Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Predici 2018 (Page 1 of 7)

Predică la Duminica a XII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

experimentul Rosenhan a dovedit faptul că ne putem preface la infinit, fără să se prindă prea mulți oameni. Că vor fi foarte puțini cei care își vor da seama că nu suntem nebuni, dacă noi ne prefacem că suntem nebuni, dacă noi jucăm teatrul că avem probleme psihice grave[2]. Pentru că, dacă te prefaci că ești nebun, poți trece aproape în ochii tuturor drept nebun. Căci nouă ne place să-i catalogăm imediat, fără prea mult discernământ, pe oamenii cu probleme, să îi considerăm într-un anume fel și să ne separăm interior și faptic de ei. Tocmai de aceea, cei nebuni cu adevărat, dacă știu să se prefacă, trăiesc printre noi fără griji și fac tot felul de fărădelegi și nedreptăți, dar sunt considerați oameni „buni” până la proba contrarie, pe când, dacă ai ajuns să fii crezut nebun sau dacă te prefaci că ești nebun la nivel social, aproape toți te vor crede nebun, pentru că e confortabil să nu ai de-a face cu nebunii. Ne spunem nouă înșine: „Nebunii sunt cu cei ca ei, la ospiciu, pe când noi, aici, suntem cu cei sănătoși!” și am terminat în mintea noastră problema. Pentru că nouă ne plac aceste simplificări care nu au nimic de-a face cu realitatea. Ne place să credem că îi cunoaștem pe cei din jurul nostru, că ne cunoaștem familia, că ne știm foarte bine pe noi înșine. Și ne mințim în mod continuu cu presupusa noastră cunoaștere a altora datorită lenii de a gândi despre noi și despre alții.

– Și de ce nu ne dăm seama că cineva are o boală psihică gravă și că are nevoie de ajutorul nostru?

– Pentru că privim superficial oamenii, îi tratăm de la distanță, nu avem de-a face cu ei în mod real sau, chiar dacă am vrea să îi înțelegem, nu avem puterea să vedem cine sunt cu adevărat cei din fața noastră. Și cum i-am putea vedea pe alții, dacă pe noi înșine nu ne înțelegem? Sau cum am putea să înțelegem oamenii la modul profund, fără ajutorul slavei lui Dumnezeu? Căci Cel care ne luminează mintea ca să ne înțelegem și să îi înțelegem și pe alții e Dumnezeu. Dar dacă noi stăm tot timpul în întunericul patimilor noastre, cum am putea să vedem în sufletele oamenilor, fiind cu totul orbi duhovnicește?

De aceea, întâlnesc adesea oameni cu mari probleme psihice, de care nu se ocupă nimeni. Dar și cameleoni care pozează în oameni profunzi, raționali, chiar „duhovnicești”, ei fiind până în gât în patimi și în obsesii grosiere. Dar pentru că mai nimeni nu are puterea de a le înțelege cameleonismul și problemele lor sufletești, ei trec, din păcate, drept „garanții” normalității noastre…

Tot la fel, cei care se prefac că sunt bucuroși, că sunt împliniți în viața lor, că familia lor e ok din toate punctele de vedere, că banii le aduc toată fericirea de care au ei nevoie, îi mint aproape pe toți cu bucuria lor aparentă, falsă, afișată.

Pentru că un om, atunci când vrea să mintă, începe să dea detalii tot mai realiste. Și dacă are nevoie să inventeze povești nesfârșite despre sine, atunci nu se simte deloc bine. Deși, de la un moment dat încolo, specialiștii în minciună sunt cei mai expliciți, pentru că nu mai au simțul realității. Nu mai știu până unde pot minți…

– Și de ce nu-l mai au?

– Pentru că trăiesc de prea mult timp în minciună. Și-au construit în mod meticulos o biografie paralelă cu realitatea, muncesc continuu la rescrierea ei și vor ca toți să le creadă plastografia. Dar, dacă îi cunoști de ceva vreme pe experții în minciună, îți dai seama că ei nu au nicio direcție, că nu merg spre nicăieri, că nu au niciun ideal, că nu fac nimic toată ziua, tocmai pentru că nu au niciun scrupul. Modul lor de a fi e penibil, pentru că ei nu fac nimic ziditor, nimic fundamental în viața lor, dar sunt experți în a-și ecraniza viața.

Când ți-o povestesc, viața lor pare un film de Oscar, numai că ea nu are însușirea cea mai importantă: nu are realitate. Viața lor e o mascaradă de vorbe. Căci în spatele vorbelor nu stă nimic, în afară de niște oameni goi, singuri și plictisiți de ei înșiși…

…La prima vedere, cel care a venit și a zis: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce bine să fac [τί ἀγαθὸν ποιήσω], ca să am viață veșnică [ἵνα ἔχω ζωὴν αἰώνιον]?” [Mt. 19, 16, BYZ], pare un om bine intenționat. Pare să fi venit pentru lucruri mari, sfinte. Pare să fie un om de viitor…

Numai că atunci când Domnul îi spune că intrarea în viață, în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, se face prin păzirea poruncilor Lui [Mt. 19, 17] și, la cererea lui, Domnul îi spune care sunt poruncile [Mt. 19, 18-19] care te fac viu, tânărul Îi răspunde cu multă suficiență: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețea mea [Πάντα ταῦτα ἐφυλαξάμην ἐκ νεότητός μου]! Ce încă îmi lipsește [τί ἔτι ὑστερῶ]?” [Mt. 19, 20, BYZ].

Poate că tânărul le-a păzit, cum credem mulți dintre noi că păzim poruncile lui Dumnezeu…dar le-a păzit după mintea lui, fără consecințele reale ale înduhovnicirii personale. Le-a păzit după cum le-a înțeles el, în mod literalist și exterior sieși, adică nu le-a păzit deloc. Tocmai de aceea el era un om suficient sieși, un om care credea că le știe pe acestea, că are experiența lor, că e un om religios…

Pentru că tânărul nostru nu avea 80 de ani, ci să fi avut acolo vreo 20, dar se credea de 80 de ani la înțelepciune și experiență! Avea o părere hiperbolizată despre sine. El nu știa cu adevărat ce aduc în om poruncile lui Dumnezeu, ce sfințenie aduc ele, dacă le împlinești cu adevărat, și cum acestea ne împlinesc cu totul, și de aceea el era absorbit de ideea de performanță.

El se compara cu Domnul în mod nesimțit și credea că, dacă mai află de la El câteva lucruri, o să fie și el „un om desăvârșit”. Pentru că așa fac tinerii mândri, când vin la oameni duhovnicești în vizită: vor să afle lucruri care să îi facă în câteva zile …„desăvârșiți”!

Nu le place să le spui că poruncile lui Dumnezeu sunt singurele care ne curățesc de patimi, ne luminează și ne desăvârșesc și că acelea stau mereu în fața lor și nu le împlinesc deloc!

Nu le place să le spui patimile lor și neștiințele lor inadmisibile de la o anumită vârstă!

Nu le place să le spui că nevoința zilnică înseamnă împlinirea noastră!

Pentru că ei cred, în înfumurarea lor, că tu, omul duhovnicesc, știi „o șmecherie” pe care ei nu o știu și, dacă le-o spui și lor, devin și ei „duhovnicești” și „nevoitori” ca tine. Devin și ei „celebri”.

Căci dacă tânărul ar fi împlinit cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, el s-ar fi simțit cu totul împlinit în viața lui, pentru că ar fi fost cu Dumnezeu. Nu ar mai fi cerut „mai mult” sau nu ar fi dorit „o desăvârșire rapidă”, pentru că ar fi știut că în viața duhovnicească toate vin la timpul lor.

Pentru că cei care sunt plini de slava lui Dumnezeu sunt cu Dumnezeu și ei nu vor „mai mult” de-atât, ci vor doar să se împlinească voia lui Dumnezeu întru ei în mod zilnic, în mod continuu. Așa cum vedem că trăiau Sfinții Simeon și Anna, care așteptau pe „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică pe Domnul.

Căci cel care împlinește poruncile lui Dumnezeu, acela Îl așteaptă în mod continuu pe Domnul. Așteaptă ca El să Se reveleze pe Sine în viața lui, să îi reveleze voia Lui cu el. Căci conținutul poruncilor Sale constă tocmai în cunoașterea directă, personală a lui Dumnezeu. Dacă le împlinești cu adevărat, dacă împlinești poruncile Lui cu adevărat, atunci El Se revelează pe Sine cu adevărat în mod conștient, în mod simțit duhovnicește în viața ta.

Dar dacă poruncile Lui nu Îl aduc pe El în viața ta, dacă ele nu te intimizează cu Sine, dacă ele nu te introduc în slava lui Dumnezeu, în care El să Se reveleze ție, nu împlinești deloc poruncile Lui. Ci doar crezi că le împlinești…așa cum făcea și tânărul din Evanghelie, care credea că „a terminat” poruncile și că are nevoie de „ceva mai mult” decât acelea care te introduc în intimitatea cu Dumnezeu.

Însă noi nu avem nevoie decât de poruncile Lui, ca să Îl cunoaștem pe El! Noi avem nevoie să intrăm în porunci, adică în viața cu Dumnezeu și, în comuniune cu El, să fim învățați de El cele ale Sale. Pentru că poruncile Lui sunt ușa spre El. Ușa duhovnicească ce ne introduce în intimitatea lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a vrut să îl scoată pe tânăr din mințirea de sine, din biografia romanțată creată în mod mincinos de mintea lui, El l-a pus față în față cu viața lui. Și i-a spus: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], du-te [ὕπαγε], vinde averile tale [πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα] și dă celor săraci [καὶ δὸς πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ] și vino, urmează-Mi Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ].

Iar Domnul, iubiții mei, i-a cerut cel mai ușor lucru tânărului! Pentru că un tânăr nu ajunge foarte bogat din munca sa, ci din averea primită de la părinții lui. Și de lucrurile pentru care nu ai trudit, te poți despărți foarte ușor. De aceea, a te despărți de averi și a-I urma lui Hristos atunci când ești tânăr e foarte ușor. Pentru că nu ai o viață a ta, o familie a ta și, dacă ai primit averi, ele nu ți-au pus capac, nu te-au făcut să fii un împătimit pentru ele.

Dar când Sfântul Matteos ne spune: „Și tânărul auzind cuvântul a plecat întristat [Ἀκούσας δὲ ὁ νεανίσκος τὸν λόγον ἀπῆλθεν λυπούμενος], căci era având averi multe [ἦν γὰρ ἔχων κτήματα πολλά]” [Mt. 19, 22, BYZ], ne vorbește despre ce grea patimă e alipirea de lucruri, de bunuri, de averile tale. Despre cât de nocivă e patima aceasta, care distruge și tânăr și bătrân.

Căci dacă te gândești la cel bătrân, care a strâns și a strâns și a furat și a făcut fărădelegi pentru averea lui și de aceea ține cu dinții de ea, îl crezi că patima e înrădăcinată adânc în el și îi e greu să se lepede de ea. Dar tânărul, care primește averi multe, când se împătimește așa de repede de ele? Te poți împătimi de averi la 10, la 15, la 20 de ani, când încă nu cunoști prea bine ce să faci cu ele sau le risipești pe toate mofturile?

Însă Domnul a scos în evidență alipirea de averi a tânărului, pentru ca să ne arate că tânărul nu avea nimic de-a face cu poruncile Sale. Căci primul lucru pe care îl învățăm atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu, când împlinim voia Lui, e că El este mai important decât orice altceva. Și, prin aceasta, începem să ne dezlipim de lucruri și de iubiri pătimașe. Dacă nu ne simțim tot mai liberi de lumea aceasta împlinind voia lui Dumnezeu, atunci suntem niște farsori. Așa cum era tânărul acesta, care pretindea că face voia lui Dumnezeu și că este un om religios!

Căci dacă ar fi făcut voia lui Dumnezeu, atunci nu ar fi fost alipit de averile sale. Și dacă ar fi dorit viața cu Dumnezeu, atunci el L-ar fi urmat numaidecât pe Domnul, ca toți ceilalți Apostoli ai Lui. Căci omul tânăr și credincios e un om entuziast, un om care dorește lucruri mari, desăvârșite. Și pe el e nevoie doar să îl chemi la voia lui Dumnezeu, că el imediat vine.

Dar când nu mai vine, atunci e semn că s-a prins în vreo patimă nenorocită. Și fie că e vorba de desfrânare sau de beție sau de droguri sau de delincvență sau de toate la un loc, tânărul rămâne în ele, în aceste patimi, dacă nimeni nu îl ajută să se vindece…

– Ce a făcut Domnul cu acest tânăr?

– I-a dat masca jos de pe față! L-a arătat așa cum era: un lăudăros și un împătimit pentru traiul bun. Se lăuda că împlinește poruncile lui Dumnezeu, dar nu le cunoștea interior, nu cunoștea consecințele lor dumnezeiești în viața omului și, când a fost chemat la viața evanghelică, la viața cu Dumnezeu, el a preferat averile sale. Și ori de câte ori preferăm altceva decât pe Dumnezeu, preferăm patimile noastre. Ne preferăm pe noi în locul Lui.

Și tocmai de aceea, pentru că ne preferăm patimile, „cu greu va intra cel bogat întru Împărăția cerurilor [δυσκόλως πλούσιος εἰσελεύσεται εἰς τὴν Βασιλείαν τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 19, 23, BYZ]. Cel bogat în patimi cu greu va intra în Împărăție, pentru că nu-l interesează Împărăția, nu face eforturi pentru Împărăție. Căci eforturile pentru Împărăție înseamnă tocmai să te curățești de patimi. Și dacă te curățești de patimi, atunci ți-e foarte ușor să renunți la averi, la obiceiuri păcătoase, la cinstiri false, la prietenii pătimașe.

Așa că Domnul nu a cerut un lucru greu tânărului, atunci când i-a cerut să renunțe la averile sale primite de la părinți. Dacă tânărul ar fi fost un tânăr, adică un om nepervertit, ar fi făcut asta imediat. Așa după cum, dacă copilul e copil, lui îi e foarte ușor să te creadă când îi spui ceva, pentru că el crede orice îi spui. Și dacă îl iei de mână și îi spui că îl duci să îi dai o înghețată, el merge imediat cu tine, pentru că nu cunoaște teama. Cunoaște teama doar cel care a avut de-a face cu răufăcători, doar cine a cunoscut faptul că oamenii pot face rele incalificabile. Tot la fel, cunoaște „valoarea” averilor pentru plăcere, doar cel care a început să înțeleagă câte plăceri se pot cumpăra cu bani.

De aceea, tânărul nostru nu era un om religios, ci un petrecăreț în inima lui. Pentru că el începuse să știe din plin câte plăceri se pot cumpăra cu bani…Și de aceea a zis să rămână cu plăcerile decât cu desăvârșirea duhovnicească.

Numai că, aidoma lui, face majoritatea oamenilor de azi!…Pentru că ei se gândesc la „binele” grosier, la „binele” de acum, și nu la viața cea duhovnicească. Și cei mai mulți oameni „se păstrează” pentru patimile lor și nu pentru Dumnezeu. Cei mai frumoși oameni fac bani din frumusețea lor exterioară, trecătoare, cât ține ea (și nu ține mult!), pe măsură ce se urâțesc interior din cale afară.

Așa după cum o tânără, pe Facebook, dedesubtul iconului ei, a scris: „Mai bine o diavoliță sexy decât o prefăcută bisericoasă”. Și da, tânăra arăta bine…dar numai pe afară! Pentru că și tânărul părea religios la nivel de limbaj, dar nu și la nivel de viață. Iar dacă nu vrei să fii o prefăcută, atunci poți să fii o Sfântă a lui Dumnezeu. Căci Sfinții sunt cu adevărat frumoși, atât pe afară, dar, cu precădere, pe dinăuntru. Pentru că frumusețea lor e slava lui Dumnezeu.

…În istorie, Sfinții nebuni pentru Hristos, cei care au mimat nebunia pentru ca să-I slujească în mod aspru lui Dumnezeu, au fost înțeleși foarte puțin. Doar câțiva din jurul lor i-au înțeles. Ceilalți i-au tratat ca pe niște nebuni veritabili.

Astăzi însă oricine poate fi considerat „nebun”, dacă interesele unora o cer. Decredibilizarea ta se poate face constant, dacă stai ca un nod în gât cuiva. Pentru că despre oricine se poate spune orice, adică se poate inventa orice acuză la adresa noastră.

Însă percepția publică asupra ta nu are nimic de-a face cu modul în care te vede Dumnezeu. Pentru că El ne vede așa după cum suntem noi și nu după cum spune unul sau altul că am fi. El ne vede cu totul adevărat, în mod deplin, în tot adevărul nostru, în comparație cu noi înșine, care ne putem vedea în mod deformat viața interioară. De aceea, dacă dorim să ne vedem așa cum suntem și să îi înțelegem și pe alții, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Să ne lumineze întunericul interior al patimilor noastre, pentru ca să ne vedem așa cum suntem. Căci mântuirea noastră este cu putință numai cu Dumnezeu [Mt. 19, 25-26]. Amin!


[1] Predică începută la ora 9. 56, în zi de marți, pe 14 august 2018. Soare, 24 de grade.

[2] A se vedea: https://incredibilia.ro/experimentul-rosenhan-pacienti-psihiatri/ și https://en.wikipedia.org/wiki/Rosenhan_experiment.

Predică la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu [15 august 2018]

Iubiții mei[1],

mormântul Născătoarei de Dumnezeu este în Ierusalim, în Valea Kidron [‎קִדְר֜וֹן] [Iirmiahu 31, 40, WTT], aflată la poalele Muntelui Măslinilor[2]. Și el este un mormânt gol, după cum se poate observa[3], precum este și cel al Fiului ei.

Mormantul gol al Maicii Domnului

Și mormântul ei este gol, pentru că nu conține trupul Maicii Domnului. Căci trupul celei Preacurate este în cer. Pentru că ea este vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și e pururea rugătoare pentru noi, păcătoșii.

Și moartea ei, din punct de vedere liturgic, este numită „adormirea [ἡ κοίμησις][4] Preasfintei Stăpânei noastre [τῆς Ὑπεραγίας Δεσποίνης ἡμῶν], a Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria [Θεοτόκου καὶ ἀειπαρθένου Μαρίας]”[5]. Pentru că a fost de scurtă durată. Căci la trei zile după înmormântarea ei, Sfinții Apostolii nu au mai găsit în mormânt preasfântul ei trup, pentru că fusese mutat la cer de Domnul[6].

Și la înmormântarea ei, potrivit Slujbei praznicului, au participat Puterile cerești și Sfinții Apostoli, cei aduși în mod minunat pe norii slavei celei dumnezeiești, dimpreună cu Sfântul Iacovos, fratele Domnului[7]. Însă în Slujba Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, din 3 octombrie, găsim o cântare în care ni se spune că la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu au participat și Sfinții Ierarhi Dionisios, Ieroteos și Timoteos, dimpreună cu Sfinții Apostoli[8]. Pe când în Slujba zilei de 4 octombrie, la pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Ieroteos, în ediția românească din 1929 există o cântare care nu apare în ediția grecească[9], care ne spune că: „de un chip aflându-te cu Apostolii, Ierotee, Domnul împreună cu aceștia te-a adus la îngroparea Preacuratei Sale Maici”[10]. Pe când, în Sinaxarul aceleiași ediții românești, găsim că Sfântul Ieroteos „a fost începătorul cântărilor la adormirea și îngroparea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în adunarea Sfinților Apostoli”[11].

Așa că, la înmormântarea Preacuratei Stăpâne, pe lângă Sfinții Apostoli, au participat și Sfinții Ierarhi Iacovos, Dionisios, Ieroteos și Timoteos.

Însă, pe când Sfinții doreau să o îngroape în mod evlavios pe Născătoarea de Dumnezeu, evreii căutau să-i ardă preacuratul ei trup…

Din scrierea Sfântului Ioannis Teologul despre adormirea Preacuratei Stăpâne și despre mutarea ei cu trupul la cer, aflăm că Domnul a trimis un mare Înger la Maica Sa, ca să-i vestească adormirea ei, și că el i-a adus o stâlpare de palmier din Paradis[12]. Și Îngerul i-a vestit faptul că adormirea ei se va petrece peste 3 zile și că vor veni la ea Apostolii Domnului[13].

Cu stâlparea primită de la Înger, Maica lui Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Măslinilor. Și atunci, pomii și-au plecat capetele lor și au cinstit stâlparea de palmier din mâna ei[14]. Îngerul îi făgăduiește că o va învia a 4-a zi de la adormirea ei și că o va muta în Paradis[15]. Iar când va veni să ia sufletul ei, el va fi împreună cu Puterile cerești, care vor cânta înaintea ei[16].

Când Născătoarea de Dumnezeu a intrat în casa ei, casa s-a cutremurat de slava stâlpării din Paradis. Și ea a intrat în cămara ei și s-a spălat, apoi s-a îmbrăcat, binecuvântându-L pe Fiul ei și rugându-I-se Lui[17]. După rugăciune, Maica lui Dumnezeu și-a trimis slujitoarea casei la rudeniile și la cunoscuții ei, ca să îi cheme la sine. Și când aceștia au venit, ea le-a prevestit faptul că a doua zi va adormi și le-a cerut ca două zile și două nopți să rămână lângă trupul ei, adică timp de 3 zile, fiecare cu un luminător frumos în mână[18]. Și ei au ascultat-o și așa au făcut!

Dimpreună cu cei mai apropiați ai ei, Născătoarea de Dumnezeu s-a rugat[19], apoi au vorbit „unul cu altul despre lucrările cele mari ale lui Dumnezeu [și despre] semnele și minunile pe care El le-a lucrat prin Maica Sa”[20]. Și când Preacurata Stăpână și-a terminat rugăciunea, atunci, deodată, Sfântul Ioannis Teologul a venit la ea pe norul slavei celei dumnezeiești. Și el intrând în casă, Maica lui Dumnezeu s-a tulburat și a început să plângă la vederea sa, după care i-a vorbit Sfântului Ioannis[21]. Și i-a spus că a doua zi ea va adormi, după care i-a cerut ca să vegheze asupra trupului ei și să-l îngroape în mormânt. Să îi păzească trupul, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, de mai marii preoților evreiești[22]. Căci Maica lui Dumnezeu auzise planul lor mârșav, care era acesta: „Când vom afla trupul ei, noi vom face ca să fie ars, fiindcă din ea a ieșit Înșelătorul”[23]. Pentru că „Înșelătorul” Îl numeau evreii necredincioși pe Domnul și nu Mântuitorul nostru, al tuturor!

Și Sfântul Ioannis a dorit atunci să moară în locul Maicii lui Dumnezeu, umplându-se de lacrimi la aflarea acestei vești. Însă ea l-a luat cu sine pe Sfântul Ioannis și a pus mulțimea să cânte psalmi. Și în cămara ei de rugăciune, Maica lui Dumnezeu i-a spus lui rugăciunea pe care Îngerul i-a dat-o ei[24]. După care i-a dat o sfântă carte, în care i-a spus că în ea este taina. Căci, „pe când El avea 5 ani, Învățătorul a descoperit toate lucrurile creației și El ți le-a pus ție și celor 12 în aceasta”[25].

După care Maica lui Dumnezeu i-a arătat Sfântului Ioannis Teologul veșmintele ei de îngropare și tot ce trebuie să se facă pentru trupul ei. Și i-a spus Sfântului Ioannis, ca, la adormirea ei, cele două tunici pregătite de ea să fie date la două văduve anume[26]. După care Născătoarea de Dumnezeu i-a dat stâlparea primită de la Înger Sfântului Ioannis, pentru ca el să o poarte înaintea ei la îngropare.

Și atunci au venit, ca un tunet, pe norii slavei celei dumnezeiești, și ceilalți Sfinți Apostoli ai Domnului, fiind 11 la număr[27]. Adică în afara Sfântului Tomas.

Primul venit a fost Sfântul Petros, apoi Sfântul Pavlos. Și Sfinții Apostoli s-au îmbrățișat unul pe altul, privindu-se cu bucurie unul pe altul și minunându-se de modul cum au fost adunați împreună în același loc. Căci toți s-au aflat deodată la ușa casei Maicii Domnului. Și și-au propus să se roage împreună, pentru ca să înțeleagă motivul pentru care au fost adunați la un loc de Dumnezeu. Rugăciunea a făcut-o Sfântul Apostol Petros[28] și ea a fost aceasta:

„Doamne Dumnezeule, Cel care șezi pe carul Heruvimilor, Care șezi în cele înalte și privești asupra celor smeriți, Care locuiești în lumina cea neapropiată, în veșnica odihnă, [în] taina cea ascunsă în care mântuitoarea Cruce a fost descoperită! Noi facem același lucru când ne ridicăm mâinile noastre în chipul Crucii Tale, astfel încât, prin recunoașterea acesteia, noi vom primi odihnă. Căci Tu ești odihna pentru mădularele cele obosite, Tu dezlegi ostenelile cele grele, Tu ești Cel care descoperi comorile cele ascunse, Tu ai sădit bunătatea Ta în noi. Căci cine dintre dumnezei este la fel de milostiv ca Tatăl Tău? Iar Tu să nu-Ți îndepărtezi bunăvoința Ta de la noi! [Căci] cine este la fel de milostiv ca Tine? Doar Tatăl Tău este foarte milostiv[, asemenea Ție], fiindcă El îi mântuie de rău pe cei care nădăjduiesc în El.

Voia Ta a biruit toată dorința. Credința Ta a zdrobit minciuna. Frumusețea Ta a învins drăgălășenia. Umilința Ta a scos afară orice înfumurare. Tu ești Cel singur viu și Cel care ai învins moartea, [ești] odihna noastră care a dezrădăcinat moartea [și ne dai nouă] slava milei Tale, pe care ai trimis-o de la Duhul Tatălui Adevărului. Emmanuile, Emmanuile, Maranata [Μαραναθα][29]/ vino, Doamne, de acum [și] până în vecii vecilor! Amin”[30].

Și când au spus Amin, Sfinții Petros și Andreas s-au îmbrățișat unul pe altul, iar Sfântul Ioannis, în mijlocul lor fiind, a cerut binecuvântare de la toți. Și toți s-au îmbrățișat unul pe altul. Și Sfinții Petros și Andreas l-au întrebat pe Sfântul Ioannis cum de a ajuns aici și de câte zile este aici. Iar Sfântul Ioannis le-a răspuns că era în cetatea Sardis [Σάρδεις][31], dimpreună cu 28 de ucenici care crezuseră în Domnul și că a fost ridicat de un nor din mijlocul lor și adus aici. Iar de la Maica lui Dumnezeu a aflat că a fost adus pentru îngroparea ei[32].

Iar când Apostolii au intrat în casa ei, au numit-o pe Născătoarea de Dumnezeu „Maica tuturor celor mântuiți”[33].

Și ea s-a bucurat văzându-i și a vorbit cu ei și L-a binecuvântat pe Fiul ei, numindu-L „Marele Heruvim al Luminii”[34]. Și I-a mulțumit Fiului ei, pentru că Domnul Și-a împlinit făgăduința față de ea, aceea că „Eu voi trimite toți Apostolii la tine, când tu vei ieși din trup”[35]. Când vei adormi…

Și Maica lui Dumnezeu le-a arătat și celorlalți Sfinți Apostoli veșmintele ei de îngropare[36]. După care Sfântul Petros a predicat tuturor celor prezenți[37].

La răsăritul soarelui, în ziua adormirii sale, Preacurata Stăpână s-a rugat afară, după care a intrat în casă și s-a întins pe pat. Și Sfântul Petros sta la capul ei, iar Sfântul Ioannis la picioarele sale, iar ceilalți Sfinți Apostoli erau împrejurul patului.

Iar la ceasul al treilea din zi s-a făcut un tunet mare și a început să se simtă o mireasmă dulce-mirositoare, încât toată lumea a adormit din cauza dulceții prea mari a miresmei, în afară de 3 fecioare[38]. Căci Domnul le-a făcut să rămână treze pe aceste 3 fecioare, pentru ca ele să dea mărturie despre adormirea Preasfintei Maicii Sale. Și, de îndată, Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe norii slavei Sale, dimpreună cu o mulțime nenumărată de Sfinți Îngeri, și a intrat în cămara Maicii Sale, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, pe când ceilalți Îngeri cântau imne în afara cămării Stăpânei noastre. Și Domnul Și-a îmbrățișat Apostolii, acolo, lângă patul Maicii Sale! După care ea L-a binecuvântat pe Fiul ei[39], spunându-I:

„Te binecuvintez pe Tine, pentru că ai făcut ceea ce ai făgăduit și nu ai întristat duhul meu! Mi-ai făgăduit că Tu nu vei îngădui Îngerilor să vină la sufletul meu, ci că Tu vei veni la el. Și aceasta s-a petrecut cu mine, Doamne, după cuvântul Tău! Cine sunt eu, cea smerită, că am fost găsită vrednică de o astfel de slavă?”[40]. Și după aceste cuvinte, Născătoarea de Dumnezeu și-a sfârșit viața ei cea pământească, zâmbind cu fața ei spre Domnul. Pentru că El a îmbrățișat-o pe Maica Sa și a luat sufletul ei și l-a pus în mâinile Arhanghelului Mihail[41], „înfășurându-l în învelișuri strălucitoare indescriptibile”[42], adică în slava Lui cea dumnezeiască.

Căci moartea e luarea sufletului nostru din trup, despărțirea lui de trupul nostru, care rămâne fără viață. Însă, dacă sufletul nostru e plin aici de slava lui Dumnezeu, atunci trupul nostru va rămâne după moarte plin de har, după cum și sufletul nostru va pleca le cer în slava lui Dumnezeu. Și Sfintele Moaște de pe pământ atestă sfințenia sufletului din ceruri.

Iar Sfinții Apostoli au fost martorii adormirii Preacuratei Stăpâne! Căci ei au văzut în mod mistic, în slava lui Dumnezeu, cum Domnul a dat sufletul Maicii Sale în mâinile Arhanghelului Mihail. Și au văzut sufletul ei sub forma desăvârșită a chipului uman, dar de 7 ori mai alb decât soarele[43].

Iar Domnul i-a spus Sfântului Petros să păzească cu sârguință trupul Maicii Sale, care este locuința Lui, să iasă în stânga cetății și acolo va găsi un mormânt nou, în care va îngropa trupul ei și să rămână acolo, la mormânt, până El îi va vorbi[44]. Și când Domnul a spus acestea lui Petros, în mod minunat trupul Maicii Sale a vorbit și a spus: „Pomenește-mă, Împăratul slavei! Pomenește-mă, căci eu sunt făptura Ta! Pomenește-mă, că am păzit comoara pe care mi-ai încredințat-o mie!”. Și atunci Domnul a spus trupului Maicii Sale: „Nu te voi părăsi, mărgăritarul Meu, comoara [Mea] cea nestricată! În niciun caz nu voi părăsi comoara, care a fost pecetluită până a fost cercetată”. Și după ce a spus acestea, Domnul S-a înălțat la ceruri de îndată[45].

Ce au făcut Sfinții Apostoli după ce au rămas cu trupul Maicii Domnului pe pat? Au fost mereu atenți la el! Așa după cum le spusese Domnul. Atenți la trupul ei. Iar cele trei fecioare s-au apropiat de trupul Maicii Domnului și l-au pus pe un catafalc. Iar când Sfinții Apostoli au ridicat catafalcul, Sfântul Petros a luat stâlparea din Paradis și a încununat catafalcul cu ea, el cântând Ps. 113, conform LXX[46].

Iar Domnul și Îngerii Săi erau în norii slavei Sale, Îngerii cântând în mod nevăzut imne înaintea catafalcului, dar de la distanță. Cineva a auzit numai sunet de mulțime multă, astfel că a dat de veste și tot Ierusalimul a ieșit să vadă ce se petrece. Iar când marii preoți evreiești au auzit strigătul și sunetul imnelor, ei s-au tulburat și au întrebat ce este. Și li s-a spus că „Maria a ieșit din trup, iar Apostolii s-au adunat împrejurul ei, cântând imne”[47].

Și ce au făcut atunci marii preoți ai lui Israil? S-au satanizat! Pentru că Sfântul Ioannis Teologul ne spune aici: „și numaidecât Satanas a intrat întru ei [and immediately Satan entered into them], zicând [saying]: «Să ne ridicăm și să ieșim [Let us get up and go out], și să-i ucidem pe ei [and kill them] și să ardem trupul care L-a purtat pe Acel Amăgitor [and burn the body that bore That Deceiver]!»[48].

Și ei au ieșit cu arme și cu scuturi ca să îi ucidă pe cei care duceau trupul Maicii Domnului spre mormânt…

Însă Domnul nu a îngăduit aceasta! Pentru că numaidecât Îngeri nevăzuți i-au lovit cu orbire și ei și-au zdrobit capetele de ziduri, căci nu mai vedeau pe unde merg.

Numai unul dintre ei, cu îngăduința lui Dumnezeu, a văzut ceea ce se petrecea. A văzut cum Sfinții Apostoli purtau catafalcul cel încoronat și cum cântau imne.

De aceea, înfuriat, a zis: „Iată, locuința Jefuitorului poporului nostru [Behold, the dwelling place of the Despoiler of our people], ce slavă primește ea astăzi [what glory she receives today]!”[49].

Și, în furia lui, acesta a venit spre catafalc și dorea să îl răstoarne și l-a apucat de unde era stâlparea cea din Paradis. Dar, numaidecât, a rămas cu mâinile agățate de catafalc, fiindu-i tăiate brațele sale[50].

– Cine i le-a tăiat?

– Îngerul Domnului!

De aceea, omul imediat a început să strige și să se roage de Apostoli.

Și cel care era în chinuri a început să spună amănunte foarte interesante. Mai întâi de toate că el a fost al 3-lea dintre cei care l-au ispitit pe Petros și l-au făcut să se lepede de Domnul. Și când Sfântul Petros i-a cerut să creadă în Domnul, Iefonias [Ἰεφονίας][51] a spus că el știe că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu[52]. Pentru că poporul lui Israil L-a omorât pe Hristos, știind că El este Fiul lui Dumnezeu[53]. La care mărturie Sfântul Petros i-a spus: „Dacă acum crezi cu toată inima ta, mergi și sărută trupul Mariei, zicând: «Eu cred, o, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Maică curată, în Cel născut din tine, [în] Domnul și Dumnezeul nostru!»”[54].

Iar Iefonias, care era mare preot al lui Israil, și căruia Îngerul Domnului îi tăiase mâinile, și-a înălțat glasul în limba ebraică și, plângând, a binecuvântat-o pe Preacurata Stăpână timp de trei ceasuri. Și el nu a lăsat pe nimeni să se atingă de cataflacul ei, aducând mărturii din Sfânta Scriptură că Născătoarea de Dumnezeu este templul lui Dumnezeu și ușa cerului, Sfinții Apostoli auzind lucruri mari și minunate de la el[55].

De aceea, văzând convertirea lui cea profundă, Sfântul Petros l-a trimis să-și ia mâinile înapoi. Și el a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și al Mariei, porumbița cea curată, cea ascunsă în bunătatea Sa, să mi se lipească mâinile la loc fără cusur!”. Și imediat el s-a vindecat!

După care Sfântul Petros i-a dat stâlparea din Paradis și l-a trimis în cetate, ca să îi vindece de orbire pe toți cei care vor crede în minunea vindecării lui. Și Iefonias a ascultat și a adus multă roadă! Căci atunci când s-a întors la Sfântul Petros, el a adus o mare mulțime de oameni la dreapta credință[56].

Sfinții Apostoli și-au continuat drumul, au înmormântat trupul Maicii Domnului și au stat de pază la mormânt[57].

Din cap. al 45-lea al scrierii de față, noi aflăm un alt amănunt important: și anume că Sfântul Pavlos, la acea dată, era încă la începutul vieții sale în Hristos[58]. Și lor, celor adunați la mormântul Maicii Domnului, li S-a arătat Domnul, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, și au văzut mii de Îngeri lăudând înaintea Domnului. Și Domnul i-a poruncit lui Mihail să ia trupul Maicii Sale și să-l ducă în Paradis. Și el a fost dus sub Pomul vieții. Și Mihail a adus și sufletul ei și l-a pus în propriul ei trup. După care Domnul Și-a întors Apostolii la locurile de unde i-a adus, pentru a lucra pentru mântuirea lumii[59]. Și astfel, cele 48 de capitole ale scrierii se termină aici.

În Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara [De transitu Beatae Mariae Virginis], Îngerul Domnului i-a vestit adormirea ei cu 3 zile înainte[60], iar cele 3 fecioare care nu au adormit se numeau Șifrah [‎שִׁפְרָ֔ה] [Șemot 1, 15, WTT], Abigail [אֲבִיגָיִל][61] și Zaël (numele ei latinizat)[62]. Cei aduși de norii slavei dumnezeiești au fost Ioannis și Iacovos, fratele său, Petros și Pavlos, Andreas, Filippos, Lucas, Barnabas, Bartolomeos, Matteos, Mattias, Simon Cananitis, Iudas și fratele său, Nicodimos și Maximianos, dimpreună cu mulți alții[63].

Preacurata Stăpână a adormit la ceasul al 3-lea din zi, într-o zi de duminică [die dominica hora tertia][64]. Informație din cap. al 11-lea al scrierii. Pentru ca în cap. al 13-lea să se vorbească despre intrarea lui Satanas în evrei, care au plănuit să ardă trupul Maicii Domnului. Însă au fost loviți cu orbire și nu și-au putut duce planul la îndeplinire[65].

Cel care a îndrăznit să se atingă de catafalcul Stăpânei noastre se numește aici Ruben[66][רְאוּבֵן‎][67]. Și el a crezut în Hristos și s-a făcut creștin[68].

Sfinții Apostoli au pus cu mare cinste [cum magno honore] în mormânt trupul Maicii Domnului, plângând și cântând înaintea lui cu dragoste și cu dulceață [amore et dulcedine][69]. Iar Sfântul Tomas a fost martorul urcării trupului Maicii Domnului la cer, moment în care i-a aruncat brâul [cingulum] cu care ea se încingea[70].

Și brâul Maicii Domnului a ajuns până la noi, cei de azi, ca o mare binecuvântare, păstrându-se într-o Mănăstire de Maici din Grecia, care e numită Μονή Παναγίας Kάτω Ξενιάς [Mănăstirea Preasfintei Cea străină de Jos][71]! El a fost adus de mai multe ori în România și arată astfel[72]:

Braul Maicii Domnului

Sfântul Modestos, Patriarhul Ierusalimului, în encomionul[73] său la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, ne spune că trupul Pururea Fecioarei Maria nu a cunoscut stricăciunea atunci când a fost pus în mormânt[74].

Sfântul Andreas, Arhiepiscopul Cretei, în Predica a 12-a, o predică la praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu[75], amintește de mărturia Sfântului Dionisios Areopagitul cum că a participat la îngroparea Maicii Domnului, alături de alți Sfinți[76].

A 13-a Predică a Sfântului Andreas Criteanul e închinată tot praznicului de azi[77], cât și a 14-a[78]. Și în ambele predici Născătoarea de Dumnezeu e numită Împărăteasă a noastră[79].

Sfântul Ioannis Damaschinos, în encomionul său la acest praznic[80], o numește Stăpână a noastră[81]. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu e Împărăteasa și Doamna noastră care locuiește în cer[82]. În a doua sa Predică la acest praznic[83], Sfântul Ioannis ne mărturisește faptul că Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile Fiului ei[84].

După care, în cap. al 18-lea al predicii, Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Îngeri au cântat trei zile imne la mormântul Maicii Domnului, după care au încetat. Și atunci a venit și Sfântul Tomas[85].

Și Sfântul Ioannis Damaschinos atestă aici prezența Sfinților Ierarhi Timoteos, Dionisios și Ieroteos la înmormântarea Maicii Domnului, pentru că citează și el mărturia Sfântului Dionisios Areopagitis[86].

În a 3-a Predică a Sfântului Ioannis Damaschinos la acest praznic[87], el ne spune că mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem [Ἐδὲμ][88] pentru noi. Căci „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ]” [Fac. 2, 8, LXX], iar mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem pentru noi, pentru că ea este Paradisul bucuriei noastre.

Sfântul Ghermanos, Patriarhul Constantinopolului, în prima sa Predică la praznicul de azi[89], folosește pentru Stăpâna noastră sintagma „Preasfânta Maică a lui Dumnezeu”[90], dar și pe cea de „Maică a Vieții”[91]. În a doua sa Predică[92], o numește Παρθενομῆτορ [Fecioară-Maică][93], pe când în a 3-a[94], Sfântul Ghermanos subliniază mutarea ei cu trupul la cer[95].

Însă în niciuna din predicile patristice pe care le-am citat nu găsim amănuntele istorice bogate oferite de primele două texte sursă ale praznicului, pe care le-am discutat în predica de azi pentru prima oară.

Căci Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul, despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer) și Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara sunt considerate azi de diverși teologi drept sursele teologice ale praznicului de azi al Bisericii. Însă, în același timp, mulți dintre teologii lumii consideră că aceste două texte sunt „apocrife”, adică „false” și le tratează ca atare. Numai că Biserica nu ia aminte la diversele contestări ale surselor ei teologice, ci stă înrădăcinată în teologia ei.

De aceea, noi prăznuim azi adormirea Născătoarei de Dumnezeu, dar suntem încredințați de faptul că ea e vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și că se roagă neîncetat pentru noi. Pentru că avem mărturiile diverse ale Sfinților lui Dumnezeu, în care Maica lui Dumnezeu li s-a arătat ca vie și mereu atentă la viața noastră.

Fapt pentru care, în Acatistul Adormirii Maicii Domnului, noi o considerăm pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă[96], nu ne uită pe noi. Iar dacă avem o relație vie cu Născătoarea de Dumnezeu, una plină de evlavie și de iubire față de persoana sa, atunci știm din destul grija ei și ajutorul ei maternal față de noi. Pentru că Maica lui Dumnezeu ne ajută în cele mai diverse situații într-un mod atât de duios, atât de cald, atât de iubitor, atât de maternal.

Ea se comportă ca o Maică față de noi, dacă noi trăim ca niște fii duhovnicești ai ei. Și dacă suntem fiii duhovnicești ai Maicii Domnului, pe care aceasta i-a învățat evlavia și dreapta închinare în fața lui Dumnezeu, atunci suntem fericiți. Pentru că fericirea reală o trăiești numai atunci când Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat.

– Și ce înseamnă să Îi slujești Lui cu adevărat?

– Înseamnă să te simți mereu, în tot ceea ce faci, robul lui Dumnezeu! Așa cum și-a trăit toată viața sa Maica lui Dumnezeu, care s-a considerat pe sine „roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου]” [Lc. 1, 38, BYZ].

Pentru că robul cel adevărat își știe întotdeauna statutul în fața Stăpânului său. El știe că îi aparține cu totul Stăpânului său și că tot lucrul cel bun pe care îl face, îl face numai împreună cu Stăpânul său.

De aceea, a ne lucra mântuirea sau a ne nevoi pentru mântuirea noastră în smerenie înseamnă a ne nevoi cu conștiința că suntem robii lui Dumnezeu. Și că orice facem noi, facem cu Dumnezeu și pentru El. Și când trăim cu Dumnezeu și pentru El, trăim și pentru semenii noștri, căci slujirea Lui implică și slujirea aproapelui nostru.

Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne vrea pe toți la Sine, printr-o continuă răstignire interioară a voii noastre, pentru a face voia Lui. Și orice nevoință, ca postul care astăzi s-a încheiat, e o răstignire interioară a noastră.

De aceea, vom merge spre casele noastre cu bucurie, cu bucuria ascetică a postului și a praznicului pe care astăzi l-am trăit, ca să ne bucurăm în familia și în comunitatea noastră!

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua patronimică! Preacurata Stăpână să ne miluiască pe noi toți cu preasfintele ei rugăciuni și să ne bucure mereu prin ajutorul său cel pururea folositor! Amin.


[1] Începută la ora 17. 25, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 31 de grade.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_the_Virgin_Mary.

[3] Fotografia cu mormântul Maicii Domnului am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9b/4972-20080122-0741UTC–jerusalem-mary-sarcophagus.jpg.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx și Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 170-171.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[8] Cântarea începe astfel: „Ἐν τῇ σεπτῇ κοιμήσει σου, Παναγία Παρθένε, παρῆν ὁ Διονύσιος, σὺν τῷ Ἱεροθέῳ, καὶ Τιμοθέῳ τῷ θείῳ, ἅμα τοῖς, Ἀποστόλοις…”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct03.html.

[9] A se vedea: http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct04.html.

[10] Mineiul pe luna octombrie, ed. BOR 1929, p. 55. Am actualizat textul citat.

[11] Idem, p. 60. Și aici am actualizat textul citat.

[12] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, in col. Oxford Early Christian Studies, Pub. Oxford University Press, London, 2006, p. 351. Textul tradus în engleză e conform manuscrisului Vatican grec 1982. Potrivit Idem, p. 351, n. 1.

Iar în engleză el poartă titlul: „Narrative by St John, the Theologian and Evangelist [Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul], concerning the Dormition of the All-Holy Theotokos [despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu] and How the Undefiled Mother of Our Lord Was Translated [și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer)]”, cf. Idem, p. 351.

[13] Idem, p. 352. [14] Idem, p. 354. [15] Idem, p. 355. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 356-357. [18] Idem, p. 358. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 358-359. [22] Idem, p. 359. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 359-360. [25] Idem, p. 360. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 360-361.

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maranatha.

[30] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 361-362.

[31] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sardes.

[32] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 362.

[33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 363. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 363-364. [38] Idem, p. 364. [39] Idem, p. 364-365. [40] Idem, p. 365. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 365 și Idem, p. 365, n. 39. [44] Idem, p. 366. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 366 și Idem, p. 366, n. 42. [47] Idem, p. 366. [48] Ibidem. [49] Idem, p. 366-367. [50] Idem, p. 367.

[51] Iohannis, Liber de Dormitione Mariae, în Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, Ed. Herm. Mendelssohn, Lipsiae, 1866, p. 110.

[52] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 367.

[53] Ibidem. [54] Idem, p. 367-368. [55] Idem, p. 368. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 369.

[60] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 114.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Abigail.

[62] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 115.

[63] Idem, p. 116. [64] Idem, p. 117. [65] Idem, p. 118. [66] Ibidem.

[67] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Reuben_(son_of_Jacob).

[68] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 119.

[69] Ibidem. [70] Idem, p. 121.

[71] Cf. https://www.pemptousia.gr/2016/07/stin-iera-moni-panagias-kato-xenias/ și https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/manastirea-kato-xenia-grecia.

[72] Am preluat fotografia de aici: http://parohiamaiacatargi.ro/files/2017/05/20170517_175531643.jpg.

[73] Cuvântarea de laudă. Editată în PG 86, col. 3277-3312.

[74] PG 86, col. 3293.

[75] Publicată în PG 97, col. 1045-1072.

[76] PG 97, col. 1061. În traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae: „căci și noi [adică el, Sfântul Dionisios Areopagitul], [după] cum știi [se referă la Sfântul Timoteos, căruia îi scria], și el [Sfântul Ieroteos, despre care îi vorbea], și mulți din Sfinții noștri frați ne-am unit în înțelegerea trupului de viață începător și de Dumnezeu încăpător [al Născătoarei de Dumnezeu], ba a fost în aceasta și Iacovos, fratele Domnului, și Petros”, cf. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 145. Am actualizat textul citat.

[77] Publicată în PG 97, col. 1071-1090.

[78] Publicată în PG 97, col. 1089-1110.

[79] PG 97, col. 1088, 1104.

[80] Publicat în PG 96, col. 699-722.

[81] PG 96, col. 701. [82] PG 96, col. 720.

[83] Publicată în PG 96, col. 721-754.

[84] PG 96, col. 736. [85] PG 96, col. 749. [86] Ibidem.

[87] Publicată în PG 96, col. 753-762.

[88] PG 96, col. 756.

[89] Publicată în PG 98, col. 339-348.

[90] PG 98, col. 344. [91] Ibidem.

[92] Publicată în PG 98, col. 347-358.

[93] PG 98, col. 349.

[94] Publicată în PG 98, col. 359-372.

[95] PG 98, col. 369-372.

[96] Cf. https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-adormirii-maicii-domnului.

Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în fața milostivirii lui Dumnezeu și a îndelungii Lui răbdări față de noi, fiecare dintre noi suntem un datornic [ὀφειλέτην]. Pentru că noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu: Lui îi datorăm viața, averea și mântuirea noastră. Din acest motiv, relația noastră cu Dumnezeu este relația dintre Stăpânul tuturor și robii Săi. Căci noi suntem robii Lui, pentru că El ne-a răscumpărat din mâna demonilor prin Botez și a sădit în noi viața Lui în dar.

Pentru că noi nu I-am dat Lui nimic ca să ne scape din robia amară a demonilor, dar El ne-a dat nouă tot ceea ce suntem și avem. Căci ființa și existența noastră umană sunt darurile Sale ontologice pentru noi, sunt darurile Lui constitutive, care ne-au constituit ontologic, dar, în același timp, tot daruri ale Sale sunt cele pe care le-am primit în viața aceasta și, în primul rând, mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica slavei Sale tocmai pentru că El, Fiul Tatălui, S-a întrupat și a pătimit și a înviat pentru noi și pentru mântuirea noastră, transfigurându-Și umanitatea Sa și îndumnezeind-o deplin și înălțând-o de-a dreapta Tatălui, ca prin ea să ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică.

Tot ceea ce El a făcut în locul nostru a făcut pentru noi, pentru mântuirea și sfințirea noastră. Căci nimeni, în afara Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, nu putea să ducă războiul îndumnezeirii în interiorul umanității sale și să se facă izvor de viață veșnică pentru toți oamenii. Dar când Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, asumându-Și în mod deplin și pentru veșnicie umanitatea Sa în persoana Sa dumnezeiască, El a actualizat cu adevărat și a desăvârșit firea umană asumată și prin aceasta a făcut-o izvor de viață veșnică pentru toți oamenii credincioși, adică pentru toți cei care vor crede în Dumnezeul treimic și se vor uni duhovnicește, prin slava Lui, cu El.

De aceea, noi suntem datornicii lui Dumnezeu cu totul, dar cărora El ne cere să avem milă față de cei împreună-datornici cu noi față de El, adică cu semenii noștri. Lucru pe care Domnul ni l-a predat în rugăciune, atunci când ne-a spus: „Și ne iartă nouă datoriile noastre [Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν], precum și noi iertăm datornicilor noștri [ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν]!” [Mt. 6, 12, BYZ].

Însă, pentru că datoriile [τὰ ὀφειλήματα] sunt traduse în ediția sinodală prin greșeli, iar datornicii devin, la rândul lor, greșiții noștri, credincioșii nu fac legătura între această cerere din rugăciune și parabola datornicului nemilostiv [Mt. 18, 22-35] de azi. Însă Domnul și în rugăciunea Sa, cât și în parabola de azi folosește același termen fundamental: pe cel de datornic. Căci dacă avem datorii față de Dumnezeu, atunci suntem datornici față de El. Și dacă, la rândul nostru, ca oameni, avem și noi datornicii noștri, atunci trebuie să fim iertători față de ei, după cum El este față de noi toți.

Numai că noțiunea de datornic din Evanghelie nu e una bancară, ci una soteriologică. Pentru că parabola de azi e despre mântuirea noastră, despre cum să ne facem proprii Împărăției lui Dumnezeu. Atâta timp cât Sfântul Matteos ne spune că „s-a asemănat Împărăția cerurilor omului împărat [ὡμοιώθη ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ], care a voit să se socotească [în] cuvânt cu robii săi [ὃς ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ].

Însă Omul Împărat, adică Hristos Dumnezeu, Se socotește cu noi în cuvânt în fiecare clipă! Pentru  că El ne cere permanent să facem decontul vieții noastre. Ne cere să ne justificăm mereu faptele, gesturile, cuvintele, privirile, atitudinile interioare. Ne cere să-I spunem deschis ce facem cu noi, cu viața noastră și cu relațiile pe care le avem în societate. Și noi ne găsim, de fiecare dată, cu totul datornici înaintea Lui, adică fiind și simțindu-ne mult păcătoși înaintea Sa. De aceea mărturisim cu toată ființa noastră: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea/ totdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX].

Pentru că avem conștiința acută a păcătoșeniei noastre, tocmai pentru că ne analizăm continuu interior viața noastră. Ne-o analizăm în mod tăios, ne notăm păcatele făcute și le spovedim. Nu le trecem cu vederea! Nu le minimalizăm! Căci păcatele minimalizate erodează conștiința de sine, o deformează. Păcatele ascunse și nespovedite, păcatele pentru care nu suferim se transformă în nesimțire interioară a lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Ele ne orbesc sufletul, ne fac să nu mai vedem în mod autentic lumea din jurul nostru și pe noi înșine și nici să avem o atitudine reală, adică una umilă, înaintea lui Dumnezeu.

Și când nu mai ți-e frică de Dumnezeu, când nu te mai simți rob al Lui și împreună-rob al Lui cu tot omul, când nu Îi mai dai răspuns zilnic pentru toate cele ale tale, atunci trăiești o viață relaxată potrivnică lui Dumnezeu și anacronică cu statutul tău de rob.

Pentru că în Mt. 18, 24-27 se vorbește despre statutul nostru de robi ai lui Dumnezeu și despre cum Se raportează El la noi, dacă noi Îi cerem să fie milostiv cu noi. Adică despre ce e bine să facem: să stăm în relație de supunere continuă față de Dumnezeu. Pentru că aceasta e normalitatea noastră, adică statutul nostru de robi ai Lui. Însă în Mt. 18, 28-30 e vorba despre nefirescul vieții noastre. Despre lipsa noastră de milă față de cei împreună robi cu noi.

Căci noi suntem „datornicul zecilor de mii de talanți [ὀφειλέτης μυρίων ταλάντων]” [Mat. 18, 24, BYZ] față de Dumnezeu, adică datornicii unei datorii nesfârșite, incomensurabile față de El! Pentru că așa e datoria mântuirii noastre: incomensurabilă. Pentru că Domnul nu a spus μυρίος ταλάντων [zece mii de talanți], ci a folosit G. pl. μυρίων [al zecilor de mii]. Și pe aceste zeci de mii nesfârșite le-a pus în contrast cu cei ἑκατὸν δηνάρια [100 de dinari] [Mt. 18, 28].

Pentru că întotdeauna e o nimica toată ceea ce noi iertăm confraților noștri, în comparație cu ceea ce El ne iartă nouă. Și contrastul acesta imens între nesfârșit și 100 e menit ca să ne umple întotdeauna de rușine. Pentru că noi îi iertăm pe cei împreună robi cu noi. Noi toți suntem în aceeași situație: de oameni păcătoși, de oameni care avem nevoie de mila lui Dumnezeu și pe care o primim din plin.

De aceea, dacă știm să cădem și să I ne închinăm Lui și să-I zicem Domnului: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ], și ne bucurăm de mila Lui [Mt. 18, 27] nu o dată, ci de mii de ori, cum nu știm să avem milă față de unul asemenea nouă? Ce fel de inimă avem noi, dacă nu ne-a pătruns deloc mila Lui?!! Ce fel de compătimire avem noi, dacă compătimirea Lui continuă nu ne-a învățat nimic?!!!

Însă noi ne comportăm samavolnic cu cei asemenea nouă. Noi uităm că am fost iertați de datoria noastră – de care am fost iertați nu pentru că meritam, ci din marea Lui milă față de noi [Mt. 18, 27] –, și de aceea ne descărcăm ifosele „superiorității” noastre închipuite pe cei împreună-robi cu noi [Mt. 18, 28]. Dar cei care sunt împreună-robi cu noi sunt părtași la aceeași mântuire cu noi. Ba, mai mult, mântuirea noastră ține de mântuirea lor și mântuirea lor ține de mântuirea noastră. Căci noi cerem ca Domnul să ne ierte, după cum și noi iertăm. Să ne ierte pe măsura conștientizării valorii iertării în viața noastră și a altora.

Pentru că atunci când am înțeles că fără iertarea altora, nici noi nu suntem iertați, nici noi nu suntem împăcați, nici noi nu ne simțim bine, cerem iertarea altora, după cum o cerem pe a noastră. O cerem cu aceeași nevoie profundă, pentru că pacea Lui coborâtă în noi și între noi este calea spre tot lucrul cel bun.

Însă a ierta nu înseamnă altceva decât a iubi. Îi iubești pe oameni și îi înțelegi și îi ierți, pentru că le vrei binele de aici și binele veșnic. Și când cerem iertarea noastră și iertarea oamenilor, noi cerem ca Dumnezeu să Își reverse iubirea Lui în noi toți. Cerem ca iubirea Lui să fie cea care ne unește și ne ține împreună.

Și acesta e marele adevăr: că iubirea ne ține împreună în Biserică, în familie, la locul de muncă, în societate! Iubirea, mai mult sau mai puțin curată și conștientizată, iubirea de Dumnezeu și de oameni, e cea care ne ține împreună și ne face să trăim în mod pașnic. Iar orice cădere din iubire, adică din grija și din respectul față de celălalt, e o perversitate.

Pentru că perversitatea este orice lucrare care se face per [prin] versio [întoarcerea] de la ceea ce este bine. Renunțarea la bine pentru a face un rău asumat e o perversitate. E o folosire nefirească a firii tale și a vieții tale. Pentru că firea și viața noastră ne-au fost date pentru ca prin ele să Îi slujim lui Dumnezeu și să trăim în comuniune cu confrații noștri. Trupul nostru, care este templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ] [II Cor. 6, 16, BYZ], și viața noastră, care este timpul mântuirii noastre[2], sunt darurile Lui pentru noi care trebuie să ne facă să fim într-o deschidere continuă față de El și față de semenii noștri.

…Observați, vă rog, că cel împreună-rob cu noi se roagă nouă de iertare cu aceleași cuvinte pe care noi le-am folosit în Mt. 18, 26 față de Dumnezeu! Căci fiecare dintre noi a strigat către El: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ]. De aceea, cel pe care noi nu-l iertăm, ni se roagă nouă: „Fii îndelung-răbdător asupra mea [Μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și îți voi plăti ție [καὶ ἀποδώσω σοι]!” [Mt. 18, 29, BYZ].

Și noi ce facem? Facem ceea ce spune Scriptura: „Dar el nu voia [Ὁ δὲ οὐκ ἤθελεν] [să-l ierte], ci, ducându-se, l-a aruncat pe el întru temniță [ἀλλὰ ἀπελθὼν ἔβαλεν αὐτὸν εἰς φυλακήν], până ce are să plătească ceea ce datorează [ἕως οὗ ἀποδῷ τὸ ὀφειλόμενον]” [Mt. 18, 30, BYZ].

Noi îl aruncăm pe aproapele nostru în temnița neiertării și îl lăsăm să plătească întruna pentru răutatea noastră. Și aceasta, când cel mai ușor pentru amândoi ar fi fost iertarea și trecerea peste diferend.

Căci, la urma urmei, ce nu se poate ierta? Se pot ierta minciunile, nedreptățile, prigonirile la adresa noastră. Poți înțelege motivele bădărane sau abjecte pentru care cineva a zis sau a făcut ceva împotriva ta. Pentru că dincolo de toate acestea stă nevoia noastră de iertare și de pace, de adâncă împăcare cu Dumnezeu și cu oamenii. Și cel care gândește așa, care gândește creștinește, care se gândește la binele său duhovnicesc, acela iartă primul, chiar dacă nu este iertat. Acela binecuvintează primul, chiar dacă nu e binecuvântat.

Însă, dacă nu ierți, atunci ești un rob rău în ochii lui Dumnezeu [Mt. 18, 32]. De ce? Pentru că Dumnezeu ți-a iertat ție toate datoriile tale [Mt. 18, 32], dar tu nu ai avut milă de un împreună-rob cu tine [Mt. 18, 33]. Pentru că mila, de fapt, ne face oameni autentici și moștenitori ai Împărăției Sale. Despre mila lui Dumnezeu și despre mila omului, ca învățare a milei Lui, e parabola de azi! Pentru că mila nu este un sentiment oarecare, nu e unul periferic, ci ea este o pornire a întregii noastre ființe spre a face bine semenilor noștri. Mila e dragostea noastră în manifestarea ei punctuală, în manifestarea ei care vizează un om, un grup de oameni cu nevoi speciale.

Mila e grija față de oameni, e respectul profund față de ei, e o străpungere la inimă, plină de dragoste, pentru nevoile reale din viața lor.

De aceea, dacă nu cunoști mila față de oameni și față de animale și față de păsări și față de insecte și față de întreaga creație, nu cunoști nici mila Lui față de tine. Pentru că mila Lui cea prea mare ne-a învățat să avem milă, să fim oameni miloși, să fim oameni care ne pătrundem la inimă de nevoile altora.

Mila Lui ne-a învățat să fim oameni!

Mila Lui ne-a făcut oameni!

Pentru că ce înseamnă să fii sensibil, dacă nu să îți pese de oricare? Și ce înseamnă să fii manierat, dacă nu arăți acest lucru față de toți oamenii? Și cum te-ai putea simți bine, dacă produci mult rău în viața celorlalți? Iar dacă nimic din această lume nu putem lua cu noi, în afară de ceea ce facem în sufletul și în trupul nostru, ce rost are să ne lipim de lucruri, dacă și așa vom fi despărțiți prin moarte, că vrem sau că nu vrem noi, de lucrurile acestei lumi?

…Vă spuneam duminica trecută faptul că „atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos”[3]. Și iată, azi, în Mt. 18, 34, ne întâlnim din nou cu urgia lui Dumnezeu!

Căci, „urgisindu-Se [ὀργισθεὶς], Domnul său l-a dat pe el chinuitorilor [ὁ Κύριος αὐτοῦ παρέδωκεν αὐτὸν τοῖς βασανισταῖς], până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui [ἕως οὗ ἀποδῷ πᾶν τὸ ὀφειλόμενον Αὐτῷ]” [Mt. 18, 34, BYZ].

De ce S-a urgisit pe el? Pentru că față de el, Dumnezeu era în relația de iubire și de milă, pe care o are față de toți oamenii. Dumnezeu nu acordă cuiva un statut preferențial, ci pe toți îi iubește deopotrivă și pe toți îi ajută să trăiască creștinește.

Tocmai de aceea, când cel care a beneficiat tot timpul de mila Lui se arată insensibil față de aproapele său, el ațâță, întărâtă, provoacă urgia lui Dumnezeu. Iar urgia Lui față de cei păcătoși e manifestarea iubirii Lui drepte față de ei și niciodată o calamitate sterilă.

Și cei care provoacă dureri, chinuri altora, au parte de sălășluirea împreună cu chinuitorii Iadului, cu demonii. Iar expresia „până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui” nu vorbește despre vreun sfârșit al Iadului și nici despre vreo echivalență între suferințele lui Dumnezeu pentru noi și suferințele noastre pentru păcatele noastre. Pentru că Iadul nu are sfârșit, după cum nu are nici Raiul, ci sunt veșnice, iar noi nu putem „plăti” niciodată prețul mântuirii noastre. Căci prețul mântuirii este „multa Sa iubire  [cu] care ne-a iubit pe noi [τὴν πολλὴν ἀγάπην Αὐτοῦ ἣν ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [Efes. 2, 4, BYZ] și ne iubește și ne va iubi.

De aceea, iubiții mei, cuvintele Domnului sunt acestea: „Așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă [Οὕτως καὶ ὁ Πατήρ Μου ὁ ἐπουράνιος ποιήσει ὑμῖν], dacă nu aveți să iertați fiecare fratelui său [ἐὰν μὴ ἀφῆτε ἕκαστος τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], din inimile voastre, fărădelegile lor [ἀπὸ τῶν καρδιῶν ὑμῶν τὰ παραπτώματα αὐτῶν]” [Mt. 18, 35, BYZ]! Ce ne va face? Ne va da pe mâna chinuitorilor din Iad, dacă nu vom ierta în mod deplin, cu totul, din toată inima, fărădelegile aproapelui nostru.

Căci fărădelegile împotriva noastră sunt, în primul rând, împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă El ne cere să iertăm fărădelegile făcute împotriva Lui, dar care ne ating și pe noi într-o mică măsură, cum putem să nu ascultăm porunca Lui iubitoare de oameni? Pentru că porunca Lui ne cere iubire, milă, iertare, omenie. El ne cere să îndreptăm lucrurile rele din societate și nu să le ascundem.

Și îndreptarea noastră începe cu iertarea aproapelui nostru. Iertarea lui mă vindecă și pe mine și îl vindecă și pe el. Pentru că iertarea reciprocă înseamnă alungarea demonilor de la noi și chemarea slavei Lui în noi.

…Suntem cu 3 zile înainte de praznicul adormirii Născătoarei de Dumnezeu. De praznicul celei care ne-a făcut darul cel mai mare, nouă, tuturor oamenilor, acela că ni L-a adus pe Dumnezeu printre noi[4]. Căci atunci când spunem că ea este Θεοτόκος[5] [Teotocos], adică de Dumnezeu Născătoare, spunem că ea L-a născut cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când, pe 15 august, prăznuim adormirea ei cea de scurtă durată, urmată de ridicarea ei și cu trupul la cer de către Domnul, și arătarea ei ca deplin desăvârșită și pururea rugătoare pentru noi, prin praznicul ei vestim tuturor măsura desăvârșirii noastre. Căci cea mai sfântă ființă a întregii creații e Preacurata Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea, cea care a urmat întru toate pe Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, Născătoarei de Dumnezeu, ca să ne lumineze și să ne bucure și să ne întărească spre a prăznui cum se cuvine praznicul ei și să ne dea cuvânt spre bucuria și folosul tuturor! Amin.


[1] Începută la 8. 54, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 23 de grade.

[2] Căci „timpul este darul cel mai de preț al vieții noastre și avem două feluri de a folosi timpul pentru mântuire: în rugăciune și pocăință pentru păcatele săvârșite ca răscumpărare a timpului pierdut și în rugăciune și fapte bune ca rodire și sfințire a timpului. Când recunoaștem că mult timp am pierdut departe de Dumnezeu nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem îndată spre El până nu ajungem la mormânt, cum se spune în rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor: „Mai înainte de a ne întoarce în mormânt, în- vrednicește-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine[!]”, cf. † Patriarhul Daniel Ciobotea, Cuvântul la Slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2015-2016),
http://basilica.ro/timpul-vietii-pamantesti-este-daruit-oamenilor-spre-a-se-pregati-pentru-viata-cereasca/.

[3] Cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/01/predica-la-duminica-a-x-a-dupa-cincizecime-2018/.

[4] „În omilia din 1 august 2018 de la parohia Târzii, Preasfințitul Părinte Ignatie [Trif] a atras atenția credincioșilor că Maica Domnului a făcut cel mai frumos dar [umanității]: [acela că] L-a adus pe Dumnezeu printre oameni”, cf. http://basilica.ro/maica-domnului-ne-a-facut-cel-mai-frumos-dar-l-a-adus-pe-dumnezeu-printre-oameni-episcopul-ignatie/.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοτόκος/.

Predică la praznicul transfigurării Domnului [6 august 2018]

Iubiții mei[1],

trebuie să urcăm într-un munte înalt [εἰς ὄρος ὑψηλὸν] [Mt. 17, 1, BYZ], adică în cer! Căci trebuie să vedem slava cea negrăită a lui Dumnezeu. În praznicul de azi trebuie să mergem în cer, în mod personal [κατ᾽ ἰδίαν] [Ibidem], pentru ca să vedem slava cea veșnică și necreată a Dumnezeului nostru treimic. Pentru că acolo, în cer, au intrat cu sufletele lor curățite de Dumnezeu, în vedere extatică, și cei 3 Sfinți Apostoli de azi, care, pe Tabor [Θαβώρ] [2], au văzut slava Lui, precum au putut [καθὼς ἠδυναντο][3].

Nu au văzut-o cu ochii trupești, pentru că slava Lui nu e materială, ci veșnică și necreată! Slava Lui izvorăște veșnic din ființa Lui. Și tocmai de aceea, prin slava Lui, El ne ridică la vederea Sa cea dumnezeiască. Căci numai coborându-Se la noi, El, Dumnezeul milostivirilor, ne ridică pe noi la Sine.

Sfinții Petros, Iacovos și Ioannis nu au văzut transfigurarea umanității Sale ca pe un film în aer liber, adică în afara lor, ci au văzut-o în lăuntrul lor, cu ochii inimii lor. Pentru că, cu duhul sufletului lor, cu ochii duhului lor, ei au văzut cum întreaga Sa umanitate s-a umplut de slava dumnezeirii Sale. Pentru ca să ne încredințeze în mod deplin că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, că El e Dumnezeul Care stăpânește toate și că, la fel, ne va face și pe noi, dacă vom împlini poruncile Sale. Pentru că El vrea nu pe unul sau pe o sută să ne transfigureze, ci vrea ca pe noi toți să ne transfigureze, să ne umple de slava Lui, pentru ca să avem în noi viața Lui cea veșnică.

La Mt. 17, 2 și la Mc. 9, 2 sunt singurele locuri scripturale în care se folosește forma verbală μετεμορφώθη [metemorfoti]. Un aorist pasiv. Pentru a se arăta transfigurarea, adică schimbarea ontologică a firii Sale umane. Pentru că umanitatea Domnului s-a făcut în această situație un mediu de iradiere personală a slavei Sale celei dumnezeiești.

Căci El „S-a transfigurat/ S-a schimbat la înfățișare înaintea lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]”, a celor 3 Apostoli, „și a strălucit fața Lui ca soarele [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ].

Pentru că slava dumnezeirii Sale s-a arătat prin trupul Său. Trupul Său s-a făcut pentru noi un mediu direct de împărtășire a slavei Sale. El a arătat umanitatea Sa plină de lumină Apostolilor Săi, pentru ca să pună în fața lor și a noastră adevărata icoană a oamenilor. Căci atunci când oamenii vor să știe cine sunt ei și ce trebuie ei să ajungă aici, pe pământ, să vadă atunci chipul Său cel transfigurat, umanitatea Lui cea plină de lumina Sa cea veșnică și să înțeleagă că la asta sunt chemați și ei: la îndumnezeirea lor. Că asta e adevărata împlinire a omului sau împlinirea sa iconică.

Pentru că acum, în luna a 8-a din an, în luna care ne vorbește despre ziua cea neînserată, veșnică, a Împărăției Sale, ni se spune că trebuie să ne nevoim pentru adevărata sabatizare, pentru adevărata odihnă duhovnicească și anume: vederea slavei Sale. Căci dacă scopul vieții noastre pământești e să ajungem ca El, ca umanitatea Lui cea plină de lumină, atunci vederea Lui întru slavă trebuie să fie cotidianitatea vieții noastre. Pentru că nu putem să ajungem ca El, Cel transfigurat, dacă nu vedem slava Lui. Căci vederea și simțirea slavei Lui sunt cele care ne fac și pe noi medii duhovnicești, persoane pline de slava Lui.

De aceea am spus că trebuie să mergem în cer! Trebuie să urcăm în cer și să fim cerești. Să fim cerești, deși suntem îmbrăcați în trup. Să fim mereu flămânzi și însetați nu după mese trecătoare, nu după titluri evanescente, nu după slava lumii, ci după masa Împărăției lui Dumnezeu, care este dreptate și adevăr și bucurie sfântă și curăție dumnezeiască.

Căci cei cerești ai Bisericii sunt de pe acum locașuri vii ale lui Dumnezeu. Ei de pe acum sunt lumini vii ale lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Pentru că nu eshatologia îi umple de lumină, ci prezentul Bisericii, care e prezentul Împărăției lui Dumnezeu! Când El va veni întru slava Lui ca să judece întreaga umanitate, atunci și ei vor fi plini de lumină. De ce vor fi și ei plini de lumina Lui? Pentru că s-au făcut vrednici de a fi umpluți de lumina Lui încă de acum, încă de aici, pe când mulți pierd timpul cu lucruri puerile…Dar nu și oamenii lui Dumnezeu!

Pentru că ei transformă orice zi într-un praznic, într-o convorbire reală cu Dumnezeu, într-o împlinire dumnezeiască.

Da, ei sabatizează continuu! Ei se odihnesc continuu în slava lui Dumnezeu și sunt învățați cele de taină ale Lui. Căci trebuie să urci mai presus de toate, să ieși din lume prin curăție dumnezeiască, pentru ca să te faci vedere a slavei Lui. Trebuie să urci în cer, să fii urcat în cer, să te urce slava Lui în cer, pentru ca să le vezi pe cele de taină ale lui Dumnezeu.

Așa cum Sfântul Isaias a urcat în cer [Is. 6, 1, LXX], așa cum Sfântul Pavlos a urcat în cer [F. Ap. 9, 3, BYZ], așa cum toți Sfinții au urcat în cer, încă fiind pe pământ, pentru ca să fie învățați de Dumnezeu cele ale Lui.

Căci, iubiții mei, simpla citire a cărților teologice nu ține de foame! Ele sunt dragostea și împlinirea altora cu Dumnezeu. Ele sunt despre experiența Sfinților cu Dumnezeu. Dar pentru ca să ai bucurii teologice personale, trebuie să ai experiențe mistice personale, dumnezeiești.

Pentru că trebuie să te curățești continuu de patimi, să te umpli de dorul de Dumnezeu până într-acolo încât Dumnezeu să te găsească vrednic de a te face intimul Lui, și, luminat de strălucirea slavei Sale, să te învețe zilnic să dorești tot mai mult curăția și sfințenia Lui și vederea și înțelegerea celor dumnezeiești ale Sale. Căci trebuie să ai fapte, împliniri, bucurii de la Dumnezeu. Trebuie ca El să îți certifice că ești credincios al Lui și că El te cunoaște și că El dorește să Se odihnească în tine prin slava Lui și, la propriu, să vină în tine cu toată slava Lui.

Căci dacă nu stau așa lucrurile, atunci ce înseamnă „relația” noastră cu Dumnezeu? O vorbă goală! Pentru că nu primim nimic real de la El. Dar când primim cele dumnezeiești de la Dumnezeul mântuirii noastre și când suntem făcuți dumnezeiești prin împreuna lucrare cu Dumnezeu, atunci nu avem vorbe mai întâi, ci fapte. Pentru că Îl avem pe El în noi și, dimpreună cu El, noi trăim și lucrăm toate.

Și această trăire nonstop cu Dumnezeu, fără întrerupere, interioară, e viața Bisericii. E viața divino-umană a Bisericii, cea care ne îndumnezeiește pe noi. Căci noi suntem umani, noi suntem creați de El, dar El locuiește în noi prin slava Lui. Și pe fiecare zi ne transfigurează sufletul și trupul nostru, pentru că ni le umple pe amândouă, ca pe o singură casă veșnică a noastră.

Fiindcă noi ne trăim propria noastră transfigurare personală în comunitatea Bisericii și în comuniunea reciprocă a slujirii lui Dumnezeu[4]. Slujirea Lui ne unește pe unii cu alții și ne descoperă pe unii în fața altora și pe unii în alții. Căci în măsura în care ne verificăm în comun viața și crezurile, pe măsură ce le trăim comunitar, pe atât începem să ne purtăm unii pe alții în mod interior, pentru că ne vedem foarte des unii pe alții.

Și cei care se văd foarte des, pentru că slujesc împreună aceluiași Dumnezeu, ajung să se aparțină unii altora și toți la un loc să fie ai comunității. Căci comunitatea crește tocmai din evlavia vie a slujirii aceluiași Dumnezeu. Comunitatea crește interior pe măsură ce strânge rândurile în jurul Bisericii.

Și vedem asta, în primul rând, la marile sărbători ale Bisericii. Când suntem mai mulți împreună și toți avem aceeași seriozitate în a reactualiza praznicul, atunci simțim că suntem cu adevărat împreună și că ne aparținem unii altora. Dacă am proceda la fel în fiecare zi a anului bisericesc, comunitatea bisericească ar fi o platformă vie a vieții tuturor, pentru că fiecare ar contribui, în mod activ, cu ceea ce știe și poate.

Dar îndepărtarea reciprocă a unora de alții, îndatoririle și grijile de tot felul, concentrarea pe familiile noastre în detrimentul Bisericii noastre, scad până la lentoare râvna Bisericii de a se ruga, de a cânta, de a sluji și de a munci împreună.  Și când râvna comunitară scade tot mai mult, cei care vin la Biserică nu se mai simt împreună.

Însă e o simțire reală asta? Da, e una care te întristează și te însingurează interior! Și pentru ca să scapi de marasmul neîmplinirii eclesiale trebuie să urci, la modul personal, pe munte. Trebuie să urci în cer, chiar dacă mediul eclesial nu te ajută!  Trebuie să urci împotriva tuturor obstacolelor reale sau fantasmagorice!

Pentru că, dacă nu urci, te pierzi! Dacă nu urci continuu, nu primești nicio bucurie dumnezeiască. Dacă te lași pradă tristeții, resentimentelor, autominimalizării, lenii, nu ai nicio împlinire în viața eclesială. Mersul la Biserică se transformă într-un chin, cei pe care îi vezi acolo te enervează cu toții, îi detești și te detești, dacă renunți la relația cu Dumnezeu. Pentru că, oricât de bine ne-am simțit cu oamenii la Biserică, dacă, în primul rând, nu trăim relația noastră cu Dumnezeu, niciodată nu ne vom simți împliniți doar pentru că ne întâlnim și slujim cu alții la Biserică.

Pe cine slujim, dacă nu Îl simțim pe Dumnezeu în noi și cu noi? Și ce fel de viață avem noi, zi de zi și ceas de ceas, dacă ea nu ne transfigurează? Pentru că în interiorul nostru noi nu ne putem bucura de tristețe. Nu ne putem simți împliniți, dacă nu facem faptele care ne fac împliniți. Orice am face, orice am presupune noi că facem, până nu facem ceea ce trebuie, până nu facem ceea ce vrea Dumnezeu, nu ne putem simți împliniți.

Și ceea ce vrea Dumnezeu e ceea ce trebuie să facem mai întâi de toate în noi înșine. În noi și cu noi înșine. Căci El ne cheamă să înțelegem că Dumnezeu e iubire veșnică și că Dumnezeu binevoiește numai în cei care Îl iubesc și se iubesc unii pe alții. Pentru că atunci când Tatăl a spus despre Fiul că El este Fiul Său Cel iubit [ὁ ἀγαπητός] și că întru El binevoiește [Mt. 17, 5, BYZ], a spus și despre noi că trebuie să ne iubim unii pe alții, pentru ca El să binevoiască mereu în noi. Pentru că El binevoiește acolo unde oamenii se iubesc unii pe alții în mod sfânt, în mod frățește, în mod creștinește.

El ajută și binecuvintează iubirea frățească, iubirea care ne face să creștem duhovnicește. Pentru că Sfinții Apostoli, care au fost martorii transfigurării Sale, au dăruit experiența lor întregii Biserici. Nu au ținut numai pentru ei experiențele lor cu Dumnezeu, ci le-au mărturisit întregii Biserici. Și mulți Sfinți au făcut la fel: au vorbit despre experiențele lor sfinte, pentru ca să îi folosească pe mulți. Pe când alții au tăcut despre experiențele lor sfinte, tocmai pentru ca să nu se vatăme pe ei înșiși. Adică au făcut ceea ce au fost luminați de Dumnezeu.

Și adesea trebuie să vorbim despre unele și să tăcem despre altele. Trebuie să așteptăm ziua, momentul, coacerea oamenilor, maturizarea lor. Căci praznicul de azi e sfințenie mare, e adânc de taină, e viața profundă a ortodocșilor, dar toți merită să știe despre el după puterea lor. Căci și Sfinții Apostoli au văzut slava Lui după puterea lor și nu în mod desăvârșit. L-au văzut pe Dătătorul de lumină și L-au slăvit[5]. Așa cum ne nevoim să Îl slăvim și noi.

– Dar cum ne nevoim noi să Îl slăvim pe El?

– Prin aceea că ne asumăm păcatele noastre și recunoaștem că toate cele bune sunt de la El. Recunoaștem că El e bun, pe când noi suntem răi, că El e preamilostiv, pe când noi suntem nerecunoscători, că El e atent cu fiecare dintre noi, pe când noi privim lucrurile în mod superficial. Și în această stare noi Îl lăudăm pe El pentru toate și Îi slujim Lui, socotindu-ne nevrednici pentru fiecare lucru primit de la El.

Pentru că, iubiții mei, urcarea în cer, la Dumnezeu, presupune coborârea mai întâi în noi înșine. Căci și El S-a urcat de-a dreapta Tatălui doar după ce a coborât în Iad. A coborât în Iad, pentru ca să îi ridice pe Sfinții Lui din Iad. Pe când noi trebuie să coborâm în iadul patimilor noastre, pentru ca să vedem de unde trebuie să urcăm în Rai.

Urcușul nostru interior nu pornește de oriunde, ci din iadul cel mai de jos al patimilor noastre! De acolo strigăm și Îl chemăm pe Dumnezeu la noi, în iadul nostru, ca să ne ridice la Sine. Căci Cel care i-a urcat pe ei pe Tabor, ne urcă și pe noi.

Dau slavă lui Dumnezeu acum, pentru că azi am împlinit al 28-lea an în credința Lui! 28 de ani de slujire conștientă a Lui. La praznicul transfigurării Domnului din anul 1990 începeam drumul meu eclesial. Plin de bucurii fără seamăn, dar și de tristeți cu anevoie de purtat.

Însă toate sunt cu putință împreună cu Cel care ne întărește pe noi! Toate sunt cu putință, atunci când vrem să ne schimbăm în mod desăvârșit viața. Nu există niciun munte, niciun obstacol, nicio prăpastie de netrecut în drumul credinței!

Pe fiecare zi trebuie să Îl cauți pe Dumnezeu și să rămâi cu El, dacă vrei să fie respirabilă viața ta eclesială și pământească. Trebuie să îți cauți folosul tău duhovnicesc și pe el să mizezi totul! Căci aici, în Biserica Lui, a fi cu Dumnezeu tot timpul înseamnă a avea totul. Amin!


[1] Începută la 17. 35, în zi de luni, pe 30 iulie 2018. Soare, 27 de grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html. [3] Ibidem.

[4] Paul M. Collins, Partaking in Divine Nature. Deification and Communion, Pub. T & T Clark International, London, 2010, p. 171.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html.

Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

Dumnezeul mântuirii noastre este imprevizibil, insondabil și cu totul paradoxal pentru noi. Lucrurile Sale nu le putem anticipa niciodată, pentru că nu putem înțelege modul în care El Se va raporta, în mod actual, față de noi și față de întreaga existență. Pentru că El nu Se manifestă niciodată în mod stereotip, nu Se manifestă așa cum a mai făcut-o în trecut, ci întotdeauna ținând cont de realitatea noastră interioară și într-un mod neașteptat, actual. Din acest motiv, toate manifestările lui Dumnezeu în viața lumii întrec orice așteptare a noastră. Ele sunt cu totul neașteptate pentru noi. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu S-a revelat și Se revelează pe Sine cum voiește și când voiește, iar noi trebuie să punem la un loc toate afirmațiile Sale despre Sine și toate înțelegerile cu privire la Sine, dacă vrem să întocmim o teologie a Bisericii.  Pentru că toate afirmațiile Sale despre Sine, deși paradoxale pentru noi, ne revelează cum este Dumnezeul nostru. Cum este Cel care a spus: „Eu sunt Cel care sunt [Ἐγώ εἰμι ὁ ὤν]” [Ieș. 3, 14, LXX]. Căci El e așa din veci și pentru veci, El, Dumnezeul nostru treimic, având întru Sine toate însușirile despre care El ne vorbește.

Însă, se pare, că nu suntem prea bucuroși de tot ceea ce ne-a revelat și ne revelează Dumnezeu despre Sine. Tocmai de aceea încercăm să „Îi facem” lui Dumnezeu un chip mai redus decât El Și l-a revelat.

Mi-am dat seama de acest lucru atunci când am început să scriu la Dogmatica mea și când am realizat, în mod faptic, că arealul dogmatic al Scripturii e mult mai vast decât arealul dogmatic cu care suntem noi învățați. Că Dumnezeu, adică, a spus despre Sine mai multe lucruri decât noi reținem și propovăduim în Biserică.

Și, printre multele lucruri pe care nu le propovăduim despre Dumnezeul mântuirii noastre, sunt și acelea că El Se mânie și Se urgisește atunci când vede păcatele noastre. Că El Se umple de mânie și de urgie față de ele, pentru că acestea nu au de-a face cu relația noastră veșnică cu El.

Iar „când Domnul Se mânie pe oameni, atunci vine necaz peste pământ și se cutremură pământul, iar temeliile cerului se tulbură [II Sam. 22, 8, LXX].  [Căci] «S-a înălțat fum în urgia Lui [ἀνέβη καπνὸς ἐν τῇ ὀργῇ Αὐτοῦ] și foc din gura Lui va mistui [καὶ πῦρ ἐκ στόματος Αὐτοῦ κατέδεται], cărbuni s-au aprins din El [ἄνθρακες ἐξεκαύθησαν ἀπ᾽ Αὐτοῦ]» [II Sam. 22, 9, LXX]. Text care vorbește despre pedeapsa Lui de acum, dar și despre cea veșnică”[2]. Și aici, în primul volum, cât și în al doilea, aflat în lucru, al Dogmaticii mele, există o pronunțată reliefare a mâniei și a urgiei lui Dumnezeu, potrivit Scripturii Dumnezeiești.

Paul L. Gavrilyuk, într-o carte recentă a sa, observa același lucru: „Dumnezeu nu devine mânios în mod arbitrar. Mânia dumnezeiască, în exprimările Scripturii, este judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și a răzvrătirii umane. Mânia dumnezeiască este inseparabilă de judecata dumnezeiască: dreapta indignare a lui Dumnezeu pe neascultarea umană”[3].

Însă, pe când noi dorim „să Îi facem o imagine bună” lui Dumnezeu, nevorbind despre tot chipul Său pe care El ni l-a revelat nouă, tocmai manifestările Lui de mânie și de urgie față de păcatele noastre vorbesc despre…iubirea Sa față de noi. Pentru că mânia și urgia Lui, care depășesc orice înțelegere umană, sunt o consecință a iubirii Lui față de noi, care iubire, și ea, întrece orice înțelegere umană. Căci atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos. Și caută întotdeauna, prin această asprime a Sa față de cel păcătos, o venire a aceluia la pocăință, o îndreptare a lui.

Pentru că El Se mânie și Se umple de urgie pentru un păcat anume, deși îngăduie păcatele, făcute cu duiumul, ale multora. El lasă în viață dictatori, criminali, violatori, hoți, perverși de tot felul, păcătoși notorii adică, dar îngăduie moartea unor copii înainte de naștere, moartea altora după naștere, boli și chinuri și necazuri și cataclisme de tot felul, pedepsindu-i cu asprime pe mulți care nu sunt un rău social evident.

Și te întrebi de ce? De ce Dumnezeu acționează atât de aspru în relație cu unii, pedepsindu-i imediat, de ce îngăduie boala sau moartea în viața altora, iar pe alții „îi lasă în pace” și ei păcătuiesc în neștire? Pentru că El acționează întotdeauna din interiorul relației cu aceștia, dorindu-le tuturor numai binele. Celor pe care îi mustră imediat, El le dorește îndreptarea imediată. La cei cărora le îngăduie o boală anume, le dă suferința ca pe o pedagogie zilnică, pentru ca, prin ea, să devină oameni mult mai profunzi. Celor cărora le îngăduie moartea în mod prematur, El le mărginește păcatele și îi face o lecție a milostivirii lui Dumnezeu față de noi. Căci viața e în mâna Lui, ca și moartea. După cum, tot o lecție vie pentru noi sunt și cei care trăiesc mult și păcătuiesc mult. Pentru că ei sunt dovada îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca ei să se îndrepte și să se mântuie.

De aceea, când încercăm „să corectăm” chipul revelat al lui Dumnezeu, adică modul în care El este și Se manifestă în viața noastră, ne arătăm niște luptători împotriva teologiei revelate a lui Dumnezeu. Pentru că exprimările Sale despre Sine sunt părut „contradictorii” sau „incorecte ideologic”, fiindcă ele ne depășesc înțelegerea. Însă El este și Se manifestă așa după cum El a descoperit Bisericii Sale.

De aceea, a sublinia faptul că o inundație, un incendiu, un accident, un cutremur, un masacru, un război sunt pedeapsa sau îngăduința lui Dumnezeu e o afirmație teologică adevărată. Pentru că Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca unul care Se mânie și Se umple de urgie pentru păcatele noastre, dar, în același timp, și că El este iubirea desăvârșită, că este mult-milostiv și atoateiertător.

Pentru că mânia Lui e una sfântă, e plină de iubire negrăită față de noi și nu e o mânie rea, demonică, așa cum o trăim și o cunoaștem noi. Urgia Lui față de noi e iubirea Lui înfocată pentru noi, pe care noi o tratăm cu indiferență și nesimțire. Tocmai de aceea, pedeapsa este legitimă, este îndreptățită pentru oricare dintre noi, atâta timp cât toți suntem păcătoși.

Și, cu toate acestea, Domnul ne-a spus despre cei uciși de Pilatos: „Vi se pare că galileienii aceștia au fost [mai] păcătoși decât toți galileienii, pentru că acestea au pătimit? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți [ἀλλ᾽ ἐὰν μὴ μετανοῆτε], toți asemenea veți pieri [πάντες ὡσαύτως ἀπολεῖσθε].  Sau cei 18, peste care a căzut turnul în Siloam și i-a omorât pe ei, vi se pare că aceștia erau [mai] păcătoși decât toți oamenii care locuiesc în Ierusalim? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți, toți asemenea veți pieri” [Lc. 13, 1-5, BYZ].

Pentru că El îngăduie ca unii să moară în chinuri groaznice…deși toți merităm să murim în chinuri, datorită păcatelor nerecunoștinței noastre față de El.

– De ce dorește El chinul pentru unii și nu și pentru ceilalți?

– Pentru că la unii le e de folos acest chin curățitor, pe când la alții le e de folos răbdarea Lui, care îi cheamă la pocăință. Pentru că, în definitiv, El cere de la noi toți pocăință și îndreptare, adică ceea ce ne este de folos nouă.

În Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23], ca Dumnezeu întrupat, Hristos Domnul știa de mai înainte suferința copilului celui demonizat [Mt. 17, 15, 18], după cum ne știe și nouă toate neputințele și problemele noastre. Și, deși o știa, și putea să o vindece oricând, nu doar întâlnindu-Se cu el – după cum ne poate vindeca și pe noi, pe toți, de toate bolile noastre –, Domnul îl lasă pe tatăl copilului să îl aducă la El, adică să existe un efort din partea amândurora, pentru ca să îl vindece.

– De ce vrea Dumnezeu să ne vadă ostenindu-ne, dacă tot poate să ne vindece într-o clipă? De ce nu Îi e milă de noi, fără ca noi să facem vreun efort?

– Pentru că noi avem nevoie de acest efort al căutării vindecării! Efortul nostru e activarea pocăinței noastre, adică începutul îndreptării noastre. Noi venim spre Dumnezeu, venim spre Biserică și căutăm vindecarea noastră, dar acest drum nu e unul exterior, ci, în primul rând, e unul interior.

Am venit spre Biserică și ne-am schimbat pe cale. Căutarea Lui înseamnă creșterea în credința față de El. Și vindecarea noastră de demonizare are nevoie de credință puternică [Mt. 17, 20], dar și de rugăciune și de post [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că nevoința interioară, cea care ne smerește cugetul, e cea care îi face pe demoni să iasă din noi [Ibidem].

Și această dezlipire continuă de demoni e o experiență cotidiană pentru un creștin ortodox care trăiește duhovnicește, adică în slava lui Dumnezeu. Pentru că demonii se lipesc de sufletul nostru, după cum se lipesc țânțarii de trupul nostru, și trăiesc parazitându-ne interior. Și ca să scapi de ei, de prezența lor constrângătoare, agasantă, enervantă, de lipirea lor de tine trebuie să te rogi continuu, să te smerești continuu, să te curățești continuu de patimi.

Și când demonii se dezlipesc de tine, cu harul lui Dumnezeu, atunci te simți ușurat, în largul tău. Și înțelegi că a trăi în smerenie și în curăție și în rugăciune și în postire interioară înseamnă a trăi în libertatea lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, e nevoie de rămânerea continuă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fim plăcuți Lui! În mod interior trebuie să avem și să simțim slava Lui, pentru ca să înțelegem praznicul în care noi am intrat de azi. Căci transfigurarea Domnului, a umanității Sale, ca o consecință a unirii personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Sa, este fundamentul îndumnezeirii noastre.

Pentru că El Și-a transfigurat umanitatea Sa, îndumnezeind-o deplin și ridicând-o în sânul Treimii, pentru ca să ne umple pe noi de slava Lui, care ne face asemenea Lui, asemenea umanității Sale îndumnezeite. Adică slava Lui cea necreată și veșnică, pe care au văzut-o în mod extatic Sfinții Apostoli pe Tabor, o simțim și o vedem și noi, câți ne curățim și ne luminăm și ne sfințim întru El. Slava Lui a devenit iarăși podoaba noastră cea dumnezeiască, cea întru care am fost creați de Dumnezeu, pentru că Fiul ne-a împăcat cu Tatăl prin moartea Lui pentru noi și ne-a umplut de frumusețea slavei Sale.

Și omul, omul real, e omul plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că omul nu poate trăi duhovnicește decât în relația cu Dumnezeu. Și de aceea, orice mâniere sau umplere de urgie a lui Dumnezeu față de păcatele noastre e părintească, e din iubire enormă față de noi, pentru că păcatul n-are nimic de-a face cu firea omului.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca o făptură rațională plină de slava Lui, așa cum L-au văzut Sfinții Apostoli pe Domnul pe Tabor, și din această stare de odihnire în Dumnezeu și de vorbire cu Dumnezeu au căzut Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Tocmai de aceea, când Domnul ne cheamă acum să fim duhovnicești, când ne umple de slava Lui și ne cere o intimitate continuă cu Sine, El ne ajută să ne trăim cu adevărat viața de creaturi ale Sale, adică de oameni duhovnicești.

Căci dacă, prin păcat, noi ne urâțim continuu, ne destructurăm interior, prin slava lui Dumnezeu noi ne zidim duhovnicește în mod continuu și ne înfrumusețăm duhovnicește. Căci înfrumusețarea noastră ontologică a început odată cu Botezul nostru și ea va continua toată veșnicia, dacă vom rămâne în relația de mare intimitate cu Dumnezeu.

Așa că mâine vom continua praznicul început azi, în zi de duminică, învățând de la Domnul viața cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 7. 43, luni, 30 iulie 2018.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 266. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[3] Paul L. Gavrilyuk, The Suffering of the Impassible God. The Dialectics of Patristic Thought, Pub. Oxford University Press, New York, 2005, p. 37.

Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Hrisostomos vorbește despre motivația interioară a Sfântului Petros, ne spune că „numai din dragoste [δι’ ἀγάπην μόνον]”[2] a cerut Sfântul Petros să meargă spre Domnul pe ape. Că dragostea pentru El a fost motivația interioară a cererii lui. După care ne spune că dragostea Sfântului Petros pentru Domnul era plină și de credința în El[3], „căci nu numai a crezut, că El poate merge pe mare, ci și că pe alții [poate] a-i aduce” [4] să meargă pe mare.

De aceea, cerând să meargă spre Domnul pe mare [Mt. 14, 28], Sfântul Petros se încredințează și ne încredințează și pe noi, că El este Cel care a mers pe mare, dar, în același timp, s-a și putut înțelege pe sine în relația cu El. Căci și noi ne putem înțelege pe noi înșine numai în relația interioară cu Domnul.

Pentru că numai în fața Lui noi ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și, văzându-ne pe noi înșine cu adevărat, cerem ajutorul Său pentru mântuirea noastră. Căci Sfântul Petros a cerut Domnului ca să-i poruncească să vină către El pe ape [Mt. 14, 28, BYZ]. Și El i-a poruncit, spunându-i: „Vino [Ἐλθέ]!” [Mt. 14, 29, BYZ]. Pentru că Domnul la toți ne poruncește acest lucru: „Veniți către Mine oricât de imensă și de grea vi se pare marea acestei vieți! Veniți către Mine, pentru că Eu sunt cu voi întotdeauna!”.

Și noi, ca și Sfântul Petros, putem merge pe mare, pe deasupra mării, fără ca să cădem în valurile păcatelor. Întăriți de El și privind către El, putem merge către El. Căci și Sfântul Petros, „coborându-se din corabie [καταβὰς ἀπὸ τοῦ πλοίου]…a mers pe ape [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα], [ca] să vină către Iisus [ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Și mergem pe ape, adică pe deasupra necazurilor și a grijilor, întăriți de Dumnezeu într-o viață evlavioasă, atâta timp cât lucrăm cele bune împreună cu El.

Căci atunci când a privit către El, Sfântul Petros nu s-a înspăimântat. Cât a privit către Domnul nu a simțit frică în inima sa, pentru că Domnul era nădejdea lui. „Dar văzând vântul cel tare, [Sfântul Petros] s-a înfricoșat [Βλέπων δὲ τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν ἐφοβήθη]” [Mt. 14, 30, BYZ]. S-a înfricoșat, pentru că și-a luat ochii de la Domnul, și primejdiile vieții, deodată, i s-au părut colosale.

Însă trăim o înțelegere hiperbolizată a răului din lume, a potențialelor catastrofe pentru viața noastră, atâta timp cât nu mai suntem absorbiți de vederea Lui, de pașnica și plina de veselie vedere a feței Sale. Vedem răul în amplitudinea lui, pentru că nu mai vedem binele în profunzimea sa absolută.

Căci răul din oameni și din demoni, pe cât îl contemplăm, pe atât ne coboară în frică, în dezamăgire, în tristețe profundă. Contemplarea răului ne ține în închisoarea tristeții. Dar, când simțim că păcatele, oricare dintre ele, ne afundă în rău, atunci e momentul să strigăm către Domnul.

Căci, „începând să se scufunde [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι], [Sfântul Petros] a strigat [ἔκραξεν], zicând [λέγων]: «Doamne, mântuiește-mă [Κύριε, σῶσόν με]!»” [Mt. 14, 30, BYZ]. A început să strige, pentru că s-a văzut pe sine! S-a văzut pe sine așa cum este și a strigat către Domnul, căci ajutorul Lui în viața noastră este mântuirea noastră.

Pentru că mântuirea e nevoia noastră fundamentală de Dumnezeu. Mântuirea este prezența Lui activă în viața noastră de zi cu zi. Nu doar la începutul credinței noastre, nu doar o zi, nu doar un an, ci tot timpul! Pentru că mântuirea e viața noastră zilnică cu Domnul, în care El este făcător de bine continuu în viața noastră și ne învață și pe noi să fim întotdeauna lucrători ai binelui împreună cu El.

Domnul i-a dat mână de ajutor Sfântului Petros, cum ne dă și nouă, în fiecare zi. Căci „numaidecât [εὐθέως]…Iisus [ὁ Ἰησοῦς], întinzând mâna [ἐκτείνας τὴν χεῖρα], l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ], și îi zice lui [καὶ λέγει αὐτῷ]: «Puțin-credinciosule [Ὀλιγόπιστε], pentru ce te-ai îndoit  [εἰς τί ἐδίστασας]?» [Mt. 14, 31, BYZ].

„De ce te-ai îndoit că poți să mergi până la Mine, dacă ai văzut că poți să mergi pe ape?”, l-a întrebat pe Sfântul Petros. Iar pe noi ne întreabă: „De ce vă îndoiți pentru viața voastră, dacă vedeți pe fiecare zi ajutorul Meu? De ce vă faceți o mulțime de griji, o mulțime de frici în inima voastră, dacă Eu sunt cu voi în fiecare clipă?”.

Căci frica e necredință. Frica pentru ziua de mâine e necredință, atâta timp cât suntem cu Domnul. Frica pentru ziua de azi, pentru ce trebuie să facem noi azi, e tot necredință, pentru că noi suntem cu Domnul.

Pentru că toată atenția noastră trebuie să fie spre Domnul. Atenția noastră trebuie să fie contemplarea Lui. Și ne dăm seama că privirea noastră a alunecat, a început să privească spre cele pământești și spre griji deșarte, când în fața minții noastre nu mai e El, ci un lucru, o plăcere sau o frică.

Căci, iubiții mei, când altcineva sau ceva Îi i-a locul Domnului din sufletul nostru, el devine un idol pentru noi! Noi suntem un idol al nostru, când ne iubim pe noi înșine. Un om devine idolul nostru când începem să păcătuim din cauza lui. Un lucru devine idolul nostru când e prilej pentru păcătuire pentru noi. Căci noi înșine, femeia iubită, banii noștri, cariera noastră, familia noastră, prietenii noștri, țara noastră devin niște idoli pentru noi, când începem să păcătuim din cauza lor.

Iar ca să mergi pe ape, trebuie să privești spre Domnul și nu spre idoli! Idolii te afundă în minciună, în frică, în plăcere deșartă, în risipire de sine. Idolii te fac mut și nesimțitor ca și ei, te fac rece, insensibil pentru nevoile altora. Nu mai vezi pe nimeni, pentru că nu mai te vezi nici pe tine. Ești singur cu tine, ești singur și ți-e greu, pentru că te afunzi în rău.

Însă ieșirea din moarte o găsești tocmai în spovedirea păcatelor tale. Păcatele, care te afundă ca plumbul în apă, trebuie spovedite imediat! Căci odată spovedite și iertate, tu ești unealta de fier [τὸ σιδήριον] ieșită din apă [II Împ. 6, 6, LXX]. Ești fierul care iese la suprafața apei și plutește în mod minunat, pentru că lemnul Crucii Domnului a fost aruncat în apa vieții noastre și ne mântuie pe noi [Ibidem].

Pentru că Domnul, „murind pentru noi [τοῦ ἀποθανόντος ὑπὲρ ἡμῶν]”, ne-a dat nouă „ca [ἵνα], fie că avem să priveghem [εἴτε γρηγορῶμεν], fie că avem să dormim [εἴτε καθεύδωμεν], împreună cu El să trăim [ἅμα σὺν Αὐτῷ ζήσωμεν]” [I Tes. 5, 10, BYZ]. Căci viața creștină sau viața cu Dumnezeu e viața de zi și de noapte cu El, e viața continuă.

De aceea, când vorbim despre viața noastră religioasă, nu ne referim doar la ceea ce facem noi la Biserică, ci la viața noastră integrală. Viața noastră eclesială e viața noastră ca oameni ai credinței, viața noastră clipă de clipă. Pentru că noi, la Biserică și oriunde, trăim eclesial, bisericește, trăim cu Dumnezeu și nu oricum, nu indiferent din punct de vedere religios.

Și din acest motiv oricând putem striga către Domnul, oricând și oriunde putem striga către El, și El, numaidecât, ne dă mână de ajutor. Mână de ajutor care ne scapă din durerea, din neștiința, din rătăcirea, din căderea noastră.

Pentru că oricând putem cădea în păcat! Slăbiciunea noastră e mare. Nu trebuie să ne credem viteji în fața patimilor! Oricând și oriunde putem greși imens înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar tot imediat ne putem pocăi de păcatul nostru, asumându-ni-l în mod integral.

Căci atunci când Sfântul David spune „că fărădelegea mea eu o cunosc [ὅτι τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] [Ps. 50, 5, LXX], el ne vorbește despre conștientizarea ei, despre faptul că ea este răul făcut de el însuși. El știa, ca și noi de altfel, care sunt fărădelegile sale. De aceea și le-a asumat ca rele făcute înaintea lui Dumnezeu și împotriva Lui. Iar când spune: „și păcatul meu înaintea mea este pururea/ întotdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ibidem], el ne vorbește despre pocăința sa continuă, despre conștiința păcătoșeniei personale. Căci atunci când îți uiți păcatele pentru care Dumnezeu te-a iertat pe tine, tinzi să te crezi altul, un justițiar, unul care ceri osândirea fără milă a altor păcătoși, uitând că și tu ești păcătos. Dar când ai tot timpul conștiința că ești păcătos, când nu uiți cine ești, când nu te crezi altul decât ești, chiar dacă trăiești din plin iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele tale, atunci ai milă și înțelegere față de cei păcătoși, pentru că și tu ești păcătos.

Și de aici se cunoaște omul! Omul credincios se cunoaște după mila lui, după smerenia lui, după dragostea lui. Pentru că toate acestea se transpun în cuvinte și în fapte, în manifestări totale ale omului. Și din modul cum îți vorbește, cum se raportează la tine, cum îți înțelege viața și aspirațiile tale, tu înțelegi cine este omul din fața ta, cine este cel cu care tu vorbești.

Dar dacă am sta de vorbă tot mai mult cu Dumnezeu, dacă ne-am ruga Lui despre toți și toate, despre toți oamenii și despre toate nevoile lor, am înțelege tot mai mult ce Dumnezeu avem. Cât de bun și de frumos și de milostiv și de drept e Dumnezeul mântuirii noastre, cu Care noi începem să stăm tot mai mult de vorbă. Pentru că Lui îi place să stea de vorbă cu noi în rugăciune, atâta timp cât El Se urca în munte de unul singur ca să Se roage [προσεύξασθαι] [Mt. 14, 23, BYZ].

Rugăciunea de seară a Domnului, cea făcută în singurătate: „și făcându-se seară [ὀψίας δὲ γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκει]” [Ibidem]. Și El ne așteaptă pe noi ca în singurătate, în retragere față de zgomotul lumii, să ne rugăm Lui. Pentru ca să înțelegem și să ținem minte ceea ce spunem și ceea ce El ne spune. Pentru ca să ne adâncim în pacea rugăciunii și în bucuria înțelegerii Lui.

Căci corabia este în mijlocul mării [Mt. 14, 24]. Biserica este în mijlocul lumii. Noi suntem în mijlocul lumii, a lumii care nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu la modul personal, existențial, mântuitor. Pentru că poți să te raportezi la Dumnezeu în mod filosofic, în mod artistic, în mod istoric, poți să negi sau să afirmi existența Lui, poți să te poziționezi după cum vrei față de El și față de Biserica Lui, în mareea de pseudo-biserici câte există.

Sincretismul religios și indiferentismul religios sunt două extreme ale aceleiași lumi distante față de Dumnezeu. Cei care amestecă toate religiile pentru ca să-și facă una a lor sau cei care neagă orice religie, pentru ca să se simtă „ei înșiși” sunt în aceeași barcă: a celor care se situează în afara Bisericii. Pentru că a fi în Biserică înseamnă a trăi în mod smerit și bucuros în ritmul vieții divino-umane a Bisericii.

Tocmai de aceea, a fi în mijlocul lumii, ca creștin ortodox, azi, în secolul al 21-lea după Hristos, înseamnă a pluti pe o mare aflată mai întotdeauna în furtună. Căci lumea noastră e lumea războaielor orgolioase, a conflictelor interetnice surde, a intereselor economice meschine, a știrilor false, a șomajului excesiv, a foamei delirante în țările sărace…E  o lume plină de capricii, de mediocritate și de promiscuitate.

Fugim de durere, pentru a îmbrățișa cu toată ființa noastră plăcerea. Dar „în plăcere e amestecat chinul durerii”[5]. Plăcerea are în ea durerea, durerile viitoare. Și de aceea, dacă ne mărim plăcerile, ne mărim, de fapt, durerile. Durerile care or să ne doboare tot mai mult pe timp ce îmbătrânim, dar și veșnic, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Trăim într-o lume care plutește pe marea nesiguranței. Care nu vede niciun sens în viață, care nu așteaptă nimic de la viitor, pentru că se consumă pe deplin în prezent.

Prezenteismul postmodernității noastre nu are eshatologie, căci nu are nici soteriologie. Pentru că nu își mai caută Mântuitorul și nu mai vrea să Îl urmeze, ci a pus în locul Său…nimicul. Căci oamenii trăiesc azi pentru nimicuri, nu vor nimic fundamental, nu vor să asculte de nimeni transcendent lor.

Tocmai de aceea, a fi creștin ortodox azi înseamnă a trăi printre surzi și muți axiologici, printre libertini de tot felul, printre negaționiști, printre pierde vară. A fi creștin ortodox azi înseamnă a trece în ochii lor drept căzut din cer, pentru că oamenii contemporani nouă nu au prea mult cer în inimă. Și de aceea se miră că faci lucruri bune fără vreun scop meschin, că ierți fără să îți iasă ceva, că ai încredere în oameni, când ei nu au încredere nici în ei înșiși. Îi enervezi prin crezurile tale, îi scandalizezi prin iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni, îi faci să moară de invidie pentru orice realizare a ta, care pune în inferioritate faptică persoana lor.

Corabia Sfinților Apostoli era și este „lovită de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. De valuri eretice, de valuri dictatoriale, de valuri persecutoriale. Pentru că trebuie să te lupți și cu cei care vor să schimbe crezul, dar și modul de a fi al Bisericii. Trebuie să te lupți cu cei care vor să ghetoizeze Biserica, dar și cu cei care vor să o desființeze. Fapt pentru care, mereu, Biserica este sub asalt, „căci vântul era [și este] împotrivă [ἦν γὰρ ἐναντίος ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 24, BYZ].

Căci vântul sau duhul epocii suflă mereu, mai mult sau mai puțin, împotriva Bisericii. Statul intră mai mereu cu bocancii în treburile Bisericii. Persecuțiile religioase prin care a trecut Biserica au fost directive ale Statului și în Imperiul roman și în Imperiul musulman și în Imperiul comunist. S-a dictat de sus „ce e bine” pentru Biserică sau „ce trebuie să se facă” cu Biserica.

În atare situație, tu, ca creștin, trebuie să îți interiorizezi Biserica, să îți faci crezurile Bisericii una cu tine însuți, pentru ca să trăiești creștinește în mijlocul acestei lumi. Dacă nu faci așa, vei trăi la întâmplare, ca ceilalți. Dar dacă vei trăi cu Dumnezeu, nu vei fi un fiu al veacului, ci al Împărăției lui Dumnezeu. Și în Împărăția lui Dumnezeu intră cei care au intrat în Biserică prin Botez și se umplu zilnic de toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Venirea Domnului la Sfinții Apostoli, mergând pe mare, ne vorbește despre a doua venire a Lui, întru slava Sa, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui: „[În] a 4-a strajă a nopții [Τετάρτῃ…φυλακῇ τῆς νυκτὸς], Iisus a venit către ei [ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς], umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Cel care a fost luat de la voi întru cer [ὁ ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

– Și cum va veni El întru slava Sa?

– Va veni când „se va arăta semnul Fiului omului în cer [φανήσεται τὸ σημεῖον τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῷ οὐρανῷ]” [Mt. 24, 30, BYZ], adică Dumnezeiasca Lui Cruce, care s-a arătat în istorie, spre pocăința noastră, de mai multe ori pe cer până azi. Și „atunci vor plânge toate semințiile pământului [καὶ τότε κόψονται πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς], și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului [καὶ ὄψονται τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐρχόμενον ἐπὶ τῶν νεφελῶν τοῦ οὐρανου], cu putere și slavă multă [μετὰ δυνάμεως καὶ δόξης πολλῆς]” [Ibidem].

Căci Cel care a mers pe mare, atunci va veni pe norii cerului, pe norii slavei Sale, pentru ca să îi atragă la Sine pe cei care au mers pe deasupra patimilor și a poftelor acestui veac. Pentru că de aceea va plânge toată lumea la venirea Lui: pentru că nimeni nu se va considera vrednic de slava Dumnezeului nostru.

Însă Domnul ne spune nouă, celor îngroziți din cauza conștiinței păcatelor noastre: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Ne spune să îndrăznim la mila Lui, să nu ne temem de ce am făcut și de cine suntem, de cine am ajuns, pentru că El este Domnul mântuirii noastre. Pentru că El ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, din cea mai mare cădere a noastră, dacă noi strigăm către El, pentru ca să ne întindă mână de ajutor. Și mâna milostivirii Sale ajunge până la fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm, pentru ca să ne aline și să ne lege rănile, să ne tămăduiască în mod desăvârșit.

De aceea, iubiții mei, ultima duminică din luna lui iulie, înainte de Postul Născătoarei de Dumnezeu, ne încredințează de faptul că fiecare dintre noi putem merge pe ape, dacă mergem cu Dumnezeu! Căci El le face cu putință pe cele părut imposibile. Căci El le face ușoare pe cele care păreau grele în ochii noștri. Căci El, dacă ne captează atenția cu totul, ne face să nu mai vedem pericolele de tot felul din jurul nostru și să ne aflăm liniștea.

Dumnezeu să ne liniștească pe toți! El să ne facă plini de încredere în mila Lui! Ca noi, îndrăznind în mila Sa fără de margini față de noi, să ne ridicăm din păcatele noastre și să mergem, împreună cu El, întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.


[1] Începută în zi de marți, pe 24 iulie 2018, la 8. 49. Soare și nori, 23 de grade.

[2] PG 58, col. 505/ Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioaru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 580.

[3] PG 58, col. 506/ Ibidem.

[4] PG 58, col. 506.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diverse locuri grele din Dumnezeiasca Scriptură, în Filocalia românească, vol. 3, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1994, p. 33.

Predică la Duminica a VIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

potrivit Evangheliei de azi [Mt. 14, 14-22], noi venim la Biserică pentru ca să mâncăm cu sufletul nostru cuvintele lui Dumnezeu. Să mâncăm înțelegerile dumnezeiești din cuvintele Lui și, întărindu-ne prin acestea, să îndrăznim mai apoi să-L mâncăm și pe El, Cel euharistic.

Căci mai întâi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru ca să-L înțelegem. Să-L ascultăm cu toată inima, cu toată atenția, cu toată dorința noastră de a împlini cuvintele Lui. Pentru că El ne vorbește prin Evanghelia Sa, prin Sfinții Săi, prin toți oamenii din viața noastră, prin întreaga Sa creație. El ne vorbește despre ce trebuie să facem noi în relația cu El.

Și dacă Îl înțelegem întrucâtva, după puterea noastră întotdeauna redusă, El, Cel plin de generozitate față de noi, nu ne ține afară, nu ne ține departe de El, ci ne cheamă înăuntru, în relația interioară cu Sine. Pentru că cuvintele Lui sunt pregătirea pentru întâlnirea ființială cu El înăuntrul nostru. Căci El ne cheamă să ne hrănim dumnezeiește cu Trupul și Sângele Său cele preadumnezeiești, dându-ni-Se nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică.

Pentru că, împărtășindu-ne cu El, Domnul ne introduce în cunoașterea și simțirea Lui intimă. Ne dă să simțim și să gândim și să trăim dumnezeiește, deși noi suntem aici, pe pământ. Dar pentru că suntem în unire intimă cu El, interioară, de aceea simțim ceea ce se revarsă din Dumnezeul nostru în noi, simțim slava Lui care se revarsă veșnic din El în noi și, prin ea, înțelegem ce vrea El de la noi: ca noi să fim niște dumnezei după har, niște Sfinți ai Lui preafrumoși duhovnicește și nu oameni banali, șterși, neinteresanți. Pentru că El ne poate sfinți în mod desăvârșit și noi putem trăi pe pământ ca în cer, fiindcă El ne face Sfinți ai Lui.

Și toți trebuie să fim Sfinți ai Lui, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu care se revarsă continuu în noi.

Așadar, cuvintele lui Dumnezeu nu sunt cuvinte goale, nu sunt cuvinte pe care poți să le tratezi de sus sau să fii indiferent față de ele, ci sunt cuvinte pline de taină, pline de viață dumnezeiască, pline de înțelegeri sfinte. Ele sunt poarta dumnezeiască spre El Însuși. Dacă le înțelegi, pătrunzi în intimitatea Lui. Pentru că, prin intermediul cuvintelor Sale revelate nouă prin Sfinții Săi, noi înțelegem cum e El și ce face El în viața întregii Sale creații.

De aceea eu dau preț absolut cuvintelor Lui atunci când le traduc din Scriptură și pentru aceasta le pun în fața dumneavoastră așa cum sunt ele acolo, în text, chiar dacă adesea par enigmatice, par greu de înțeles. Și așa și sunt: sunt foarte greu de înțeles! Abia înțelegi, uneori, sensul literal al textului, darămite pe cele dumnezeiești.

Pentru că El s-a exprimat în acest fel greu, obscur, neînțeles prin Sfinții Lui tocmai pentru ca noi să ne nevoim să Îl înțelegem. Și El ne ajută să Îl înțelegem, să Îi înțelegem cuvintele și să pătrundem în intimitatea Lui, pe măsura râvnei și a curățirii noastre pentru El. Pentru a-L înțelege, pentru a-L urma, pentru a-L iubi.

De aceea, o predică despre înțelegerea interioară a cuvintelor Lui e o predică despre încurajarea oamenilor credincioși de a intra în intimitatea Lui, a Dumnezeului nostru. Căci cuvintele Lui, care sunt grele și tainice, atunci când El ni le luminează, când ni le face explicite pe măsura noastră, devin mâncarea minții și a inimii noastre, mâncarea noastră duhovnicească.

Și noi spunem că această mâncare sufletească, pe care o strângem cu greu, ca furnica, prin nevoințele și studiile noastre continue, reprezintă învățarea noastră de către Dumnezeu. Reprezintă teologia pe care El ne-a revelat-o în mod personal și cu care ne-a hrănit trupul și sufletul nostru.

Căci cuvintele lui Dumnezeu, odată ce ne hrănesc sufletul, ne hrănesc și trupul nostru. Pentru că slava lui Dumnezeu, ascunsă în cuvintele Lui, trece din sufletul nostru și în trupul nostru. Și ne sfințește cu totul pe noi. De aceea, „nu numai cu pâine va trăi omul [οὐκ ἐπ᾽ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνθρωπος], ci [și] cu tot cuvântul ieșind din gura lui Dumnezeu [ἀλλ᾽ ἐπὶ παντὶ ῥήματι ἐκπορευομένῳ διὰ στόματος Θεοῦ]” [Mt. 4, 4, BYZ].

Pentru că pâinea nu hrănește și sufletul nostru. Dar pâinea cuvintelor lui Dumnezeu, pâinea teologiei Sale hrănește și sufletul și trupul nostru, pentru că ne sfințește cu totul.

Așa că, atunci când Domnul le-a spus Apostolilor Săi: „Nu au nevoie să plece [Οὐ χρείαν ἔχουσιν ἀπελθεῖν] [după mâncare], [ci] dați-le voi lor să mănânce [δότε αὐτοῖς ὑμεῖς φαγεῖν]!”[Mt. 14, 16, BYZ], Domnul ne-a vorbit în mod tainic despre masa teologică și liturgică a Bisericii.

Căci Biserica ne dă cuvinte dumnezeiești spre înțelegere, ne dă Sfinte Icoane spre contemplare sfântă, ne dă să trăim Slujbe Sfinte, în care Dumnezeu e prezent cu tot cerul Său, după care ne pune la masa Împărăției și Îl jertfește pentru noi pe Mielul Bisericii, Care e Mielul Tatălui pentru noi, cei păcătoși, pentru ca noi să mâncăm din El și să avem viața Lui întru noi.

Căci dacă e o bucurie mare, atunci când primești, pe patul spitalului, o transfuzie de sânge de care ai nevoie pentru trup și pentru viața ta, cum să nu fie bucurie unică și veșnică această continuă transfuzie de viață dumnezeiască, care este Dumnezeiasca Euharistie în trupul și în sufletul nostru? Pentru că noi ne schimbăm continuu în mod dumnezeiesc în relație cu Dumnezeul mântuirii noastre și mereu suntem alții.

Nu suntem aceiași, ci mereu suntem schimbați în mod dumnezeiește de către El! Nu suntem plictisiți de viață, ci suntem continuu plini de viață, de bucurie dumnezeiască, sfântă, pentru că noi nu mai suntem ai noștri, ci mereu suntem ai Lui. Căci ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, ca să ne schimbe continuu. Și prin tot ceea ce vedem, simțim, pipăim, înțelegem, iubim, noi creștem în relația cu El, dar și cu toți oamenii și cu întreaga creație.

Căci una e să îl vezi pe om ca chip al lui Dumnezeu, creat de El și ajutat de El în toate și să îl respecți, să îl apreciezi, să îl iubești, chiar și când el e căzut, e murdar, s-a urâțit interior, și alta e când îl consideri un animal, un infect, un ratat. Când îl minimalizezi, te minimalizezi, pentru că și tu ești om. Și dacă ești om și nu respecți pe unul asemenea ție, nici pe tine nu te respecți.

Pe afară, oamenii par asemănători. Au cu toții aceleași membre, merg toți în picioare, se acoperă toți cu haine, se folosesc de cuvinte, au cu toții o familie a lor, în care s-au născut. Dar taina oamenilor e înăuntrul lor! Acolo ei sunt foarte diferiți, deși au și în sufletul lor multe lucruri comune. Și sunt diferiți prin modul în care se raportează la Dumnezeu și la semeni și la întreaga creație.

Mie, spre exemplu, nu îmi place să rup ramuri din copaci, să rup flori, să omor animale și păsări și insecte, ci eu le contemplu pe toate așa cum sunt ele. Îmi place să le văd în firescul lor, în modul lor de-a fi. Pentru că fiecare dintre ele au ceva să ne spună. Au ceva foarte important să ne spună.

Îmi place diversitatea lor și, mai ales, a oamenilor. Cred că am început să scriu literatură, să fiu scriitor, tocmai pentru că iubesc nespus de mult diversitatea umană. Niciun om nu seamănă cu altul. De aceea, fiecare om e o lume în sine, care așteaptă să fie descoperită. Și dacă ești fascinat de aventură, de noi descoperiri, atunci oamenii sunt cea mai mare aventură a vieții noastre.

Tocmai din acest motiv îmi plac mai mult oamenii decât călătoriile. Îmi place să văd diverse locuri, diverse cărți, diverse construcții…dar, mai cu seamă, îmi place să văd și să înțeleg oameni diverși. Iar dacă găsesc un om complex, un om profund, un om volubil, atunci îl prefer în locul unei croaziere sau în locul unei cărți. Pentru că oamenii sunt ei înșiși o lume, o lume vastă, o lume sintetizată la modul personal.

Da, iubiții mei, de la noi trebuie să cereți hrană pentru sufletele și trupurile dumnevoastră! De la ierarhia Bisericii. Trebuie să cereți hrana lui Dumnezeu, care se înmulțește în oameni și care ajunge pentru toți. Orice Slujbă, orice predică, orice carte, orice Sfântă Icoană este o hrană pentru noi toți.

Tocmai de aceea, când scrii sau când traduci o carte, prin ea hrănești multe suflete. Așa după cum, atunci când săvârșim Dumnezeiasca Liturghie, întreaga creație se folosește prin pomenirea ei liturgică. Prin asumarea ei în viața și lucrarea lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane sunt bucuria noastră, a contemplației noastre teologice. Pentru că în ele vedem oameni transfigurați, oameni frumoși, oameni plini de slava lui Dumnezeu. Pentru că vedem adâncul oamenilor revărsat în afara lor. Vedem adâncul lor personal, la care ei ne fac părtași și pe noi.

Când conversăm cu cineva, ce căutăm de fapt? Să înțelegem adâncul său personal. Să îl punem pe om în starea de a se revela pe sine, de a vorbi despre sine în mod explicit.

Însă Sfintele Icoane sunt vorbiri explicite despre cine sunt Sfinții lui Dumnezeu! Cărțile lor vorbesc despre propria lor experiență. Ele sunt explicite, abundă de înțelegeri, și înțelegerile lor devin o parte din viața noastră. Pentru că la Slujbele Bisericii noi aflăm și trăim foarte multe lucruri minunate, care devin parte constitutivă din noi înșine.

Orice zi a vieții noastre este o uimire, o constatare, o verificare, o aprofundare de sine. Și chiar dacă ești bolnav sau, dimpotrivă, ești plin de viață, a trăi nu înseamnă a fi mort, ci a trăi înseamnă că poți să schimbi ceva în tine însuți, dar și în alții.

Poți să schimbi printr-un cuvânt, printr-un gest, printr-o faptă. Putem schimba mereu conținutul interior al vieții noastre, pentru că putem fi mereu alții. Iar cine invocă bătrânețea pentru neschimbare, pentru imobilitate interioară, acela ne minte. Pentru că bătrânețea e, dimpotrivă, cea mai mobilă dintre vârste, cea mai dispusă la schimbare, la schimbarea în bine. Căci moartea e cea mai aproape de tine și nu vrei să pleci lăsând o imagine urâtă în urma ta. Ci, dimpotrivă, vrei ca tu să fii apreciat și lucrurile tale să fie prețuite în urma ta. De aceea încerci să le lași unor oameni care știu să prețuiască lucrurile unice și să-ți păstreze o memorie bună.

Așadar, iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu ne fac să trăim înăuntrul nostru și să fim captivați de adâncul de taină al oamenilor! Cuvintele Lui ne fac profunzi, ne coboară în noi înșine și în alții. Căci noi tindem să îi cunoaștem pe oameni, așa după cum Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Și cum, în relația cu El, noi nu considerăm că există o limită în cunoașterea Lui, tot la fel nu considerăm că există o limită în cunoașterea oamenilor. Ci dorim să îi cunoaștem continuu pe oameni, pentru că ei au în continuu lucruri pe care pot să ni le comunice.

Dar când nu dorim să comunicăm, atunci îi privăm pe alții de adâncul nostru și pe noi de adâncul lor. Când nu vrem să citim, nu știm ce lucruri mari și frumoase sunt în cărți. Când nu vrem să avem o relație cu Dumnezeu, nu știm ce înseamnă să trăiești dumnezeiește încă de acum, de pe pământ.

Pentru că toate acestea se fac în relație cu El și cu oamenii. Citim cărțile cuiva pentru ca să îl înțelegem pe autorul lor. Privim la faptele oamenilor, pentru ca să îi înțelegem pe ei. Iar ceea ce nu înțelegem, ceea ce ne depășește, e întotdeauna o aspirație spre mai mult pentru noi, căci înțelegem că avem întotdeauna lucruri de aflat, de înțeles, de cunoscut.

Mâncați dumnezeiește, iubiții mei! Bucurați-vă de toate minunile lui Dumnezeu, de toți oamenii Lui, de toată cunoașterea pe care El ne-a pus-o la dispoziție! Căci asumându-ne interior toată această cunoaștere plurală, diversă, care se sintetizează în  interiorul nostru, noi devenim lumi tot mai cuprinzătoare.

Iar lumile cele mai cuprinzătoare, lumile personale cele mai cuprinzătoare sunt cele în care Dumnezeu și întreaga Sa creație tronează în ele. Fiți o astfel de lume! Amin.


[1] Începută la 7. 48, în zi de miercuri, pe 18 iulie 2018. Zi cu soare, 22 de grade.

Page 1 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort