a „gradul[ui]” de secularizare al societății românești”[2] și nici o intrare „în minoritate a creștinismului românesc”[3], ci o alegere conjuncturală, în care unii au fost lucizi și serioși cu viitorul României în materie de moralitate a familiei, pe când alții au ales indecizia, bagatelizarea sau indiferența față de acest demers civic. Asta nu înseamnă că cei care n-au zis DA la referendum nu se mai căsătoresc sau sunt împotriva familiei și a Bisericii, ci, dimpotrivă, își văd de viața lor în continuare, fiind familiști și având copii și nepoți care își vor întemeia familii.

Căci gradul de religiozitate al României nu se verifică la referendum, ci în viața de zi cu zi, în raporturile dintre noi. Iar Creștinismul românesc, adică Ortodoxia, nu este o ideologie la modă sau un tricou la modă pe care îl îmbraci ca să ieși în oraș, ci modul autentic de existență al omului. Pe care îl poți afirma sau nega după caz, fără ca viața creștină să se spulbere deodată cu negarea ei.

De aceea, dezamăgirea pentru nevalidarea referendumului e firească, căci demersul de apărare al familiei a fost unul cât se poate de sfânt în adâncimea sa plină de responsabilitate. Pentru că el a vrut să apere voia lui Dumnezeu cu omul, pe care Dumnezeu l-a creat ca bărbat și femeie, pentru ca să se însoțească cu însoțire sfântă.

Însă, chiar dacă acest demers constituțional s-a soldat cu un eșec, noi trebuie să mergem mai departe cu și mai multă încredere în Dumnezeu și să ne lăsăm călăuziți de voia lui Dumnezeu în toate compartimentele vieții noastre. Pentru că El știe cum trebuie să ne depășim dezamăgirile și cum să facem din ele relații mult mai profunde la nivel familial și social.

Reușita referendumului ar fi fost drumul scurt, rapid al securizării familiei creștine. Dar dacă, din punct de vedere democratic, am ales drumul cel lung  al luptei pentru viața și moralitatea creștină, atunci trebuie să aprofundăm tot mai mult teologia dumnezeiască a Bisericii și să fim tot mai prezenți în viața și activitatea multiplă a Bisericii, pentru ca să fim tot mai reali creștini ortodocși. Și în loc de o dezamăgire sterilă, fără viitor, trebuie să alegem să fim buni și profunzi părinți de copii și iscusiți și plini de teologie Slujitori ai Bisericii, predicând în mod continuu și în cunoștință de cauză României creștine.

Pentru că secularizarea sau repăgânizarea lumii nu e stopată de legi, afișe sau cutume inventate peste noapte, ci de creștinii ortodocși care își asumă viața și teologia Bisericii în cunoștință de cauză. Creștinii autentici sunt zidurile de care se lovesc și se sparg toate ideologiile și înșelările lumii noastre. Creștinii autentici sunt cei care trăiesc cu Dumnezeu, pentru că se lasă învățați continuu voia Lui.

Dar creștinii autentici nu se nasc la bar, nici la școală, nici la club, nici pe stradă, nici la muzeu, nici la operă, nici la teatru, nici la mall, ci în Biserică. Creștinii autentici sunt cei care mănâncă continuu teologia Bisericii cu sufletul lor flămând de adevăr, pentru ca să trăiască în ei înșiși și în casa lor și în societate ca oameni vii, duhovnicești, locuiți de Dumnezeu prin slava Lui.

Și dacă democrația înseamnă alegerea unui mod social de-a exista în care ai drepturi și obligații,  viața creștină este alegerea prin excelență a lui Dumnezeu, în care ne asumăm întreaga voie a lui Dumnezeu cu noi. De aceea, în relația cu Dumnezeu noi nu ne ghidăm după o filosofie umană, ci după voia Lui revelată nouă, pe care o avem în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură și în toată viața Bisericii.  Tocmai de aceea, pentru un creștin, o viață socială reală înseamnă o viață creștină, o viață trăită cu Dumnezeu și în relație vie cu toți oamenii. Căci viața creștină nu este una izolaționistă, ci una care e în relație cu toți și se dăruie spre folosul tuturor.

Iar Biserica Ortodoxă, în România ortodoxă, este cea care a născut în sufletele oamenilor, în mod firesc și nu ideologic, toleranța/ îngăduința creștină. Căci românii ortodocși i-au acceptat de veacuri pe cei care nu sunt ca ei, dar cu care au avut raporturi reale și pașnice. Conviețuirea românilor ortodocși cu cei de alte neamuri, confesiuni și religii e o realitate ce trebuie aprofundată continuu de fiecare dintre noi, dacă vrem să înțelegem aportul Bisericii noastre la viața din România.

Însă Biserica Ortodoxă Română, aici, în pământul țării noastre, tolerează persoanele, altele decât române și ortodoxe, dar nu le acceptă teologia eterodoxă și obiceiurile lor care contravin vieții noastre creștine. Tocmai de aceea, vorbim de 2.000 de ani de Biserica apostolică din România, pentru că Biserica noastră a respins de-a lungul secolelor tot ceea ce nu îi este propriu, rămânând credincioasă teologiei și vieții lui Dumnezeu.

Și atât pe timp de pace, cât și atunci când am fost asupriți teritorial, religios sau ideologic, românii ortodocși și-au păstrat teologia, viața, cultul și limba lor formată și păstrată în Biserică.

Așa că azi, când trăim în mijlocul a diverse  constrângeri ideologice, noi, ca neam și Biserică, nu trăim un lucru nou, ci o situație de persecuție rece pe care am experimentat-o de secole. Și această experiență nu trebuie să ne neliniștească, ci să ne întărească în credință. Pentru că așa cum au trecut mai departe strămoșii noștri, așa vom trece și noi, cu harul lui Dumnezeu…

E 14 octombrie și o pomenim pe Preacuvioasa, Maica noastră, Paraschevi [Παρακσευή][4]. Care din secolul al 11-lea când a trăit[5] și până azi e minunea din mijlocul nostru[6]. Căci ea a crezut cu totul în Cel care ne-a cheamă pe noi la Sine și s-a sfințit în viața monahală, adormind la vârsta de 27 de ani[7]. Însă nici tinerețea, nici bolile, nici ispitele, nici singurătatea, nici asprimea vieții monahale nu au biruit-o pe Sfânta Paraschevi/ Vineri, pentru că s-a lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu, Care a călăuzit-o în tot lucrul cel bun. Fiindcă Dumnezeu îi călăuzește în toate zilele pe toți aceia care se dăruie Lui și care se nevoiesc tot timpul să împlinească voia Sa cea sfântă.

Așadar, iubiții mei, a ne plânge de milă și a ne considera neputincioși nu este soluția pentru noi, ci nevoința și mărturisirea creștină! Cine trăiește cu Dumnezeu vorbește din mijlocul experienței lui de viață. Și dacă suntem cu Dumnezeu nu ne temem de nimic, pentru că Îl alegem mereu pe El, pe Cel care ne călăuzește spre tot adevărul și spre toată lucrarea cea bine plăcută Lui.

Să ne întărim în adevărul și în sfințenia lui Dumnezeu și să nu ne mai facem griji deșarte! Pentru că El știe ceea ce ne trebuie, El știe de ceea ce avem noi nevoie și știe și cum să repare alegerile noastre greșite. Amin!


[1] Începută la 10. 32, în zi de marți, pe 9 octombrie 2018. Soare, 18 grade.

[2] Cf. http://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/.

[3] Cf. https://www.tribuna.ro/stiri/editorialul-zilei/neam-boicotat-138693.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-sfintei-cuvioase-parascheva.

[6] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/vesmintele-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi.

[7] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/13/predica-la-pomenirea-sfintei-cuvioase-paraschevi-14-octombrie-2017/.

Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

dacă duminica trecută am subliniat faptul că iubirea dumnezeiască este fundamentul vieții creștine, pentru că noi trebuie să iubim în mod paradoxal pe aproapele nostru, neuitându-ne la cine este și la ce face el, așa după cum și Dumnezeu ne iubește pe noi, azi voi vorbi despre aceea că viața creștină e o viață plină de învieri dumnezeiești. Căci încă din prima clipă a creștinării noastre, adică de la Botezul nostru, noi intrăm în viața cu Dumnezeu printr-o înviere. Prin învierea noastră din moartea păcatului, din moartea noastră duhovnicească.

Botezul a fost prima noastră înviere din morți [Colos. 2, 13], primul praznic dumnezeiesc pe care noi l-am trăit în adâncul ființei noastre, pentru că El ne-a înviat atunci din moartea păcatului. Și ne-a făcut vii întru El, prin slava Lui, vii duhovnicește, capabili să Îl vedem și să Îl simțim pe El duhovnicește, pentru că ne-a umplut de slava Lui, care e viața Sa cea veșnică.

De aceea, viața creștină e viața lui Dumnezeu în noi, e viața noastră cu Dumnezeu, e sălășluirea lui Dumnezeu în noi prin slava Lui cea veșnică, și ea, această viață creștină, bisericească, divino-umană, este în mod fundamental altceva decât viața telurică, lumească, neînviată din moartea păcatului.

Căci ne-am născut ca niște păgâni, fiind în robia demonilor, ca unii care eram nevindecați și necurățiți de moartea păcatului, ne-am născut morți duhovnicește, fără simțiri dumnezeiești în noi, iar Botezul prunciei noastre a însemnat înviere și renaștere dumnezeiască pentru fiecare în parte. Pentru că în Botezul mântuirii noastre, Dumnezeul nostru, Dumnezeul milostivirilor și al îndurărilor celor nesfârșite, ne-a făcut vii prin slava Lui, pe noi, cei care eram morți duhovnicește, ne-a eliberat din robia demonilor și ne-a curățit și vindecat în mod desăvârșit de tot păcatul, făcându-ne fiii Săi duhovnicești.

Din acest motiv, creștinii ortodocși sunt fiii lui Dumnezeu prin har, cei înviați din morți de către El, și prin aceasta sunt diferiți față de lume. Așa după cum ne-a asigurat Domnul și Stăpânul vieții noastre: „nu sunteți din lume [ἐκ τοῦ κόσμου οὐκ ἐστέ], ci Eu v-am ales pe voi din lume [ἀλλ᾽ Ἐγὼ ἐξελεξάμην ὑμᾶς ἐκ τοῦ κόσμου]” [In. 15, 19, BYZ]. Adică El ne-a spus: „Nu mai trăiți trupește, nu mai trăiți ca niște păgâni, ci trăiți duhovnicește de acum! Pentru că Eu v-am ales pe voi și v-am curățit și sfințit prin Botez, prin aceea că voi ați venit la Mine și ați rămas cu Mine și sunteți cu Mine mereu”.

Pentru că El îi alege pe toți care vin la El cu pocăință și crezând în poruncile Sale. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire! De aceea, oricine e azi păgân sau eretic, adică străin de viața cu Dumnezeu, poate veni la El pentru ca să fie înviat din morți și să trăiască cu Dumnezeu.

Căci Botezul e învierea noastră din morți, din moartea păcatului, și începutul vieții cu Dumnezeu. Însă păcatele noastre ne omoară duhovnicește pe măsură ce le săvârșim. Păcatele sunt cu toatele mortale. Și pentru neputința noastră cea multă, din marea Sa milostivire față de noi, Dumnezeu ne-a pus la îndemână o Taină preaminunată în Biserica Sa, Taina învierii perpetue, și anume Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, prin care noi putem învia în mod continuu din moartea păcatului. Căci fiecare mărturisire/ spovedire a păcatelor noastre e o înviere preaminunată din morți, o revenire printre cei vii duhovnicește, printre cei plini de slava lui Dumnezeu.

De aceea, fără spovedirea continuă a păcatelor noastre nu ne putem mântui! Mântuirea noastră ține de iertarea continuă a lui Dumnezeu și de împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că învierea noastră la viața cea duhovnicească și întărirea noastră în viața duhovnicească se face numai prin Mărturisire și Euharistie, numai prin iertarea păcatelor noastre și împărtășirea cu Domnul.

Din acest motiv, Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], în care Domnul l-a înviat pe fiul văduvei din Nain [Ναΐν], ne vorbește în mod duhovnicesc despre modul cum El ne înviază și pe noi. Cum ne înviază de fiecare dată când ne pocăim pentru păcatele noastre și când le spovedim cu durere.

Căci mama cea văduvă, care își plângea fiul ei cel mort [Lc. 7, 12-13], este Biserica, care se roagă și plânge pentru fiecare fiu păcătos al ei care nu se pocăiește. De aceea, Domnul Se milostivește de Biserica Lui [Lc. 7, 13] și se apropie de fiecare dintre noi, fiii ei, care vrem să ne ridicăm din moartea păcatului, și ne spune: „Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14, BYZ].

Pentru că tinerii nu trebuie să fie morți duhovnicește, ci vii întru El! Tinerii nu trebuie să fie morți sufletește, ci frumoși duhovnicește, plini de har! Sau orice om e tânăr în măsura în care s-a unit cu Dumnezeu prin Botez și prin întreaga viață creștină. Căci El este tinerețea noastră cea veșnică.

Dar când ne omoară rana păcatului și murim duhovnicește, numai Domnul ne poate ridica din moartea noastră. Numai El ne poate porunci să ne sculăm din moarte, să ne ridicăm la viață și să fim iarăși vii împreună cu El.

Pentru că păcatul înseamnă îndepărtare de Dumnezeu, de Cel care este izvorul vieții noastre. Și dacă ne-am îndepărtat de Viața noastră, de El, de fundamentul vieții noastre, atunci murim duhovnicește, iar mai apoi și trupește. Dar până murim trupește, până când sufletul nostru se desparte de trup, viața noastră pe pământ e o moarte duhovnicească continuă, pentru că nu Îl mai simțim pe El în noi înșine.

– Și de ce preferăm să trăim o viață plină de moarte duhovnicească, de lipsă de sens?

– Pentru că nu vrem să ne pocăim și să cerem iertare lui Dumnezeu! Așa, ca fiul cel curvar, care a murit duhovnicește prin slujirea lui față de demoni [Lc. 15, 15-16], dar, mai apoi, a venit către Dumnezeu și a primit iertarea Lui prin pocăință [Lc. 15, 17-24].

…Învierea acestui tânăr din Nain a fost reală! Căci „cel mort s-a ridicat și a început a vorbi. Și [Domnul] l-a dat pe el maicii sale” [Lc. 7, 15, BYZ].

L-au văzut înviat toți cei care erau de față la înmormântarea lui! Tocmai de aceea, „i-a luat frica pe toți și slăveau pe Dumnezeu” [Lc. 7, 16, BYZ]. Pentru că tânărul a înviat și a vorbit și a trăit printre ei, deși nimeni nu mai credea ca acest lucru să se petreacă.

Însă, când Dumnezeu învie pe cineva din morți, acela e viu cu adevărat. Și pe noi, pe toți cei care primim iertarea Lui în Taina Mărturisirii, El ne învie duhovnicește din moartea păcatului, după cum l-a înviat pe tânărul din Nain. Ne învie și vorbește cu noi, pentru că Se milostivește de noi.

– Și de ce Dumnezeu Se milostivește neîncetat de noi?

– Pentru că El ne iubește în mod nespus și vrea binele nostru real, adică mântuirea noastră. El nu dorește ca să trăim bine doar pe pământ, ci și aici și veșnic. Dar pentru ca să trăim bine pe pământ, cât și veșnic, trebuie să fim duhovnicești. Adică plini de slava Lui și de virtuți dumnezeiești. Plini de frumusețe duhovnicească și de sfințenie. Căci „carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu [σὰρξ καὶ αἷμα Βασιλείαν Θεοῦ κληρονομῆσαι οὐ δύνανται], nici stricăciunea [nu] moștenește nestricăciunea [οὐδὲ ἡ φθορὰ τὴν ἀφθαρσίαν κληρονομεῖ]” [I Cor. 15, 50, BYZ].

Iar prin carne și sânge este desemnat omul trupesc, omul teluric, omul fără simțiri sfinte, omul nerenăscut prin Botez și prin întreaga viață a Bisericii lui Dumnezeu. Și oamenii necreștinați, nebotezați formează lumea nerenăscută haric, care simte și trăiește trupește. De aceea, când omul trupesc și creștinul păcătos mor, trupurile lor devin stricăciune, pe când, atunci când moare cel duhovnicesc, trupul lui devine nestricăciune. Pentru că trupul lui devine Sfinte Moaște, adică un trup nestricat.

Și dacă rămâne nestricat trupul său sau îndumnezeit în mod parțial, acesta e semnul că sufletul său a moștenit Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nestricăciunea e semnul sfințeniei, al intimității cu Dumnezeu a omului.

De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că cei trupești, cei telurici nu suportă viața cu Dumnezeu și luptă împotriva ei. Pentru că „omul sufletesc [ψυχικὸς ἄνθρωπος] nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu [οὐ δέχεται τὰ τοῦ Πνεύματος τοῦ Θεοῦ]. Căci nebunie îi este lui [μωρία γὰρ αὐτῷ ἐστιν] [aceasta] și nu poate să priceapă [καὶ οὐ δύναται γνῶναι], [pentru] că în mod duhovnicesc se cercetează [ὅτι πνευματικῶς ἀνακρίνεται]” [I Cor. 2, 14, BYZ].

În mod duhovnicesc înțeleg Scriptura cei duhovnicești, pe când cei trupești și cei sufletești înțeleg doar literalitatea Scripturii. Și tocmai de aceea se spun multe neadevăruri despre Dumnezeiasca Scriptură și despre Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii. Căci cei trupești și cei sufletești, cei care nu trăiesc în slava lui Dumnezeu și nu sunt luminați de către El, în curăție și sfințenie, despre cele ale lui Dumnezeu, spun tot felul de lucruri neadevărate despre Tradiția Bisericii, pentru că nu înțeleg profunzimea ei sfântă. Neînțelegându-i pe Sfinți, cei păcătoși le răstălmăcesc cuvintele. Și de aceea avem foarte multe cărți mincinoase, cu adevăruri trunchiate sau cu manipulări de tot felul: pentru că cei care le scriu au înțeles în mod parțial sau defectuos teologia și viața Bisericii sau au mințit despre ea în mod pervers.

Fapt pentru care, atunci când scriem și propovăduim teologia Bisericii, trebuie să facem un slalom continuu printre minciunile de tot felul spuse despre viața Bisericii. Pentru că trebuie să vorbim dinăuntrul Tradiției și al vieții Bisericii, din interiorul vieții sfinte și al istoriei reale și nu pe baza falsificărilor de tot felul.

Pentru că omul păcătos e orb față de profunzimea negrăită a voii lui Dumnezeu. Pentru el viața înseamnă a trăi la întâmplare, a face ceea ce voiește, a trăi clipa în mod voluptos, a nu-i păsa de nimic și de nimeni. Plăcerea îl duce la indiferența față de normalitate, față de legi, față de orice urmă de responsabilitate.

Tocmai de aceea, când începi să fii condus de plăcere, începi să îți percepi propria-ți viața ca pe un experiment fără morală. Pentru că vrei bani, vrei plăceri continue, vrei să îți întreci limitele, vrei să faci lucruri care nu se fac, care sfidează, care batjocoresc, care îi umilesc pe alții. Fiindcă vezi toate lucrurile ca raportându-se la tine însuți, ca fiind doar pentru tine și nu îți pasă dacă rănești, dacă enervezi, dacă îi omori pe alții.

Păcatul ajuns obișnuință, ajuns patimă, ajuns boală interioară, te învață să pervertești totul în jurul tău, pentru că tu însuți te-ai pervertit prin el. Și dacă tu bei, vrei să bea și alții. Și dacă tu fumezi, îi încurajezi și pe alții să fumeze. Dacă tu curvești sau ești pervers sexual, vrei ca și alții să îți moștenească viața. Însă, când vrem să transmitem boala noastră și altora, vrem ca și alții să sufere ca noi.

Pentru că noi știm că suferim din cauza patimilor noastre, știm că ele nu sunt ceva de cinste pentru noi, ci sunt rușinea noastră. Dar perversitatea omului păcătos e tocmai aceasta: el vrea să dea virusul, boala, moartea și altora, pentru ca să sufere și alții. Căci demonii, în primul rând, trăiesc această perversitate a suferinței nepocăite: vor să ne împărtășim și noi de chinul lor, de moartea lor duhovnicească, pentru ca să suferim veșnic împreună cu ei. Și de aceea ne învață toate patimile care sfidează voia lui Dumnezeu.

Cei convertiți însă, cei care s-au întors prin pocăință la viața cu Dumnezeu, procedează dimpotrivă: din iubire multă pentru oameni, ei nu vor să mai sufere și alții ca ei, în rătăcirile lor, și îi învață cât de rău e păcatul, cât de rea e neascultarea de Dumnezeu, cât de multă suferință aduce ea în om. Și aceștia sunt prietenii reali ai oamenilor păcătoși. Pentru că ei le vor binele, și nu răul veșnic, așa după cum le doresc demonii.

De aceea, ieri și azi, în referendumul pentru familie, creștinii au spus Da pentru prezervarea căsătoriei de la Dumnezeu, cea dintre un bărbat și o femeie, pentru că au spus Da familiei creștine. Nu poți avea familie creștină dacă nu ai căsătorie creștină. Iar societatea creștină din România și din alte țări ortodoxe are la bază căsătoria creștină. Căci creștinii se nasc și trăiesc în familie și se educă în mod fundamental în Biserică și în societatea creștină.

Lumea ortodoxă este lumea născută din Căsătoria Sfântă dintre un bărbat și o femeie. Părinții, copiii și nepoții, bunicii și cumnații și unchii și rudele de tot felul și vecinii și prietenii, adică familia și familia extinsă și neamul și prietenii familiei și ai neamului trăiesc împreună și unii lângă alții  în mod creștinește, fără să aibă relații sexuale nepotrivite între ei. Căci familia creștină nu este un experiment sexual, ci o însoțire sfântă pentru o viață sfântă. Iar relațiile de rudenie sunt relații de iubire duhovnicească și nu pătimașă.

Tocmai de aceea, când apare vreo ceartă sau vreo relație nepotrivită în familia și în neamul nostru ele sunt socotite calamități și nu bucurii. Pentru că păcatul distruge familia și neamul, relațiile de sânge și de rudenie. Și, din acest motiv, păcatul trebuie imediat corectat, imediat înlăturat, pentru binele tuturor.

Căci binele familiei și al neamului nostru e un bine comunitar și nu egoist. Creștinii trăiesc împreună și ajutându-se unii pe alții în Biserică și în familie și în neamul lor și în societatea creștină. Creștinii trăiesc împreună într-o viață curată și sfântă și se ajută și se iubesc și se prețuiesc și se învață unii pe alții la tot lucrul cel bun.

Iar o societate reală are nevoie întotdeauna de creștini, pentru că ei sunt viața acestei lumi, atâta timp cât ei sunt fiii lui Dumnezeu după har. Ei sunt fermentul vieții duhovnicești, cei care pot sădi viața lui Dumnezeu în oameni, cei care pot aprinde lumina lui Dumnezeu în oameni, cei care pot duce lumea spre voia lui Dumnezeu.

Secularizarea continuă a lumii sau repăgânizarea ei se lovește neîncetat de Biserică. Pentru că Biserica e Dumnezeu împreună cu Îngerii și cu Sfinții și cu cei credincioși Lui, aflați într-o continuă bucurie de taină. Biserica nu e telurică, ci divino-umană! Pentru că fundamentul ei este Dumnezeu și de aceea e de nebiruit.

Iar lupta noastră pentru normalitatea omului și a familiei este o luptă duhovnicească. Pentru că știm că noi, bărbații, suntem chemați de Dumnezeu să ne iubim femeile noastre în mod dumnezeiesc, „precum și Hristos a iubit Biserica [καθὼς καὶ ὁ Χριστὸς ἠγάπησεν τὴν Ἐκκλησίαν] și S-a dat pe Sine pentru ea [καὶ Ἑαυτὸν παρέδωκεν ὑπὲρ αὐτῆς]” [Efes. 5, 25, BYZ] și, în același timp, că noi, ca părinți de copii, trebuie să avem grijă imensă față de copiii noștri, învățându-i toate cele spre folosul și spre mântuirea lor.

Pentru că Dumnezeu, ieri, azi și mâine, a cerut, cere și va cere de la noi toți să împlinim voia Lui. A cerut, cere și va cere de la noi să înviem mereu din moartea păcatului, ca să fim vii întru El, ca să fim moștenitori ai Împărăției Sale. Amin!


[1] Începută la 11. 30, în zi de marți, pe vreme frumoasă, însorită, în ziua de 2 octombrie 2018. Afară sunt 19 grade.

Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

după boala providențială despre care v-am vorbit[2], și care mi-a întrerupt lucrarea predicatorială pentru două săptămâni, și în plină campanie pentru referendumul pentru familie[3], Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36] îmi oferă prilejul să vorbesc tocmai despre esența vieții creștine: iubirea. Despre iubirea dumnezeiască, pe care a revărsat-o și o revarsă mereu Dumnezeu în sufletele și în trupurile noastre, și prin care noi îi iubim în mod sfânt pe semenii noștri.

Căci, din iubire față de mine, „certând m-a certat Domnul [παιδεύων ἐπαίδευσέν με ὁ Κύριος], dar morții nu m-a dat [καὶ τῷ θανάτῳ οὐ παρέδωκέν με]” [Ps. 117, 18, LXX]. Pentru că certarea Domnului, pentru păcatele mele, a fost și este o lecție de iubire și de înțelepțire a mea.

Căci am înțeles că efortul meu intelectual și ascetic de atâția ani are nevoie și de momente de relaxare, de oprire din lucru, tocmai pentru ca să fiu propriu vieții cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că prețul sănătății e prea mare, iar eu sunt un gânditor și un scriitor de cursă lungă, care are nevoie de o sănătate robustă până la adânci bătrâneți.

Dumnezeu m-a oprit din lucru pentru ca să mă învețe odihna vindecătoare, recuperatoare. Iar în aceste zile, cu adevărat, am dormit peste zi cât n-am dormit în întreaga mea viață. Și simt nevoia să dorm cu toată ființa mea, pentru că simt că acest lucru îmi face foarte bine.

Rezultatele somnului meu prelung și fără griji? Mintea mi s-a deschis și s-a lățit asemenea unei biblioteci imense, pe care văd milioane de cărți, dar și numeroase locuri libere, unde mai pot pune informații. Noi și noi informații. Mintea mi s-a deschis și s-a lățit enorm, memoria mi s-a îmbogățit uluitor de mult, pot să vorbesc și să cânt mult mai în forță și fac toate procesele mentale aproape fără efort. Mașinăria dumnezeiască a creierului meu pur și simplu a renăscut, iar trupul meu s-a relaxat într-atât de mult încât uneori parcă nu îl mai simt. Pentru că mintea, inima și trupul meu își recapătă tot mai mult firescul lor, dacă nu mai fac lucrurile tot timpul contra-cronometru.

Adică e vorba aici, în cazul meu, despre boala care educă. Despre cum Dumnezeu ne educă prin bolile pe care îngăduie să le suferim.

Așa după cum întreaga viață de familie este o continuă pedagogie, o continuă școală a înțelepțirii. Pentru că, mai întâi de toate, în familie învățăm principiile profunde ale vieții și ale întrajutorării. În familie învățăm că viața trebuie prețuită și ocrotită, că sănătatea e un bun personal, dar și comunitar, că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu este o datorie exterioară, ci o împlinire interioară continuă, pentru că ne schimbăm în bine, în mod continuu, în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Familia e academia fiecărui om, Școala și Societatea sunt cizelarea continuă a unicității noastre, pe când Biserica este intrarea și trăirea, încă de aici, în Împărăția lui Dumnezeu.

Și am numit familia și, implicit, și casa, acasa noastră, drept academie, pentru că viața simplă și neajustată, nefalsificată, e adevăratul nostru sine. Aici, acasă și în familie, noi trăim cel mai profund și mai sincer ca noi înșine. Aici ne trăim adevărata personalitate, fără ca cineva să ne-o cenzureze sau să ne-o conteste.

De aceea, familia trebuie să fie tot mai mult o comuniune, o armonie deplină, o comunitate sfântă și dumnezeiască, pentru ca fiecare dintre noi să trăim ca noi înșine, așa cum simțim în adâncul nostru să trăim. Căci familia este temelia inexpugnabilă a vieții bune, duhovnicești, este locul unde noi suntem creativi și confesivi, unde noi ne simțim în largul nostru, unde noi ne dăruim fără rețineri, unde suntem transparenți în fiecare detaliu al vieții noastre.

Și tocmai de aceea, când ieșim din casă în lume ieșim cu toată liniștea și iubirea pe care o primim în familia noastră, dar și ca reprezentanți reali ai valorilor creștine pe care le trăim în familia noastră. Pentru că ieșim ca oameni ai comuniunii, ai rugăciunii, ai creației valorice, ai întrajutorării, ca oameni atenți și compătimitori, ca oameni deschiși continuu dialogului și reflecției și contemplării.

Pentru că românii ortodocși au fost mereu dornici să îi cunoască pe cei care nu sunt ca ei și să cumpere lucruri pe care nu le cunosc, de la oameni străini de neamul lor. Până azi e uluitoare deschiderea românilor față de ceea ce este nou și toleranța lor față de cei care sunt diferiți de ei, dar care vor să trăiască în mod pașnic alături de ei. Pentru că, dacă nu ne-ar fi plăcut noutatea de niciun fel, am fi exclus orice noutate politică, socială, culturală, religioasă, tehnologică din viața noastră și am fi dus o viață subdezvoltată până azi, iar dacă i-am fi urât pe străini, n-am fi avut nicio etnie conlocuitoare în spațiul nostru. Dar noi, dimpotrivă, suntem la curent cu tot ce e nou în lume, nouă ne place să călătorim, să experimentăm, să cunoaștem lucrurile în profunzimea lor și nu la suprafață.

De ce? Pentru că noi am trăit și trăim ca oameni vii ai Bisericii, și modul nostru de-a fi e unul integrator și nu exclusivist. Nouă ne place să învățăm continuu de la alții, să înțelegem ceea ce se petrece cu noi și cu lumea în care trăim și să căutăm să altoim toate experiențele și informațiile pe care le avem pe modul nostru românesc de a ne trăi existența. Căci suntem conștienți de faptul că a fi români și creștini-ortodocși e un mod de a fi și nu simple nume. Pentru că suntem români prin nașterea noastră aici, pe pământ românesc, și printr-o înțelegere vie și unitară a trecutului și a prezentului nostru, după cum suntem creștini-ortodocși printr-o continuă intimizare cu viața și cu Tradiția Bisericii, trăindu-ne credința în cadrul românității noastre sau românitatea în cadrul viu și dumnezeiesc al ortodoxiei noastre.

Tocmai de aceea, eu sunt român și ortodox în același timp, trăitor al valorilor profunde ale neamului meu și ale Bisericii lui Dumnezeu, fără ca să fiu vreo clipă disprețuitor față de valorile care nu îmi aparțin. Pentru că îmi place să știu cum trăiesc alții, cum gândesc, cum iubesc, cum creează și să mă împărtășesc din experiența lor. Iar când mă împărtășesc de experiența lor, eu o includ în mod organic în modul meu de a fi și de a crea. Și astfel, orice întâlnire cu un altul, care nu e ca mine, e un plus și nu un minus în viața și în experiența mea de viață.

Din acest motiv, referendumul pentru familie din 6-7 octombrie 2018[4] își dorește să securizeze normalitatea familiei, să o prezerveze. Pentru că el dorește să precizeze faptul că cei doi soți, care se căsătoresc civil și apoi religios, sunt un bărbat și o femeie și că cei doi sunt matricea familiei extinse. Pentru că în mod binecuvântat de Dumnezeu, în cadrul căsătoriei, bărbatul și femeia pot da naștere la copii și ei vor fi crescuți aici, în mod creștinește, în această academie a vieții celei bune.

Dacă transformăm familia într-un experiment sexual și estetic, dacă o sexualizăm pentru standarde postmoderne de relaționare socială, vom modifica în mod negativ modul de a fi al oamenilor. Bineînțeles, cu urmări grave pentru întreaga existență umană. Dar dacă dorim să trăim creștinește pe mai departe, trebuie să securizăm bastionul căsătoriei și al familiei, pentru că aici, în fortăreața familiei binecuvântate de Dumnezeu, învățăm știința cea mare a conviețuirii creștine.

Căci Domnul, azi, ne cheamă la El și ne spune: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι], faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ].

După cum doriți ca oamenii să vă facă numai bine…Căci noi dorim ca nimeni să nu ne facă rău. De aceea, sensul cuvintelor Domnului e acesta: Faceți bine oamenilor, după cum așteptați binele de la ei toți! Săvârșiți numai binele în viața lor, pentru că doar binele e sănătos și împlinitor și plin de viață!

Și după cum se observă, Domnul aici nu i-a mai împărțit pe oameni în buni și răi, în credincioși și necredincioși ca altădată, ci s-a referit la toți, la toți oamenii. Pentru ca să ne arate nouă că trebuie să facem binele față de toți, fără discriminare. Și că trebuie să facem binele la modul absolut și nu relativ, adică dorind mântuirea tuturor oamenilor, așa după cum o dorește și Dumnezeu [I Tim. 2, 4].

De aceea El ne întreabă: „Și dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc pe voi, ce har vă este vouă [ποία ὑμῖν χάρις ἐστίν]? Căci și cei păcătoși îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Și dacă aveți să faceți bine celor care vă fac vouă bine, ce har vă este vouă? Căci și cei păcătoși fac aceasta. Și dacă aveți să-i împrumutați [pe aceia,] de la care nădăjduiți să primiți înapoi, ce har vă este vouă? Căci și cei păcătoși împrumută celor păcătoși, ca să primească înapoi cele asemenea” [Lc. 6, 32-34, BYZ]. Și, în același timp, ne subliniază faptul că iubirea duhovnicească este desăvârșită și net superioară celei firești, existentă între membrii aceleiași familii sau între prieteni, pentru că ea este plină de har. Pentru că slava lui Dumnezeu a revărsat-o în noi, ca unii care trăim viața Bisericii.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne cheamă să îl iubim dumnezeiește pe aproapele nostru, adică pe orice om!  De aceea ne spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și împrumutați, nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]! Și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]. Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” [Lc. 6, 35-36, BYZ].

Căci cel care iubește dumnezeiește, acela iubește orice om, iar iubirea lui e milostivă, e darnică. Pentru că și el a primit totul de la Dumnezeu, a primit totul în dar. Tocmai de aceea, el dăruie din darul lui Dumnezeu, face daruri din darul Lui și se împlinește prin ceea ce dăruie, pentru că primește continuu de la Dumnezeu slava Lui, pe măsură ce dăruie.

De aceea, iubiții mei, nu răzbunarea ne împlinește, ci iertarea aproapelui! Nu ne face bine nemilostivirea, ci, dimpotrivă, milostivirea față de oameni și de întreaga creație care suferă și are nevoie de ajutorul nostru! Căci dacă îl ajutăm pe omul care suferă, ajutăm și animalul care suferă și pasărea care suferă și copacul care are nevoie de noi. Ajutăm pe oricine, pentru că inima noastră e plină de mila lui Dumnezeu.

Dar ca să ne umplem de mila Lui trebuie să îi iertăm pe toți cu toată inima. Trebuie să ne curățim de lucrurile noastre cele rele, pentru ca să ne umplem de bunătatea lui Dumnezeu.

…Suntem la final de an agricol, când am strâns roadele, când ne bucurăm de ele, de noutatea lui Dumnezeu din viața noastră. Și pentru care trebuie să fim recunoscători! Căci Dumnezeu ne dăruie din belșug bunătățile vieții noastre.

Și cu toate că toamna își face simțită prezența tot mai mult, iar frigul intră tot mai mult în oasele noastre, drumul nostru este spre iarnă, spre nașterea Domnului. Căci noi Îl așteptăm pe Domnul în iarna sărăciei noastre, în deznădăjduirea păcatelor noastre, ca să ne încopilărească din nou. Să ne facă să gândim și să simțim ca niște copii toate din jurul  nostru. Pentru că avem mereu nevoie de încopilărire și de întinerire, de o continuă umplere de viața lui Dumnezeu, pentru ca să ne simțim oameni.

De aceea, să ne încopilărim mereu împreună cu Domnul, Cel care S-a născut în ieslea peșterii! Să facem mereu pași curați, sinceri în viața cu Dumnezeu, dacă ne-au îmbătrânit patimile de tot felul!

Căci atunci când mergeam în baston, aveam sentimentul că atunci învăț să merg, deși mușchii picioarelor știau mersul. Dar, totodată, știam că trebuie să reînvăț să merg, dacă vreau să mă bucur de viață.

Tot la fel, dacă vrem să ne bucurăm din nou de viață, de viața cu Dumnezeu, pe care, cândva, am abandonat-o din diverse motive, trebuie să reînvățăm să mergem cu Dumnezeu pe calea poruncilor Sale. Pentru că eu cred, cu toată ființa mea, că nu suntem niciodată prea bătrâni pentru a ne întoarce la viața cu Dumnezeu. La orice vârstă ne putem converti și Îi putem sluji lui Dumnezeu. Pentru că omul nu se poate împlini decât în viața cu Dumnezeu. Amin!


[1] Începută în ziua de 26 septembrie 2018, în zi de miercuri, la ora 9. 31. Zi cu soare, 11 grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/09/26/povestea-unei-boli-providentiale/.

[3] Idem: http://basilica.ro/vasile-banescu-referendumul-este-un-raspuns-la-asaltul-anormalitatii/.

[4] Idem: http://basilica.ro/referendumul-pentru-definirea-casatoriei-se-va-organiza-in-6-si-7-octombrie/.

Predică la Duminica anterioară înălțării Sfintei Cruci [2018]

Iubiții mei[1],

dialogul e o călătorie în doi fascinantă, tulburătoare, împlinitoare. Dar e greu de realizat în ciuda frumuseții sale. Pentru că dialogul presupune, din ambele părți, o totală sinceritate și o totală concentrare la detalii. O ținere de minte a fiecărui detaliu.

Căci această călătorie διά [prin] λόγος [cuvânt] este o călătorie de viață care te schimbă, care te pune în relație cu altcineva, care te duce spre altceva. Pentru că dialogul între prieteni te scoate din singurătate și te duce la iubire, iar dialogul despre credință te duce la aflarea Celui care te-a iubit mai întâi.

Căci Nicodimos [Νικόδημος], stăpânitorul iudeilor [ἄρχων τῶν ἰουδαίων], a venit la Domnul noaptea [In. 3, 1-2, BYZ] ca să vorbească despre credință. A venit prin spate și nu prin față. A venit ascunzându-se de ceilalți, dar mărturisind credința tuturor. Și I-a spus Lui: „Rabbi [Ῥαββί], [noi] am cunoscut că de la Dumnezeu ai venit Învățător [οἴδαμεν ὅτι ἀπὸ Θεοῦ ἐλήλυθας Διδάσκαλος]!” și că ei consideră că semnele [τὰ σημεῖα]/ minunile le face pentru că Dumnezeu este cu El [In. 3, 2, BYZ].

Dar Domnul nu dorește, mai întâi de toate, o discuție despre Sine, ci despre adevăratul credincios al lui Dumnezeu. De aceea comută sensul comunicării de la El la cel credincios lui Dumnezeu și îi spune că numai cel care se naște de sus poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu [In. 3, 3, BYZ].

Numai că nașterea de sus, de la Dumnezeu, va fi un subiect din predica Bisericii, pentru că va fi o realitate în Biserică. Căci nașterea de sus, de la Dumnezeu, este Botezul sacramental al Bisericii.

Și Nicodimos, pe drept cuvânt, nu știa ce este această naștere [In. 3, 4, BYZ]. Nu o văzuse și nici nu o experimentase. Pentru că nu poți să știi lucruri pe care nu le trăiești. Și chiar dacă trăiești Botezul Bisericii, Taina aceasta e atât de profundă, un abis de taină, încât nu poți explica niciodată în mod deplin ce înseamnă să te naști din Dumnezeu, adică din slava Lui.

Iar Domnul știa că Nicodimos nu cunoaște ce e nașterea de sus. Tocmai de aceea îi spune: „dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἐξ ὕδατος καὶ Πνεύματος], nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu [οὐ δύναται εἰσελθεῖν εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]” [In. 3, 5, BYZ].

Dumnezeu vorbește criptic, nedeslușit cu Sfântul Nicodimos, dar îi spune lucruri mari, noi, nemaiauzite. Nu pierde timpul în discuția cu el, ci îl pune în situația de a dori această naștere dumnezeiască, pentru ca să vadă și să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Căci Împărăția lui Dumnezeu este împlinirea reală pentru orice credincios.

După ce Domnul distinge oamenii trupești de cei duhovnicești [In. 3, 6], El îi vorbește despre persoana și despre lucrarea Duhului Sfânt, spunându-i că cei duhovnicești sunt născuți din Duhul Sfânt [Ibidem] și că Duhul Sfânt suflă unde voiește, iar noi putem auzi glasul Său, dar nu putem să cunoaștem cele despre El [In. 3, 8].

Lucruri grele, teologice, dumnezeiești! În fața cărora Sfântul Nicodimos își arată neștiința [In. 3, 9]. Pentru că nici Sfinții Apostoli nu primiseră slava Duhului Sfânt și nu cunoșteau acestea din lucrare [In. 7, 39].

Dar Domnul trece de la cele pământești, de la cele din Biserică, la cele din cer în discuția cu Nicodimos [In. 3, 12]. El nu coboară înălțimea dialogului cu Nicodimos. Și de aici încolo avem textul Evangheliei de azi [In. 3, 13-17], unde Domnul vorbește despre Sine. Căci El nu era doar un Profet, așa cum doreau să Îl prezinte Nicodimos și întregul Israil, ci era Fiul lui Dumnezeu întrupat.

De aceea, El Se prezintă pe Sine ca Cel coborât din cer, deși este în cer [In. 3, 13]. Căci Cel care S-a întrupat și astfel S-a coborât din cer, după ființa Lui e mereu în cer, căci El e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar aici Domnul Își profețește și înălțarea Sa la cer, căci le spune că El, Cel care S-a coborât, Se va și sui întru cer.

Însă, între coborârea și suirea Lui la cer va avea loc și înălțarea Lui pe Cruce, prefigurată de șarpele înălțat în pustie [In. 3, 14]. Căci toate cele trăite și spuse de Domnul pe pământ sunt pentru „ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 15, BYZ].

Iar viața veșnică e totuna cu intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nu poate exista o veșnicie reală fără prezența lui Dumnezeu.

Dar, deși unii își imaginează în mod păcătos că veșnicia lui Dumnezeu este „o mare plictiseală”, cea mai mare plictiseală e păcatul, pentru că el te omoară sufletește, te rupe de viață, te însingurează interior. Viața cu Dumnezeu e plină de bucurie și de sfințenie, e plină de noutate, de adevăr, de împlinire. Dar păcatul nu are nicio noutate, ci e o deplină plictiseală! Noutatea păcatului e aceea că mori de fiecare dată din cauza lui, pe când noutatea învierii duhovnicești e aceea că de fiecare dată înțelegi tot mai mult iubirea lui Dumnezeu care te învie din morți.

Pentru că „Dumnezeu astfel a iubit lumea [οὕτως…ἠγάπησεν ὁ Θεὸς τὸν κόσμον], încât L-a dat pe Fiul Lui [ὥστε τὸν Υἱὸν Αὐτοῦ ἔδωκεν], Cel Unul-născut [τὸν μονογενῆ], ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 16, BYZ].

Domnul a iubit lumea până la a Se jertfi pentru lume. Căci El S-a răstignit pentru noi, ca să ne curățească de păcatele noastre, pe noi, cei care credem întru El.

Iar dacă Duhul ne face duhovnicești, iar Tatăl ne iubește aidoma Fiului Său, atunci și Duhul ne iubește pe noi cu iubire negrăită. Pentru că întreaga Treime Preadumnezeiască ne iubește pe noi cu iubire veșnică și dorește ca noi să ne mântuim întru slava Ei.

Din versetul ultim al Evangheliei de azi aflăm că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru [In. 3, 17]. Căci Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne mântuie pe noi.

De aceea, iubiții mei, dacă dorim să dialogăm trebuie să vorbim despre crezurile noastre! Trebuie să vorbim despre experiențele noastre profunde și nu pentru a ne minimaliza unii pe alții, ci pentru a ne întări și a ne ajuta unii pe alții. Căci confesiunea altora față de noi, confesarea față de noi a lucrurilor lor celor bune, trebuie să ne îndemne și pe noi ca să le urmăm exemplul vieții lor.

Însă, de-a lungul vieții mele, am constatat că dialogul real este o mare ispită în viața oamenilor. Mai ales a celor mândri, a celor egoiști, a celor care vor să parvină. Căci dacă vorbești în mod cinstit cu ei, adevărul tău nu îi face mai buni, nu îi îndeamnă la fapte bune, ci la invidie și la ură. Pentru că ei sunt la întrecere, în mintea lor, cu toți ceilalți. Ei nu vor să fie oameni integri, ci doar să spele aparențele.

Însă marii oameni, sufletele mari și sfinte ale lumii trăiesc din și prin dialog. Dialogul e glasul conștiinței lor. Și dialogurile dintre ei sunt cele care ne zidesc duhovnicește cu adevărat, pentru că ele conțin date profunde despre viețile și experiențele lor. De aceea, a citi aceste date neprețuite înseamnă a te hrăni și a te odihni interior.

Așadar, iubiții mei, încercați să aveți parte de dialoguri reale unii cu alții!

Nu mai mimați generozitatea!

Nu mai mimați gândirea profundă, ci dovediți că gândiți în fiecare zi! Că gândiți frumos, că sunteți capabili să răspundeți onest la întrebările altora, în mod ponderat.

Pentru că numai astfel putem coborî în noi înșine și ne putem vedea unii pe alții și ne putem cuprinde interior unii pe alții. Amin!


[1] Începută la 13. 57, zi de joi, pe 6 septembrie 2018. Zi cu soare, 28 de grade.

Predică la nașterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [8 septembrie 2018]

Iubiții mei[1],

nașterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [ἡ γέννησις τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2] a avut loc la bătrânețea părinților ei, după multa rugăciune a acestora. Căci Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα], părinții Maicii Domnului, s-au rugat lui Dumnezeu ca să poată avea un copil. Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor și astfel au născut-o pe Preasfânta Fecioară Maria [Μαρία][3], potrivit Sinaxarului zilei, pe Maica lui Dumnezeu, care este bucuria întregii lumi.

De aceea, troparul praznicului subliniază faptul că nașterea ei a vestit bucurie la toată lumea, pentru că din ea a răsărit Soarele dreptății [ὁ Ἥλιος τῆς δικαιοσύνης], Hristos, Dumnezeul nostru[4].

Dar cea primită prin rugăciune, Preacurata Fecioară Maria, așa cum ne spune Sfântul Grigorios Palamas, a fost dăruită lui Dumnezeu de către părinții ei, mai înainte ca ea să se nască[5].

Din acest motiv, la vârsta de 3 ani a fost adusă la Templu[6], aici „trăind numai pentru Dumnezeu, văzută numai de Dumnezeu, hrănită de Dumnezeu, păzită numai de Dumnezeu…văzând și ea numai pe Dumnezeu, făcând din Dumnezeu mâncarea ei, alipindu-se numai de Dumnezeu”[7].

Sfântul Andreas Criteanul, într-o predică a sa la acest praznic, mărturisește și el faptul că Sfânta Anna a dat-o Domnului pe Prunca Maria, potrivit făgăduinței sale[8].

Însă textul tradițional, în limba greacă, care stă la baza praznicului de azi se numește Nașterea Mariei, a Născătoarei de Dumnezeu și a Preaslăvitei Maici a lui Iisus Hristos[9].

Din care aflăm că Sfântul Ioachim, care era foarte bogat, aducea daruri îndoite lui Dumnezeu pentru ispășirea păcatelor sale[10]. Și că într-o zi a Domnului, când fiii lui Israil își aduceau darurile lor, un bărbat numit Rubim [Ρουβὶμ] i-a reproșat că nu poate să aducă el cel dintâi daruri lui Dumnezeu, pentru că nu a adus sămânță în Israil[11]. Adică nu a născut vreun copil.

Și această înfruntare a sa l-a făcut să se întristeze foarte mult pe Ioachim și să conștientizeze faptul că cei Drepți au adus sămânță în Israil și că numai el nu a adus. Dar și-a adus aminte că Avraam l-a născut la bătrânețe pe Isaac. De aceea, fiind întristat foarte mult, nu a vrut să o mai vadă pe soția sa, ci s-a retras în pustiu, trăind într-un cort și postind 40 de zile și 40 de nopți. Pentru că și-a spus în sine că nu va mai mânca și nici nu va mai bea până când Dumnezeu nu va privi spre el. Iar până atunci, rugăciunea va fi mâncarea și băutura lui[12].

Însă și Sfânta Anna a plâns și s-a rugat în acest timp[13]. S-a rugat lui Dumnezeu ca să o binecuvinteze cu naștere de copil ca pe Sfânta Sarra[14]. Iar când a văzut cuibul de vrabie plin de pui și de viață, atunci Sfânta Anna s-a umplut de și mai multă umilință și de rugăciune dureroasă pentru sterpiciunea ei[15].

Iar rugăciunea sa nu a fost în zadar! Pentru că Îngerul Domnului a venit și i-a spus că Domnul a auzit rugăciunea ei și că ea va zămisli și va naște și că se va vorbi despre sămânța ei în tot pământul[16]. Pentru că nu numai că i-a vestit nașterea unui copil, ci a unui copil minunat, atâta timp cât va fi cunoscut de întreaga lume.

Și Sfânta Anna, primind vestea prin Înger cu încredere, a făgăduit în fața lui, a Îngerului Domnului, că acest copil ce se va naște, fie că va fi băiat sau fată, va fi dăruit Domnului Dumnezeu, pentru ca să-I liturghisească Domnului în toate zilele vieții sale[17]. Iar după ce a făgăduit acest lucru, au venit doi Îngeri la ea și i-au spus că Ioachim, bărbatul ei, vine cu turma sa. Pentru că un Înger al Domnului îi vestise și Sfântului Ioachim că Domnul Dumnezeu a ascutat rugăciunea lui și că femeia lui va lua în pântece[18]. Și, crezând Îngerului lui Dumnezeu, Sfântul Ioachim și-a chemat păstorii și le-a spus să îi aducă 10 mielușele fără pată și fără de prihană, pentru ca să le aducă Domnului Dumnezeu, 12 viței pentru Preoți și Bătrâni și 100 de capre pentru tot poporul[19]. De aceea a venit cu turma acasă[20].

Iar când Sfântul Ioachim și-a adus darurile sale Domnului, el s-a coborât îndreptat la casa sa. Și când s-au împlinit zilele ca Sfânta Anna să nască, a născut cu bine pe prunca ei și i-a pus numele Mariam [Μαριάμ][21].

Iar toate aceste date sunt cuprinse în primele 5 capitole ale scrierii mariologice. Pe care le regăsim, în mare parte, și în ediția ultimă, românească, a Vieților Sfinților[22].

Tischendorf[23], editorul scrierii, deși recunoaște că Sfântul Grigorios al Nissisului, Sfântul Epifanios al Salaminei, Sfântul Andreas Criteanul, Sfântul Ghermanos al Constantinopolului, Sfântul Ioannis Damaschinos, Sfântul Fotios cel Mare și alți Sfinți Părinți ai Bisericii[24] au recunoscut mărturia acestui text ca fiind tradițională, autentică, el îl editează ca fiind „un apocrif”.

Însă Slujba acestui praznic se bazează pe acest text, lucru ușor de înțeles.

Prima cântare a Vecerniei Mici ne vorbește despre numele celor doi Părinți ai Maicii Domnului: Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα][25]. Și Sfânta Anna a fost un pântece neroditor mai înainte ca să o nască pe Maica Domnului[26].

Toată Slujba zilei de azi a subliniat faptul că Sfânta Anna a fost stearpă, a fost neroditoare, mai înainte de a o naște pe Născătoarea de Dumnezeu. Pentru ca să înțelegem cu toții că Maica lui Dumnezeu a fost născută în mod minunat de către părinții ei, la bătrânețe cuvioasă și, în primul rând, prin darul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit ca ei să nască la bătrânețe.

De aceea, deși astăzi prăznuim o naștere minunată, noi suntem chemați să iubim fecioria și curăția și să lăudăm fecioria[27].

– De ce să lăudăm fecioria și nu nașterea de copii?

– Pentru că cea care s-a născut astăzi este Pururea Fecioară, deși este Maica lui Dumnezeu. Sau este Născătoare de Dumnezeu tocmai pentru că a fost curată, fără de păcat întru toate și fecioria ei nu a fost stricată. Și taina fecioriei ei, a Născătoarei de Dumnezeu, ne vorbește despre împlinirea sfântă pe care o vom trăi în Împărăția lui Dumnezeu. Căci în Împărăția lui Dumnezeu cei Sfinți vor fi plini de feciorie, de curăție, de sfințenie.

De aceea, într-o zi în care prăznuim o naștere, noi lăudăm fecioria. Pentru că împlinirea noastră duhovnicească stă în curăție și în sfințenie și nu în exacerbarea simțurilor noastre trupești.

Așadar, iubiții mei, prin nașterea ei în curăție și în sfințenie, Născătoarea de Dumnezeu ne învață ca toate să le facem cu evlavie și cu curăție! Pentru că atunci când postim și când ne rugăm și când venim la Biserică și când ne împărtășim cu Domnul, noi învățăm cât de adânci sunt pacea și bucuria Lui. Învățăm că avem nevoie de liniște, de adâncire în sine, de continuă smerire în fața lui Dumnezeu, pentru ca El să Își reverse slava Lui în noi.

Căci atunci când ne smerim în fața lui Dumnezeu, noi recunoaștem că avem nevoie de El și de umplerea Lui cea sfântă. Ne smerim în fața Lui pentru ca să ne umplem de El, de slava Lui. Ne rugăm Lui ca El să ne învețe voia Sa cu noi. Ne rugăm Lui, pentru că nu știm ce să facem cu viața noastră.

Pentru că, dacă rugăciunea noastră nu e o dorință continuă de a învăța de la Dumnezeu, ea se transformă într-o vorbire semeață, arogantă cu El. Și de aceea, această rugăciune e un păcat. Pentru că nu mai așteaptă nimic de la Dumnezeu, ci crede că totul e bine și fără să mai audă glasul Lui.

Dar rugăciunea din care lipsește glasul lui Dumnezeu nu e rugăciune, ci e semețire de sine! Pentru că noi strigăm către El, ca El să ne vorbească nouă. Noi strigăm către El, pentru ca să fim auziți de către El. Și El, Cel care ne aude pe noi, ne vorbește nouă, dacă noi vrem să auzim glasul Lui. Și a auzi glasul Lui înseamnă a-L accepta.

Dar dacă nu accepți ceea ce îți spune Dumnezeu, nu te rogi, ci vorbești de unul singur. Pentru că rugăciunea e în doi. Rugăciunea e între mine și El. Și El mă aude, dacă eu recunosc cine sunt în fața Sa și că am nevoie de îndreptările Lui continue.

Pentru că trebuie să recunosc că sunt păcătos. Că am greșit asta și asta, lucruri punctuale, și că de ele îmi pare rău. Și prin această mărturisire sinceră, imediată, eu mă arăt așa cum sunt lui Dumnezeu. Și astfel, eu Îi cer cele pentru mântuirea mea…

Dar, iubiții mei, praznicul de azi e și un praznic al familiei, pe lângă un îndemn profund la curăție și sfințenie! Pentru că un bărbat și o femeie au născut o Pruncă și acea Pruncă, Maria, L-a născut pe Dom- nul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Au născut-o la bătrânețe, în mod minunat, dar pe cale seminală, așa cum ne-am născut și noi.

Pentru că fiecare dintre noi avem un tată și o mamă. Și pentru ca să naștem un copil trebuie să fim un cuplu căsătorit, un bărbat și o femeie, și copiii noștri să se nască în mod firesc în familia noastră și să fie crescuți de către noi. Căci familia e mediul autentic în care se nasc și cresc copiii. Pentru că copiii au nevoie de părinții lor ca să devină la rândul lor părinți, după cum părinții au nevoie de copiii lor, pentru ca să aibă o autentică conștiință de părinți.

Căci dacă nu îți crești copilul pe care l-ai născut, deși ești tată, nu ai conștiința autentică de tată. Căci tatăl, pe timp ce își crește copilul, crește și el în conștientizarea a ceea ce înseamnă tată. Și la fel și mama: devine mamă cu adevărat nu din clipa în care își naște copilul, ci pe măsură ce îl crește și îl educă și îl face să fie el însuși, alături de tatăl copilului ei, care este soțul ei.

Pentru că și soții cresc continuu în conștientizarea a ceea ce înseamnă soț și soție. Într-un fel este soția noastră la Nuntă și altfel o resimțim după 2, 5, 15, 20, 50 de ani de Căsătorie. Pentru că ne întrepătrundem tot mai mult sufletește în mod reciproc, după cum ne întrepătrundem și cu copiii noștri, cu rudele noastre, cu prietenii noștri. Ne intimizăm unii cu alții, ne cuprindem reciproc unii pe alții în sufletul nostru.

Fapt pentru care a fi împreună sau a fi căsătoriți înseamnă totul pentru noi, căci așa ne-am trăit cea mai mare parte a vieții noastre. Am trăit ca oameni căsătoriți și ne-am împlinit tot mai mult în acest mod de viețuire, după cum Monahii se împlinesc tot mai mult în modul lor de viețuire. Căci obișnuința în bine ne face să ne împlinim și în familie și în Mănăstire. Pentru că în centrul vieții noastre e Dumnezeu și raportarea noastră la Dumnezeu și viața cu El sunt cele care ne împlinesc în mod deplin.

…Astăzi, Doamna Preoteasă, soția mea, împlinește 41 de ani! Îi voi împlini și eu în curând…Iar de 13 ani a trăit ca Preoteasă alături de mine, adică fiind soție de Preot, fiind împreună-slujitoare cu mine a lui Dumnezeu.

Și eu știu cât m-a ajutat și mă ajută și, cu siguranță, mă va ajuta în viața și în Preoția mea. Pentru că simpla ei prezență lângă mine este un mare ajutor, o mare alinare, o mare întărire, fiindcă ea este o mare personalitate duhovnicească și științifică a Bisericii lui Dumnezeu, care se îmbracă în fiecare zi în smerenie. E un mare om duhovnicesc și, în același timp, un cercetător și un exeget de excepție.

Rugăciunile ei, iubirea ei, atenția ei, aprofundările ei teologice și literare sunt o luminare pentru mine și o bucurie continuă. Pentru că citesc cărțile ei ca să mă regăsesc și o ascult vorbind, pentru ca să mă înțeleg în cuvintele sale.

Pe fiecare zi mă bucur de luminările pe care Dumnezeu i le dăruie. Mă bucur de grija ei față de adevăr și față de dreptate, față de tot ce e frumos și profund muncit. Aversiunea ei față de impostură îmi face bine. Evlavia ei mă smerește. Curăția ei mă învață curăția. Dorința ei de liniște mă umple de liniște.

Sunt împăcat și împlinit pentru asemenea mare dar în viața mea!

De aceea, bucuria praznicului de azi înseamnă și bucuria față de soția mea și împlinirea că îi sunt alături. La mulți ani, scumpa mea, și Dumnezeu să te întărească în toate zilele, întru pace și întru sfințenie! La mulți ani nouă, tuturor, celor care o cinstim pe Maica lui Dumnezeu ca pe apărătoarea și sprijinitoarea vieții noastre! Amin!


[1] Începută la 14. 25, în zi de miercuri, pe 5 septembrie 2018. Zi înnorată, 22 de grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă [de] aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-Fecioara Maria, în Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești. Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 187.

[6] Idem, p. 188. [7] Idem, p. 203.

[8] PG 97, col. 841.

[9] În greacă îl găsim aici, fiind împărțit în 25 de capitole: Evangelia Apocrypha, adhibitis plurimis codicibus graecis et latinis maximam partem nunc primum consultis atque ineditorum copia insignibus, collegit atque recensuit Constantinus de Tischendorf, editio altera, ab ipso Tischendorfio recognita et locupletata, Ed. Hermann Mendelssohn, Lipsiae, MDCCCLXXVI [1876], p. 1-50.

În engleză, la nivel online, aici.

[10] Evangelia Apocrypha, ed. cit., p. 1-2. [11] Idem, p. 2-3. [12] Idem, p. 3-4. [13] Idem, p. 4. [14] Idem, p. 6. [15] Idem, p. 7. [16] Idem, p. 8. [17] Idem, p. 9. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 9-10. [20] Idem, p. 10. [21] Idem, p. 10-12.

[22] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-09-sf_parinti_ioachim_si_ana.html.

[23] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_von_Tischendorf.

[24] Evangelia Apocrypha, ed. cit., p. XII-XIII.

[25] Textul Slujbei în limba greacă: http://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep08.html/ Mineiul pe septembrie, ed. BOR 1984, p. 98.

[26] Ibidem/ Idem, p. 99. [27] Ibidem/ Idem, p. 102.

Page 1 of 9

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort