Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Predici 2018 (Page 1 of 5)

Predică în lunea Sfântului Duh [2018]

Iubiții mei[1],

în Penticostar, praznicul de azi este închinat „Atotsfântului și Făcătorului de viață și Atotputernicului  Duh, unul [din] Dumnezeul treimic [τὸ πανάγιον καὶ ζωοποιόν καὶ παντοδύναμον Πνεῦμα, τὸν ἕνα τῆς τριάδος Θεόν], Cel de-o-cinstire și de-o-ființă și de-o-slavă [cu] Tatăl și [cu] Fiul [τὸ ὁμότιμον καὶ ὁμοούσιον καὶ ὁμόδοξον τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ]”[2].

Și, cu toate acestea, de câteva secole în spațiul românesc, noi spunem că prăznuim azi nu o persoană a Treimii, nu pe Dumnezeu Duhul Sfânt, ci pe întreaga Treime, pe Dumnezeul nostru treimic, sub titlul „Sfânta Treime”, așa după cum putem citi și în calendarul pe 2018.

O schimbare importantă de accent teologic, care se păstrează în mod nescris, fără ca să se fi schimbat textul Slujbei. Slujba e aceeași în Penticostar, dar noi ne referim la un praznic cu o altă semnificație decât cea tradițională, căci avem și hramuri de Biserici închinate Preasfintei Treimi, care au loc astăzi.

De ce preferăm, așadar, o discuție triadologică într-o zi pnevmatologică? De ce, din punct de vedere liturgic, Îl prăznuim astăzi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, dar prin acatist, prin predici, prin hramurile din această zi noi spunem că O prăznuim pe Preasfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic?

Nu știu când și nici cum a început schimbarea de semnificație a praznicului de azi. Nu am auzit pe nimeni vorbind despre această mutație de sens. Ar putea fi una apologetică, de negare a unei perspective pnevmatologice extremiste și tocmai de aceea a început să se facă o fundamentare triadologică în această zi. Dar este evident faptul că de câteva secole în spațiul românesc avem Biserici închinate Preasfintei Treimi și că hramurile acestor Biserici se prăznuiesc astăzi, în lunea Sfântului Duh.

Însă, pe de altă parte, nimeni nu s-a atins de Slujba din Penticostar, de Slujba zilei. Și dacă nu ne-am atins de ea, dacă nu am schimbat-o în sens triadologic, recunoaștem în mod implicit că ea e bună, că ea e cea care trebuie, cea pe care o prăznuiesc toți ortodocșii. Dar, cu toate acestea, în ciuda textului Slujbei, noi, românii ortodocși, pledăm pentru o înțelegere triadologică a unui praznic pnevmatologic. Adică slujim una și interpretăm alta.

Pentru că Sfântul Duh e prăznuit azi, tocmai pentru că a fost în prim-planul praznicului de ieri. Și acesta este un principiu liturgic respectat în cadrul anului bisericesc.

Căci, spre exemplu, pe 25 decembrie noi prăznuim Nașterea Domnului, dar pe 26 decembrie avem sinaxa Născătoarei de Dumnezeu[3], pentru că ea a fost cea care I-a slujit Domnului cu această ocazie. Și, la fel, avem Botezul Domnului pe 6 ianuarie, iar pe 7 avem sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul[4], pentru că el a fost cel care I-a slujit Domnului la Botezul Său.

De aceea, praznicul de azi, din punct de vedere textual și liturgic și tradițional, trebuie păstrat așa cum este, iar el e închinat Duhului Sfânt și nu Treimii. Dar dacă vrem să atenționăm cu această ocazie, din punct de vedere teologic, asupra pericolului unidimensionării teologice a Duhului Sfânt, o putem face și e nevoie de acest lucru. Căci sunt dăunătoare pentru teologie și pentru viața duhovnicească și liturgică, deopotrivă, atât extremismul hristologic, cât și cel pnevmatologic. Pentru că nu poți explica toată mântuirea și viața eclesială numai prin persoana lui Hristos sau numai prin persoana Duhului Sfânt, ci cel mai înțelept e să gândești triadologic întreaga teologie și viață a Bisericii.

Mai pe scurt, eu pledez pentru ca acest praznic de azi să rămână al Duhului Sfânt, așa cum a fost și este în Penticostarul Bisericii. Să nu-l mai numim al Sfintei Treimi, ci lunea Sfântului Duh. Dar în orice zi, nu numai azi, suntem datori cu toții să subliniem faptul că Dumnezeul treimic e Dumnezeul mântuirii noastre și nu doar Hristos sau Duhul Sfânt sau Tatăl.

Pentru că, în mod distinct, noi Îl prăznuim pe Duhul Sfânt de Cincizecime și azi, pe Hristos Îl prăznuim în mai multe praznice și nu avem niciun praznic distinct al Tatălui și nici al Treimii. Dar persoanele Treimii Celei Preadumnezeiești nu sunt niciodată separate una de alta și noi, în orice zi, ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, unui singur Dumnezeu întreit în persoane, pentru că din veci și pentru veci Treimea e comunională, e perihoretică. Căci persoanele Treimii sunt una în alta fără amestecare, datorită faptului că au aceeași ființă și ele nu trăiesc în mod separat una de alta.

De aceea, din punct de vedere teologic, avem nevoie în mod continuu de o fundamentare triadologică a predicilor noastre, pentru că tot cultul Bisericii e triadologic. Dar nu trebuie să schimbăm semnificația praznicelor Bisericii, pentru că astfel începem să prăznuim altceva în comparație cu întreaga Biserică. Și cred că trebuie să ținem, mai degrabă, la unitatea credinței Bisericii, decât la o abordare apologetică a praznicelor.

Însă, care e teologia praznicului Sfântului Duh de azi? E cuprinsă în Vecernia plecării genunchilor, cu cele 7 rugăciuni speciale ale ei, în Pavecernița și în textul Utreniei de azi[5]. Unde ni se spune că Duhul Sfânt era, este și va fi veșnic, neavând început și nici sfârșit, pentru că El este veșnic împreună-unit și împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul. Căci El e Viață și Făcător de viață, Lumină și Dătător de lumină, Însuși Binele și Izvorul bunătății. Cel prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se preaslăvește[6].  Duhul Sfânt este Lumină și Viață și Izvor viu noetic [νοερά]/ înțeles cu mintea[7], cu mintea curățită de patimi. Mai bine-zis: a Cărui slavă e văzută cu mintea curățită de patimi.

Duhul Sfânt este Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, e bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate, este Dumnezeu și îndumnezeitor [θεοποιοῦν], foc din foc purcezător [πῦρ ἐκ πυρὸς προϊόν], vorbitor, lucrător, e împărțitorul darurilor celor dumnezeiești, prin Care Sfinții se încununează[8], adică moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este Împăratul nostru Cel ceresc, e Mângâietorul nostru, e Duhul adevărului, Care este pretutindeni și pe toate le împlinește. Este Vistierul bunătăților și Dătător de viață, iar când Se sălășluiește întru noi, prin slava Sa, El ne curățește pe noi de toate păcatele și ne mântuie, ca unul Care este Bun față de noi[9].

Duhul Sfânt a conlucrat la nașterea Fiului din Fecioară, iar Fiul, după înălțarea Sa în sânul Treimii, L-a trimis pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli și i-a umplut de harul Său cel neîmpuținat[10]. Căci Tatăl ne curățește pe noi cu lucrarea Sfântului Său Duh[11], dar și Fiul ne dăruie darul Atotsfântului Duh[12]. Pentru că lumina Duhului ne luminează pe noi și ne scapă din înșelăciunea drăcească, care e aidoma unui întuneric pentru noi[13].

Și noi nu putem să ne vedem înșelările noastre, adică faptele, gândurile, ideile noastre rele, până nu ne luminează Duhul Sfânt și nu ni le arată a fi lucruri drăcești, întuneric demonic.

Iar prin lucrarea cea mai presus de fire a Duhului, noi am crezut că Duhul e Dumnezeu, împreună slăvit cu Tatăl și cu Fiul[14]. Fiul L-a vărsat pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli[15], adică a vărsat slava Lui în ei, căci Duhul e Cel care ne întărește pe noi. Pentru că harul Duhului, prin împărtășire de la Apostoli, a ajuns la toți cei credincioși. Iar harul Său ne luminează inima în mod rațional și ne întărește în credință[16].

Slava Duhului e puterea de sus cu care noi ne îmbrăcăm și ea lucrează în noi o înnoire mistică a cunoașterii noastre teologice. Căci Duhul Sfânt era și este în Tatăl, împreună preaslăvit cu Fiul. Și Tatăl pe toate le-a făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh. Pentru că Duhul purcede din Tatăl și în Fiul Se odihnește[17].

Duhul Sfânt este Cel dumnezeiesc și împarte daruri dumnezeiești tuturor oamenilor, dar și Puterilor cerești, și pe toate le face cu voia Sa. Iar harul Său este purtător de lumină, ne curățește cugetul nostru, ne face vie mintea noastră și ne umple de sfințenia Lui[18]. Duhul e împreună-lucrător cu Tatăl și cu Fiul și El învață în mod continuu Puterile cerești, dar și pe oameni, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Duhul e Făcător și Sfințitor a toate, Stăpân și Stăpânitor[19]. Duhul Sfânt ne dă temerea de Dumnezeu și pace, El știe toate, El ne păzește ca să nu cădem în păcat, El ne satură de lumina Sa, adică de vederea ei extatică, și ne dă să Îl slăvim pe Dumnezeu în timpul privegherilor Bisericii[20].

Legea harului a fost scrisă de Duhul Sfânt în inimile Sfinților Apostoli, ca Unul ce este Iubitor de oameni[21]. Duhul lui Dumnezeu ne face văzători de Dumnezeu, pentru că El strălucește întru noi. Duhul Sfânt e Cel care reface unitatea neamului omenesc, pierdută la împărțirea limbilor[22].

Slava Duhului este focul[23] despre care vorbea Domnul în Lc. 12, 49. Și focul Său ne face cunoscători ai tainelor celor cerești[24].

Și, după cum se observă, teologia praznicului de astăzi e foarte bogată și ne vorbește despre persoana și lucrările Duhului Sfânt în viața noastră, dar, totodată, și despre relația Lui veșnică și continuă cu Fiul și cu Duhul. Pentru că niciodată nu vorbim cu adevărat despre Duhul Sfânt, dacă nu Îl vedem în relația Lui veșnică cu Tatăl și cu Fiul.

Așadar, iubiții mei, întotdeauna trebuie să ne întoarcem la Sfânta Tradiție a Bisericii, atunci când vrem să cunoaștem și să vorbim despre cultul Bisericii, despre Sfinții ei, despre viața creștină, ortodoxă! Mereu trebuie să recitim sursele credinței, să le aprofundăm, să fim în relație vie cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui.

…Recent s-au publicat în română, spre exemplu, dogmele Sinoadelor Ecumenice[25] într-un singur volum și canoanele Bisericii în trei volume[26]: ambele cu text grec-român. Deși, pentru mine, ambele traduceri pe care vi le recomand, nu sunt traduceri fidele ale textelor sinodale, pentru un începător în cunoașterea teologică ele sunt capitale. Dacă începi cu ele cunoașterea teologiei Bisericii, iar textul Scripturii îl înveți din Biblia de la 1688[27], dacă citești Filocalia Părintelui Dumitru Stăniloae în 12 volume, colecția Părinți și Scriitori bisericești[28], colecția Viețile Sfinților[29] și cărțile de cult ale Bisericii[30], atunci ai o cunoaștere bogată a Tradiției Bisericii.

Mai apoi, dacă faci studii teologice, dacă devii din ce în ce mai avansat în cunoașterea teologică și începi să îți traduci tu însuți textele sursă, vezi și lucrurile pe care, acum, mie nu mai îmi plac deloc. Și anume: traducerile infidele de tot felul. De la cele care falsifică textul în mod voit, la cele care îl interpretează ideologic sau confesional (și iarăși îl falsifică), în loc să îl redea așa cum este.

Pentru că, dacă vrem să știm cum arată Scriptura în LXX (Septuaginta) și în BYZ (ediția bizantină), Biblia de la 1688 e singura, în spațiul românesc, care ne poate ajuta într-o anume măsură. Pentru că textul Scripturii este adesea eliptic și de aceea e foarte greu, e antic și nu seamănă cu vorbirea noastră curentă, are multe greșeli de redactare și trebuie să fii teolog, filolog, om duhovnicesc, expert în multe științe pentru ca să îl traduci, nu conține note explicative, cel mai adesea același cuvânt poate fi tradus în mai multe feluri…și dacă nu rămâi la text, întotdeauna la text, la ce spune el, ajungi să fantazezi, să minți oamenii în timp ce le spui că „le traduci” Scriptura.

Dar problema Scripturii tradusă „degajat” și nu ascetic, nu e singura noastră problemă! Și edițiile românești ale cărților de cult și traducerile patristice pe care le avem în română și Viețile Sfinților au multe lucruri traduse greșit, trunchiat, interpretate netradițional…

Fapt pentru care, celor avansați în cercetarea teologică, le recomand să nu se încreadă în ele, până nu le verifică cu textul sursă! Pentru că teologia e știința certitudinii filologice și duhovnicești când e vorba de texte și e experiență vie, mistică, când e vorba de cunoașterea lui Dumnezeu. Ca să știi ce i-a spus, de fapt, Dumnezeu unui Sfânt într-o vedere dumnezeiască trebuie să cunoști textul sursă al Vieții lui. Ca să îți cunoști cu adevărat credința ortodoxă trebuie să înveți limbile vechi și pe cele noi în care s-au scris și se scriu textele Bisericii.

Da, cărțile traduse sunt bune și foarte bune, atunci când nu cunoști limba lor și nici nu ai puterea să le traduci! Dar când citești traducerile comparându-le cu textele sursă, nu se poate să nu te doară și să nu te enerveze în același timp lipsa de onestitate și de profesionalism a traducătorilor.

Și am avut parte, din păcate, de multe cazuri în care am luat cărțile la puricat și am constatat că greșelile nu erau cauzate de oboseală, de sfânta oboseală a muncii continue pe textele Bisericii, ci de rea intenție, de neștiință și de obrăznicie față de textele Bisericii.

Textul spune una, pe când traducătorul spune ceea ce vrea, deși vede negru pe alb ce spune autorul. Și aceasta se întâmplă pentru că traducătorul nu dorește să redea textul în mod smerit, așa cum este el, ci vrea să „îl îmbunătățească”. Și uneori „îl îmbunătățește” într-atât de mult, încât renunță cu totul la textul pe care îl traduce și croșetează, pe deasupra lui, un text…care nu există.

De ce? Pentru că cititorii români au fost învățați că o carte teologică, indiferent de secolul sau mileniul în care a fost scrisă, trebuie să pară „actuală”, „recentă”. Adică au fost învățați cu traduceri falsificatoare, cu traduceri care au edulcorat și au modificat textele…încât „să sune bine”. Și multe texte „sună foarte bine” în traduceri, dar până nu cunoști textul sursă. Pentru că atunci când îl cunoști, vezi că Sfântul vorbea smerit, vorbea într-un mod firesc, era pe înțelesul omului chiar și când era profund teologic, dar textul lui, în traducere românească, este unul savant, pedant, neologizat.

E de ajuns să pui mâna pe textul grecesc al Sfântului Grigorios Teologul sau al Sfântului Maximos Mărturisitorul sau al Sfântului Grigorios Palamas sau al Sfântului Dionisios Areopagitul și să începi să traduci orice vrei: un început de predică, de tratat, de confesiune. Pentru că vei vedea, din primele fraze, că textele lor au o naturalețe și o profunzime stilistică ieșite din comun. Că ei vorbeau în mod firesc, în mod smerit și în predică și în tratatul teologic și în apologie și în imn. Și că nu ai dreptul să le falsifici acest mod natural de a vorbi, firesc, pentru că tu vrei să faci textul „mai științific”.

Pentru că Scriptura, Sfinții Părinți, cărțile de cult sunt nu științifice, ci foarte științifice, nespus de științifice, pentru că sunt foarte pline de experiență și de cunoaștere teologică. Dar ele nu mizează niciodată pe stilul gol, pe emfază, așa cum mizează mulți traducători, ci măreția lor constă în experiența dumnezeiască pe care o conțin. De aceea, a reda simplu, așa cum e, un text înseamnă a reda adevărul acelui text, pe când a încerca să rescrii un text înseamnă a-l falsifica.

Așa că, începătorii în ale credinței ar fi bine să citească mult și ce e mai de calitate în materie de traducere teologică. Pentru că, mai apoi, vor înțelege ei înșiși micimile de tot felul…

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui! Amin.


[1] Începută în ziua de 25 mai 2018, la odovania Înălțării Domnului. Zi de vineri, 12. 10, soare, 28 de grade.

[2] Penticostar, ed. gr., cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/Penticostar, ed. BOR 1973, p. 373.

[3] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx.

[5] În greacă e aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html. În Penticostar, ed. BOR 1973, e între p. 355-375.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 356. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Ibidem/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem. [10] Ibidem/ Idem, p. 357. [11] Ibidem/ Idem, p. 358. [12] Ibidem/ Idem, p. 359. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Idem, p. 362. [16] Ibidem/ Idem, p. 366. [17] Ibidem/ Ibidem.

[18] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 367. Nu există Pavecernița în textul online citat, de aceea citez doar ediția românească. [19] Idem, p. 368. [20] Idem, p. 369. [21] Ibidem. [22] Idem, p. 370.

[23] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 372. [24] Ibidem/ Ibidem.

[25] Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, ed. coord. de Pr. Sorin Șelaru, Ed. Basilica, București, 2018, 574 p. Cf. http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?products_id=1223.

[26] A se vedea: http://basilica.ro/canoanele-bisericii-ortodoxe-editie-bilingva-aparuta-la-editura-basilica/.

[27] O puteți downloada de aici: https://archive.org/details/Biblia1688.

[28] Le puteți downloada de aici: http://www.arhiva-ortodoxa.info/.

[29] Aici, la nivel online: http://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html.

[30] O parte din ele sunt aici: http://www.stavropoleos.ro/biblioteca-digitala/carte-veche/carti-de-slujba-2/.

Predică la Cincizecime [2018]

Cincizecime 2018

Iubiții mei[1],

în duminica Sfintei Cincizecimi[2], noi retrăim ziua de naștere a Bisericii. Ziua cea prea plină de bucurie și de veselie dumnezeiască. Ziua în care slava lui Dumnezeu, după făgăduința Domnului, a coborât și a rămas în Sfinții Apostoli și în toți ceilalți Ucenici ai lui Hristos și i-a curățit și i-a luminat și i-a sfințit pentru a trăi creștinește în această lume. Căci slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu a coborât de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt la Cincizecime și a rămas în cei care L-au cunoscut pe Dumnezeul treimic prin propovăduirea Domnului și care o așteptau împreună „[cu] rugăciune și [cu] rugă [ῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14, BYZ]. Pentru că Domnul Iisus Hristos ne-a vorbit despre Dumnezeul nostru ca despre o Treime de persoane dumnezeiești și ne-a făgăduit pe Duhul Sfânt [In. 14, 26; 15, 26; F. Ap. 1, 8], înțelegând prin Duhul Sfânt nu persoana Lui, pe care nu o poate cuprinde nicio creatură, ci slava comună a Treimii, dăruită nouă prin persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea și troparul praznicului este hristologic și ne spune că Hristos le-a trimis Apostolilor Săi pe Duhul Sfânt și Acesta i-a făcut atotînțelepți [πανσόφους][3]. Ei, Apostolii, erau pescari, erau oameni neșcoliți, nepregătiți ca să convertească lumea la credința în Dumnezeul treimic. Dar când au primit slava Duhului în ei, aceștia s-au făcut propovăduitori atotînțelepți ai lui Dumnezeu și, prin ei, Hristos a vânat lumea [τὴν οἰκουμένην][4]. Adică a adus lumea convertită, prin credința în El, în Biserica Lui. A făcut lumea păgână să fie creștină.

Însă, mai întâi de toate, să stăruim asupra făgăduinței Domnului! Din In. 14, 26 aflăm că Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele Fiului și că Duhul ne va învăța pe noi toate cele ale mântuirii noastre și ne va reaminti propovăduirea Domnului. Ne-o va reaminti și ne-o va aprofunda continuu, aceasta fiind fundamentul apostolic al Bisericii.

Din In. 15, 26 aflăm că Duhul a fost trimis de Fiul de la Tatăl, că El este Duhul Adevărului, adică al Fiului, pentru că Duhul Se odihnește din veci în Fiul, dar că Duhul Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl și El va mărturisi despre Fiul. Pentru că nu există nicio contrazicere între propovăduirea Fiului despre Duhul și propovăduirea Duhului despre Fiul, ci Ambii conglăsuiesc, Ei spun același adevăr.

De aceea nu este nicio contrazicere nici între In. 14, 26 și In. 15, 26 în ceea ce privește trimiterea Duhului în cei credincioși! Pentru că Duhul a fost trimis și de Tatăl și de Fiul în oameni, pentru că Duhul Sfânt a vrut El Însuși să coboare și să locuiască în oameni prin slava Lui. Pentru că Treimea cea Preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare, pentru că are aceeași ființă dumnezeiască. Iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează în mod comunional la mântuirea noastră și nu separat. Căci, la Cincizecime, Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât prin slava Lor în toți cei credincioși și au făcut din ei o singură Biserică a Treimii. Așa după cum profețise Domnul în In. 17, 22: „Și Eu, slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” (cf. BYZ).

Căci slava cea dumnezeiască și veșnică, prin care Dumnezeul nostru treimic ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi, cei mult păcătoși, este a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, este a întregii Treimi, e comună Treimii și pe ea, coborând-o Dumnezeu în noi, prin ea ne unifică interior, ne face una, după cum Dumnezeul nostru treimic este unul. Și slava Lui, unificându-ne interior, ne unește pe unul cu altul în Biserica Sa, pentru că în toți sălășluiește aceeași slavă a Sa, care ne învață aceeași mărturisire despre Dumnezeu.

Iar Sfânta Icoană a Cincizecimii, care ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și pe toți umpluți de slava lui Dumnezeu, ne vorbește despre comuniunea noastră în credință și în experiență sfântă. Căci Biserica este expresia concretă a unității de credință și de experiență sfântă, pentru că ea îi cuprinde pe toți cei credincioși și care trăiesc în intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

La F. Ap. 1, 8, slava Duhului Sfânt ne-a fost profețită de Domnul ca „putere [δύναμιν]” [cf. BYZ]. Ca putere dumnezeiască, ca umplere de puterea lui Dumnezeu. Pentru că „veți lua/ primi putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Duhul Sfânt în[tru] voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Și Îmi veți fi Mie martori și în Ierusalim [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ] și în toată Iudea și Samaria [καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ] și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]”[F. Ap. 1, 8, BYZ].

Căci martorul lui Dumnezeu, cel care dă mărturie despre El în cunoștință de cauză, trebuie să cunoască teologia Lui, să aibă în el slava Sa și să se nevoiască întotdeauna și pretutindeni să Îl propovăduiască pe El.

Iar astăzi, mai mult decât oricând, suntem chemați cu toții, toți creștinii Bisericii, să arătăm tuturor teologia Bisericii și experiențele noastre cele duhovnicești, trăite în Biserică, mergând cu râvna Lui peste tot ca să vorbim despre Dumnezeul mântuirii noastre. Căci în sate și în orașe, în călătoriile și în excursiile noastre teologice, dar mai ales online, noi trebuie să propovăduim în mod curat, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, credința și experiența Bisericii, pentru ca toți să le cunoască. Pentru că darul cel prea mare pe care l-am primit de la El, acela de a fi martori ai lui Dumnezeu, martori ai minunilor Lui cu noi, ne cere să fim mereu propovăduitori ai Săi cu fapta și cu cuvântul.

În cap. al 2-lea din Faptele Apostolilor avem coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Căci slava Lui li s-a arătat lor ca „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și a[u] șezut în fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [cu] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum  Duhul le da lor a vorbi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 3-4 BYZ].

Căci limbile ca de foc ale Duhului le-au dat lor să vorbească în limbile celor care aveau nevoie de mântuire [F. Ap. 2, 8]. Pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește mintea și ne face să gândim și să vorbim cu sfințenie celor doritori de mântuire.

Iar pentru ca Dumnezeu să ne încredințeze de faptul că toți suntem chemați la mântuire, El a dăruit o Cincizecime și păgânilor. Minune descrisă în F. Ap. 11, pe care ne-o aduce la cunoștință Sfântul Apostol  Petros, care a fost martorul ei: „Și când am început eu a grăi, Duhul Sfânt a căzut/ a coborât în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], precum și în noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχη]”. Adică la Cincizecime. „Și mi-am adus aminte cuvântul Domnului, că zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat lor același dar ca și nouă [τὴν ἴσην δωρεὰν ὡς καὶ ἡμῖν], crezând [ei] în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să Îl opresc pe Dumnezeu?” [F. Ap. 11, 15-17, BYZ].

Iar când Biserica a auzit mărturia Sfântului Petros despre primirea slavei Duhului de către păgânii care crezuseră în Dumnezeu, ei Îl slăveau pe Dumnezeu cu bucurie multă și atunci au conchis: „Așadar [Ἄρα γε], Dumnezeu [ὁ Θεὸς] și neamurilor le-a dat pocăința întru viață [καὶ τοῖς ἔθνεσιν ἔδωκεν τὴν μετάνοιαν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ]. Căci cine se pocăiește, acela trăiește duhovnicește. Dar pentru ca să trăiești duhovnicește, trebuie să trăiești în slava Duhului, în slava comună Treimii, care se revarsă în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și prin care slavă, Dumnezeu locuiește în noi și este cu noi.

Pentru că de aceea viața noastră creștină este viață duhovnicească, e viață sfântă: pentru că e împreuna-petrecere a noastră cu Dumnezeu, în noi înșine, prin slava Lui. E viața noastră cu Dumnezeu, în care suntem învățați cele ale Sale. Căci de la Botez, de la Botezul nostru sacramental din pruncie, coboară în noi slava lui Dumnezeu și ne face pe noi locașuri vii ale Sale. Și întru slava lui Dumnezeu, noi suntem luminați și povățuiți continuu ca să înțelegem teologia Bisericii, cum să ne mântuim și cum să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că suntem responsabili de mântuirea tuturor și nu numai de mântuirea noastră.

…O, Cincizecimea cea sfântă, ziua cea mare a Bisericii! Ziua care ne vorbește cu putere despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Duhul Sfânt, Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care ne sfințește pe noi în întregime și ne face cu totul duhovnicești, este Cel de-o-ființă [ὁμοούσιος] și de-un-tron [ὁμόθρονος] cu Tatăl și cu Fiul[5].

Pentru că noi Îl lăudăm pe „Tatăl Cel-fără-de-început [τὸν ἄναρχον Πατέρα] și pe Fiul Cel-împreună-fără-de-început [καὶ τὸν συνάναρχον Υἱόν] și pe Atotsfântul Duh Cel-împreună-veșnic [καὶ τὸ συναΐδιον καὶ πανάγιον Πνεῦμα]”[6] cu Tatăl și cu Duhul, pentru că credem în Dumnezeul nostru treimic, în Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Treimea cea deoființă [Τριάδα ὁμοούσιον][7] este Dumnezeul mântuirii noastre, așa cum ne-a descoperit nouă Fiul Cel întrupat.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, a spus despre Sine că e Fiul Tatălui [In. 5, 17; 19-23, 26; 8, 18-19, 54] și că El a fost trimis de Tatăl în lume [In. 5, 24, 37-38; 8, 16, 18; 9, 4], iar Tatăl a confirmat faptul că Iisus este Fiul Lui cel iubit [Mt. 3, 17; 17, 5]. Și tot Fiul ne-a vorbit și despre Duhul Sfânt și ne-a spus că El purcede din Tatăl [In. 15, 26] și că e Mângâietorul nostru [In. 14, 26; 15, 26] și că El ne va călăuzi întru tot adevărul [In. 16, 13]. Iar revelația Fiului despre Dumnezeul nostru treimic a fost consemnată pentru noi de către Sfinții Apostoli.

Tocmai de aceea, fundamentându-se pe revelația Fiului despre Dumnezeul treimic, Crezul Bisericii, pe care l-am comentat de curând[8], ne vorbește în mod apostolic despre Dumnezeul treimic. Pentru că Crezul Bisericii ne dă mărturia apostolică despre Dumnezeul treimic. Și pentru că mărturia Apostolilor este cea pe care s-a întemeiat Biserica, tocmai de aceea Biserica e apostolică. Și noi rămânem în Biserica de la Cincizecime, în Biserica Apostolilor, dacă mărturisim, dimpreună cu toți Sfinții Bisericii, mărturia sfântă a Tradiției Bisericii. Căci toți Sfinții lui Dumnezeu s-au sfințit aici, în Biserica Lui, și aici trebuie să ne sfințim și noi, pentru ca să moștenim, împreună cu ei, Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă să ne nevoim continuu la curățirea noastră de patimi, la luminarea și sfințirea noastră, încât să facem să țâșnească din noi strălucirile slavei lui Dumnezeu, cea sălășluită întru noi. Fiindcă Dumnezeu vrea ca slava Lui să strălucească din noi și, prin ființa noastră, tuturor oamenilor, ca, prin noi, El să fie slăvit.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm Dumnezeului nostru treimic ca întru slava Lui să ne bucurăm pururea! Pentru ca El să ne odihnească pe noi întru Împărăția Sa, dimpreună cu toți cei adormiți întru dreapta credință, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la ora 9.04 minute, în zi de joi, pe 24 mai 2018. Soare, 22 de grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images//2017/06/06/Pagina-14//Icoana_Cincizecimii_w169_h125_q100.jpg.

[2] Titlul praznicului în Penticostar, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/19/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-invierea-domnului-2018/.

Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [2018]

Sfintii Imparati 2018

Iubiții mei[1],

numele Constantinus vine de la adjectivul latin constans, constantis[2] care înseamnă constant, neschimbător, statornic, pe când numele Helena vine din limba greacă. Și, potrivit filologului german Georg Curtius[3], în antichitate Ελένη [Eleni] însemna luminoasă, strălucitoare, derivând de la substantivul σελήνη [selini] (lună[4])[5]. Și ambele înțelesuri ale numelor lor s-au împlinit în viața lor!

Căci Sfântul Constantinus, de când s-a convertit la dreapta credință, s-a arătat un om statornic, neschimbător în viața lui creștină. Pentru că a fost, până la sfârșitul vieții sale, un Împărat creștin. Pe când Sfânta lui mamă, Împărăteasa Helena, s-a arătat ca o lună luminată de soare, de soarele credinței ce strălucea din fiul ei, și este până azi un strălucitor exemplu de viață creștină.

Pentru că, în ciuda bătrâneții sale (avea pe atunci 76[6] sau 79[7] de ani), Sfânta Helena merge în Palestina în 326[8] și descoperă Crucea Domnului, alături de cele ale celor doi tâlhari, lucru pomenit pe 6 martie[9]. În Mineiul pe luna martie, în ediția românească, se spune că pe 6 martie se pomenește și „aflarea cinstitelor piroane”[10] cu care Domnul a fost răstignit pe Cruce. Și aici avem o traducere fidelă a celui grecesc: „τῆς εὑρέσεως τῶν τιμίων ἥλων”[11].

Nu ni se spune însă câte piroane s-au folosit la răstignirea Domnului. În Vinerea Mare, în Triod, se amintește despre piroanele cu care a fost pironit Domnul[12], dar nici acolo nu ni se amintește numărul lor. Iconograful român, care a pictat Sfânta Icoană cu care am prefațat predica de azi, ne vorbește de 4 piroane. Așa cum ne vorbesc de 4 piroane și Sfintele Icoane ale Răstignirii Domnului. Pentru că două I-au străpuns palmele, iar două tălpile Sale[13].

Rastignirea 2

Însă Sfânta Helena a descoperit Crucea Domnului cu ajutorul evreului Iudas [Ἰούδας][14], devenit mai apoi Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos [Κυριακὸς], Episcopul Ierusalimului, pomenit pe 28 octombrie[15]. Sinaxarul grecesc spune că a fost martirizat de Iulianos Apostatul în 361[16]. Însă în dipticele ierusalimitean[17] între 350-386 a fost Patriarh Sfântul Chirillos I, scriitorul catehezelor baptismale[18].

În 327 Sfânta Helena s-a întors la Roma cu o parte din Crucea Domnului și adoarme pe la 330, cu Sfântul său fiu, Constantinus, lângă ea[19]. Capul Sfintei Helena e în catedrala romano-catolică Sfântul Petrus din Trier, în Germania[20], și arată astfel[21]:

capul Sfintei Helena

Sfântul Constantinus cel Mare se naște pe 27 februarie 272 și adoarme pe 22 mai 337[22], la vârsta de 65 de ani. S-a născut la Naissus (astăzi Niș [Ниш], în Serbia)[23] și numele său prim a fost Flavius Valerius Constantinus[24]. Numele său fiind o parte din numele tatălui său, care se numea Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus[25].

Iar dacă tatăl Sfântului Constantinus era roman, mama lui, Sfânta Eleni [Ἑλένη], era de origine greacă, de condiție joasă, și va fi părăsită de soțul ei în 288 sau 289, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximianus, cu Flavia Maximiana Teodora[26]. Sfântul Constantinus este educat la curtea persecutorului Diocletianus, unde învață literatură latină și greacă și filosofie. Adică în Nicomidia (orașul İzmit, în Turcia)[27], unde a cunoscut și intelectuali păgâni și creștini.

Își începe cariera militară și luptă sub comanda lui Diocletianus și a lui Galerius în Asia, organizează o campanie armată împotriva barbarilor de la Dunăre în 296, luptă sub comanda lui Diocletianus în 297, în Siria, împotriva perșilor și sub comanda lui Galerius, în Mesopotamia, între 298-299. Astfel încât, la sfârșitul anului 305, Sfântul Constantinus ajunsese un tribun de prim ordin/ rang [a tribunus ordinis primi] al armatei romane[28].

După retragerea lui Diocletianus la 1 mai 305, Sfântul Constantinus ajunge augustus și scapă de mai multe ori de intrigile lui Galerius, care îl dorea mort. Reușește să fugă de la curtea lui Galerius și se alătură armatei tatălui său în Gallia, la Bononia (orașul Boulogne-sur-Mer de azi, din Franța)[29].

Sfântul Constantinus luptă împreună cu tatăl său în Britannia, dar tatăl său moare la Eboracum (în orașul York, în Anglia) pe data de 25 iulie 306, lăsând cu limbă de moarte ca fiul său, Constantinus, să fie proclamat augustus[30]. Și Sfântul Constantinus e proclamat augustus de către generalul roman Chrocus, fostul rege al alamannilor, fiind acceptat de Gallia și de Britannia, dar nu și de Hispania[31].

Galerius acceptă alegerea lui și îi trimite veșmântul purpuriu tradițional, pe care îl purtau împărații romani. Astfel, Sfântul Constantinus a ajuns Împăratul Apusului, stăpânind Britannia, Galia și Hispania. Dar Dumnezeu încă nu intrase în viața lui!

El nu i Se arătase în mod extatic Sfântului Constantinus. Și, cu toate acestea, Sfântul Constantinus s-a arătat favorabil creștinilor, încetând în partea sa de imperiu prigonirea lor și restituind creștinilor ceea ce au pierdut în timpul persecuțiilor[32].

În 307, la Trier (în Germania), Sfântul Constantinus se căsătorește cu fiica lui Maximianus, cu Flavia Maxima Fausta[33]. Luptând în Italia împotriva lui Maxentius, mai înainte de bătălia de la Pons Milvius, Sfântul Constantinus are primul său vis dumnezeiesc, în care i se spune să folosească semnul Sfintei Cruci pe scuturile soldaților săi. După care are parte, de la Dumnezeu, de o vedenie în timpul zilei, în care a văzut Crucea Domnului însoțită de mesajul sfânt: In hoc signo vinces [În(tru) acest semn vei învinge]!

Și pentru că a crezut în vedenia de la Dumnezeu, Sfântul Constantinus a făcut un steag de luptă creștin pentru armata sa, numit labarum (de la grecescul λάβαρον), pe care a pus monogramul lui Hristos: ☧. Și acest labarum cu monogram arăta astfel:

labarum cu monogram

Sfântul[34] Constantinus l-a gravat mai apoi și pe monedele emise în timpul său, cea din imagine[35] fiind din 337[36].

moneda cu labarum

Și vedem cum labarumul/ steagul de luptă al lui Hristos sau Crucea Lui îl învinge pe Satanas, pe șarpe. Căci Domnul i-a învins pe demoni pe Cruce în mod desăvârșit, pentru ca și noi să îi învingem, cu harul Său, în noi înșine.

Cu ajutorul Sfintei Cruci, Sfântul Constantinus l-a învins pe Maxentius, care s-a înecat în Tibru[37], în „cel de-al doilea râu ca lungime din Italia”[38], iar el a intrat în mod triumfal în Roma la 29 octombrie 312. Însă Împăratul care a intrat în Roma era deja unul creștin, pentru că nu a mai adus jertfe idolilor, ci a afirmat numele lui Hristos. Și de aici încolo, Sfântul Constantinus s-a comportat ca un Împărat creștin, care a ajutat Biserica aidoma Sfinților Apostoli, fapt pentru care a fost numit, dimpreună cu Sfânta sa mamă, Helena, „întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι]”[39].

Și câte nu a făcut Sfântul Constantinus, cel întocmai cu Apostolii!

În februarie 313 a dat Edictum Mediolanense prin care creștinii au început să fie priviți cu bunăvoință în Imperiul Roman și și-au primit Bisericile confiscate[40].

El a ajutat financiar Biserica, a construit Basilici, a scutit clerul de anumite impozite, i-a promovat pe creștini în funcțiile înalte în stat, a returnat proprietățile confiscate de Diocletianus. El a zidit Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Basilica Sfântul Petrus din Roma[41].

În 321, Sfântul Constantinus a legiferat ca zi de odihnă duminica, ziua Învierii Domnului.

În 323 a interzis creștinilor să participe la jertfele păgâne.

În anul 325 a convocat Sfântul Sinod Ecumenic de la Nicea[42], care a fost cel mai mare succes teologic al său.

La 11 mai 330, Sfântul Constantinus inaugurează Constantinupolisul [Κωνσταντινούπολις] sau Noua Romă, unde va aduce un fragment din Crucea Domnului și toiagul Sfântului Profet Moisis[43].

În anul 336, cu un an înainte de adormirea sa, Sfântul Constantinus se va numi și Dacicus maximus, pentru că noua frontieră în Dacia a Imperiului roman a fost Brazda lui Novac[44].

În primăvara lui 337 se îmbolnăvește. Și-a pregătit locul de îngropare în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Și adoarme la scurt timp după Botezul său, fiind îngropat acolo unde și-a dorit[45].

Dar cel mai important lucru al vieții sale e acesta: că și-a sfințit viața în mijlocul unei asemenea imense demnități și în mijlocul atâtor bogății. Că L-a ales pe Dumnezeu, așa cum a făcut și Sfânta lui mamă, în locul întregii lumi.

De aceea, iubiții mei, să luăm aminte la sfintele lor vieți și la importanța lor pentru întreaga Biserică și întreaga lume! Și să ne încredințăm asupra faptului că grijile și neputințele și fricile noastre le putem purta fiind întăriți de Dumnezeu. Căci El ne ajută și ne întărește pe fiecare în parte în viața noastră, dacă ne lăsăm călăuziți de El. Dar că El așteaptă de la cei puși în puncte cheie ale statului să lucreze în folosul profund al oamenilor.

Căci cine ajută Biserica lui Dumnezeu, ajută în mod real oamenii. Îi ajută pe oameni să se regăsească pe ei înșiși și să își dorească să se mântuie. Dar cine se luptă cu Biserica, aceia se luptă cu binele acestei lumi, cu binele fiecărui om în parte, pentru că nu îl ajută să se sfințească.

Avem nevoie de legi creștine, de legi drepte, de legi spre binele omului. Avem nevoie tot timpul de pace și de bună înțelegere între oameni. Iar acest climat de adâncă stabilitate statală și umană nu se poate face decât în cooperarea continuă dintre guvernanți și guvernați.

Dacă ne facem bine treaba, dacă ne-o facem cu conștiință, atunci toate lucrurile merg bine. Fiecare în sectorul lui de activitate, în dreptul lui. Și acest bine se răsfrânge și asupra altora.

Însă direcția unei țări se decide de sus, de la conducerea ei. Mersul de fond al unei țări e unul politic. Numai că politica trebuie să fie una dreaptă, una profund umană, una în folosul cetățeanului, pentru ca cetățeanul să se simtă bine și încurajat să lucreze pentru societatea în care trăiește și nu împotriva ei.

Sfântul Constantinus a înțeles foarte bine ce înseamnă a face politică creștină și profund umană. El a dat libertate religioasă creștinilor, dar și păgânilor și evreilor din imperiu, fiind călăuzit de principiul toleranței religioase, pe care și societatea democratică îl dorește funcțional. Pentru că religia este fundamentul stabilității într-un stat și până nu rezolvi conflictele religioase, nu ai parte de pace.

El a redat oamenilor lucrurile confiscate de predecesorii săi, pentru că a înțeles că imperiul se conduce prin dreptate și prin bunătate și nu prin acte de samavolnicie.

A înțeles că orice om are nevoie și de o zi de odihnă săptămânală și a făcut din duminica Domnului, a învierii Sale, o zi de odihnă a imperiului.

Prin legile sale a încercat să vorbească despre demnitatea omului, dând „Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor. […] [El] „a intervenit în dreptul penal… [și] a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (însemnarea cu fierul roșu). [Datorită lui] s-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte[, unde trebuiau să lupte până la moarte]. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi”[46].

Pentru că un stat creștin, un stat responsabil, trebuie să încurajeze inovarea, afacerile, comerțul, transporturile, turismul, dar în același timp trebuie să sprijine Biserica și cultura, învățământul și sănătatea, asistența socială și reinserția socială. Trebuie să îl ajuți și pe cel care rămâne pe drumuri, cât și pe cel care și-a ispășit pedeapsa și vrea să aibă din nou o viață socială. Statul își apără cetățenii, le apără drepturile, le apără interesele, dar le apără și sănătatea trupească și sufletească.

Și Sfântul Constantinus cel Mare, în sec. al 4-lea, dorea în esență ceea ce dorim și noi în al 21-lea secol creștin: un stat pentru toți, un stat uman, în care se poate respira, pentru că simți că ești apărat, ești respectat, ești considerat necesar.

Căci democrația este un sistem politic valid atâta timp cât votul oamenilor și viața lor și împlinirea lor umană și profesională contează. Pentru că politica se face pentru oameni și nu împotriva lor. Politica, învățământul, cultura, sportul, viața religioasă sunt pentru ca oamenii să fie tot mai umani și nu tot mai stingheri.

Și o societate care se dorește coerentă, care își dorește binele, trebuie să înțeleagă faptul că toate instituțiile trebuie să funcționeze împreună, în mod organic și că toate trebuie să ducă la binele oamenilor.

Așadar, noi, creștinii, suntem responsabili față de societatea în care trăim! Aportul muncii noastre și modul demn în care ne trăim viața colorează în bine societatea în care trăim. Chiar dacă corupția viciază relațiile între noi, chiar dacă nedreptățile ne-ar putea îndreptăți să facem și noi „ca ceilalți”, a trăi creștinește și la locul de muncă și în societate și acasă înseamnă adevărata împlinire pentru noi și pentru orice om.

De aceea, iubiții mei, Sfinții Împărați Constantinus și Helena ne învață să ne iubim Biserica și țara în același timp și să fim credincioși evlavioși și cetățeni exemplari! Pentru că nu putem trăi fără Dumnezeu și nici nu putem să facem abstracție de nevoile aproapelui nostru. Ci credincioșii trebuie să fie oameni implicați în societate și mereu trebuie să încerce să rezolve, în mod binecuvântat, nevoile ei.

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem ceea ce e bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.


[1] Predică începută la 14. 11, pe 15 mai 2018, zi de marți. Soare, 26 de grade. Sfânta Icoană am preluat-0 de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/05/sf-imp-constantin-si-elena-1-e1495192778650.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Curtius.

[4] Cu referire la astrul ceresc.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ελένη.

[6] Potrivit acestei surse https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) a trăit între 250-330, adică 80 de ani, iar 326 ar fi anul al 76-lea al vieții sale.

[7] În această sursă: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx, Sfânta Eleni [Ἑλένη] a trăit între 247-328 și 326 ar fi fost anul al 79-lea al vieții sale.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[10] Mineiul pe luna martie, ed. BOR 1930, p. 43.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar06.html.

[12] Triodul, ed. BOR 1986, p. 534.

[13] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/711/71100_rastignire.jpg.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1013/sxsaintinfo.aspx. [16] Ibidem.

[17] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[18] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Ierusalimului.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedral_of_Trier.

[21] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/CaputSHelenae_0578a.jpg.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Niš.

[24] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantius_Chlorus.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și  https://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Maximiana_Theodora

[27] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Nicomedia.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Boulogne-sur-Mer.

[30] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/York.

[31] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Chrocus.

[32] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[33] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://ro.wikipedia.org/wiki/Trier  și https://en.wikipedia.org/wiki/Fausta.

[34] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum. Imaginea fiind de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/99/Labarum_of_Constantine_the_Great.svg/440px-Labarum_of_Constantine_the_Great.svg.png.

[35] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/10/As-Constantine-XR_RIC_vII_019.jpg.

[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum.

[37] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[38] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tibru.

[39] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[40] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Edict_of_Milan.

[41] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great [42] Ibidem.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantinople.

[44] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Brazda_lui_Novac.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[46] Cf. http://ziarullumina.ro/politica-religioasa-a-sfantului-Imparat-constantin-cel-mare-44386.html.

Predică la Duminica a 7-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Crezul Bisericii noastre a fost întocmit în mod sinodal și ecumenic. În 325 la Nicea[2] și în 381 la Constantinopol[3], în Primul și al Doilea Sinod Ecumenic al Bisericii. Și aceste două Sinoade/ Întruniri ale Episcopilor Bisericii s-au numit ecumenice sau cele a toată lumea[4] pentru că la ele au participat Episcopi veniți din toate părțile lumii creștine, care s-au întrunit în mod sinodal să dezbată învățătura de credință a Bisericii.

Iar în predica de azi, când îi pomenim pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic, acest lucru voi face: vă voi explica Crezul Bisericii conform ediției grecești[5]. Care, după cum se observă, e format din 12 articole și în el este cuprinsă, pe scurt, teologia despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre eshatologie și despre viața veșnică.

Primele 8 articole ale Crezului sunt despre Dumnezeul nostru treimic, despre Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și în dreptul fiecărei persoane dumnezeiești se spun lucruri fundamentale despre Ea.

În primul articol al Crezului, prin expresia „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν [Credem întru unul Dumnezeu]” se face referire la toate cele trei persoane dumnezeiești. Căci toate cele trei persoane dumnezeiești sunt un singur Dumnezeu sau au o singură dumnezeire sau ființă. Și s-a pus „credem [πιστεύομεν]” la începutul textului, pentru ca să se exprime faptul că noi credem și mărturisim toate amănuntele teologice prezente în Crez.

Cine este Dumnezeu Tatăl? El este Tatăl sau Părintele [Πατέρα]. Este Tatăl Fiului Său, dar și Tatăl nostru, prin iconomia mântuirii, așa după cum ne-a învățat Fiul Său în Rugăciunea domnească. Pentru Fiul, Tatăl este Tată sau Părinte din veci și pentru veci, pentru că din veci Tatăl L-a născut pe Fiul. Și, deși Fiul S-a născut din Tatăl, El nu este „posterior” Tatălui sau „mai mic” decât Tatăl sau „al doilea” după Tatăl, ci e din veci ca și Tatăl, Dumnezeu fără de început, deoființă cu Tatăl și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl e Tată sau Părinte pentru că din veci are un Fiu dimpreună veșnic cu El. Și Fiul este Fiu pentru că are un Tată din veci, din Care El S-a născut.

Tot în articolul 1, Tatăl este mărturisit și ca Pantocrator [Παντοκράτορα] sau Atotțiitor al întregii creații. Pentru că El, Cel care este „făcătorul cerului și al pământului [ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς], și al tuturor celor văzute și nevăzute [ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων]” este, în același timp, și Cel care le ține în existență. Pentru că El este fundamentul dumnezeiesc al întregii creații prin slava Lui, ținând toate lucrurile, din interiorul lor, în armonie cu ele însele și în relație cu Sine.

Pantocratorul e Părintele nostru, pentru că e Făcătorul nostru. Și El ne ține în existență și pe noi și întreaga Sa creație, căci toată zidirea e opera Sa. Iar Sfinții Părinți au folosit cuvântul ποιητής [piitis] pentru Dumnezeu Tatăl în articolul întâi al Crezului pentru a exprima cuvântul Făcătorul, deși ποιητής înseamnă, în greaca veche, deopotrivă și făcător, dar și poet. Pentru că de la acest ποιητής vin poet și poezie din limba română. Însă nu au ales acest cuvânt cu dublă semnificație la întâmplare, ci pentru ca să exprime o altă realitate teologică abisală: că tot ceea ce Dumnezeu a creat e frumos, e desăvârșit, e așa cum trebuia să fie. Căci creația pe care El o ține în existență e plină de frumusețe, de măreție, de complexitate, pentru că e plină de slava Lui, chiar dacă ea, acum, în clipa de față, e una viciată de către noi, cei căzuți, și de demonii apostați, căzuți, prin șiretlicul cărora noi am căzut ca și ei din slava lui Dumnezeu.

Și când Crezul Bisericii vorbește despre cer, el se referă în primul rând la toate planetele și astrele cerești, care sunt lucruri fizice, ca și pământul, dar și la Puterile cele cerești. Iar când vorbește despre cele nevăzute [ἀοράτων] de ochii noștri trupești, el se referă doar la Puterile cele cerești sau netrupești din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că cele văzute [ὁρατῶν] sunt cele de aici, de pe pământ și pe care omul le poate vedea foarte ușor.

Numai că, deși Tatăl e numit Făcătorul, întreaga creație e opera Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic și nu doar a Tatălui, pentru că Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și cu toate că Tatăl, în Crez, e numit Pantocratorul, când privim fresca Pantocratorului în Bisericile noastre, care e în turla cea mare a naosului, acolo Îl vedem pe Fiul.

– De ce Îl iconizăm pe Fiul ca Pantocrator și nu pe Tatăl, dacă în Crez Îl numim Pantocrator pe Tatăl?

– Iar răspunsul îl avem de la Domnul, în In. 14, în răspunsul Său către Sfântul Apostol Filippos: „[Iar] Iisus îi zice lui: „De atât timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut pe Mine, Filippe? Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl! Și cum zici tu: «Arată-ne nouă pe Tatăl»? Nu crezi că Eu [sunt] în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care Eu vi le spun vouă, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, Cel care rămâne în Mine, Acela face lucrurile [acestea]” [In. 14, 9-10, BYZ].

Și Fiul este iconizat ca Pantocrator pentru că El e singurul care a luat față umană din Treime, adică e singurul iconizabil. Și cel care privește la Fiul Îi vede în El și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci Fiul e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, pentru că e deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar cu toate că, în locul citat mai sus, Fiul a spus doar despre Tatăl că este în El, prin aceasta nu L-a exclus nicidecum pe Duhul. Căci niciodată Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul și niciodată Fiul nu este despărțit ființial de Tatăl și de Duhul.

Avem un singur Tată și un singur Domn și un singur Duh Sfânt. Iar Domnul nostru este Iisus Hristos și El este „Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-născut [τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ]” și „Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii [τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων]”. Și când spunem că Fiul Lui este „Unul-născut”, spunem că El e singurul Său Fiu, pentru că doar El S-a născut din Tatăl, din persoana Lui, și S-a născut din El mai presus de timp, de toți vecii, de toate secolele istorice, pentru că S-a născut din veci din Tatăl.

Căci toate cele create sunt zidite de către Dumnezeu. Ele nu sunt dintotdeauna. Pe când Fiul Său Cel Unul-născut nu e „zidirea” Tatălui, ci e din Tatăl, e deoființă cu El și veșnic ca Tatăl și ca Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea relația Fiului cu Tatăl și cu Duhul este ca „lumina din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Din Tatăl S-a aprins o altă lumină, Care e Fiul și o alta, Care e Duhul Sfânt și cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt trei lumini personale și împreună-veșnice care au aceeași ființă. Însă, cu toate că al doilea paragraf al Crezului se referă doar la relația Tatălui cu Fiul, eu vreau să accentuez faptul că ceea ce se spune despre Fiul în relație cu Tatăl, se spune în subsidiar și despre Duhul Sfânt în relația Sa cu Tatăl.

Căci și Duhul Sfânt, ca și Fiul, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat [Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ]”, după cum este „lumină din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Pentru că ambele expresii arată deoființimea persoanelor dumnezeiești și, totodată, relația de proveniență a Fiului și a Duhului din Tatăl.

Dar când se spune despre Fiul că este „născut [γεννηθέντα]”, cu înțelesul că e născut din Tatăl, se spune ceva unic despre Fiul: pentru că numai Fiul e născut din Tatăl. Duhul Sfânt nu e „născut” din Tatăl ci este „purces din Tatăl [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ Πατρὸς]”.  Dar când se spune despre Fiul că „nu [este] făcut [οὐ ποιηθέντα]” sau zidit, același lucru se poate spune și despre Duhul Sfânt, pentru că nici Duhul nu e „o creatură”, ci este Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. După cum nu doar Fiul este „deoființă cu Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί]”, ci și Duhul e deoființă cu Tatăl, pentru că toate trei persoanele Dumnezeirii au aceeași ființă.

Însă, prin expresia: „prin Care toate S-au făcut [δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο]” se indică relația Tatălui cu Fiul în actul creației, pentru că toate cele făcute/ zidite le-a făcut Tatăl prin Fiul, prepoziția Fiului fiind διά [dia] în acuzativ, care se traduce cu prin. Dar Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate în mod comunional, prin participarea întregii treimi de persoane la lucrarea zidirii.

Însă aceeași prepoziție διά [dia] în acuzativ, pe care am tradus-o în actul creației cu prin, în iconomia mântuirii o traducem cu pentru. Căci sensul spațial al prepoziției e redat cu forma prin, pe când sensul cauzal e redat cu forma pentru[6]. Și astfel avem afirmația: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire [Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν]”. Fiul Tatălui, pentru noi, adică pentru persoana noastră, și pentru mântuirea noastră „S-a coborât din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și S-a întrupat  din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și S-a făcut om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Toate afirmațiile teologice de aici sunt expozitive și nu explicative. Ni se spune că întruparea Domnului ne vizează pe noi, că e pentru noi, dar nu ni se explică în ce fel e pentru noi și nici în ce fel ne mântuim în relație cu El, cu Domnul nostru. Ni se spune că Fiul S-a coborât din ceruri la noi, dar nu și ce înseamnă acest lucru sau cum s-a produs el. Pentru că ni se vorbește despre actele mântuirii noastre, despre ce a făcut Hristos pentru noi, dar se păstrează tainele tuturor celor făcute de El. Pentru că ele ne depășesc pe noi.

Căci noi știm acum că datorită îndumnezeirii umanității Sale de către El, noi ne putem îndumnezei. Dar taina îndumnezeirii noastre trebuie trăită de către noi, pentru ca ea să aibă relevanță pentru noi. Dacă nu ne îndumnezeim în mod real, cuvântul îndumnezeire e gol de semnificație pentru noi, ca de altfel și cuvântul mântuire sau sintagma experiență dumnezeiască. Dar dacă, în relație cu Hristos și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, noi ne trăim zi de zi mântuirea, relația noastră cu Treimea ca mântuire continuă, mântuirea e însuși modul nostru de-a fi, pentru că ea este o realitate cotidiană pentru noi. Și în Crez noi mărturisim tocmai despre viața autentică a creștinilor ortodocși, aceea în care ne mântuim și ne sfințim în mod continuu.

De aceea, cum S-a coborât Fiul din cer și cum S-a întrupat El pentru noi și pentru mântuirea sunt taine prea mari și dumnezeiești pentru noi. Și noi trebuie să le cinstim cu evlavie, cu mare cutremurare și bucurie dumnezeiască, pentru că Cel necuprins S-a făcut om pentru noi și S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de „simplu om”.

Dar iarăși trebuie să subliniez faptul că expresia „din Duhul Sfânt [ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]” nu este restrictivă în a 3-a frază a Crezului, pentru că Fiul nu Și-a lăsat zidită umanitatea Sa doar de Duhul și de Tatăl, ci și El Însuși Și-a zidit umanitatea Sa în Preacurata Sa Maică. Pentru că toate ale mântuirii noastre, ca și în cadrul zidirii, Dumnezeul treimic le-a făcut pe toate comunional. Căci Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Articolele 4-6 sunt un legato de expresie teologic, pentru că au legătură interioară între ele. Pentru că ele vorbesc despre Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului cu trupul Său îndumnezeit în sânul Treimii. Căci Fiul lui Dumnezeu întrupat „S-a răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos [Σταυρωθέντα…ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου]”, subliniindu-se astfel istoricitatea persoanei Sale, cât și modul în care El a murit, „și a pătimit și S-a îngropat [καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]” pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Cel mort „a înviat a treia zi după Scripturi [ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς]”, după cum mărturisesc Scripturile despre El. După care, la 40 de zile de la învierea Lui, El „S-a înălțat întru ceruri și a șezut [în] cele de-a dreapta  Tatălui [ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]”.

Numai că șederea Lui și „cele de-a dreapta Tatălui [ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]” nu trebuie înțelese la modul grosier. Pentru că aici nu se dorește menționarea unei distanțe între Fiul și Tatăl, ci se vorbește despre urcarea în sânul Treimii a umanității Sale, atâta timp cât Fiul Se înalță la Tatăl și la Duhul Sfânt asumându-Și pentru veci umanitatea Sa transfigurată.

Însă, noi, oamenii, vorbim omenește sau iconic despre cele ale lui Dumnezeu în teologie, dar vorbirea noastră iconică sau aidoma unei ferestre, spune altceva, mult mai duhovnicesc decât cuvintele și imaginile umane. Căci noi spunem una, dar înțelegem altceva, mult mai subtil. Căci vorbim despre șederea Fiului în cele de-a dreapta Tatălui nu pentru a indica „distanțe” inexistente între persoanele Treimii, ci pentru a spune că Fiul și Tatăl și Duhul  sunt deoființă și că existența Lor e perihoretică, e una în alta, fără ca să Se confunde personale între ele.

Însă lucrarea mântuirii noastre săvârșită de Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e privită în consecințele ei eshatologice în fraza a 7-a a Crezului. Pentru că Domnul „iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții [πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς], a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”, pentru că va fi veșnică.

Și El va veni „cu slavă”, pentru că slava dumnezeiască izvorăște din persoana Lui. El va veni așa cum este El: ca Domnul slavei, ca Domnul care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci slava Lui îi va învia pe cei morți și îi va transfigura pe cei vii de la venirea Sa. Și atunci, cu toții fiind vii și transfigurați de slava Lui, oamenii vor fi judecați de către El. Pentru că El este Judecătorul tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile.

Însă când El va veni întru slava Sa, istoria va fi umplută de veșnicia Lui. Istoria va intra în veșnicie în mod deplin. Și Judecata tuturor se va face în veșnicie, de către Judecătorul nostru Cel veșnic, Iisus Hristos, Domnul nostru, fiecare primind după ceea ce este. După modul cum a trăit și s-a construit interior. Pentru că doar Împărăția și Iadul sunt locurile veșniciei.

Însă și Împărăția și Iadul sunt veșnice. Dar Sfinții Părinți au menționat numai alegerea cea bună, împlinitoare, a oamenilor: Împărăția. De aceea, au pus Împărăția în fața noastră, pentru că pe ea trebuie să o dorim în mod desăvârșit.

Despre Dumnezeu Duhul Sfânt se vorbește în articolul al 8-lea, dar, în mod implicit, s-a vorbit și până acum. Căci El este unul, e o persoană unică, ca și celelalte două persoane ale Treimii, și El este Domnul [τὸ Κύριον] și de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν]. Dar și Fiul e Domnul nostru și Tatăl este Domnul nostru, pentru că toți trei stăpânesc peste noi. Ei sunt Domnul și Dumnezeul nostru pentru că toate le-au făcut și le stăpânesc împreună. Iar când Dumnezeu Duhul Sfânt e numit de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν] nu se specifică faptul că doar El a făcut viața sau existența oricărei ființe, ci că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat întreaga viață, întreaga existență.

Dar expresia „Cel care din Tatăl purcede [τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον]” se referă doar la Duhul Sfânt. Pentru că doar El este purces din Tatăl. Și noi nu știm ce înseamnă nașterea Fiului din Tatăl și nici purcederea Duhului din Tatăl. Dar mărturisim că Duhul este „Cel împreună cu Tatăl și cu Fiul împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], adică este egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Mărturisirea despre Duhul se încheie cu afirmația că El este „Cel care a grăit/ a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”. A vorbit în și prin Profeții Vechiului Testament, pentru că le-a descoperit lor cele dumnezeiești. Dar El vorbește și acum prin toți Sfinții Lui și va vorbi întotdeauna, pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt revelează orice cunoaștere mistică în Biserică. Și cunoașterea mistică sau de la Dumnezeu este spre zidirea întregii Biserici. De aceea, ea e propovăduită tuturor, pentru că este spre mântuirea tuturor.

Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii. Și Biserica este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν]. Și pentru că ea este trupul mistic al lui Hristos Dumnezeu, ea este una, și e sfântă, pentru că sfințenia Bisericii e sfințenia lui Dumnezeu. Căci toate mădularele Bisericii, adică toți credincioșii ei, se sfințesc prin sfințenia lui Dumnezeu. Și sfințenia lui Dumnezeu e reală, e personalizatoare, pentru că e coborârea și rămânerea slavei Lui în noi.

Și când spunem că Biserica e catolică, spunem că ea e Biserica pentru toată lumea, care trebuie să înglobeze toată lumea. Și când spunem că e apostolică, spunem că Dumnezeu a creat-o prin Sfinții Lui Apostoli și că ea se păstrează în mărturia lor, cea de la început, și că, de la Dumnezeu, prin ei, ne-a venit nouă harul și toată rânduiala slujirii sacramentale. Iar Biserica e așa dintru început și nu poate să își piardă atributele ei constitutive.

Al 10-lea articol al Crezului vorbește despre o Taină a Bisericii, și anume despre Botez, pentru ca să vorbească, în mod implicit, despre toate la un loc. Și el ne spune: „Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor [Ὁμολογοῦμεν ἓν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]”. Însă Botezul Bisericii nu ne dă doar iertarea păcatelor. Dar se subliniază iertarea păcatelor, pentru ca să ni se spună că fiecare Taină a Bisericii lucrează ceva mistic, tainic în ființa noastră. Că ele nu sunt acte goale de semnificație, ci sfinte și sfințitoare pentru noi.

Biserica adevărată e Biserica Cincizecimii, ea e plină de slava lui Dumnezeu și are Taine sfinte și sfințitoare. Pentru că e unică pe pământ, prin sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea ei.

În comparație cu Biserica lui Dumnezeu, diversele pseudo-biserici sunt invenții umane și nu sunt ca aceasta, care vine de la Dumnezeu. Pentru că ele s-au creat în istorie, de diverși oameni păcătoși și nu de Sfinții Apostoli. De aceea, bisericile lor nu sunt catolice, nu sunt universale, nu sunt cele ale tuturor creștinilor de oricând și de pretutindeni, ci sunt niște caricaturizări ale Bisericii. Pentru că nu au nimic sfânt în ele și toate elementele „împrumutate” din Biserică sunt trăite decontextualizat, în afara mediului eclesial în care s-au născut.

Dar în adevărata Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Ortodoxă, noi „așteptăm învierea morților [προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν]”, pentru că moartea nu mai are nimic de-a face cu noi, creștinii. De când a înviat Domnul, moartea noastră e spre viață. De aceea așteptăm ca toți cei adormiți să învie din morți, pentru că ne dorim „viața veacului ce va să vină [ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]”. Ne dorim, adică, Împărăția lui Dumnezeu, ne dorim veșnicia cu Dumnezeu și nu cu demonii. Căci veșnicia cu demonii se numește Iad, pe când veșnicia cu Dumnezeu este adevărata viață veșnică a omului, e trăirea în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, spunem Amin [Ἀμήν] după cele 12 puncte ale mărturisirii noastre de credință, pentru că e adevărată mărturisirea noastră. Ea e, pe scurt, esența credinței Bisericii, esența credinței noastre celei mântuitoare. Iar noi nu trebuie să ne rezumăm niciodată doar la atât, pentru că multe lucruri extraordinare mai avem de aflat din cărțile Bisericii despre alte adevăruri de credință ale Bisericii. Puținul teologic de aici, din Crez, trebuie amplificat, adâncit, mereu contemplat. Pentru că el e, pe scurt, lecția de teologie dogmatică pe care trebuie să o știe tot credinciosul. Dar de la această lecție concentrată noi trebuie să dorim mereu mai mult, să știm mai multe despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Taine, despre evlavia Bisericii, despre om, despre virtuți, despre sfințenie, despre Sfinți, despre viața veșnică.

Iar dacă azi v-am vorbit despre Crez, mâine vă voi vorbi despre cel care a făcut posibil Crezul și Primul Sinod Ecumenic al Bisericii.

Vă doresc numai bine și mult spor în tot lucrul cel bun! Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin!


[1] Începută la 18. 58, în Joia Înălțării Domnului, în ziua de 17 mai 2018. Afară sunt 24 de grade, cer înnorat. Până acum a fost soare dogoritor.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[3] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_II_Ecumenic.

[4] Pentru că adjectivul οἰκουμενικός (icumenicos) din limba greacă înseamnă cel a toată lumea.

[5] Care arată astfel:

„1. Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

2. Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

3. Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

4. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

5. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

6. Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

7. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

8. Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

9. Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

10. Ὁμολογοῦμεν ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

11. Προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν.

12. Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν”. L-am preluat de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Σύμβολο_της_Πίστεως.

[6] Friberg Greek Lexicon, 6.164, cf. BW 10.

Predică la Înălțarea Domnului [2018]

Inaltarea Domnului 2018

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

S-a înălțat întru cer [Lc. 24, 51, BYZ]. S-a înălțat cu trupul Său cel îndumnezeit întru cer. Adică mai presus de ceruri. Pentru că S-a înălțat în sânul Preasfintei Treimi „și a șezut [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [καὶ ἐκάθισεν ἐκ δεξιῶν τοῦ Θεου]” [Mc. 16, 19, BYZ] și ca om, ca Dumnezeu și om.

S-a înălțat „în[tru] slavă [ἐν δόξῃ]”[2] la cer, după cum ne spune troparul praznicului, și i-a întărit pe ei în certitudinea că El este Fiul lui Dumnezeu și Răscumpărătorul lumii[3]. Pentru că întreaga lucrare mântuitoare a Domnului pe pământ trebuia să fie propovăduită de ei, de Sfinții Lui Apostoli, și, prin Biserica Sa, El să lucreze în noi în mod continuu la mântuirea noastră.

Căci Domnul S-a înălțat la cer ca să îi unească pe oameni cu Îngerii și cu Sfinții Lui din cer. Lucru pe care ni-l spune condacul praznicului, atunci când afirmă că cele de pe pământ le-a unit cu cele cerești[4]. Iar Domnul, ne spune tot condacul zilei, S-a înălțat întru slava Lui, nicidecum despărțindu-Se de noi, ci rămânând nedepărtat de noi[5]. Pentru că S-a înălțat la cer tocmai pentru ca să Se coboare, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în noi, prin slava Lui, și să fie veșnic cu noi. S-a înălțat pentru ca să Se coboare în mod duhovnicește în noi și să Se unească cu noi în mod duhovnicește, pentru ca să ne sfințească pe noi. Lucru pe care l-a spus Ucenicilor Săi mai înainte de răstignirea Sa, atunci când le-a zis: „Vă este de folos vouă ca Eu să Mă duc; căci dacă Eu nu am să Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă am să Mă duc, Îl voi trimite pe El la voi. […] Ieșit-am din Tatăl și am venit întru lume; iarăși las lumea și merg către Tatăl” [In. 16, 7, 28, BYZ]. Către Cel de care nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, după cum nu S-a despărțit nici de Sfântul Duh.

Tocmai de aceea, dacă vrem să ne înălțăm duhovnicește, ne înălțăm numai în relație interioară cu Dumnezeul nostru treimic. Dar dacă credem că „înălțarea” noastră e totuna cu slava deșartă, atunci păcătuim în mod grav împotriva lui Dumnezeu. Pentru că schimbăm slava Lui cu propria noastră îngâmfare, atâta timp cât nu ne smerim ca să ne umplem de slava Lui cea veșnică, ci ne lăsăm purtați de falsa încântare de sine.

Însă adevărata înălțare e cea duhovnicească. Adevărata înălțare e sfințenia. Adevărata înălțare e smerenia. Adevărata înălțare e toată fapta cea bună. Adevărata înălțare sunt cuvintele și faptele care ne arată locașuri vii ale Stăpânului nostru. Pentru că acestea ne zidesc și pe noi și pe cei care privesc la noi, ca să ia exemplu de trăire creștină.

…Iar Îngerii lui Dumnezeu ne-au încredințat că „așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται] [Domnul la noi], [în] ce chip L-ați văzut mergând pe El întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Pentru că „are să vină Fiul omului în slava Sa [ἔλθῃ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ δόξῃ Αὐτοῦ], și toți Sfinții Îngeri împreună cu El [καὶ πάντες οἱ Ἅγιοι Ἄγγελοι μετ᾽ Αὐτοῦ], [și] atunci va ședea pe tronul slavei Sale [τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 31, BYZ].

Și mulți cred că aceste cuvinte scripturale se referă doar la eshatologie, doar la a doua Sa venire întru slavă, pentru ca să judece lumea. Însă nu, nu e așa! Pentru că Domnul S-a arătat întru slava Sa și Se arată continuu Sfinților Lui, care trăiesc încă pe pământ, pentru ca să îi încredințeze despre cele ale Sale. Căci El dorește să ne arate slava Lui [In. 17, 24] și să fie întru noi [In. 17, 26]. Adică să rămână în noi. Să locuiască întru noi dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor.

Și prin aceasta, prin locuirea lui Dumnezeu în noi, prin locuirea Lui prin slava Sa în noi, putem să Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu. Pentru că astfel știm, prin luminarea lui Dumnezeu, ce părere are Dumnezeu despre fiecare gând și lucru pe care îl facem noi. Căci Lui îi place orice lucru bun, orice lucru virtuos, orice înțelegere sfântă, dar nu suportă niciun păcat, nicio răstălmăcire a voii Sale celei preasfinte. Slava Lui din noi ne învață să ne pocăim, să ne smerim, să Îl lăudăm pe El, să înțelegem adevărata evlavie și închinare creștină. Dar niciodată nu forțează voia noastră, ci o întărește de fiecare dată când alegem să facem cele bineplăcute Lui.

De aceea, când vorbim despre evenimentul unic al înălțării Domnului cu trupul la cer, care a fost real și mistic, dumnezeiesc și s-a petrecut la 40 de zile de la învierea Lui cea de a treia zi, noi trebuie să ne referim și la consecințele ei în viața noastră. Căci El S-a înălțat pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a înălțat ca să Se coboare duhovnicește în noi și să fie mereu cu noi, pentru ca să ne înalțe pe noi la cer. Ca să ne facă moștenitori ai Împărăției Sale.

Și înălțarea Lui în noi e întotdeauna o vedere a slavei Sale. Căci de fiecare dată când Îl vedem pe Dumnezeu în slava Lui, Îl vedem întru înălțarea noastră la Sine. Pentru că Cel care stă pe tronul slavei Sale, Dumnezeul nostru, ne ridică pe noi întru slava Lui, ca să vedem ziua Lui cea veșnică.

Și pentru toți cei care Îl văd și Îl simt pe Dumnezeu în mod duhovnicește, ziua Lui cea veșnică, ziua Împărăției Sale deja a venit. Pentru că ei sunt înviați și înălțați duhovnicește prin slava Lui și le văd și le simt și le trăiesc pe toate prin slava lui Dumnezeu, care îi curățește și îi sfințește și îi îndumnezeiește pe ei.

Pentru că Tainele și Slujbele Bisericii sunt conductele divino-umane prin care slava Lui coboară în noi, nevrednicii robii Săi. Căci ea coboară prin umanitatea Lui cea îndumnezeită și înălțată în sânul Treimii Celei Preadumnezeiești. Dar noi, primind slava Lui în noi, trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim în mod dumnezeiește, pentru ca să ne facem vrednici de vederea și de simțirea slavei Sale. Pentru că numai aici, în Biserica slavei Sale, noi ne putem sfinți, noi ne putem desăvârși în mod continuu, căci El vine și rămâne în noi, unificându-ne interior și sfințindu-ne și făcându-ne cu totul duhovnicești.

Căci așa după cum umanitatea lui Hristos Dumnezeu s-a desăvârșit cu totul, pentru că s-a umplut cu totul de slava Lui, de slava dumnezeirii Sale, tot la fel El ne ajută și pe noi ca să ne facem trupul nostru „asemănător la chip [cu] trupul slavei Sale” [σύμμορφον τῷ σώματι τῆς δόξης Αὐτοῦ] [Filip. 3, 21, BYZ], cu trupul Său cel îndumnezeit. Dar nu ne facem duhovnicești în veșnicie, ci începând de aici, ca unii care am fost umpluți de slava Lui. Pentru că sfințirea noastră nu este un dar de la Dumnezeu primit după moarte, ci sfințirea noastră a început din clipa Botezului nostru. De atunci a început ascensiunea noastră spre ceruri, înălțarea noastră la Dumnezeu!

Tocmai de aceea, viața creștină e o viață sfântă și nu e o viață la întâmplare. Viața creștină e viața Bisericii, e viața după voia lui Dumnezeu. Viața creștină nu e „o modă”, nu „se perimează” în timp, nu are nevoie de niciun „aggiornaménto”. Ci ea are nevoie doar de slava lui Dumnezeu, de continua luminare a lui Dumnezeu și de teologia sfântă a Bisericii.

Căci viața creștină înglobează toată cunoașterea teologică tradițională a Bisericii și toată asceza îndumnezeirii, pe care o vedem în toate viețile Sfinților noștri, și toată slujirea liturgică a Bisericii. Venim la Biserică pentru a sluji și a ne ruga împreună și pentru a ne umple împreună de slava lui Dumnezeu, dar acasă și în toate ieșirile noastre publice noi trăim bisericește. Noi trăim potrivit credinței și ascezei ortodoxe, potrivit chemării cu care ne-a chemat Dumnezeu pe noi. Iar orice cădere din credința și asceza noastră noi o spovedim, pentru că dorim să trăim curat și sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar evlavia și închinarea noastră sunt bisericești, sunt duhovnicești, pentru că le-am învățat prin înrâurirea în noi a exemplelor celor prea luminoase ale Sfinților Lui. Căci viețile Sfinților lui Dumnezeu ne-au învățat să fim evlavioși, să fim smeriți, să fim buni, să fim răbdători, să fim mulțumitori în chinuri și în necazuri, în neputințe și în lipsuri, și să îi iubim pe toți oamenii și să ne rugăm pentru toți.

Căci înălțarea unui popor sau creșterea lui duhovnicească, luminarea lui, se face numai în Biserică. Poporul român e de două milenii aici, pe vatra unde el s-a născut și a trăit, și e creștin până azi. Dar e creștin pentru că a rămas în credința apostolică, sădită în sufletele strămoșilor noștri de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][6], Apostolul românilor. Însă, dacă nu rămâi în credința apostolică, nu ești nici în Biserica Cincizecimii. Și dacă nu ești în Biserica Cincizecimii, atunci nimic din ceea ce spun Scriptura și Tradiția nu se petrece și în viața ta.

Pentru că viața duhovnicească, viața sfântă, este viața Bisericii, e viața Bisericii Cincizecimii, în care Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât și Se coboară în fiecare credincios în parte prin slava Lor. Căci aici, în Biserica lui Dumnezeu, în mod neîntrerupt Dumnezeu S-a coborât în toți cei credincioși prin slava Lui, dându-le tuturor posibilitatea de a-și sfinți viața. Pentru că toți trebuie să ne sfințim viața. Iar cine nu își sfințește viața înseamnă că s-a ratat ca creștin, pentru că creștinul este Sfântul lui Dumnezeu.

De aceea, când vorbim azi despre înălțarea Domnului cu trupul la cer, suntem chemați cu toții să cerem să vină în noi slava Preasfântului și Bunului și de Viață Făcătorului Duh, slava comună Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, dar care coboară în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Să vină și să rămână slava Lui în noi, pentru ca să fim creștini cu adevărat! Căci El S-a dus la Tatăl ca să ne trimită, la 50 de zile după Învierea Lui, harul Duhului Sfânt. Și noi avem nevoie de harul Preasfântului Duh mai mult decât avem nevoie de viața noastră, pentru că mântuirea noastră ține de harul, de slava lui Dumnezeu și de întreaga viață creștină pe care o trăim.

Pentru că slava lui Dumnezeu ne întărește să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Și noi ne rugăm și trăim și înfăptuim lucruri bune întru slava lui Dumnezeu, pentru că slava Lui e viața vieții noastre, e izvorul cel dumnezeiesc ce ne umple de bucurie și de veselie sfântă și de toată gândirea, simțirea și lucrarea cea bună.

…De pe Muntele Măslinilor S-a înălțat Domnul la cer[7]!  Și acolo este o capelă, unde se află urma tălpii Mântuitorului Iisus Hristos[8], care arată[9] astfel:

talpa Domnului

Pe când, pe Via dolorosa [Calea cea dureroasă], pe drumul Domnului spre Cruce, avem palma Domnului pe un perete[10]:

palma Domnului

Ca și prin palma și talpa Lui să ne arate că viața noastră creștină trebuie să lase urme frumoase, binecuvântate în această viață, mai întâi în trupul nostru, apoi în cele pe care noi le facem.

Pentru că toate ale noastre trebuie să fie curate, sfinte, binecuvântate. Toată mărturia vieții noastre trebuie să fie despre Dumnezeul mântuirii noastre, despre Sfinții și Îngerii Lui și despre întreaga istorie a Bisericii și a lucrării lui Dumnezeu cu lumea. Pentru că trebuie să fim o carte de teologie pentru toți, o carte a evlaviei și a dreptei cinstiri a lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne lumineze să facem voia Lui și să Îl slăvim pe El, pe Dumnezeu nostru treimic totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută la 8. 45, pe 14 mai 2018, într-o zi de luni. Soare, 14 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.[4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[7] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 279.

[8] A se vedea: http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-2-163-februarie-2017/muntele-maslinilor-cel-mai-cunoscut-loc-biblic-din-tara-sfanta/.

[9] Am preluat-o de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images/2013-06/urma-talpii-mantuitorului_w169_h125_q100.jpg.

[10] Idem: http://www.sfnectariecoslada.ro/wp-content/uploads/2015/09/DSC_4126.jpg.

Predică la Duminica a 6-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

„din cauza unui medicament, administrat greșit de către medic mamei însărcinate, Sorin Bărăian s-a născut orb”[2]. Orb din naștere. S-a născut în 1970, trăiește în Cluj-Napoca și e maseur profesionist[3]. Nu vede cu ochii, dar simte cu degetele și, prin munca sa, îi ajută pe oameni.

Pierre Paul Thomas, din Montreal, Canada, s-a născut și el orb și a fost orb până la vârsta de…68 de ani. Când a fost operat de cataractă și a început să vadă. Și astfel a înțeles cât de minunat e să vezi. Ce mare dar de la Dumnezeu e să poți trece de la pipăirea lucrurilor la vederea lor[4].

Tommy Edison este și el tot orb din naștere, dar îi place să fotografieze[5]. Și cu toate că „nu știe nimic despre culori și nici despre refracția sau reflexia luminii, [el] are un simț artistic extrem de dezvoltat”[6].

Însă Tommy Edison, născut pe 17 iulie 1963 și care este orb din naștere, nu se ocupă numai cu fotografia, ci este și youtuber, prezentator radio și critic de film[7]. Iar din încercările sale de a desena realitatea[8], putem înțelege cât de vagă și de imprecisă e lumea celor orbi. Pentru că vederea ne asigură întregul context vizual al lumii care ne stă înainte, de care cei orbi sunt privați.

Sujet Salee din Thailanda e campion de box thailandez, deși este orb din naștere[9].

Andrea Bocelli a orbit cu totul la 12 ani[10], pe când Vasile Adamescu, despre care am mai scris, și-a pierdut văzul și auzul la 2 ani și jumătate[11]. Bocelli a ajuns „unul din cei mai populari muzicieni italieni și cântăreți de muzică clasică din lume”[12], pe când Vasile Adamescu „nu numai că a învățat să articuleze cuvintele (deși nu le aude sunetele), dar înțelege cinci limbi străine (dacă îi scrii cu degetul în palmă, pe față, pe brațe sau pe spate) și poate să îți răspundă în fiecare dintre acestea cu vocea. Mai mult decât atât, recunoaște străzile după miros, oamenii după o strângere de mână, poate aprecia viteza unui autovehicul cu ajutorul palmelor și…sculptează chipuri umane”[13]. Pentru că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi ceva de arătat, de convins, de subliniat. Și, prin fiecare dintre noi, El le vorbește celorlalți despre ce înseamnă să biruim un handicap și să vedem, de fapt, că el e o binecuvântare în viața noastră. Pentru că, biruind handicapul, deficiența, neajunsul nostru, înțelegem că puterea ne vine dinăuntru, de la harul lui Dumnezeu, care ne-a întărit sufletește și trupește în acest sens.

Bogdan Mureșan, din Bistrița, deși orb din naștere, și-a dat licența în Drept și acum e masterand în același domeniu[14]. Are 24 de ani…

Și, bineînțeles, putem să continuăm cu astfel de exemplificări și să observăm lucruri minunate în viețile celor orbi din naștere. Pentru că Dumnezeu are cu fiecare om un plan foarte personalizat, atâta timp cât ne dă fiecăruia dintre noi darurile Sale, pentru ca să le facem să înflorească în noi înșine într-un mod personal. Dar dacă noi nu ne dezvoltăm darurile primite de la El e păcatul nostru imens și neîmplinirea noastră ontologică, pe când, dacă le dezvoltăm, în ciuda oricărui handicap pe care l-am avea, noi simțim din plin binecuvântarea lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că ceea ce contează e modul cum ne biruim interior și ne umplem de frumusețea Lui, deși multe lucruri ne stau împotrivă.

Orb din naștere [τυφλὸν ἐκ γενετῆς] [In. 9, 1, BYZ]: un om care nu a văzut niciodată. Dar care a aflat de la ceilalți că oamenii văd și că vederea îi ajută foarte mult pe oameni.

Până nu am avut nevoie de ochelari, nici eu n-am cunoscut greutatea nevederii. Acum nu mai pot să trăiesc fără ei, pentru că totul e în ceață, e neclar când îi dau jos de la ochi. Lumea pe care o văd prin ochelari își pierde contururile bine definite atunci când nu am această proteză oculară la ochi, care sunt ochelarii. Pentru că, pentru un om cu probleme de vedere, ochelarii sunt ca bastonul pentru cineva cu probleme de locomoție.

Și de aceea îi înțeleg mult mai bine acum pe cei care au vederea foarte deteriorată sau care nu văd deloc. Pentru că știu că nevederea deplină e intrarea noastră cu totul în întuneric, într-un tunel nesfârșit de întuneric și că oricând putem ajunge în această situație oricare dintre noi. E de ajuns numai un banal accident pentru ca să rămâi orb…

Dar e o mare diferență între orbii trupești și orbii sufletești. Pentru că cine e orb doar cu trupul, acela vede duhovnicește, simte duhovnicește, îmbrățișează cu dragoste, pentru că Îl iubește pe Dumnezeu și îi iubește și pe oameni. Dar cei care sunt orbi cu totul, și cu trupul și cu sufletul, aceia n-au ieșit niciodată din tunelul de întuneric în care s-au născut.

Însă Domnul, întâlnindu-l pe orbul în care s-au arătat „lucrurile lui Dumnezeu [τὰ ἔργα τοῦ Θεοῦ]” [In. 9, 3, BYZ], l-a făcut paradigmatic pentru noi. L-a ridicat la gradul de exemplu. Pentru că ne-a arătat că suntem datori  să îl scoatem pe fiecare om din noaptea spirituală, din noaptea păcatului, din noaptea morții sufletești în care se află. El nu știe că e în noaptea Iadului, a morții sufletești…unde nu se lucrează binele mântuirii. El nu știe că nu a văzut ziua lui Dumnezeu [In. 9, 3]. Dar noi știm asta!

Pentru că suntem oameni ai zilei, pe care Dumnezeu ne luminează și în care El locuiește. Și pentru cei care merg prin întuneric, cu întunericul în ei și sunt întunecați la suflet, noi trebuie să fim lumina lor [Mt. 5, 16]. Lumina care îi umple de lumină, de lumina lui Dumnezeu. Căci și noi am fost odată oameni ai nopții, cunoscând amărăciunea păcatului, dar Dumnezeu ne-a umplut de lumina Lui. Iar convertirea oamenilor la dreapta credință și la viață creștină e cea mai iubitoare faptă în viața aproapelui nostru.

De aceea, orb din naștere e tot omul care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat. Orbii vrednici de plâns sunt cei care, „văzând, nu văd [βλέποντες οὐ βλέπουσιν]” [Mt. 13, 13, BYZ]. Sunt cei care văd cu ochii, dar nu și cu sufletul. Pentru că sufletul vede lucrurile lui Dumnezeu, înțelege că toate sunt făcute de El, că noi nu suntem ai noștri, ci ai Lui, și că viața noastră nu e pentru dormitat, ci pentru privegheat.

Pentru că, după ce ne odihnim trupește și ne trezim din somnul fizic, noi trebuie să vedem cu sufletul, trebuie să auzim cu sufletul, trebuie să înțelegem voia lui Dumnezeu cu noi [Ibidem]. Și viața noastră de trezie trebuie să fie o continuă vedere duhovnicească, o continuă contemplare a prezenței lui Dumnezeu în lume și în noi, o continuă priveghere la cele din lăuntrul nostru. Căci dacă nu priveghem la ce gânduri, sentimente, mișcări interioare se produc în noi, nu știm nimic despre lucrurile interioare prin care greșim față de Dumnezeu și față de oameni.

Și diferența se face la Spovedanie! Pentru că mulți nu se acuză de niciun păcat, pe când alții își cunosc și gândurile și sentimentele și mișcările sufletești păcătoase și le spovedesc de fiecare dată. Căci e  un mare dar de la Dumnezeu să îți vezi păcatele, să le vezi răutatea și să te dezici de ele interior. Și cel duhovnicesc e cel care își vede tot mai profund păcatele sale. Care se pocăiește continuu pentru ele. Pentru că numai prin lumina Lui poți vedea întunericul din tine. Și numai când Dumnezeu ne luminează întunericul nostru interior, când El ne inundă cu slava Lui, noi putem să vedem cât de urâți și de goi ne fac păcatele noastre.

De aceea, cei luminați de El trebuie să împartă lumina Lui și altora! Căci El este lumina lumii [In. 9, 5]. Și Dumnezeu nu este lumina lumii în mod metaforic, ci în mod real, pentru că lumina despre care El vorbește aici este slava Lui cea veșnică. Și când luminează pe cineva, El coboară lumina Lui cea veșnică în acela și acela începe să vadă și cu sufletul, nu numai cu ochii.

Da, începutul vederii sufletești e unul extatic! Ceea ce a fost scuipatul Domnului pentru ochii trupești ai orbului din naștere [In. 9, 6] e vederea extatică pentru orbul sufletesc care începe să vadă cu sufletul. Căci numai „în lumina Ta vom vedea lumină [ἐν τῷ φωτί Σου ὀψόμεθα φῶς]”[Ps. 35, 10, LXX]. Numai beneficiind de marele dar al vederii extatice, al vederii în lumina Lui, al vederii slavei lui Dumnezeu, noi începem să vedem lumina Lui. Noi începem să vedem duhovnicește.

Pentru că toate Tainele și Slujbele Bisericii sunt doar lucruri „pur umane”, fără această vedere extatică primă din viața noastră, care ne face văzători de Dumnezeu, și fără de toate lucrurile dumnezeiești care vin după ea. Căci noi nu putem vedea ceea ce depășește orbirea noastră. Noi nu putem vedea cele dumnezeiești ale Bisericii, dacă suntem orbi sufletește.

Tocmai de aceea, în Biserică, cei duhovnicești sunt cei văzători de Dumnezeu și ei sunt adevărații credincioși ai Bisericii. Pe când cei care se prefac că sunt „sănătoși”, că „văd” și „simt” cele ale lui Dumnezeu, sunt diletanți, sunt farsori, pentru că vorbesc despre ceea ce n-au văzut și n-au înțeles. Fiindcă, în Biserică, vederea, înțelegerea și cunoașterea duhovnicească sunt daruri ale lui Dumnezeu primite într-o viață plină de asceză, de încordare, de curăție și nu sunt „cunoștințe” dobândite în familie sau la școală. Cele duhovnicești sunt trăiri sfinte, sunt expresii ale unei vieți sfinte, curate, pentru că „Domnul binevoiește în cei care se tem de El [εὐδοκεῖ Κύριος ἐν τοῖς φοβουμένοις Αὐτὸν] și în cei care nădăjduiesc în mila Lui [καὶ ἐν τοῖς ἐλπίζουσιν ἐπὶ τὸ ἔλεος Αὐτοῦ]” [Ps. 146, 11, LXX].

Și El ne dăruie trăiri sfinte pentru ca să ne îmbie la o și mai mare sfințenie și nu pentru ca să facem paradă de ele. Căci, la drept vorbind, nici nu te poți lăuda cu minunile lui Dumnezeu din viața ta, pentru că ele nu sunt „răsplătiri” ale tale, ci milostiviri față de tine. Pentru că, dacă El nu S-ar coborî la mintea noastră, la puterea noastră foarte redusă de a înțelege lucrurile, noi nu am înțelege nimic din tainele Sale și din modul foarte profund în care El lucrează mântuirea noastră.

De aceea, oamenii duhovnicești nu au „orgoliul” sfințeniei, nu au păreri „mari” despre ei înșiși, nu se cred „prețioși”, pentru că ei știu cu minuțiozitate multiplele lor căderi, dar și mila imensă a lui Dumnezeu cu ei. Pentru că, dacă Dumnezeu nu te-ar mai ridica dintr-un păcat anume, tu nu ai putea niciodată învia duhovnicește. Dar El ne ridică de milioane de ori din păcatele noastre într-o viață de om! La fiecare Spovedanie mărturisim zeci de păcate. Ne luptăm cu zeci de patimi zilnic. De aceea suntem mereu obosiți și ne obosim mental și trupește foarte mult. Pentru că trăim într-o luptă reală și nesfârșită cu obiceiurile noastre păcătoase, cu demonii, cu ispite de tot felul, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ne ostenim să facem lucruri bune, să trăim bisericește, să avem o familie, să ne împlinim datoriile de serviciu…Așa că nu mai avem timp de exagerări, atâta timp cât viața noastră e o continuă epuizare interioară.

…Însă, deși El l-a vindecat [In. 9, 7] și orbul cel vindecat Îl credea Profet pe Domnul [In. 9, 17] și considera că minunea făcută cu el e unică în lume [In. 9, 32], el a avut nevoie de Domnul ca să facă saltul credinței. Saltul dincolo de înțelegerea lui umană, limitată. Căci minunea vederii nu i-a explicat și demnitatea Celui care l-a vindecat. De aceea, pentru a înțelege cine este El, cine este Vindecătorul lui, orbul cel vindecat a avut nevoie de revelarea Acestuia în viața sa. Pentru că credința e consecința revelării Lui în viața noastră și ea nu este „o înțelegere umană” a lui Dumnezeu. Numai când El ni Se arată, când El ni Se revelează în mod plenar, noi înțelegem că El există.

De aceea, argumentele „raționale” pentru „dovedirea existenței” lui Dumnezeu sunt argumente ale credinței pentru cei credincioși și nu sunt argumente pentru cei necredincioși. Pentru că în mintea și în viața lor nu există ideea de Dumnezeu. Ca să ai ideea lui Dumnezeu și pentru ca să simți prezența Lui ai nevoie ca El să Se reveleze în viața ta. Dar dacă nu ai avut parte de nicio întâlnire reală dintre Creatorul tău și tine, de unde să ai ideea Lui?

Pentru că orbul acesta paradigmatic, exemplar pentru noi, ne arată că minunea nu e de la sine convertitoare. Noi ne putem bucura de multe minuni ale lui Dumnezeu în viața noastră și, cu toate acestea, să negăm orice minune în viața noastră. Dar, chiar dacă nu le negăm, ca să avem o perspectivă teologică asupra lui Dumnezeu, noi nu putem să ajungem la ea, dacă El nu Se coboară mai întâi la puterea noastră de a-L înțelege. Pentru că El ne vorbește pe înțelesul nostru pentru ca să ne schimbe viața. Și când ni Se revelează, când ne spune că El este [In. 9, 37] și noi simțim din plin prezența Lui plină de lumină, atunci începe credința noastră și închinarea noastră reală, plină de evlavie în fața Lui [In. 9, 38]. Pentru că credința noastră e rodul întâlnirii noastre reale cu El, e rodul încredințării noastre depline asupra faptului că El este și asupra modului cum El este în viața întregii lumi.  Pentru că El ne încredințează că El este și că El este singurul existent prin Sine Însuși [Ieș. 3, 14], dar că noi toți, întreaga Lui creație, depindem de El. Pentru că suntem lucrurile mâinilor Sale, suntem ființe create de El, care putem trăi și ne putem sfinți numai întru slava Lui.

De aceea, când Domnul ne spune: „Eu întru judecată întru această lume am venit [Εἰς κρίμα Ἐγὼ εἰς τὸν κόσμον τοῦτον ἦλθον], ca cei care nu văd să vadă [ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν] și cei care văd să fie orbi [καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]” [In. 9, 39, BYZ], El ne vorbește despre alegerea noastră de a crede sau a nu crede în El. Pentru că judecata pe care o face Dumnezeu e tocmai vederea celor care se pocăiesc. Căci e drept să vadă cel care vrea să vadă, cel care nu mai vrea să fie orb. Dar te-ai judecat pe tine nevrednic de mila lui Dumnezeu, dacă ai ales să fii orb sufletește, deși tu consideri că „vezi”.

Însă nu poți să vezi fără Dumnezeu! Nu poți să vezi fără revelările Lui nesfârșite în viața ta! E nevoie ca El te vindece de orbirea ta, ca El să te umple de slava Lui, pentru ca întru slava Lui să le vezi pe toate ale Sale.

Aceasta e lecția dumnezeiască din viața orbului celui vindecat: că Dumnezeu așa face cu toți Sfinții Lui! Pe toți îi ridică din orbire și le dă să vadă, iar ei văd, prin curăție și sfințenie, întru slava Lui, cele ale lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, în fața lui Dumnezeu nicio boală nu e nevindecabilă, dar fiecare boală pe care o avem își are rostul ei în cadrul mântuirii noastre! Și de aceea, mulți Sfinți ai lui Dumnezeu au cerut boli și chinuri ca să se sfințească prin ele, în loc să ceară sănătate și prosperitate, funcții de conducere și mari averi. Pentru că multa sănătate ne face să nu simțim greul altora, după cum multa prosperitate ne face să ne închidem față de greul altora.

Dar dacă cunoaștem și boala și neputința și nevoia și durerea, acestea ne țin smeriți și ne întăresc în răbdare și în ascultarea de Dumnezeu. Iar virtuțile ascezei sunt cele mai bune pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Punând și ziua de azi, mai sunt 4 zile până la odovania praznicului Învierii Domnului. Pentru că miercuri, 16 mai 2018, vom trăi finalul praznicului, iar joi, pe 17 mai 2018, vom retrăi Înălțarea Domnului, cu trupul Său cel îndumnezeit, în sânul Dumnezeului treimic, ca Cel care este Unul din Treime, prin care umanitate îndumnezeită Se deschide spre noi pururea și ne atrage pe toți la Sine. Căci El dorește să ne facă pe toți una prin slava Lui [In. 17, 22]. Pentru că slava Lui ne personalizează pe fiecare în parte, dar ne și unește pe toți laolaltă.

Hristos a înviat!

Și El a înviat pentru ca să ne facă pe toți una în Biserica Lui și să ne înalțe pe toți la Sine, ca împreună cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să fim în veci. Amin!


[1] Începută la 19. 20, într-o zi de miercuri, pe 9 mai 2018. Afară sunt 22 de grade.

[2] Cf. http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/orb-nastere-traieste-abilitatea-degetelor-1_50aeaf6f7c42d5a6639f17f1/index.html. [3] Ibidem.

[4] Cf. http://www.protv.ro/stiri/un-barbat-orb-din-nastere-s-a-vindecat-miraculos-dupa-o-operatie-care-au-fost-primele-sale-cuvinte.html.

[5] Cf. http://debarbati.ro/divertisment/news/este-orb-din-nastere-dar-a-uimit-tot-internetul-cu-fotografiile-sale.html. [6] Ibidem.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tommy_Edison.

[8] A se vedea aici: https://www.youtube.com/watch?v=P1IY6plQKGI.

[9] Cf. http://www.odditycentral.com/pics/sujet-salee-thailands-blind-boxing-champion.html   și https://www.sport.ro/alte-sporturi/video-incredibil-e-orb-din-nastere-si-face-box-thailandez-cu-adversari-legati-la-ochi.html.

[10] Cf. http://evz.ro/destin-sau-intamplare-de-ce-a-orbit-andrea-bocelli-video-1076481.html.

[11] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Adamescu.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrea_Bocelli.

[13] Cf. http://www.businessmagazin.ro/actualitate/un-roman-nascut-orb-si-surd-intelege-si-vorbeste-cinci-limbi-straine-sculpteaza-chipuri-umane-15552918.

[14] Cf. https://www.libertatea.ro/stiri/terminat-facultatea-de-drept-desi-este-orb-1784521.

Predică la Duminica a 5-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

într-o zi de marți, pe 29 mai 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani și Catedrala Sfânta Sofia a devenit moschee[2]. Însă, până azi, cu toate distrugerile musulmane ale Catedralei patriarhale din Constantinopol[3], s-a păstrat Sfânta Frescă în mozaic, din înaltul altarului, cu Născătoarea de Dumnezeu stând pe tron, avându-L în brațe pe Domnul[4].

Platitera 1

Denumirea grecească a acestei fresce mariologice din înaltul altarului este Ἡ Πλατυτέρα τῶν οὐρανῶν [Cea mai cuprinzătoare (decât) cerurile][5]. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu L-a purtat în pântecele ei pe Cel mai presus de ceruri, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Platitera 2

Însă Fatih Sultan Mehmed, Cuceritorul Constantinopolului[6],  deși a transformat Catedrala Patriarhală în moschee, în templu islamic, nu s-a atins, din calcul politic, de Bisericile capitalei și l-a acceptat ca Patriarh al Constantinopolului pe Sfântul Ghennadios al II-lea Sholarios [Γεννάδιος Βʹ Σχολάριος][7].

Pe 12 aprilie 1204, cu 249 de ani mai înainte, cruciații occidentali, adică romano-catolici, cuceriseră și ei Constantinopolul[8]. Și când au intrat în Constantinopol ca învingători, romano-catolicii „au provocat pierderi uriașe orașului și locuitorilor săi după un jaf de trei zile, în timpul căruia numeroase opere de artă și de cultură antică romană și greacă au fost furate sau distruse.

În ciuda jurămintelor și [a] amenințării cu excomunicare[a], cruciații au desacralizat fără scrupule lăcașurile de cult ale orașului, distrugând, pângărind sau furând tot ceea ce se putea. După cum afirma cronicarul Nichitas Honiatis [Νικήτας Χωνιάτης][9], cruciații au plasat pe tronul patriarhal o prostituată”[10].

De la istoricul Spiridon Vrionis [Σπυρίδων Βρυώνης] jr.[11] aflăm că „soldații francezi și alții au distrus fără discriminare [Constantinopolul], oprindu-se [din] violarea Monahiilor și [din] uciderea clericilor ortodocși [numai pentru ca] să se răcorească cu vin. […] Ei au zdrobit iconostasul de argint, icoanele și cărțile sfinte de la Sfânta Sofia, și au așezat pe tronul patriarhal o curvă [and seated upon the patriarchal throne a whore], care a cântat cântece vulgare [who sang coarse songs], pe când ei au băut vin din Sfintele Vase ale Bisericii [as they drank wine from the Church’s Holy Vessels]”[12].

Care ei? Ei…cruciații, creștinii romano-catolici de la 1204, care au fost mult mai barbari decât musulmanii de la 1453. Ei au preferat o curvă pe tronul patriarhal și să profaneze Sfintele Vase ale Catedralei Patriarhale, să-i omoare pe frații lor ortodocși și să le jefuiască Bisericile. Pe când Biserica le propunea și ne propune o perspectivă foarte luminoasă despre femeie, atâta timp cât Cea mai cuprinzătoare decât cerurile tronează în înălțimea altarelor ortodoxe, ea dăruindu-ne tuturor pe Domnul, pe Care L-a născut rămânând Fecioară.

Însă, deși Biserica ni le propune pe Sfintele lui Dumnezeu ca repere morale, Domnul a chemat la Sine și pe femeile vinovate de păcate sexuale.

În In. 8, femeii care fusese prinsă preacurvind [In. 8, 3], pe care o scapă de la moarte, Domnul îi spune: „Mergi și nu mai păcătui [πορεύου καὶ μηκέτι ἁμάρτανε]!” [In. 8, 11, BYZ]. Pentru că preacurvia/ adulterul este un păcat împotriva ta și a căsătoriei tale și a societății în ansamblul ei, dar tot cel care păcătuiește are nevoie de îndreptare. Însă, dacă o omorau cu pietre [In. 8, 5], cum se mai putea ea îndrepta din păcatul ei? De aceea, El o îndeamnă la o viață bună, la o viață în curăție, la viața fără de păcate, pentru că există îndreptare și pentru femeile, cât și pentru bărbații căzuți în păcate sexuale.

În Lc. 7, Domnul lasă să se atingă de El o femeie păcătoasă [Lc. 7, 37] și ei îi dă iertare de păcate [Lc. 7, 48, BYZ]. Iar în Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], Sfânta Mare Mucenică Fotini [Ἡ Ἁγία Φωτεινὴ ἡ Μεγαλομάρτυς], Samaritida [ἡ Σαμαρείτιδα], pomenită pe 26 februarie[13], deși era la al 6-lea bărbat din viața ei [In. 4, 18], a fost socotită de Domnul drept un partener de discuție și ei i S-a descoperit pe Sine ca fiind Mesias [Μεσίας][In. 4, 25-26, BYZ].

Cu alte cuvinte, dacă Domnul ar fi fost „puritanist”, dacă nu S-ar fi atins de cei păcătoși, dacă nu ar fi avut de-a face cu ei, El ne-ar fi privat de toate aceste discuții dumnezeiești cu cei păcătoși.

Însă El a venit în lume tocmai pentru cei păcătoși. Așa cum ne-a spus-0 în mod direct: „Nu am venit să caut pe cei drepți [Οὐκ ἦλθον καλέσαι δικαίους], ci pe cei păcătoși întru pocăință [ἀλλὰ ἁμαρτωλοὺς εἰς μετάνοιαν]” [Mc. 2, 17, BYZ]. Căci cei care se cred „drepți” înaintea lui Dumnezeu sunt, de fapt, foarte mult păcătoși, dar cei care se simt păcătoși, pentru că și-au conștientizat multele lor păcate, și pentru aceasta vor să vină întru pocăință, vor să își schimbe viața, ei primesc iertarea păcatelor lor la scaunul Spovedaniei.

Pentru că Dumnezeu are timp de noi toți și are milă pentru fiecare păcat al nostru. Căci nu există păcat care să întreacă mila lui Dumnezeu față de noi. Ci numai noi, dacă rămânem în păcatele noastre, dacă nu vrem să ni le spovedim și nu vrem să ne îndreptăm viața spre bine, rămânem nevindecați și neiertați. Pentru că El, Dumnezeul milostivirilor, are timp și are grijă și poate să ne curățească și să ne vindece de toate păcatele noastre, oricât de multe și de mari ar fi ele.

Și am adus discuția aici despre păcatele sexuale, în contextul discuției Domnului cu femeia cu mulți bărbați, pentru că mulți cred că ele sunt „cea mai mare problemă” a creștinilor ortodocși, pe când, pentru seculariști, păcatele sunt „o normalitate”.

Da, păcatele sexuale (adică curvia[14], preacurvia[15], onania[16], homosexualitatea, lesbianismul, zoofilia[17], necrofilia[18], incestul[19], sexul în grup etc.) sunt păcate grave, care ne spurcă sufletul și trupul, atâta timp cât viața creștină e o viață sfântă și curată! Dar ele nu sunt „cele mai mari păcate” pe care le pot face oamenii. Căci dacă am cunoaște, în mod profund, geneza păcatelor și legătura dintre ele, adică modul cum se nasc unele din altele, am vedea că păcatele sexuale au la baza lor idolatria [Rom. 1, 25]. Căci atunci când schimbăm în noi adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, adică cu idei false despre Dumnezeu, și ne închinăm și slujim făpturii [Ibidem], Dumnezeu ne dă să cădem întru patimi de necinste [εἰς πάθη ἀτιμίας][ Rom. 1, 26, BYZ].

Alipirea de bani și de plăceri și afundarea noastră în lene, în nemuncă, ne fac să cădem în păcatele sexuale. De aceea, ca să nu ajungem să cădem în ele, trebuie să ne abținem de la mâncarea și băutura multă, de la privirea imaginilor desfrânate și de la somnul mult și să ne dedicăm preocupărilor serioase toată ziua. Căci atunci când muncim serios, când ne rugăm cu adevărat, când suntem atenți la gândurile noastre, nu avem timp de visări păcătoase. Dar când ne dedicăm cu totul visării la trupuri și la împreunări trupești, când găsim în ele „toată bucuria” noastră, atunci facem din trupuri o închinare la idoli. Pentru că imaginile sexuale și dorința pătimașă ne stăpânesc și ne transformă ființa într-un cinematograf al curviei.

Ce spune secularismul? Că păcatele sexuale sunt „firești” și că oamenii se comportă „normal”, atunci când practică aberațiile sexuale. De ce gândesc așa? Pentru că au la baza vieții lor o ideologie atee, fals-naturalistă, aceea că oamenii „se trag” din animale și că sunt, în esență, niște „animale civilizate”.

Numai că oamenii nu au fost niciodată animale și nu pot fi animale la propriu! Dar oamenii ajung să se comporte ca animalele, atunci când nu trăiesc potrivit statutului vieții lor, acela de ființe duhovnicești. Pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, ca ființe duhovnicești, pentru că ne-a creat fiind plini de slava Lui. Iar fiecare om are sufletul și trupul lui, dar el e chemat acum să devină membru al Bisericii Sale și să se umple de slava Lui, adică de slava Sa cea necreată, pentru a fi om cu adevărat, om deplin.

De aceea, oamenii deplini, oamenii duhovnicești sunt oameni eclesiali. Adică sunt membri ai Bisericii Ortodoxe. Pe când ceilalți oameni au rămas și sunt în păcatele lor, ca niște oameni neîndreptați, neînviați la viața cea veșnică de Dumnezeu. Pentru că numai statutul de om eclesial, de mădular al Bisericii, te face apt să beneficiezi de întreaga iconomie mântuitoare a lui Hristos. În afara Bisericii Lui nu poți experia iertarea lui Dumnezeu și mântuirea și sfințenia. Pentru că Biserica Lui e una și sfântă și catolică și apostolică și ea e Biserica Cincizecimii.

Iar după cum nu poți băga cu forța în Rai pe cineva care iubește păcatul și necredința, tot la fel nu putem considera ca făcând parte din Biserică pe cei care sunt în afara Bisericii și se luptă cu ea.

Pe de altă parte, cei care sunt membri ai Bisericii doar prin Botez, doar pentru că au fost creștinați cândva, în pruncie, iar apoi prin Cununie, pentru că s-au cununat la Biserică, dar nu trăiesc creștinește cu adevărat, în mod zilnic, sunt niște oameni care nu își actualizează continuu statutul lor de creștini. Chiar dacă nu ajung niște apostați sau nu ajung să se lupte cu Biserica la propriu, ei reproșează Bisericii și oamenilor ei foarte multe lucruri. Unele adevărate, iar altele utopice.

Însă reproșurile noastre, fondate sau nefondate la adresa Bisericii, nu schimbă cu nimic datele problemei mântuirii personale. Pentru că noi trebuie să ne mântuim aici, în această Biserică, în singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ, chiar dacă nu ne plac în ea multe lucruri sau ne smintesc multe lucruri. A o schimba pe aceasta cu una utopică e ca și cum am schimba o echipă de medici cu una de copii de grădiniță, puși să opereze pe cord deschis. Pentru că numai aici, în Biserica Lui, există toate remediile bolilor noastre sufletești și trupești. Iar noi nu trebuie să facem abstracție față de realitate, nu trebuie să închidem ochii la neregulile din Biserică, dar nu trebuie să punem neregulile din alții mai presus de mântuirea noastră. Ci noi, cu toate că vedem că și aici, în Biserică, sunt oameni nepotriviți la locul potrivit, trebuie să ne urmărim interesul duhovnicesc, adică creșterea noastră în curăție și sfințenie.

Căci, așa cum spuneam în ultima predică a mea, la pomenirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, nu contează până la urmă că ai suferit, că ți-a fost greu, că ai avut multe piedici în viața ta, ci contează ce ai făcut în mijlocul tuturor acestor rele și împotriva tuturor celor care ți-au stat împotrivă. Contează ce ai făcut în tine însuți, ce ai făcut cu timpul tău, cum te-ai curățit și te-ai luminat și te-ai sfințit, deși mulți ți-au stat împotrivă.

Pentru că Domnul, atunci când ne-a spus că „Împărăția cerurilor se silește [ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν βιάζεται] și năvalnicii o apucă pe ea [καὶ βιασταὶ ἁρπάζουσιν αὐτήν]”[Mt. 11, 12, BYZ], El ne-a spus că cei care se nevoiesc continuu și sunt plini de entuziasm sfânt pentru Împărăția lui Dumnezeu, aceia apucă să o trăiască încă de aici. Pentru că cei care se silesc pe ei înșiși să facă voia lui Dumnezeu în fiecare clipă, aceia se umplu de slava lui Dumnezeu, de slava Împărăției Sale și trăiesc cu Dumnezeu încă de aici.

De aceea, iubiții mei, nu trebuie să ne dorim o viață mereu confortabilă, o viață fără griji, fără necazuri, fără privațiuni, ci o viață cu Dumnezeu! Iar viața cu Dumnezeu are de toate: are și bune și rele, are și bucurii și necazuri, are și mustrări și binecuvântări de la Dumnezeu. Și noi trebuie să Îi mulțumim Lui pentru toate. Căci fiecare lucru pe care Îl primim de la El are un rost, pe care trebuie să îl înțelegem cu smerenie și în pace. Amin!


[1] Începută la ora 13. 53, în zi de marți, pe 1 mai 2018. Afară e soare și sunt 28 de grade.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Căderea_Constantinopolului.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sfânta_Sofia_din_Constantinopol.

[4] Imaginea am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7c/20131203_Istanbul_031.jpg.

[5] Idem: http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads/2013/08/Platytera3.jpg.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mahomed_al_II-lea.

[7] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Căderea_Constantinopolului  și

https://en.wikipedia.org/wiki/Gennadius_Scholarius.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra.

[9] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Niketas_Choniates.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra.

[11] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Speros_Vryonis.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Fourth_Crusade.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx.

[14] Relații sexuale între cei necăsătoriți.

[15] Relații sexuale ale celor căsătoriți cu alții decât partenerii lor de viață.

[16] Masturbarea făcută de tine sau de altul ție.

[17] Sexul cu animale vii de tot felul.

[18] Sexul cu trupurile oamenilor morți.

[19] Relații sexuale cu cei din familia ta.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén