Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Predici 2018 Page 1 of 11

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Fiul lui Dumnezeu S-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a făcut om ca noi, dar fără de păcat, Dumnezeu și om, pentru ca să ne facă pe toți una întru Sine. S-a născut pentru noi, pentru că ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa. Iar dacă ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa, unind-o pentru veșnicie cu dumnezeirea Lui, în persoana Sa divino-umană, atunci zămislirea și nașterea Lui reprezintă începutul tainic al Bisericii. Pentru că toată viața Domnului a fost o continuă asumare și restaurare interioară a firii noastre umane și, în același timp, o naștere tainică a Bisericii Lui. Căci El, prin zămislirea, nașterea, tăierea împrejur, botezul, transfigurarea Sa pe Tabor, prin întreaga propovăduire, facere de bine și suferință pentru noi, care au culminat cu patimile cele preasfinte și răstignirea Lui cea negrăită, apoi prin învierea și înălțarea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi cu umanitatea Sa îndumnezeită, Domnul a umplut umanitatea Sa de toată sfințenia și desăvârșirea, adică a sfințit în mod desăvârșit Biserica Lui.

Căci atunci când Sfântul Pavlos spune că Biserica „este trupul Lui [ἐστὶν τὸ σῶμα Αὐτοῦ], plinătatea Celui care împlinește toate în toți [τὸ πλήρωμα τοῦ τὰ πάντα ἐν πᾶσιν πληρουμένου]” [Efes. 1, 23, BYZ], El ne spune că Hristos este izvorul de viață sfântă al Bisericii, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Că Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, ne-a asumat pe toți în trupul Lui, cel zămislit în uterul Preacuratei Fecioare Maria, pentru ca să fie plinătatea, deplinătatea sfințeniei pentru noi toți.

Tocmai de aceea, orice praznic hristologic al Bisericii este în același timp unul eclesial. Bunavestire, Nașterea, Tăierea împrejur, Botezul, Transfigurarea, Patimile Domnului, Învierea și Înălțarea Lui se constituie în drumul hristologic al Bisericii. În mod tainic, în fiecare clipă a vieții Lui pământești, Domnul e Biserica și El urcă Biserica Lui de pe pământ la cer. Dar în orice clipă a vieții Lui iconomice, a vieții Lui pământești, a vieții Lui pentru noi, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Fiul Cel întrupat săvârșește toate cele ale mântuirii noastre și El ne revelează nouă în mod continuu pe Dumnezeul nostru treimic.

Tocmai de aceea, eclesiologia Bisericii este triadologică. Căci fundamentul Bisericii e Dumnezeul nostru treimic. Iar noi, ca și Sfântul Pavlos, trebuie să mărturisim că Hristos Domnul e Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru din robia demonilor și că noi, Biserica Lui, suntem trupul Lui cel tainic, dar, în același timp, trebuie să fim ortodocși, dreptslăvitori în mod desăvârșit, și să mărturisim faptul că Hristosul mântuirii noastre nu e un Mântuitor stingher, nu e un Răscumpărător rupt de Treime, ci El e Unul din Treime și împreună-curățitor, împreună-luminător și împreună-sfințitor al nostru cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Căci toată iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi are sens trinitar și nu strict hristologic. Domnul ne-a mântuit pe noi, pentru ca să ne facă comunionali pentru veșnicie cu întreaga Treime. Pentru că la Cincizecime nu a coborât în noi, prin slava Lui, doar Duhul Sfânt, ci a coborât, prin slava Ei, întreaga Treime. Pentru că Biserica este trupul mistic al Domnului, dar e trupul Lui cel plin de slava Treimii. Căci slava veșnică a Dumnezeului nostru treimic e comună persoanelor dumnezeiești. Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt au coborât slava Lor în cei credincioși la Cincizecime și au făcut văzută Biserica noii făgăduințe, Biserica tainică din trupul lui Hristos. Biserica s-a extins în mod dumnezeiește, prin coborârea slavei lui Dumnezeu în primii credincioși, și se extinde în mod continuu prin toți cei nou-botezați, care, ca și primii credincioși ai Bisericii, sunt născuți din Dumnezeu [In. 1, 13], prin slava lui Dumnezeu care coboară în ei.

Însă, Biserica ce s-a născut în mod dumnezeiește la Cincizecime, trăiește dumnezeiește, pentru că viața noastră e ascunsă [κέκρυπται] în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ].

– Și cum e ascunsă viața noastră în Dumnezeu, dacă noi trăim pe pământ, sub ochii tuturor?

– Viața noastră duhovnicească e ascunsă, e abisală, e mistică, e nevăzută pentru ochii oamenilor, pentru că noi trăim în noi înșine cu Dumnezeu, fiind plini de slava Lui. Prezența Lui reală și copleșitoare în noi și cu noi e taina noastră, iar ea poate fi sesizată doar de cei ai lui Dumnezeu, doar de cei ce văd dumnezeiește. Ne vedem unii pe alții cu adevărat doar dacă avem ochii inimi curați, doar dacă suntem văzători de Dumnezeu și de oameni. Pentru că taina Bisericii e taina slavei lui Dumnezeu în noi, e prezența Lui în noi și cu noi pururea.

Însă Fiul Tatălui, Cel ce S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea și sfințirea noastră, Cel care a parcurs tot drumul îndumnezeirii noastre în umanitatea Lui, pentru ca și noi să îl parcurgem întru El, Se dăruie continuu pe Sine pentru noi în Biserica Sa. Iar Biserica Sa, care e divino-umană, are izvoare de viață divino-umane pentru noi și pentru mântuirea noastră. Tainele și Slujbele Bisericii și întreaga teologie și viață ascetico-mistică a ei sunt izvoarele divino-umane ale Bisericii. Pentru că noi nu suntem suflete fără trupuri, ci suflete întrupate. Și pentru că avem nevoi reale, ontologice, deopotrivă sufletești și trupești, tocmai de aceea Biserica Lui e divino-umană.

Întreaga misteriologie a Bisericii e divino-umană. Dumnezeiescul Botez e o naștere dumnezeiască prin apa sfințită, plină de slava Lui. Dumnezeiasca Euharistie e unire tainică, abisală și îndumnezeitoare cu umanitatea și dumnezeirea lui Hristos. Episcopul își pune mâinile pe capul tău și el se roagă pentru sfințirea ta, dar harul Preoției este slava Preacuratei Treimi. Pentru că oricând binecuvântăm ca Preoți ai lui Dumnezeu, oricând ne rugăm pentru Biserica Lui și pentru întreaga lume, oricând Îi slujim Lui, noi chemăm continuu slava Lui în noi și în lucrurile puse spre sfințire și binecuvântare, și El e Cel care plinește toate în Biserica Lui.

Și când mărturisim că El împlinește toate în noi, în fiecare din noi, vorbim în mod deschis despre lucrarea tainică a lui Dumnezeu în mântuirea noastră. Vorbim despre lucrarea Lui în noi, simțită de noi în mod duhovnicește, și care e mântuirea noastră tainică.

Căci viața noastră eclesială, viața noastră de acum, e tainică după cum a fost și viața Domnului în trup. Doar cei care s-au coborât în smerenie în fața Lui, au simțit slava Lui prin trupul Său cel smerit. Au simțit și văzut prin trupul Lui, pe măsura lor, slava dumnezeirii Sale. Pe când, cei care nu L-au vrut, cei care L-au respins, nu au văzut decât trupul Lui aparent neputincios, și de aceea au îndrăznit în mod păcătos și au făcut fapte incalificabile la adresa Lui.

Însă Domnul, în viața Lui în trup, a fost ca soarele în timpul iernii, care e mai ușor de privit. Nu S-a arătat ca soarele verii, cel care te orbește, ci S-a arătat pe măsura neputinței noastre, pe măsura noastră redusă de suportare a slavei Sale. El nu a renunțat la slava Lui în viața Sa pământească, căci El nu cunoaște schimbare și mutare în dumnezeirea Lui, ci Și-a potrivit slava Lui pe măsura neputinței noastre imense. A lăsat-o să strălucească, prin marea Sa milostivire față de noi, pe cât au putut oamenii să o suporte.

Căci soarele e același și vara și iarna, dar modul în care ajung razele și căldura lui la noi diferă. Tot la fel, din veci și pentru veci, Fiul Tatălui izvorăște veșnic din ființa Lui slava Sa cea veșnică, care e comună Treimii, dar El ne împărtășește de ea pe măsura noastră, fără ca să ne desființeze prin simțirea și vederea ei, ci, dimpotrivă, curățindu-ne, luminându-ne și îndumnezeindu-ne prin ea. Căci numai prin slava Lui ne naștem din Dumnezeu și suntem fiii Lui cei duhovnicești.

De aceea, Biserica Lui e divino-umană și veșnică în același timp. Biserica Lui e prezența Lui în noi, prin slava Lui, noi fiind umanitatea asumată de Fiul în umanitatea Sa și curățită, luminată și sfințită de Preacurata Treime în Biserica slavei Sale. Capul Bisericii e Dumnezeul treimic, iar noi suntem mădularele tainice ale Dumnezeului treimic prin slava Lui. Pentru că Fiul nu este niciodată fără Tatăl și fără Duhul, iar credincioșii Bisericii sunt fiii Dumnezeului Celui Viu, sunt fiii Treimii Celei Preasfinte și Preacurate.

…Am trăit în multă pace și oboseală sfântă aceste zile de praznic. M-am rugat cu veselie dumnezeiască la Biserică, alături de dumnevoastră, și m-am liniștit în mod bucuros alături de soția mea. Însă, la nivel online, am comunicat cu unii dintre dumneavoastră și cu mulți din țară și din străinătate, obosindu-mă în mod împlinitor. Pentru că dialogul este o dăruire a timpului propriu pentru întărirea reciprocă. Dialogul e venire spre oameni și intrare a oamenilor în inima ta. E asumare a oamenilor.

Pentru că Domnul, prin toată viața Lui, ne-a învățat că asumarea oamenilor începe de la vorbirea cu ei. Auzi ce face unul, ce fac copiii celuilalt, ți se mărturisesc diverse bucurii și dureri, iar, dacă vrei să crești în înțelegerea oamenilor, trebuie să ți-i asumi pe fiecare în parte. Trebuie să te rogi pentru ei, trebuie să ții minte nevoile lor, trebuie să fii atent la sensibilitățile lor.

Căci praznicele cele dumnezeiești ale Bisericii ne învață să ne dăruim mereu spre folosul oamenilor. Să dăruim iubirea lui Dumnezeu oamenilor, să Îl facem cunoscut pe El în tot adevărul Lui și spre mântuirea oamenilor.

Și am văzut, cu bucurie, cum oamenii se schimbă ascultând o predică, un colind, povestirea unei minuni sau a unei fapte bune, pentru că slava lui Dumnezeu ne luminează și ne mângâie, ne scoate din noi înșine spre Dumnezeu.

Căci, iubiții mei, Dumnezeu iese continuu spre noi, pentru ca noi să venim la El! Și, la fiecare vârstă, Îl simțim altfel pe Dumnezeu, tot mai profund, pentru că nevoia Lui crește în noi. Nevoia de Dumnezeu este una fundamentală, ca și nevoia de somn. Trebuie să dormi pentru ca să fii capabil de muncă. Tot la fel, trebuie să fii plin de dorul lui Dumnezeu, pentru ca să trăiești frumos.

Și a trăi frumos nu înseamnă a trăi estetic, adică a te îmbrăca într-un anume trend, ci a trăi duhovnicește, a trăi sfânt, a trăi cu Dumnezeu. Frumusețea reală a omului e slava lui Dumnezeu și ea coboară în sufletul nostru și se manifestă prin trupul nostru. Și când suntem frumoși pe dinăuntru, suntem frumoși cu adevărat, pentru că suntem Sfinții lui Dumnezeu, pe care El ne împodobește cu frumusețea Sa cea veșnică.

De aceea, Pruncul Iisus, Cel culcat în iesle, este Frumusețea desăvârșită a întregii creații. Niciun copil nu este, nu a fost și nu va fi la fel de frumos ca Pruncul Iisus Hristos. Frumusețea Lui e desăvârșită și dorirea Lui e veșnic vie. Tot la fel, nicio femeie a lumii nu a fost, nu este și nu va fi la fel de frumoasă și de sfântă ca Maica Pruncului Iisus, pentru că ea este mai sfântă și mai desăvârșită decât toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu.

Căci o asemenea Mamă are Fiul Cel veșnic al Tatălui. Asemenea Fecioară S-a făcut Maica lui Dumnezeu, pentru că „a dorit Împăratul frumusețea [ἐπεθύμησεν ὁ Βασιλεὺς τοῦ κάλλους]” [Ps. 44, 12, LXX] ei. Frumusețea ei duhovnicească, sfințenia ei. Pentru că Domnul S-a întrupat din cea mai sfântă Fecioară a lumii, din cea care s-a dăruit cu totul Lui. De aceea, ea nu a fost „folosită instrumentalist” de Dumnezeu sau sfințenia ei nu a fost „creația exclusivă” a lui Dumnezeu, așa cum rău gândeau și gândesc ereticii care o hulesc, ci El a venit la ea ca la cea plină de dor de El, ca la cea care s-a dăruit cu totul Lui, ca la cea care s-a sfințit în mod desăvârșit pentru El și care nu a păcătuit în viața ei.

Însă și Maica lui Dumnezeu, ca tot omul, s-a mântuit prin Hristos Dumnezeu, prin iconomia mântuirii Sale, curățindu-se de păcatul strămoșesc și umplându-se de slava lui Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi ne mântuim prin slava Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin iconomia mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Biserica Lui.

Așadar, iubiții mei, bucuria de Dumnezeu și de oameni e amprenta vieții creștine! Noi trăim cu Dumnezeu, dar fiind plini de iubire față de semenii noștri, pentru că dorim mântuirea tuturor oamenilor. Căci Dumnezeu dorește ca Biserica Lui să îi cuprindă pe toți oamenii, ca toți să se îndumnezeiască prin slava Lui cea veșnică.

Rugați-vă zilnic pentru Biserica Lui de pretutindeni și pentru întreaga lume! Rugăciunea dumneavoastră contează, așa după cum contează lumina pusă lângă o altă lumină…până la sute, mii, milioane de lumini aprinse de slava lui Dumnezeu.

Biserica Lui e și în dumnevoastră în mod tainic! Biserica lui Dumnezeu e în fiecare dintre noi și o purtăm oriunde mergem și orice facem.

Duceți Biserica Lui pretutindeni! Bucurați-vă întru slava Lui și rugați-vă în slava Lui pentru toți! Căci Dumnezeu întărește rugăciunea noastră și o face să fie luminătoare a oamenilor.

La mulți ani, un 2019 cu multă bucurie și pace, și Dumnezeu să ne bucure prin slava Lui pururea! Amin.


[1] Începută la 16. 32, în zi de miercuri, pe 26 decembrie 2018, 6 grade, cer înnorat.

Predică la Nașterea Domnului [2018]

 

Iubiții mei[1],

„când a venit plinătatea vremii [ὅτε ἦλθεν τὸ πλήρωμα τοῦ χρόνου]” [Gal. 4, 4, BYZ], Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, S-a făcut Fiul Fecioarei Maria! S-a făcut om, Dumnezeu și om, smerindu-Se pe Sine pentru noi și pentru mântuirea noastră. Căci El S-a făcut om, ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască și să ne unească pe veci cu Sine.

Iar nașterea Lui a avut loc pe când Preasfânta Fecioară Maria avea 15 ani și o lună de viață și era logodită cu Sfântul Iosif, care avea 80 de ani. Și care Fecioară Preacurată fusese dată Sfântului Iosif spre păzirea ei, pentru că ea își făgăduise fecioria lui Dumnezeu pentru veșnicie. Și ea fusese dată Dumnezeiescului Iosif spre ocrotire, pentru că toiagul aceluia înverzise în Templul Domnului, în mod minunat, și peste el stătuse o porumbiță ca semn de la Dumnezeu[2].

Așadar, la plinătatea vremii S-a născut Domnul, adică atunci când lumea a fost pregătită să-L primească! Și această zi a nașterii Sale s-a petrecut în anul 5.509 de la facerea lumii de către Preacurata Treime[3], Domnul născându-Se în împrejurimea cetății Bitleem [Βηθλέεμ] [Lc. 2, 15, BYZ] din Iudea.

Căci în cetate, în acea zi, „nu era lor loc în[tru] găzduire [οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ]. Și pentru că nu s-a găsit loc de găzduire în vreun han sau în vreo casă, Fiul lui Dumnezeu S-a născut în peștera unui munte de piatră, munte pe care era construită cetatea Bitleem[4]. Iar peștera-maternitate pentru Domnul „slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopții, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbințeală și cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea și de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci și cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se și cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat”[5].

Căci nașterea Lui a fost mai presus de fire, nestricând fecioria Maicii Sale. De aceea, Fecioara a născut și a rămas Fecioară, Pururea Fecioară, dar a devenit și Maică în același timp, Maica lui Dumnezeu. Căci este pentru toți vecii Fecioară și Maică, Maică și Fecioară, pentru că este Născătoarea de Dumnezeu și Stăpâna vieții noastre.

„Și a născut pe Fiul ei Cel Întâi-născut [τὸν Υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον], și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle” [Lc. 2, 7, BYZ]. L-a născut pe primul și singurul ei Fiu. Iar patul de maternitate al Domnului a fost ieslea, pe când boul și asinul, cu răsuflarea botului lor, L-au încălzit pe Țiitorul a toate. Pentru că „a cunoscut boul pe Cel care l-a câștigat și măgarul ieslea Domnului său [ἔγνω βοῦς τὸν κτησάμενον καὶ ὄνος τὴν φάτνην τοῦ Κυρίου αὐτοῦ]” [Is. 1, 3, LXX].

Tocmai de aceea, într-un mod duhovnicesc, boul și măgarul, iconizați lângă ieslea Domnului, îi reprezintă pe toți cei credincioși Lui, care, prin iubirea și prin faptele lor cele iubitoare de Dumnezeu, încălzesc inimile oamenilor și le dau multă nădejde.

Căci nu suntem credincioși cu adevărat, dacă, prin viața și prin faptele noastre, nu propovăduim mila Domnului cu noi. Dacă oamenii nu văd în noi pe slujitorii lui Dumnezeu, nu suntem credincioși cu adevărat. Căci cei care cred întru El și fac faptele Lui, aceia îi încălzesc cu adevărat pe oameni în iarna frigului interior, în iarna neiubirii.

Căci Domnul S-a născut „în taina nopții”[6], pentru ca să ne arate că El e Soarele vieții noastre. Și că oriunde am fi noi și oricât de marginalizați am fi, El ne cunoaște pe noi, El ne știe pe noi, pentru că noi suntem ai Lui, născuți de El din apă și din Duh.

Și El S-a născut iarna pentru noi, pentru ca să ne arate că El e adevărata noastră vară, vara cea duhovnicească, Soarele din vara sfințirii noastre, Cel care ne sfințește pe noi cu razele iubirii Sale de oameni.

Și El S-a născut în peșteră săpată în piatră, în frig și în smerenie, pentru ca să ne arate că de bună voie a venit să moară pentru noi. Căci El, Cel care acum S-a lăsat înfășat ca un Prunc, mai apoi Se va lăsa înfășurat în giulgiu pentru noi, pentru ca să Se arate biruitor asupra morții, înviind a treia zi din mormânt.

Și Se naște din Fecioară, Cel Preacurat și Preasfânt, pentru ca să ne arate nouă că El iubește fecioria, că El iubește sfințenia, că El iubește smerenia, că El îi iubește nespus de mult pe oameni. Și pentru că îi iubește, tocmai de aceea S-a făcut om smerit pentru noi, ca să ne învețe pe noi că smerenia e cea mai mare înălțime. S-a smerit pentru noi în mod inexprimabil, pentru ca să ne învețe că adevărata scară către ceruri e rugăciunea plină de curăție și de sfințenie, de smerenie și de milostivire.

Căci, iubiții mei, noi retrăim azi nașterea Domnului nu ca pe un eveniment din trecut, ci ca pe un eveniment pururea viu și revelator, pururea actual. Căci Domnul nu numai că S-a născut pentru noi în istorie acum două milenii, dar, întru Biserica Lui, El Se naște continuu în noi prin fiecare virtute pe care noi o actualizăm în mod zilnic. Ori de câte ori ne rugăm, ne închinăm, postim, facem milostenie, citim cărți sfinte, ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul, noi Îl simțim în noi pe Domnul nostru, Cel care S-a născut pentru noi! Îl simțim în noi pe Fiul și pe Tatăl Său și pe Duhul Sfânt, Cel care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. Simțim în noi pe Treimea Cea prea dumnezeiască, pe Dumnezeul nostru treimic, Care e prezent în noi prin slava Lui.

De aceea, prăznuirea noastră de azi este aparte numai prin aceea că e prăznuirea anuală a nașterii Domnului. Însă, în mod pragmatic, ea este starea noastră zilnică, pentru că noi Îl simțim pe Domnul în mod zilnic în noi, Care e prezent în noi prin slava Lui.  Pentru că fără El nu putem să facem nimic [In. 15, 5, BYZ].

Nu putem să facem nimic durabil, nimic mântuitor fără Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, mintea noastră orgolioasă înțelege acest lucru: suntem nimic fără El. Suntem neputincioși. Nu putem face nimic fără El. Avem nevoie în toate de ajutorul Lui, de ajutorul Lui cel dumnezeiesc, de luminarea Lui, de mila Lui cea nemăsurată.

Căci Domnul Se face Prunc pentru ca din pruncie să trăim cu Dumnezeu. Se face Prunc pentru că ne vrea de prunci ai Lui. Și noi îi botezăm pe pruncii noștri și îi facem ai lui Dumnezeu din primul an al vieții lor, pentru ca El să îi crească după voia Lui.

Și cine poate să ne crească mai bine decât Dumnezeu? Cine poate să ne hrănească cu slava Lui mai bine decât El?

Pentru că atunci când punem răsaduri în pământ, punem imediat și apă. Roșiile nu se prind fără apă! Nici grâul nu încolțește fără apă. Când se naște mielul sau vițelul sau mânzul trebuie să fii acolo, pentru ca să îl ajuți din prima clipă a nașterii lui. Tot la fel, omul e om din prima clipă a vieții lui în uterul maicii sale și, pentru ca el să fie sănătos, trebuie să nu mănânci lucruri nesănătoase și să nu faci gesturi care contravin vieții lui.

Pentru că viața omului, a animalului, a păsării, a peștelui, a pomului, a plantei e una firavă, delicată. Imediat omori totul dacă le strici condițiile de viață. Tocmai de aceea, trebuie să protejăm viața semenilor noștri, cât și a întregii creații a lui Dumnezeu, ca unii care am fost puși de El stăpânitori duhovnicești ai pământului [Fac. 1, 28, LXX]. Pentru că întru sfințenie trebuie să trăim și întru sfințenie trebuie să avem grijă de tot ce a creat Dumnezeu.

…M-am bucurat mult săptămâna aceasta împreună cu dumneavoastră! Cu zăpada îmbrăcând toate și pe o vreme fără nicio adiere de vânt, am venit și v-am vestit praznicul preafrumos de astăzi. Iar dumneavoastră m-ați primit cu inimă largă, frumoasă, binevoitoare, pentru ca să vorbim unii cu alții. V-am ascultat bucuriile, împlinirile, nădejdile, tristețile, și le-am pus pe toate în rugăciunile mele, pentru ca să mă rog pentru mântuirea dumneavoastră, după cum mă rog pentru mântuirea mea. Căci rolul acestor întâlniri pastorale e tocmai acela de a simți tot mai vie legătura interioară dintre noi și de a ne întări unii pe alții.

Pentru că și păstorii au venit și L-au văzut pe Domnul și au vestit cele despre El [Lc. 2, 16-17, BYZ]. La fel și Magii, cei deveniți Sfinți ai Bisericii, au venit și I s-au închinat Lui, după care I-au dăruit daruri [Mt. 2, 11, BYZ].

Pentru că atunci când dai daruri, dărui de fapt din bucuria și din iubirea inimii tale. Dărui din destulul tău. Și Cel care ne îndestulează pe noi pururea este Dumnezeu, din ale Cărui daruri noi dăruim altora.

De aceea, iubiții mei, când primim colindătorii, îi primim pe cei care au nevoie de atenția noastră! Când ne primim copiii și nepoții acasă, îi primim pe cei care au nevoie de înțelepciunea și de blândețea și de iubirea noastră. Pentru că familia este locul binecuvântat în care se prelungește Biserica lui Dumnezeu. Noi ducem Biserica în casa noastră, pentru că noi suntem mădularele vii ale Bisericii. Și ceea ce facem acasă și pe stradă și la locul de muncă, facem pentru Biserică. Pentru că noi suntem trimișii Bisericii în lume, suntem ferestrele Bisericii în lume, cele prin care oamenii privesc frumusețea vieții cu Dumnezeu. Și ei trebuie să vadă în noi niște credincioși autentici, niște credincioși serioși și care au cuvânt, care spun ceea ce fac și fac ceea ce spun. Au nevoie de noi și de profesia noastră și de chemarea noastră de la Dumnezeu.

Căci toți suntem chemați de El la slujirea Lui și a lumii întregi. Și de aceea, că trăim în România sau în afara țării noastre, slujirea Lui și a oamenilor e chemarea noastră cerească, e chemarea noastră de la Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să prăznuim dumnezeiește și să ne bucurăm în aceste sfinte zile ale praznicului Nașterii Domnului! Să ne bucurăm împreună de iubirea și de mila lui Dumnezeu față de noi! Să fim buni și primitori, rugându-ne neîncetat Domnului și punându-ne toată viața în fața Lui! Căci El știe ce ne trebuie și cunoaște lucrurile de care noi avem nevoie, însă dorește să ne încredem cu totul în El și să cerem toate de la El. Ca întru El să ne bucurăm și să ne sfințim pururea, întru Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, de la Care sunt viața, pacea, mântuirea și sfințenia noastră. Amin!


[1] Începută la ora 12, pe soare, în ziua de 22 decembrie 2018, zi de sâmbătă. Minus un grad. Am preluat Sfânta Frescă de aici: http://2.bp.blogspot.com/-zs7TeZ1hIrc/VIlnKFMC4LI/AAAAAAAARg0/tdSe4-UgStc/s1600/pc2301011.jpg.

[2] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-25-bunavestire.html.

[3] Cf.  https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin.

[4] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html. [5] Ibidem.

[6] Acatistul Nașterii Domnului, icosul 2, stihul 11, cf.  https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-nasterii-domnului.

Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Biserica îi prăznuiește azi pe toți Sfinții Vechiului Testament, începând cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva. Pentru a arăta că toți Sfinții vechii făgăduințe L-au așteptat pe Mașiah [מָשִׁיחַ][2], pe Hristos [Χριστός], și că toți s-au mântuit în Hristos Dumnezeu.

Căci „în[tru] credință au murit toți aceștia [κατὰ πίστιν ἀπέθανον οὗτοι πάντες], neluând făgăduințele [μὴ λαβόντες τὰς ἐπαγγελίας], ci văzându-le de departe pe acelea [ἀλλὰ πόρρωθεν αὐτὰς ἰδόντες]” [Evr. 11, 13, BYZ]. Pentru că ei, toți Sfinții Vechiului Testament, deși s-au arătat a fi „mărturisiți prin credință [μαρτυρηθέντες διὰ τῆς πίστεως]”, deși au trăit și au murit ca niște oameni credincioși și Sfinți ai lui Dumnezeu, s-au desăvârșit împreună cu noi [Evr. 11, 29, BYZ]. Pentru că Domnul, coborând în Iad, „pe sufletele Sfinților [celor] din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[3], adică întru Împărăția Sa cea veșnică.

De aceea, după cum ne spune Sfântul Pavlos, Dumnezeu a vrut pentru Sfinții Vechiului Testament „ca să nu se desăvârșească fără noi [ἵνα μὴ χωρὶς ἡμῶν τελειωθῶσιν]” [Evr. 11, 40, BYZ], creștinii, fără noi cei ai Bisericii Lui. Pentru că Paradisul sau Raiul lui Dumnezeu s-a deschis pentru toți Sfinții Lui odată cu învierea Domnului.

– Și cine sunt Sfinții Vechiului Testament pomeniți azi?

– Potrivit Sinaxarului zilei, ei sunt aceștia: Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα], cei întâi zidiți, Protopărinții neamului omenesc, Abel [Ἄβελ], Sit [Σήθ], Enos [Ἐνώς], Cainan [Καϊνᾶν], Maleleil [Μαλελεήλ], Iared [Ἰάρεδ], Enoh [Ἐνώχ], Matusala [Μαθουσάλα], Lameh [Λάμεχ], Noe [Νῶε], Sim [Σήμ], Iafet [Ἰάφεθ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Cainan [Καϊνᾶν], Sala [Σάλα], Eber [Ἕβερ], Falec [Φάλεκ], Ragav [Ῥαγάβ], Seruh [Σερούχ], Nahor [Ναχώρ], Tarra [Θάρρα], Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαάκ], Iacov [Ἰακὼβ], Rubim [Ῥουβίμ], Simeon [Συμεών], Levi [Λευΐ], Iuda [Ἰούδα], Zabulon [Ζαβουλών], Isahar [Ἰσάχαρ], Dan [Δάν], Gad [Γάδ], Asir [Ἀσήρ], Neftalim [Νεφθαλείμ], Iosif [Ἰωσήφ], Veniamin [Βενιαμίν], Fares [Φαρὲς], Zara [Ζαρὰ], Esrom [Ἐσρώμ], Aram [Ἀράμ], Aminadab [Ἀμιναδάβ],  Naason [Ναασών], Salmon [Σαλμών], Booz [Βοόζ], Obid [Ὠβήδ], Iesse [Ἰεσσαί], David [Δαυΐδ], Solomon [Σολομὼν][4], Roboam [Ῥοβοὰμ], Abia [Ἀβιὰ], Asa [Ἀσὰ], Iosafat [Ἰωσαφὰτ], Ioram [Ἰωρὰμ], Ozia [Ὀζία], Ioatam [Ἰωάθαμ], Ahaz [Ἄχαζ], Ezechia [Ἐζεκία], Manassi [Μανασσῆ], Ammon [Ἀμμὼν], Iosias [Ἰωσίας], Iehonias [Ἰεχονίας], Salatiil [Σαλαθιήλ], Zorobabel [Ζοροβάβελ], Abiud [Ἀβιούδ], Eliachim [Ἐλιακείμ], Azor [Ἀζώρ],  Sadoc [Σαδώκ], Ahim [Ἀχείμ], Eliud [Ἐλιούδ], Eleazar [Ἐλεάζαρ], Mattan [Ματθάν], Iacov [Ἰακώβ],  Iosif [Ἰωσὴφ], Logodnicul Maicii Domnului, Melhisedec [Μελχισεδέκ], Iov [Ἰώβ], Moseos [Μωσέως][5], Or [Ὤρ], Aaron [Ἀαρὼν], Iisus [Ἰησοῦς] al lui Navi [Ναυῆ], Samuil [Σαμουήλ], Natan [Νάθαν], Daniil [Δανιήλ], cei trei Tineri [τριῶν Παίδων], Sarra [Σάρρα], Rebecca [Ῥεβέκκα], Lia [Λεία],  Rahil [Ῥαχήλ], Asinet [Ἀσινέθ], Maria [Μαρία][6], Deborra [Δεβόρρα], Rut [Ῥούθ], Saraftia [Σαραφθία], la care a fost trimis Sfântul Iliu, Somanitis [Σωμανῖτις], care l-a găzduit pe Sfântul Elisee, Iudit [Ἰουδίθ], Estir [Ἐσθήρ], Anna [Ἄννα],  Sosanni [Σωσάννη[7]][8].

Însă, după cum observăm, nu sunt pomeniți aici toți Sfinții Vechiului Testament, ci doar o parte dintre ei. Dar duminica de azi îi pomenește pe toți Sfinții lui Dumnezeu, de la Adam la Iosif, Logodnicul, adică și pe cei care, în mod nominal, nu au fost incluși în Sinaxarul zilei[9]. Și ne îndeamnă să îi cunoaștem și mai mult și să ne rugăm lor cu adevărat. Pentru că fiecare Sfânt în parte are să ne învețe lucruri tainice, duhovnicești, despre voia lui Dumnezeu cu noi.

Într-o cântare de la Vecernia zilei de azi, toți Sfinții Vechiului Testament sunt numiți Părinții cei credincioși[10]. Iar o alta, de la canonul Utreniei, îi numește Dumnezeiești Părinți[11]. Care au fost credincioși lui Dumnezeu și care au trăit dumnezeiește pe pământ și au crezut în Hristos Domnul. Și care ne învață și pe noi să fim credincioși lui Dumnezeu, adică să ne încredem cu totul în cuvintele Lui. Pentru că toată Slujba zilei de azi ne-a adus aminte de Sfinții Legii celei Vechi tocmai pentru ca să ne vorbească despre Hristos Domnul. Pentru că, prin Sfinții cei din vechime, Dumnezeu ne-a vorbit despre întruparea Fiului Său[12]. Despre marea și necuprinsa Lui  smerire pentru noi.

Căci „sărac s-a făcut Cel bogat [πτωχὸς ὁ Πλούσιος γίνεται], îmbogățindu-i pe cei care au sărăcit [cu] răutatea  [πτωχίζων τοὺς κακίᾳ πλουτίζοντας]”[13]. Din cauza răutății păcatelor noastre. Căci fiecare păcat ne aduce răul în noi, pentru că îi aduce pe demoni în noi, și ne face răi și nu buni. Iar El ne-a îmbogățit și ne îmbogățește pe noi cu slava Lui, în Biserica Sa, pentru ca să ne putem curăți de păcatele noastre, pentru ca să ne luminăm și să ne sfințim întru El.

De aceea, sărăcirea Lui cea asumată pentru noi sau deșertarea de Sine [Filip. 2, 7, BYZ] a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a însemnat întruparea Lui și manifestarea slavei Sale în mijlocul nostru pe măsura noastră. A cât puteam noi să suportăm măreția prezenței Sale.

Căci Iisus Hristos, Domnul nostru, prin toată viața Lui împreună cu oamenii, a arătat îndelungă răbdare față de păcatele noastre și o nespusă iubire pentru noi, oamenii. Tocmai de aceea, i-a atras la Sine pe cei care au crezut în El și i-a făcut una cu El, pe când cei necredincioși s-au putut apropia de El și au putut să Îi facă rău. Pentru că El a îngăduit celor credincioși să fie intimii Lui, prietenii Săi, pe când celor necredincioși le-a îngăduit să își manifeste răutatea și cruzimea vizavi de El.

Însă, dacă îți manifești cruzimea și răutatea față de cineva, nu te arăți un om puternic, ci un om slab. Pentru că ești sărac de sfințenie. Dar dacă îți arăți bunătatea față de oameni, bunătatea față de cei care te urăsc și te disprețuiesc, atunci arăți puterea iubirii din tine, puterea iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Căci adevărata putere e iubirea față de oameni, care vine din smerirea noastră continuă înaintea lui Dumnezeu, pe când purtarea tiranică ne arată că suntem cruzi și disprețuitori față de oameni.

Tocmai de aceea, Domnul, întrupându-Se și smerindu-Se în mod nesfârșit pentru noi, ne-a arătat că putem să ne sfințim în modestie și în neputință și în mijlocul indiferenței față de noi. Că putem trăi cu puțin, dar putem avea din plin slava lui Dumnezeu în noi. Că boala nu e un motiv de necredință și nici desconsiderarea noastră nu e un motiv de hulă. Căci, în relația cu Dumnezeu, noi creștem în fiecare zi în înțelegerea voii Lui și în acceptarea ei în viața noastră. Pentru că viața sfântă, viața cu Dumnezeu, ne umple și ne împlinește cu totul și de aceea Îl binecuvântăm neîncetat pe Dumnezeu pentru toată rânduiala Lui cu noi.

Pentru că toate au sens! Toate au legătură interioară. Tot ceea ce noi trăim, dacă primim luminarea lui Dumnezeu pentru a înțelege, vedem că e spre binele nostru. Pentru că El nu ne ceartă mai mult decât ne e de folos. Orice certare a Lui e pedagogică, e spre binele nostru, spre creșterea noastră armonioasă. Și, în ansamblul ei, creația întreagă merge după voia lui Dumnezeu, chiar dacă mulți se împotrivesc interior voii lui Dumnezeu. Iar pentru a înțelege acest lucru uimitor și dumnezeiesc, că toată creația împlinește voia lui Dumnezeu, chiar dacă mulți se împotrivesc Lui, ai nevoie de luminarea Lui.

Iar luminarea Lui e dumnezeiască și se dă celor care se curățesc continuu de patimile lor. Și aceasta, luminarea Lui, ne dăruie o cunoaștere simplă și duhovnicească a voii lui Dumnezeu cu lumea și cu fiecare dintre noi în parte.

Tocmai de aceea, când mulți nu văd niciun sens în lucrurile care se petrec, când neagă prezența lui Dumnezeu în lume și în viața oamenilor, o fac pentru că nu văd ceea ce se petrece cu adevărat cu noi toți. Fiind lipsiți de luminarea lui Dumnezeu și adânciți în necredință și în multe patimi, toate le par anapoda, fără logică, iar Dumnezeu le pare a fi absent sau inexistent. Și aceasta se petrece pentru că nu văd dumnezeiește, nu văd dincolo de amănuntele personale, nu văd în mod profund viețile oamenilor, nu văd spre ce se îndreaptă lumea în integralitatea ei.

Însă Sfinții Vechiului Testament au văzut, în mijlocul formelor liturgice ale Bisericii vechitestamentare, pe Domnul și Biserica Lui. Au văzut dumnezeiește, adică prin slava Lui. Au văzut mai presus de istorie și mai înainte de a se petrece evenimentele istorice. Pentru că au văzut, prin vedenii dumnezeiești, viitorul evanghelic al lumii. Și tocmai de aceea s-au mântuit: pentru că au trăit cu credința în El, în Cel care Se va întrupa pentru noi toți. Pentru mântuirea tuturor.

Iar Fiul Tatălui a fost „Taina cea mai presus de fire [ὑπερφυῶς Μυστήριον]”[14] pe care au vestit-o Sfinții Profeți. Și Care, după trup, S-a născut din neamul lui Avraam și din seminția lui Iuda[15].

Însă El, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a întrupat pentru ca să ne mântuie pe noi. De aceea S-a făcut „Arhiereul bunurilor celor viitoare [Ἀρχιερεὺς τῶν μελλόντων ἀγαθῶν]” [Evr. 9, 11, BYZ], „veșnică răscumpărare aflând [αἰωνίαν λύτρωσιν εὑράμενος]” [Evr. 9, 12, BYZ] pentru noi. Pentru că poate pe fiecare dintre noi să ne răscumpere, prin Botez, din mâna demonilor, și să ne facă ai Lui, fiii Lui cei duhovnicești.

Așadar, iubiții mei, aflându-ne cu două zile înainte de praznicul Nașterii Domnului, să cerem cu toții „lumina cea a cunoștinței [τὸ φῶς τὸ τῆς γνώσεως]”[16], după cum spune troparul praznicului! Să cerem lumina cea dumnezeiască a Preacuratei Treimi, pe aceea care ne dă cunoaștere sfântă, dumnezeiască! Să cerem lumina Lui, cea necreată și veșnică, pe cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi! Căci de ea avem nevoie în tot timpul vieții noastre.

Pentru că, prin lumina Lui, noi putem înțelege dumnezeiasca viață și învățătură a Bisericii. Noi ne putem cunoaște pe noi înșine și pe tot omul. Prin lumina Lui le putem vedea pe cele tainice ale Sale, pe cele dumnezeiești, pe cele care ne sfințesc pe noi.

Căci El, „Soarele dreptății [Ἥλιος τῆς δικαιοσύνης]”, ne strălucește pe noi cu slava Lui și ne face vii întru El. Pentru că soarele de pe cer ne luminează și ne încălzește trupește, el fiind un astru creat de Dumnezeu. Dar Însuși Dumnezeu, a Cărui strălucire e veșnică și îndumnezeitoare, nu numai că ne luminează și ne umple de toată iubirea și de toată râvna cea dumnezeiască, dar ne și sfințește în mod desăvârșit pe măsura creșterii noastre în nevoință.

De aceea, El e viața noastră, viața noastră cea veșnică. Căci, de la Botezul nostru, viața noastră „a fost ascunsă [κέκρυπται], împreună cu Hristos [σὺν τῷ Χριστῷ], în Dumnezeu [ἐν τῷ Θεῷ]” [Col. 3, 3, BYZ]. Viața noastră duhovnicească e tainică, e ascunsă în Dumnezeu, pentru că El ne umple de slava Lui și numai El ne cunoaște cu adevărat viața noastră interioară. Însă, „când Hristos are să Se arate [ὅταν ὁ Χριστὸς φανερωθῇ]” la a doua Sa venire întru slavă, [El], „Viața noastră [ἡ Ζωὴ ἡμῶν]”, atunci și noi, împreună cu El, ne vom arăta întru slava Lui [Col. 3, 4, BYZ]. Pentru că vom fi plini de slava Lui, dacă acum, în viața noastră de aici, ne vom umple de ea.

Fiți bucuroși întru Domnul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre!

Veseliți-vă întru El în tot binele!

Umpleți-vă de slava Lui, de curăția slavei Sale, pentru ca să trăiți dumnezeiește pe pământ! Căci viața de acum e anticamera Împărăției lui Dumnezeu și toți cei Sfinți ai lui Dumnezeu sunt moștenitorii Împărăției Sale.

Hristos S-a născut și S-a sălășluit întru noi!

Hristos, Viața noastră, e în noi și cu noi pururea!

Cel ce S-a înălțat la cer întru trup, în mod duhovnicește S-a sălășluit întru noi la Botez, și e cu noi pururea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Lăudați-O pe Treimea cea mai presus de ființă, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul mântuirii noastre! Căci a binevoit a Se întrupa Fiul Tatălui, Cel din veci, ca să ne mântuie pe noi și să ne sfințească întru El pururea. Amin!


[1] Începută la 7. 48, în ziua de 17 decembrie 2018, zi de luni. Un grad. Azi noapte a nins din nou.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

[3] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 19.

[4] În LXX numele său este Σαλωμων [Salomon]. A se vedea I Împ. 9, 1, Cânt. Cânt 1, 1, Ps. lui Sal. 9, 1 etc.

[5] În LXX numele său este Moisis [Μωϋσῆς]. A se vedea Ieș. 3, 1; Deut. 1, 1 etc.

[6] În LXX numele său este Mariam [Μαριαμ]. A se vedea Ieș. 15, 20.

[7] În LXX numele său este Susanna [Σουσάννα]. A se vedea Sus. 1, 7.

[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec18-24.html. [9] Cf. Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 251-252.

[13] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec18-24.html. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec25.html.

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi Biserica îi prăznuiește pe Sfinții Strămoși [Προπατόρων] ai Domnului[2], pe strămoșii Lui după trup, adică pe toți Sfinții Vechiului Testament care s-au născut din Sfântul Patriarh Avraam [Ἀβραάμ][3]. Căci Sfântul Avraam, Părintele tuturor celor credincioși, „a crezut lui Dumnezeu [ἐπίστευσεν τῷ Θεῷ] și [aceasta, credința,] i s-a socotit lui întru dreptate [καὶ ἐλογίσθη αὐτῷ εἰς δικαιοσύνην]” [Gal. 3, 6, BYZ].

– Însă ce a însemnat pentru Sfântul Avraam să creadă în Dumnezeu?

– A însemnat o părăsire totală a vieții lui de mai înainte și urmarea lui Dumnezeu. Căci Domnul i-a zis lui: „Ieși din pământul tău și din rudenia ta și din casa părintelui tău [ἔξελθε ἐκ τῆς γῆς σου καὶ ἐκ τῆς συγγενείας σου καὶ ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρός σου] întru pământul pe care ți-l voi arăta ție [εἰς τὴν γῆν ἣν ἄν σοι δείξω]! Și te voi face pe tine întru popor mare și te voi binecuvânta pe tine [καὶ ποιήσω σε εἰς ἔθνος μέγα καὶ εὐλογήσω σε] și voi mări numele tău și vei fi cel binecuvântat [καὶ μεγαλυνῶ τὸ ὄνομά σου καὶ ἔσῃ εὐλογητός]. Și voi binecuvânta pe cei care te binecuvintează pe tine și pe cei care te blestemă pe tine îi voi blestema [καὶ εὐλογήσω τοὺς εὐλογοῦντάς σε καὶ τοὺς καταρωμένους σε καταράσομαι] și vor fi binecuvântate în[tru] tine toate semințiile pământului [καὶ ἐνευλογηθήσονται ἐν σοὶ πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς]” [Fac. 12, 1-3, LXX]. Iar Sfântul Avraam „a mers …precum i-a grăit lui Domnul [ἐπορεύθη…καθάπερ ἐλάλησεν αὐτῷ Κύριος]” [Fac. 12, 4, LXX], pentru că a ascultat de El.

Pentru că credința nu este doar o adeziune mentală la voia lui Dumnezeu, care nu are nicio urmare practică în viața noastră, ci este o schimbare totală a vieții noastre după voia lui Dumnezeu. Credința e totala acceptare a voii lui Dumnezeu. Cu tot sufletul și trupul nostru alegem să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui. De aceea, cei care cred ca Sfântul Avraam se schimbă cu totul ca el, părăsindu-și viața lor de mai înainte pentru viața cu Dumnezeu în Biserica Lui.

Însă Sinaxarul zilei ne spune una, dar Slujba din Minei, în totalitatea ei, ne spune altceva. Pentru că Slujba zilei, ca și cea de duminica viitoare, îi pomenește pe toți Sfinții Vechiului Testament, nu doar pe Sfinții care descind din Sfântul Avraam. Căci într-o cântare a Vecerniei de azi, spre exemplu, sunt amintiți ca Strămoși ai Domnului Sfinții Adam [Ἀδὰμ], Enoh [Ἐνώχ], Noe [Νῶε], Melhisedec [Μελχισεδέκ], alături de Sfinții Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαὰκ], Iacov [Ἰακώβ], Moisis [Μωϋσῆς], Aaron, Iisus al lui Navi, Samuil, David, Isaias, Ieremias, Iezechiil, Daniil, cei 12 Profeți, Iliu, Eliseos, Zaharias, Botezătorul Ioannis și toți cei care L-au propovăduit pe Hristos [καὶ τοὺς κηρύξαντα Χριστόν][4].

Și cred că s-a făcut această separare formală între duminica de față și cea viitoare conform cu genealogiile Domnului din Evanghelii. Căci în duminica de azi s-a observat genealogia de la Sfântul Matteos, care începe cu Sfântul Avraam [Mt. 1, 2, BYZ]. Pe când, pentru Slujba din duminica viitoare, cronologia Domnului coboară până la Sfântul Adam, Protopărintele tuturor oamenilor [Lc. 3, 38, BYZ].

Însă, în esența lor, ambele Slujbe vorbesc de aceiași Sfinți Strămoși ai Domnului, adică despre toți Sfinții Vechiului Testament. Și noi îi pomenim pe ei cu bucurie și cu dragoste, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, sunt moștenitorii aceleiași Împărății a lui Dumnezeu ca și noi.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24], vorbindu-ne despre acea cină mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției lui Dumnezeu, ne vorbește despre universalitatea mântuirii. Despre faptul că întreaga lume e chemată în Biserică și la mântuire. Căci Sfinții Vechiului Testament și cei ai Noului Testament vor moșteni aceeași Împărăție a lui Dumnezeu.

Și mesajul bucuros față de noi al parabolei de azi e acesta: „încă este loc [ἔτι τόπος ἐστίν]” [Lc. 14, 22, BYZ]! Încă e loc și pentru noi, cei nevrednici!

Încă e loc în Împărăția lui Dumnezeu și pentru noi cei de acum și pentru cei din viitor, care vor asculta de Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu dorește ca întreaga lume să se mântuie. Ca întreaga lume să fie întru Împărăția Lui.

Căci Împărăția Lui este casa Lui [Lc. 14, 23, BYZ], care este și casa noastră, iar cina Lui [Lc. 14, 24, BYZ] este împărtășirea veșnică de slava Lui cea veșnică. Căci din această cină a Lui, din slava Lui, vom gusta nu numai cu sufletul, ci și cu trupul nostru. Pentru că prin slava Lui ne vom transfigura, ne vom îndumnezei, ne vom umple veșnic de frumusețea veșnică a lui Dumnezeu.

Și, pe drept cuvânt, „mulți sunt cei chemați [πολλοὶ…εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ]. Toți suntem chemați la mântuire și de aceea suntem mulți. Dar puțini Îl alegem pe Dumnezeu și ne mântuim întru El. Pentru că nu Dumnezeu e nemilostiv cu noi, ci noi suntem nemilostivi cu noi înșine. Noi suntem cei care nu ne dorim mântuirea! Și de aceea refuzăm invitația lui Dumnezeu la cina Lui cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, sfințenia nu este o răsplată viitoare sau o realitate de care noi nu suntem conștienți nicidecum, ci o continuă creștere, încă de acum, în intimitatea cu Dumnezeu. În sfințenie crești în fiecare zi. Pentru că sfințenia este continua umplere de slava lui Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor Lui. Și noi, toți creștinii ortodocși, suntem chemați din prima clipă a creștinării noastre, de la Botez, la viața sfântă cu Dumnezeu. Pentru că viața sfântă e viața Bisericii.

Așa că, cine nu e Sfânt, nu e nici creștin ortodox cu adevărat. Pentru că creștinul cel adevărat e Sfântul lui Dumnezeu, adică acela care trăiește, întru conștiență, sfințirea lui în intimitatea cu Dumnezeu.

Și dacă așa stau lucrurile, oricând îi cinstim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi cinstim ca pe unii care au ajuns astfel pentru că și-au dorit-o cu tot dinadinsul și au crescut în sfințenie zi de zi. Îi cinstim ca pe unii cărora trebuie să le urmăm exemplul viu, duhovnicesc. Îi cinstim ca pe prietenii, ca pe intimii lui Dumnezeu, care sunt plini de slava Lui și care ne dăruie, prin rugăciunile lor, să le simțim prezența lor duhovnicească în viața noastră. Căci ei și Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu sunt apărătorii și călăuzitorii noștri în viața cu Dumnezeu, ei dorind întotdeauna ceea ce dorește și Dumnezeu pentru noi: mântuirea noastră.

Iar dacă ne dorim binele veșnic, adică mântuirea noastră, să învățăm de la Sfinții Lui cum s-au nevoit pentru a-și sfinți viața! Să învățăm de la ei continuu și să îi iubim cu adevărat pe Sfinții Lui, rugându-i întotdeauna ca unde sunt ei să fim și noi, nevrednicii! Căci Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui și acolo e casa noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la ora 15.00, în zi de marți, pe 11 decembrie 2018. Cer înnorat, 4 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 150-162.

[3] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[4] Cântarea e aceasta: „Τῶν Προπατόρων τὸ σύστημα, οἱ φιλέορτοι δεῦτε, ψαλμικῶς εὐφημήσωμεν, Ἀδὰμ τὸν Προπάτορα, Ἐνώχ, Νῶε, Μελχισεδέκ, Ἀβραάμ, Ἰσαὰκ καὶ Ἰακώβ· μετὰ νόμον, Μωϋσῆν καὶ Ἀαρών, Ἰησοῦν, Σαμουὴλ καὶ Δαυΐδ· μεθ’ ὧν τὸν Ἡσαΐαν, Ἱερεμίαν, Ἰεζεκιήλ, καὶ Δανιὴλ καὶ τοὺς δώδεκα, ἅμα Ἠλιού, Ἐλισαῖον καὶ τοὺς ἅπαντας, Ζαχαρίαν καὶ τὸν Βαπτιστήν, καὶ τοὺς κηρύξαντας Χριστόν, τὴν ζωὴν καὶ ἀνάστασιν τοῦ γένους ἡμῶν”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html.

Avem una asemănătoare și la Utrenie: „Σήμερον τῶν ἀπ’ αἰῶνος θείαν μνήμην, ἐκτελέσωμεν θείων Πατέρων, τοῦ Ἀδὰμ τοῦ Ἄβελ τε, Σὴθ καὶ Νῶε καὶ τοῦ Ἐνώς, καὶ Ἐνὼχ καὶ Ἀβραὰμ, Μελχισεδὲκ καὶ Ἰώβ, καὶ τοῦ Ἰσαὰκ σὺν τῷ πιστῷ Ἰακώβ· Εὐλογείτω ἡ κτίσις βοῶντες τὸν Κύριον, καὶ ὑπερυψούτω, εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας”, cf. Ibidem.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

nașterea omului e o taină profundă, dumnezeiască, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu. Pentru că omul nu e numai rodul întâlnirii dintre un spermatozoid și un ovul, nu e numai trup, ci și suflet. Iar sufletul nostru e creat de Dumnezeu în clipa în care mama începe să aibă în pântecele ei un embrion, un făt, un copil. Pentru că sufletul nostru nu preexistă trupului nostru, ci e creat de Dumnezeu în clipa în care avem o unire a celor două celule ale embrionului în pântecele mamei, pentru ca sufletul să își conducă propriul său trup. Pentru că omul e trup și suflet din prima clipă a zămislirii sale, iar viața fiecărui om e unică și irepetabilă.

Omul este unirea aceasta dumnezeiască dintre suflet și trup, dintre ceea ce nu se vede și ceea ce se vede, dintre spiritual și material, dintre ceea ce face Dumnezeu și ceea ce fac părinții noștri. E conlocuirea sufletului cu trupul, atât sufletul, cât și trupul nostru, fiind unice. Pentru că Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte ca pe un unicat și nu ca pe o copie a altcuiva. Și cere de la noi să avem o relație veșnică cu El, pentru ca să ne împlinim într-un mod unic în relația cu El. În relația de ascultate și de iubire a Lui și de lăudare veșnică a Sa.

Tocmai de aceea, când Fiul lui Dumnezeu Își asumă umanitatea noastră – care a fost creată de El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt –, și Se face om, Dumnezeu și om, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, El, Cel nevăzut, Se face văzut prin trupul Său, Se lasă simțit de către noi, Se face apropiat nouă, pentru ca noi să facem experiența vie a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru ca noi să trecem, în această simțire reală a Lui, de la ceea ce e văzut, de la trupul Său, la ceea ce e nevăzut, adică la dumnezeirea Sa.

Însă, așa după cum nu putem să ne apropiem de trupul omului, fără să ne apropiem, în primul rând, de sufletul său, tot la fel nu putem simți dumnezeirea Lui, fără să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Său cele euharistice. Pentru că împărtășindu-ne cu El, Cel euharistic, ne împărtășim cu trupul Său cel răstignit și înviat, cel îndumnezeit, dar ne umplem în același timp și de slava dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea Lui s-a unit pentru veșnicie cu umanitatea Sa.

Și taina omului ne luminează asupra tainei întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. Căci așa cum, după voia lui Dumnezeu, sufletul e unit cu trupul în om fără ca cele două părți ale omului să se anuleze în mod reciproc, tot la fel, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, dumnezeirea Sa e unită cu umanitatea Sa fără ca cele două firi să se anuleze reciproc. Iar datorită acestei unități ipostatice sau personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Domnului, noi putem să Îl reprezentăm pe El iconic.

Pentru că în Sfânta Lui Icoană, noi pictăm umanitatea Lui, cea nedespărțită de dumnezeirea Sa. Dumnezeirea Lui o indicăm prin anumite semne iconice. Și ne raportăm la umanitatea Lui, ca și cei care L-au văzut în trup, ca la o fereastră larg deschisă spre dumnezeirea Lui. Pentru că cei care credeau în Domnul, credeau în El pentru că simțeau, prin intermediul umanității Lui, dumnezeirea Sa. El le vorbea, El îi iradia pe oameni cu slava Lui, El intra în viața lor în mod dumnezeiește, făcându-le mult bine, și oamenii puteau să Îl simtă și să Îl înțeleagă în profunzimea Lui. Pentru că simțeau, prin trupul Lui, dumnezeirea Sa.

Tot la fel, noi citim cuvintele și faptele Sale și Îl simțim pe El în ele. Pentru noi, Dumnezeiasca Scriptură nu este literă moartă, nu e istorie la care nu avem acces, ci e literă vie, e literă dumnezeiască în viața noastră. Pentru că noi simțim și vedem viața ei dincolo de litere, dincolo de expunerile Scripturii, avem acces la adâncul dumnezeiesc al Scripturii, pentru că ea e divino-umană, ca și Sfintele Icoane, ca și Dumnezeiasca Euharistie. Omenescul Scripturii, al Icoanelor și al Euharistiei e format din cuvinte, din culori și linii, din pâine, vin și apă, care devin Trupul și Sângele Său, pe când dumnezeiescul lor e format din slava lui Dumnezeu, care se revarsă în ființa noastră, a celor credincioși, din ființa Dumnezeului nostru treimic.

Și există această divino-umanitate a Scripturii, a Icoanelor și a Euharistiei, această unire dintre slava lui Dumnezeu și materie, pentru că noi, oamenii, suntem sufletești și trupești în același timp. Din voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui, noi avem materie transfigurată în Scriptură, materie transfigurată în Icoană, materie transfigurată în Euharistie, pentru că suntem chemați să ne transfigurăm întreaga noastră ființă în relația cu Dumnezeu. Căci Biserica e Trupul Lui și noi trebuie să ne facem asemenea Lui întru toate. Dar nu ne putem face asemenea Lui fără ajutorul Său.

De aceea, Biserica are un cult divino-uman zilnic, o slujire continuă a lui Dumnezeu. Ea are un cult și un ritm ascetic de viețuire. Iar prin asceza Bisericii se caută nu omorârea trupului, ci transfigurarea lui, umplerea lui de viața lui Dumnezeu. Fapt pentru care asceza Bisericii e mistică, e plină de luminări, de simțiri și de vederi ale lui Dumnezeu. Căci postul te umple de slava lui Dumnezeu, așa după cum te umplu și rugăciunea și citirea de cărți sfinte și închinarea în fața lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui și milostenia și viața în curăție și sfințenie.

Din acest motiv, viața Bisericii e divino-umană. Pentru că, trăind în Biserica lui Dumnezeu potrivit poruncilor Sale, noi ne umplem de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui, și ne sfințim continuu viața noastră.

Nicio instituție de pe fața acestui pământ, în afară de Biserică, nu ne umple de sfințenie! Școala ne educă, Spitalul ne vindecă trupește, de la piață putem cumpăra doar alimente și bunuri casnice. Însă mâncarea trupului nu hrănește și sufletul nostru. Căci hrana sufletului e slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Lui, și de aceea Biserica nu poate fi înlocuită de nimic și de nimeni în viața noastră.

Însă Biserica e una și nu o mie! Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, e Biserica Lui care a dăinuit în istorie până azi, e Biserica Ortodoxă, e Biserica în care noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește. Și când vorbim despre eclesiologie, despre învățătura despre Biserică, ne referim la această Biserică, una și singura. Iar când vorbim despre triadologie, despre învățătura despre Dumnezeul nostru treimic, noi ne referim la dogma Treimii formulată de această Biserică și de învățătura triadologică a Sfinților Părinți ai acestei Biserici.

Pentru că Biserica își are istoria ei bine definită, își are Sfinții ei, își are modul ei de-a fi, căci ea poate fi reperată istoric pas cu pas. De aceea nu poți alege o pseudo-biserică, dacă ești cinstit cu tine însuți. Ci vei alege Biserica, singura Biserică, pentru că alta nu există.

Astăzi, 9 decembrie, Biserica pomenește zămislirea [σύλληψις] Sfintei Anna[2]. Adică zămislirea Preacuratei Stăpâne în pântecele maicii sale. Momentul când ea a luat ființă în pântecele maicii sale. Și, după cum spuneam la începutul predicii de față, omul e om din prima clipă a zămislirii sale, pentru că el are din prima clipă un suflet nemuritor și un trup aflat în plină dezvoltare. Iar după cum nu putem omorî un om, doar pentru că e bolnav și neputincios, tot la fel nu putem omorî fătul în pântecele maicii sale doar pentru faptul că el e foarte plăpând. Ci, dimpotrivă, copilul nenăscut, cât și omul neputincios trebuie să aibă parte de toată atenția noastră, de toată  iubirea noastră, de toată grija noastră, pentru că sunt oameni aflați în nevoie. Sunt oameni care nu se pot îngriji singuri și au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru că rolul praznicului de azi e tocmai acesta: ca să precizeze faptul că Preacurata Stăpână a fost o persoană din prima clipă a vieții sale. Că ea a fost o persoană din prima clipă a vieții ei, adică de la zămislirea ei în pântecele matern. Și că viața fiecărui om trebuie respectată și apărată și apreciată. Că viața omului e un dar de la Dumnezeu, după cum dar de la Dumnezeu e și el ca persoană.

Tot azi Biserica o pomenește și pe Sfânta Ana [Ἡ Ἁγία Ἄννα], Profetesa [ἡ Προφήτιδα], mama Sfântului Profet Samuil [Σαμουήλ][3]. Care s-a rugat Domnului pentru a avea un fiu și pe care l-a făgăduit Lui [I Sam. 1, 10, LXX]. Și fiul rugăciunii și al făgăduinței ei a fost Sfântul Samuil [I Sam. 1, 20, LXX].

Însă Sfânta Anna, mama Născătoarei de Dumnezeu, a avut în comun cu Sfânta Anna, mama Sfântului Samuil, neputința de a naște copii. Ambele au fost sterile, sterpe. Și ambele au născut câte un copil, în urma rugăciunii lor, pe care l-au dăruit lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor credincioși și îi face să fie părinți. Părinții unor copii buni, credincioși, părinții unor Sfinți.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește tot despre o femeie. Dar despre una posedată de demon. Căci „o femeie era având duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] de 18 ani și era gârbovită și [trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin” [Lc. 13, 11, BYZ].

Însă la Dumnezeu nici o boală nu este nevindecabilă! Pentru că El ne poate vindeca oricând de boala noastră. Așa după cum i-a spus acestei femei demonizate: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [Lc. 13, 12, BYZ]. Iar boala e slăbiciune, pentru că boala ne slăbește viața, ne diminuează puterea noastră de a lucra, de a ne mișca, de a gândi și de a relaționa cu semenii noștri. Căci atunci când suntem sănătoși nu avem niciuna din aceste probleme. Dar când boala intră în viața noastră, atunci simțim că suntem din ce în ce mai puțin. Că ea ne obstrucționează, că ea ne încurcă, că ea ne strică viața, pentru că nu ne lasă să ne desfășurăm așa după cum ne dorim.

Însă când Domnul vorbește despre fățărnicia celor care nu se bucurau de vindecarea unui om [Lc. 13, 15, BYZ], ne arată că vindecarea trupească e darul lui Dumnezeu și că noi trebuie să ne bucurăm de vindecarea oricărui om, că trebuie să ne bucurăm de tot cel care se ridică de pe patul de boală și de moarte. Și, cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm de vindecarea duhovnicească a oricărui om, adică de convertirea și de pocăința lor. Pentru că și Sfinții Îngeri se bucură pentru cei care își îndreaptă viața. Așa după cum ne spune Domnul: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

În Lc. 13, 16, BYZ, Domnul numește exorcizarea prin expresia dezlegarea din legătură. Din legătura demonilor. Textul e acesta: „Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care Satanas [ὁ Σατανᾶς] a legat-o, iată, de 18 ani, nu se cuvenea să se dezlege din legătura aceasta [în] ziua sabatului?”.

Demonii ne leagă, prin patimi, de ei înșiși, spre slujirea lor. Pentru ca să le facem voile lor rele, aidoma unor robi. Pe când Domnul ne dezleagă, prin slava Lui, de demoni, de unirea cu demonii și ne unește cu Sine. Iar dezlegarea din cadrul Exorcizării e aidoma cu aceea din cadrul Mărturisirii.

Pentru că cel ce își mărturisește păcatele sale în fața Duhovnicului e iertat de Dumnezeu prin Duhovnic, prin Preotul Duhovnic, adică e dezlegat de ele. Este curățit de ele și umplut de slava lui Dumnezeu. După cum, același Duhovnic, când îl exorcizează pe cineva, nu face decât să se roage Domnului, pentru ca El să îi scoată pe demoni, prin slava Lui, din acel om. Și slava Lui îi alungă pe demoni din cel demonizat, după cum tot slava Lui curățește păcatele celui care s-a spovedit în fața Duhovnicului și a fost iertat de Dumnezeu prin Duhovnicul său.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, lucrează totul în Biserica Sa și în întreaga Sa lume. Orice Slujire a Bisericii se face prin slava lui Dumnezeu, prin harul Său necreat, iar ierarhia Bisericii nu împărtășește altceva decât slava sau harul Său.

La Botezul nostru, slava Lui e cea care ne naște din nou. Mirungerea ne dăruie slava Lui. Prin Euharistie noi ne umplem de slava Lui. Dumnezeu ne cunună prin slava Lui, după cum tot prin slava Lui ne și hirotonește. Iertarea păcatelor noastre înseamnă umplerea de slava Lui. Când sfințim sau binecuvântăm ceva sau pe cineva nu dăruim decât slava Lui. Pentru că slava Lui e viața lui Dumnezeu, prin Care El ne curățește și ne luminează și ne sfințește în Biserica slavei Sale.

De aceea, iubiții mei, a trăi creștinește, a trăi ortodox, a trăi eclesial înseamnă a fi plin de slava lui Dumnezeu, de slava Dumnezeului nostru treimic. Darul vieții și al sănătății sunt pentru ca noi să Îi slujim lui Dumnezeu și nu pentru ca să pierdem timpul degeaba. Căci rostul vieții noastre pe pământ e pentru ca noi să ne sfințim viața, în relația cu Dumnezeu, și pentru ca să trăim veșnic împreună cu El. Înveșnicirea noastră în bine este rostul vieții noastre pe pământ. Căci viața de acum, trăită în sfințenie, ne introduce în comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dar dacă considerăm că noi suntem doar trupuri și că, odată cu moartea, nu mai rămâne nimic din noi, ne îngustăm dramatic de mult perspectiva asupra existenței noastre. Pentru că nu acceptăm perspectiva luminoasă, veșnică, a existenței noastre cu Dumnezeu. Negându-ne veșnicia, noi ne negăm și istoria. Împlinirea noastră în istorie. Pentru că o perspectivă strict materialistă a vieții umane nu are nicio bucurie duhovnicească.

De aceea, pentru ca să se bucure, pentru ca să se bucure duhovnicește, dumnezeiește, înainte de marile praznice Biserica postește. Și postește nu pentru că nu știe să mănânce sau pentru că nu are ce mânca, ci pentru a trăi mai presus de materie. Pentru a căuta bucuria lui Dumnezeu, bucuria care depășește materialitatea grosieră. Iar bucuria lui Dumnezeu și bucuria noastră de Dumnezeu ne-o dăruie slava Lui. Pentru că noi postim pentru ca să simțim și mai mult și mai intens slava Lui în noi înșine.

Pe măsură ce ne oprim de la multul material, de la excesul material, de la plăceri de tot felul, pe atât trăim bucurii sfinte, adică simțiri și înțelegeri și vederi dumnezeiești, care sunt revelări ale slavei Lui în noi înșine. Căci fără asceză nu putem să privim dincolo de lumea aceasta, prin slava Lui, și să ne facem, de pe acum, trăitori ai Împărăției Sale. Pentru că viața Bisericii e slava lui Dumnezeu, dar pentru ea trebuie să te golești de materie, de patimi, de apucături rele.

Așa că noi, acum, înainte de praznicul Nașterii Domnului, nu postim pentru ca să ne facem rău nouă înșine, ci pentru ca să ne facem bine, un mare bine. Postim pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să ne umplem adică de slava Lui. Postim pentru ca să ne bucurăm cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Postim pentru ca să vedem mai bine, pentru ca să simțim mai bine, pentru ca să ne simțim mai bine. Postim pentru ca slava lui Dumnezeu să ne facă cu adevărat oameni, oameni raționali, oameni duhovnicești, oameni cerești.

Ca astfel să ne întâlnim cu Domnul, Cel care a sărăcit pentru noi, pentru ca pe noi să ne umple cu slava Lui. Pentru ca să ne facă bogați, extrem de bogați, dar nu în bani, ci în har. Căci aceasta e reala bogăție a omului: slava Lui, sfințenia lui Dumnezeu care coboară în noi și ne face pe noi să fim oameni dumnezeiești.

Vă mulțumesc tuturor acelora care ne-ați scris și ne-ați felicitat atât de frumos la împlinirea a 12 ani de creație online! Cuvintele dumneavoastră au fost o bucurie și o alinare neprețuită pentru noi doi, pentru mine și soția mea. Și nu pentru că avem nevoie de laude pentru ca să scriem și să edităm, ci pentru că ne-ați arătat adâncul dumneavoastră față de noi. Ne-ați arătat inima dumneavoastră, ne-ați arătat cum sunteți de fapt dumneavoastră, o parte din cei care ne citiți zilnic.

Iar noi ne bucurăm pentru că sunteți vii și entuziaști, că sunteți doritori de cunoaștere și de comuniune. Ne bucurăm pentru dumneavoastră și vă binecuvintez din toată inima. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tot lucrul bun în sufletul și în viața dumneavoastră.

La mulți ani tuturor și multă pace și bucurie! Amin!


[1] Începută la 7. 38, în zi de miercuri, pe 5 decembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1402/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1403/sxsaintinfo.aspx.

Predica la 12 ani de creație online [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

platforma Teologie pentru azi, care a împlinit în clipa de față 12 ani de relevanță publică, e aidoma unei Catedrale aflată în construcție. Pentru că ea se construiește pe fiecare zi, de către mine și de către soția mea, fiind o zidire întru adevărul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea oamenilor.

O zidire binecuvântată de Dumnezeu, care a început și a continuat ca o mărturisire entuziastă a vieții și a experienței Bisericii și ca o invitație clară la dialogul onest, deschis, prietenesc. Pentru că am dorit să lucrăm în folosul oamenilor, să le răspundem la întrebări și la nelămuriri de tot felul, predicându-le experiența noastră ortodoxă și vorbind, cu discernământ, despre starea de fapt a lumii noastre.

Între 6 decembrie 2006 și 1 octombrie 2009 am scris sute de articole de exegeză și de aprofundare teologică și literară, de introducere în modul de trăire ortodoxă și în felul nostru de a vedea lumea, și am derulat diverse proiecte online recuperatoare[2].

Pentru ca, de la începutul lui octombrie 2009 și până azi, scrisul nostru de până atunci, care era exclusiv online, să capete și anvergura unei edituri online a Bisericii și să publicăm, cu harul lui Dumnezeu, 164 de cărți[3]. Pe care, în cea mai mare parte a lor, le-am scris împreună cu soția mea, și pe care le-am editat în mod integral.

Iar dacă platforma Teologie pentru azi are 2.116 pagini în clipa de față, pe fiecare pagină fiind 7 articole, biblioteca Teologie pentru azi, în cele 164 de cărți publicate, are 3.845 de pagini în 2009, 6.281 în 2010, 4.223 în 2011, 1.774 în 2012, 2.928 în 2013, 7.544 în 2014, 4.460 în 2015, 3.392 în 2016, 4.271 în 2017 și 2.293 în 2018. Adică 41.011 de pagini. Pe care le-am corectat de mai multe ori și pe care le-am editat online, pe multe dintre ele scriindu-le și traducându-le.

Da, e un efort mare! Pe care nu-l puteam face fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci El m-a întărit și mă întărește în fiecare zi, dimpreună cu soția mea, pentru ca să mai punem încă o cărămidă și încă una la Catedrala teologică de față.

Însă acest efort sinergic, această lucrare dimpreună cu Dumnezeu, e neapărată pentru teologia ortodoxă, pentru literatura română, pentru cultura română și universală.

Nu ne zbatem degeaba!

Nu pierdem timpul, ci îl tezaurizăm!

Pentru că lucrăm pentru Biserica Dumnezeului Celui Viu și pentru luminarea națiunii române și pentru toți cei care vor să cunoască experiența noastră teologică și de viață.

Pentru că Biserica are nevoie de Dumnezeiasca Scriptură în termenii prezentului, după ediții critice și manuscrise. Biserica are nevoie de Vieți ale Sfinților actualizate și amplificate. Biserica are nevoie de traduceri patristice și de exegeze la mărturia Sfinților lui Dumnezeu. Biserica are nevoie de o Dogmatică amplă, profund elaborată, care să fie o sinteză a întregii ei Tradiții. Biserica are nevoie de o exegeză luminată de Dumnezeu asupra literaturii și a culturii române, pentru ca să înțelegem cât de pătrunse sunt ele de viața și de modul de a gândi ale Bisericii.

Și la toate acestea sau la această Catedrală a mărturisirii și a dialogului viu, continuu, noi slujim cu smerenie și cu dăruire. Vă slujim cu conștiința că fiecare trebuie să își împlinească vocația, chemarea lui de la Dumnezeu.

Iar chemarea mea este să slujesc Bisericii lui Dumnezeu, în mijlocul națiunii române, în care m-am născut și am crescut și m-am educat. Și fiecare dintre dumneavoastră, fără doar și poate, e chemat să asculte de Dumnezeu, de voia Lui cea sfântă, acolo unde trăiește și muncește.

De aceea, iubiții mei, noi muncim și publicăm pentru dumneavoastră, pentru ca, la rândul dumneavoastră, urmându-ne exemplul bun, să munciți cu dăruire în folosul oamenilor! Folosiți-vă puterea de muncă și priceperea și timpul și banii nu doar pentru familie, ci și pentru Biserică și neamul românesc! Să vedeți, adică, nevoile oamenilor în ansamblul lor, pentru că mulți au nevoie de noi. De ceea ce putem să facem noi în mod concret.

Sărăcia, incultura, imaturitatea sunt la tot pasul. Că dăruim ceva de mâncare, că dăruim o carte bună, o Sfântă Icoană, o mângâiere, un sfat, o mărturie de conștiință, toate acestea ne arată că nu suntem indiferenți. Că nu stăm numai pe telefon și la televizor, închiși în casele noastre, ci ne pasă și de cei care n-au prea multe lucruri sau nu are cine să-i îndrepte spre calea cea dreaptă.

Banii sunt o ispită continuă. Sănătatea e o ispită continuă. Locul de muncă bine plătit e o ispită continuă. Poziția socială bună e o ispită continuă. Pentru că noi credem în mod fals că banii și sănătatea și locul de muncă și anturajul nostru ne pot scăpa de orice lucru rău. Nu, nu ne pot scăpa de nimic! Numai Dumnezeu ne mântuie în fiecare zi, numai El ne întărește, numai El ne luminează! Și El dorește ca noi să fim lumini și prieteni reali pentru oameni. El dorește să nu fim insensibili, să nu fim inumani, să nu fim ipocriți, să nu ne pierdem timpul în lucruri deșarte, ci să răscumpărăm tot timpul vremea vieții noastre, zidindu-ne duhovnicește.

Și ne zidim duhovnicește prin toată fapta cea bună. Ne zidim prin vederea oamenilor în mod cuviincios și onest, prin dăruirea în ceea ce facem, prin grija la ceea ce spunem și facem. Pentru că vom fi judecați de Dumnezeu, după cum bine știți, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare clipă trăită, pentru fiecare lucru făcut de către noi.

Așadar, iubiții mei, ziua de azi e o zi împlinitoare pentru mine și pentru soția mea și cred că și pentru dumneavoastră, dar, în același timp, este un respiro în fugă. Pentru că scriem, edităm cărțile viitoare, privind spre viitor, și uitând trecutul. Căci nădejdea noastră este Dumnezeu, iar noi privim spre El și nu spre ce am făcut. Pentru ca, întru El, să lucrăm cele care se cuvin, cele care sunt de folos, cele mântuitoare pentru toți.

Vă dorim la mulți ani tuturor și multă pace și bucurie dumnezeiască! De la Dumnezeu Tatăl, de la Dumnezeu Fiul și de la Dumnezeu Duhul Sfânt, de la Dumnezeul nostru treimic, de la Care vine toată bucuria, pacea și sănătatea noastră. Amin!


[1] Începută la 7. 33, pe 4 decembrie 2018, o zi de marți. Ceață, – 6 grade. Iconul aniversar de deasupra a fost desenat de soția mea, Psa. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, în ziua de 3 decembrie 2018.

[2] A se vedea: https://archive.org/bookmarks/fatherdorin.

[3] Le găsiți pe toate aici, în CV-ul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul Arhiepiscop Nicolaos [Νικόλαος][2] este biruitor de popor[3] până azi prin milostivirea sa. Pentru că îl vedem cu toții ca pe o paradigmă a milostivirii, ca pe un om dăruitor, plin de bunătate, ca pe o icoană vie a bunătății lui Dumnezeu față de oameni. Și bunătatea îți intră la inimă, te face să îl iubești mult pe cel care e bun cu tine, pentru că bunătatea este odihnă curată, frumoasă, a sufletului nostru. Pe când răutatea este o povară, e o stricare perpetuă a liniștii interioare.

S-a născut la 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343[4]. Adică a trăit 73 de ani. În Sinaxarul cel mare se vorbește de anul 330 ca an al adormirii sale, fără să se indice un an al nașterii[5]. Într-o altă parte, anii vieții sale sunt 65: între 280 și 345[6].

Iar Mira [Μύρα], vechiul oraș din Lichia, din Asia Mică, e orașul Demre de azi, din Attalia [Antalya], din Turcia[7]. Biserica în care se află mormântul Sfântului Nicolaos este în Demre, îi poartă numele și se găsește în patrimoniul UNESCO[8].

– Unde s-a născut Sfântul Nicolaos?

– În Patara [Πάταρα], o localitate tot din Lichia[9]. S-a născut din părinți evlavioși și bogați și, pentru că ei au murit, el a rămas orfan și moștenitorul unei mari averi. După ce a vizitat, la Ierusalim, Biserica Sfântului Mormânt al Domnului, Sfântul Nicolaos a fost hirotonit Ieromonah. A fost Igumenul [Ηγούμενος] Mănăstirii Sion [Σιών] din Mira, după care a fost hirotonit Arhiepiscop de Mira[10].  A fost Mărturisitor în timpul prigoanei lui Dioclitianos, dar s-a întors pe scaunul său arhiepiscopal odată cu împărăția Sfântului Constantinos cel Mare[11].

Sfântul Nicolaos a fost unul din Sfinții Părinții de la Sinodul I Ecumenic, din 325, de la Nicea, și Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir[12]. Pentru că buna mireasmă a sfințeniei izvorăște întotdeauna vindecare și frumusețe în viețile oamenilor, în comparație cu răutatea, care ne otrăvește sufletul. Căci noi îl cinstim pe Sfântul Nicolaos ca Făcător de minuni [Θαυματουργός][13], pentru că în trecut, ca și azi, ne binecuvintează pe noi cu sfintele sale rugăciuni.

Prof. Engin Akyürek, de la Universitatea din Istanbul, consideră că Sfântul Nicolaos a adormit în anul 342[14] și că mormântul Sfântului Nicolaos a fost un important centru de pelerinaj de-a lungul timpului[15].

Pe părinții săi îi chema Epifanios și Nonna[16], iar el a fost singurul copil al părinților săi[17]. Și nu a supt decât de la sânul drept al maicii sale, odată în zi, pe când miercurea și vinerea accepta să sugă doar după ceasul al 9-lea[18]. Pentru ca să se arate postitor încă din pruncia sa.

În urma unei revelații dumnezeiești a plecat la Ierusalim[19]! Căci Domnul și Preasfânta Sa Maică i s-au arătat și în vis și în realitate Sfântului Nicolaos[20].  Pentru că Domnul i-a dat lui Evanghelia, iar Sfânta Sa Maică i-a dat omoforul arhiepiscopal[21]. Arătându-se prin acestea sfânta lui viață.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu sunt călăuziți tot timpul de El. Ei sunt învățați ce să facă în viața lor, unde să se ducă, ce să vorbească și ce să scrie spre folosul oamenilor.

Sfântul Nicolaos i-a izbăvit pe oameni de posesia demonică[22]. A vindecat de paralizie[23]. I-a izbăvit pe oameni de moartea cea nedreaptă[24]. A oprit furtuna și i-a izbăvit de la moarte pe oameni[25].

Căci „multe, mari și preaslăvite minuni a făcut” Sfântul Nicolaos în viețile oamenilor, „pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat,  răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor, izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere, șchiopilor, umblare, surzilor, auz, muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor, iar acum, de asemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește”[26].

Pentru că el și în timpul vieții sale și după adormirea sa a lucrat cele minunate în mijlocul oamenilor. S-a implicat activ în viețile lor, ajutându-i și vindecându-i de neputințele lor. Lucru pe care poate să-l facă cu fiecare dintre noi, dacă ne mărturisim lui neputințele noastre și îi cerem ajutorul cu credință. Pentru că rugăciunile sale cele sfinte sunt bineprimite de către Dumnezeu, Care locuiește în el prin slava Lui.

În troparul său, Sfântul Nicolaos e numit „canonul credinței [κανόνα πίστεως]”, „icoana blândeții [εἰκόνα πραότητας]” și „învățător al înfrânării [ἐγκρατείας διδάσκαλον]”[27]. Pentru că e un canon, un îndreptar, un călăuzitor al nostru în dreapta credință, o icoană sau un chip al blândeții și ne învață pe toți înfrânarea, postirea, abținerea de la ceea ce e rău. Însă nu putem fi blânzi și nici înfrânați fără dreapta credință a Bisericii. Pentru că din ortodoxia credinței se naște dreapta viețuire, evlavioasa viețuire, viața cu Dumnezeu.

Cruciații romano-catolici au dus Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în Italia, la Bari[28]. Aceasta este Basilica di San Nicola, unde se păstrează Sfintele sale Moaște[29]. Ele au ajuns la Bari în ziua de 9 mai 1087[30], adică în secolul al 11-lea, și se păstrează astfel[31].

Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos, păstrate la București în Biserica Sfântul Gheorghe Nou[32], au următoarea inscripție: „Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, ferecată în argint ales, împodobită cu diamanturi, dăruită de Io, Mihail Voievod (Viteazul) și Doamna Stanca, în anul 7407 (1599), ispravnic (fiind) Mitropolitul Eftimie”[33]. La care eu m-am închinat adesea, fiind puse alături de mormântul Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu.

Așadar, iubiții mei, dacă îl cinstim azi pe Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, să îi urmăm milostivirea și blândețea! Căci milostenia ne umple inima de multă împlinire dumnezeiască, pentru că ne-o curățește de păcate. Iar blândețea interioară vine din iertarea aproapelui și din viața curată, cuvioasă.

Să dăruim din ale noastre cu bucurie! Să dăruim tot timpul o față frumoasă, zâmbitoare oamenilor, un sfat bun, un ajutor cât de mic! Pentru că binele făcut cu cuvântul și cu fapta e un bine ce îi învață și pe alții să se bucure de bine și să lucreze cele bune.

Întotdeauna am păstrat în sufletul meu zâmbetele curate, iubitoare ale oamenilor. Și, cu siguranță, și dumneavoastră vă bucurați de cei care vă primesc cu adevărat, din tot sufletul. Care vă primesc, care vă bucură, care vă educă prin modul lor de-a fi, care vă fac bine duhovnicește, care vă bine- dispun.

Dar, în același timp, am socotit oribile zâmbetele false, prefăcute, interesate, arogante. Pentru că au în inima lor perfidie, ascundere, interese meschine.

De aceea, dacă vrem să rămânem frumos în oameni, în inima și în amintirea lor, să nu ne prefacem că suntem frumoși și buni! Să fim așa cum suntem, cum simțim, cum trăim zi de zi. Pentru că prefăcătoria ne face odioși și niciodată plăcuți în ochii oamenilor.

Să îl rugăm pe Sfântul Nicolaos să ne învețe bucuria față de Dumnezeu și față de oameni! Să ne învețe vorba bună, dreaptă, înțeleaptă. Să ne învețe să-i îmbrățișăm cu adevărat pe oameni și să îi tratăm cu prietenie sinceră.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate, și să ne fiți aproape pe mai departe! Pentru că platforma noastră Teologie pentru azi a împlinit azi 12 ani de existență și trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toată povățuirea și pentru tot ajutorul primit. La mulți ani și praznic luminos! Amin.


[1] Începută la 8. 26, în zi de luni, pe 3 decembrie 2018. Ceață, – 7 grade.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/Νικόλαος.

[4] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[5] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[7] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μύρα și https://en.wikipedia.org/wiki/Demre.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/St._Nicholas_Church,_Demre.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[14] Prof. Dr. Engin Akyürek, Myra, The City of St. Nicholas, în Sous la direction de Véronique Gazeau, Chaterine Guyon et Chaterine Vincent, En Orient et en Occident le culte de Saint Nicolas en Europe (Xe-XXIe siècle), Actes du colloque de Lunéville et Saint-Nicolas-de-Port, 5-7 décembre 2013, Les éditions du Cerf, Paris, 2015, p. 21. [15] Idem, p. 23.

[16] The Collected Life of Nicholas of Myra (Vita compilata), BHG 1348c, with translation and notes by Fr. Alban Justinus, p. 7 în PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2018/04/Nicholas-of-Myra-Vita-Compilata-2018.pdf. [17] Idem, p. 8. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 10. [20] Idem, p. 12. [21] Idem, p. 12-13. [22] Idem, p. 16, 17, 18. [23] Idem, p. 17.

[24] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[25] Ibidem. [26] Ibidem.

[27] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[28] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_Sfântul_Nicolae_din_Bari. [30] Ibidem.

[31] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/Tombenicolas.jpg.

[32] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_din_București.

[33] Cf. https://a1.ro/news/social/moastele-sfantului-nicolae-se-afla-de-sute-de-ani-la-bucuresti-cadou-de-la-mihai-viteazul-unde-gasiti-osemintele-sfinte-care-ajuta-mii-de-romani-id713728.html.

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno