Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

pe noi ne orbește și întunericul, dar și multa lumină. Când suntem cuprinși de întuneric, ne împiedicăm la tot pasul și pipăim lucrurile din jur ca să putem merge, ca să putem ieși la lumină. După cum, atunci când o lumină puternică ne intră în ochi, noi ne închidem imediat ochii, pentru că nu suportăm multa lumină. Pentru că multa lumină, în plan fizic, ne orbește ochii.

Dar și în plan duhovnicesc lucrurile stau la fel! Pentru că păcatul e întunericul din sufletul nostru. Și pe cât păcătuim, pe atât nu mai putem să vedem ceea ce este bun și curat și frumos, pentru că ne-au orbit relele pe care le-am făcut. Și când întrezărim binele în oameni, noi nu îl mai suportăm, pentru că el este ca un soare ce ne orbește ochii.

De aceea, invidia este o orbire a sufletului nostru. Căci invidia ne face să percepem cu ochi răi binele din alții, să ni se pară bucuria lor o insultă la adresa nefericirii noastre. Și pentru că nu suportăm starea lor de bine, invidia ne învață să urâm, să disprețuim, să stricăm ceea ce e bine făcut, ceea ce e frumos, să îl vorbim de rău pe omul care Îi slujește lui Dumnezeu.

Pentru că nouă, celor care suntem robiți de invidie, ne place când oamenii suferă, dar nu și când se bucură. Ne place când oamenii sunt pătimași ca noi și nu când ei, prin virtuțile lor frumoase, sunt soarele pe care noi nu îl putem privi în față.

Tocmai de aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] nu e o lecție dumnezeiască doar pentru orbi, ci și pentru invidioși, pentru răutăcioși, pentru flecari, pentru leneși, pentru cei care distrug binele din alții și binele pe care alții îl fac în lume.

Căci Domnul l-a întâlnit pe orbul din Ieriho și l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac ție [Τί σοι θέλεις ποιήσω]?”. Iar orbul I-a zis: „Doamne [Κύριε], ca să văd [ἵνα ἀναβλέψω]!” [Lc. 18, 41, BYZ].

Să văd cu ochii, dar și cu sufletul meu!  Sau, mai degrabă, să văd duhovnicește, pentru că această vedere mă mântuie pe mine!

De aceea, fiecare invidios poate să-I ceară lui Dumnezeu, ca orbul din Ieriho, ca să-l vindece de orbirea lui. Fiecare om plin de răutate poate să-I ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui. Fiecare flecar, cu inimă smerită, poate să Îi ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui, datorită căreia îi minimalizează continuu pe oameni. Fiecare leneș are nevoie de slava lui Dumnezeu pentru ca să vadă cât de prețios e timpul vieții noastre.

Cei care vor să îi distrugă sufletul celui care Îi slujește lui Dumnezeu au nevoie să vadă că sufletul lor e mort, că sufletul lor are nevoie de înviere duhovnicească. Și cei care distrug binele pe care oamenii îl fac în lume au nevoie să vadă că sunt niște ruine umane, că sunt niște oameni profund nefericiți, care au nevoie să se vadă pe ei înșiși și să vină la pocăință.

Pentru că pocăința e reala noastră înviere din morți. Pocăința e reala vedere de sine și reala plângere de sine. Și cu toții, iubiții mei, avem nevoie de această trezire la realitate, la realitatea vieții noastre păcătoase și la simțirea faptului că avem nevoie vitală de mila și de iertarea lui Dumnezeu. Căci trezirea adevărată a omului e credința în Dumnezeu, care ne face să ne pocăim pentru toate relele vieții noastre.

De aceea, când îl vindecă pe orb, Domnul vorbește despre credința lui. Căci îi spune: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Pentru că credința în El a cerut darul vederii. Și când l-a primit, cel vindecat s-a arătat recunoscător lui Dumnezeu. Căci „numaidecât a văzut și Îi urma Lui, slăvind pe Dumnezeu” [Lc. 18, 42, BYZ].

Pentru că degeaba avem ochi, avem mâini, avem minte, avem bani, dacă prin ele nu Îl slăvim pe Dumnezeu. Sănătatea și puterea noastră fizică ne orbesc adesea, pentru că ne fac să ne credem puternici, autonomi, capabili de orice reușită. Frumusețea noastră fizică și intelectuală ne orbește adesea, pentru că credem că sunt bunuri în sine, cu care putem face orice, și nu daruri ale lui Dumnezeu.

Însă trupurile și sufletele noastre sunt darurile lui Dumnezeu, prin care noi trebuie să Îi slujim Lui. Tot ceea ce am primit de la El e pentru ca să ne mântuim prin ele și să îi bucurăm și să îi ajutăm și pe cei din jurul nostru. Iar dacă nu facem acest lucru, păcătuim adânc și ne urâțim interior pe măsură.

Pentru că păcatele ne orbesc. Patimile noastre sunt propria noastră moarte. Fapt pentru care nu mai simțim bucurie, pace, frumusețe în noi, ci doar nefericire doborâtoare…

Însă postul de față, postul care ne duce la praznicul nașterii Domnului, are rolul de a ne coborî în noi înșine, pentru ca să ne regăsim nevinovăția pierdută. Căci fiecare dintre noi am fost copii și, până la un moment dat, nu am cunoscut amărăciunea păcatului. Starea noastră de bucurie, de împlinire ne lipsește. Și pentru ca să o recăpătăm, să o retrăim, avem nevoie de spovedirea păcatelor noastre, de intrarea în acest proces continuu de curățire interioară, care este asceza, și de împărtășirea euharistică cu Domnul nostru.

Pentru că spovedirea păcatelor noastre și iertarea lor ne umplu de harul pocăinței, de dorința vie de a ne nevoi duhovnicește, iar postul, rugăciunea, milostenia sunt asceza noastră. Sunt cele care ne umplu de iubire pentru Dumnezeu și de dorința sfântă de a ne împărtăși cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul și cu Sângele Său cele preadumnezeiești.

Și Domnul, celor care ne nevoim și ne curățim pentru El, ni Se arată pe Sine ca Prunc, atunci când ne coborâm în această stare de nepăcătuire și de continuă dorire a curăției Lui. Ni Se arată pe Sine ca Prunc în adâncul inimii noastre, pentru că simțim curăția și frumusețea sfințeniei Sale, delicatețea și nevinovăția Sa cele inexprimabile.

Și numai astfel putem înțelege cum să ne comportăm față de copiii noștri și cum, la rândul nostru, noi înșine să fim copiii lui Dumnezeu, cei curățiți prin pocăință de către El. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață și pruncia și copilăria și tinerețea și maturitatea și bătrânețea vieții noastre duhovnicești. El ne călăuzește prin toate stadiile creșterii noastre duhovnicești, pentru că El e Cel care Se unește cu noi și ne dăruie nouă să Îl simțim mereu altul.

De aceea, dacă suntem orbi, avem nevoie de vederea Lui. Și numai slava Lui ne face văzători de Dumnezeu. Iar dacă devenim văzători ai Lui, atunci trebuie să ne curățim mereu pentru El, pentru ca să fim prunci curați cu inima.

Așadar, iubiții mei, trăim zile sfinte și preabinecuvântate, zilele mântuirii noastre! Trăim, împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, bucuria că suntem în Biserica lui Dumnezeu și că Îi slujim Lui cu credință. Căci tot ceea ce facem acum bun, în noi înșine și pentru alții, sunt cele care ne schimbă continuu spre mântuirea noastră. Schimbarea continuă interioară, curățirea noastră continuă interioară, e drumul interior al mântuirii noastre. Drumul nostru interior spre Dumnezeu.

De aceea, să Îl lăudăm mereu pe Dumnezeu și să Îi mulțumim continuu pentru binefacerile Sale cele prea mari arătate de El în viața noastră! Pentru că mila Lui e cea care ne ține în viață și ne întărește ca să ne îndreptăm prin pocăință și să ne mântuim.

Nu stingeți dorul de Dumnezeu din inima dumneavoastră! Nu acceptați minciuna drept adevăr, pentru că minciuna e plină de moarte! Nu vă alăturați celor care distrug binele din oameni, ci fiți de partea celor care luptă pentru ajutorarea și mântuirea oamenilor!

Pentru că fiecare om contează, fiecare lucru bun contează, fiecare proiect venit din inimă care sporește bucuria în oameni.

La mulți ani și multă pace! Să avem parte cu toții de sărbători duhovnicești, care să ne bucure și să ne întărească în credință, în nădejde și în dragoste, cu sănătate și cu fapte bune! Amin!


[1] Începută la ora 17.00, în ziua de 29 noiembrie 2018, o zi de joi. Afară sunt – 4 grade.

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

„Dumnezeu nu este al neorânduielii [οὐ ἐστιν ἀκαταστασίας ὁ Θεός], ci al păcii [ἀλλὰ εἰρήνη]”! [I Cor. 14, 33, BYZ]. Iar „unitatea Duhului [τὴν ἑνότητα τοῦ Πνεύματος]”, unitatea Bisericii întru același Duh Sfânt, se păzește „în[tru] legătura păcii [ἐν τῷ συνδέσμῳ τῆς εἰρήνης]” [Efes. 4, 3, BYZ]. Căci atunci când toți vrem pace și bună înțelegere între noi și să Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu, atunci vrem să fim una și ca Biserică și ca popor.

Și, fără doar și poate, timp de două milenii poporul român a fost împreună pentru că a vrut să fie împreună. Având aceeași credință, aceleași obiceiuri, aceeași limbă și același pământ, românii au stat împreună și au construit împreună. Pentru că numai cine construiește împreună rezistă în istorie.

Mărturiile arheologice, lingvistice, culturale și teologice ale poporului nostru dovedesc faptul că avem o identitate națională și religioasă. Că vedem într-un anume fel lucrurile, pentru că avem unicitatea noastră, așa după cum fiecare popor e un unicat.

Însă unicitatea noastră este una ortodoxă. Unicitatea noastră sau specificul nostru național și religios e dat de viața noastră în Biserică. Până când a apărut romano-catolicismul, protestantismul și uniația în spațiul românesc, românii nu au avut o altă credință decât cea ortodoxă. Pentru că ei au rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Sfântului Apostol Andreas, Apostolul nostru. Însă odată cu trecerea la alte credințe a unor membri ai poporului nostru a început divizarea noastră interioară. Divizare ce a devenit tot mai pronunțată până azi și ai cărei promotori luptă pentru relativizarea trecutului nostru național și religios.

Pentru că eu, ca ortodox, doresc ca istoria poporului român să fie nealterată și ea să cuprindă adevărul celor două mii de ani de românitate. Să cuprindă faptul că românii au fost creștini ortodocși și că Biserica a fost pentru ei o instituție fundamentală. Dar românul ce a devenit între timp greco-catolic sau protestant sau romano-catolic dorește o rescriere a istoriei românilor, în care minciuna să îi dea dreptate. Dorește o hiperbolizare a credinței lui în detrimentul adevărului. Căci românii trecuți la alte credințe nu mai simt în mod autentic românește, nu mai sunt de partea acestui neam, ci pledează pentru agende străine.

Tocmai de aceea se și încearcă, din răsputeri, întunecarea credinței ortodoxe în poporul român. Se încearcă edulcorarea, bagatelizarea, demonizarea credinței ortodoxe de către cei care aparțin altor credințe, pentru ca românii ortodocși să nu mai aibă încredere în ei și să consimtă cu minciunile de tot felul.

Și dacă vrem să vorbim despre lucrurile care merg prost în România, trebuie să vorbim despre cei care luptă împotriva României. Și cei care luptă împotriva noastră, a noastră ca popor ortodox, sunt cei care au altă credință decât cea ortodoxă și cei cărora li s-au tulburat interior valorile credinței și ale neamului nostru.

Pentru că azi, la centenarul României, avem o Catedrală Națională care ne unește[2], pe noi, românii ortodocși din țară și din diaspora, dar, în același timp, avem conaționali care vorbesc lejer despre România, despre neamul românesc, despre credința ortodoxă, despre valorile creștine și naționale, despre identitatea noastră. Care vorbesc cu păcat despre ei înșiși și despre strămoșii lor. Și asta pe fondul corupției, al sărăciei, al rivalităților politice, al ideologizării…

Însă, acum 100 de ani, unirea cea mare a românilor[3], această minune imensă a lui Dumnezeu, i-a umplut de veselie pe români. Ne-a făcut „o națiune liberă și independentă”[4]. Ne-a învățat să ne bucurăm de libertate și de întregirea noastră ca națiune.

Căci pe 1 decembrie 1918 – pământul fiind plin de  zăpada căzută peste noapte – românii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, au trăit cu bucurie la Alba Iulia întregirea neamului[5]. Iar un singur om, Samoilă Mârza, a fotografiat clipa unirii. Pentru că ne-a lăsat 5 fotografii din ziua de 1 decembrie 1918[6], făcute cu un aparat de fotografiat cu burduf, cumpărat cu echivalentul unei perechi de boi[7]. Pentru că, uneori, ceea ce face un om e mai important decât ceea ce face o mulțime de oameni.

Însă unirea cea mare a românilor a fost făcută de români entuziaști. De români entuziaști și recunoscători față de antecesorii lor. Care, în Rezoluțiunea de la Alba Iulia, la punctul al 7-lea, au scris: „Adunarea Națională cu smerenie se înclină înaintea memoriei acelor buni români, care…și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române”[8].

Pentru că prezentul unui popor trăiește din trecutul său.

Noi suntem azi aici, împreună, pentru că strămoșii noștri s-au luptat pentru libertatea și unitatea noastră. Tocmai de aceea și noi, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, îi pomenim pe toți strămoșii noștri adormiți în dreapta credință, rugându-ne lui Dumnezeu pentru iertarea lor. Căci iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă mântuirea lor.

Iar dacă privim ortodox lucrurile, adică în perspectivă soteriologică, înțelegem de ce Catedrala Națională e Catedrala mântuirii neamului nostru[9]. Pentru că datoria noastră creștinească e aceea de a ne ruga pentru mântuirea întregului nostru neam românesc și ortodox.

Însă, când la strană se cântă axionul, în altar, Preotul sau Episcopul, se roagă în taină și spune: „Încă Îți aducem Ție această slujire înțelegătoare [Ἔτι προσφέρομέν Σοι τὴν λογικὴν ταύτην λατρείαν] pentru lume [ὑπέρ τῆς οἰκουμένης], pentru sfânta Ta Biserică catolică și apostolică [ὑπέρ τῆς ἁγίας Σου καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας]…”[10]. Adică Biserica nu se roagă numai pentru ea însăși, ci și pentru întreaga lume. Și, din această perspectivă, orice Biserică pe care noi o construim e pentru întreaga lume, pentru că în ea ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Biserica, potrivit poruncii Domnului, trebuie că cuprindă întreaga lume sau „toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη]” [Mt. 28, 19, BYZ], pentru că Biserica e universală. Și dacă e universală, dacă Biserica e mondială, atunci întreaga lume e chemată să se facă parte componentă a Bisericii divino-umane a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Biserica noastră a pus poporul român în relație frățească cu toate popoarele creștine. Căci orice popor care intră în Biserică e un popor creștin. Însă poporul creștin român sau grec sau sârb sau american sau chinez e format din membrii reali ai Bisericii. Toți câți au intrat în Biserică prin Botez formează poporul lui Dumnezeu, și poporul lui Dumnezeu sau al Bisericii Sale e format din membrii ortodocși ai tuturor popoarelor lumii.

Așa că azi, în ziua noastră națională, noi suntem în relație frățească,  duhovnicească, din punct de vedere religios, cu toate popoarele ortodoxe ale lumii și, în același timp, suntem în relație frățească, de sânge, cu toți românii din țară și din diaspora. Și oricâți simțim ortodox și românește în această zi ne bucurăm de ziua noastră națională și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite nouă.

Așadar, iubiții mei, să fim plini de nădejde în mila lui Dumnezeu și în iertarea Lui față de noi! Să construim atât familiile, cât și țara noastră cu nădejdea că El ne va binecuvânta pe noi și ne va ajuta întotdeauna în neputințele noastre! Frica pentru viitor și deznădejdea, lipsa de iubire și de înțelegere sunt relele de care trebuie să ne lepădăm și să ne îmbrăcăm în răbdare și în bucurie duhovnicească, în iertare și în pocăință. Pentru că nu putem să facem nimic trainic fără ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu putem să facem față ispitelor și necazurilor de tot felul fără ca să Îl simțim pe Dumnezeu alături de noi.

Vă urez tuturor multă sănătate și bucurie, multă putere de muncă și împlinire interioară! La mulți ani! Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne bucure pururea! Amin!


[1] Începută la 13. 42, în zi de miercuri, pe 28 noiembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://ziarullumina.ro/catedrala-intoarcerea-la-vestea-cea-buna-138963.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[4] Am citat din inscripția de aici: https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/46758550_10156890019709837_2302421548071387136_n.jpg?_nc_cat=111&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=bf53b607c045c421f96ecb97dec369e6&oe=5C691AFE. Din contul de Facebook al Părintelui Constantin Necula.

[5]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Samoilă_Mârza.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[8] Cf. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Alba_Iulia_Resolution.jpg.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mântuirii_Neamului_Românesc.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor [30 noiembrie 2018]

Iubiții mei[1],

în acest an înveselitor și împlinitor al centenarului românesc, Sfântul Andreas [Ἀνδρέας][2] Apostolul, Părintele nostru, a binecuvântat România prin mâna sa cea dreaptă[3]. Care a fost adusă la București spre închinarea noastră, a celor care am participat la sfințirea Catedralei Naționale[4].

A binecuvântat din nou România prin Sfintele sale Moaște. Căci în 1996 la Iași și în 2011 la București ne-am închinat la Sfântul său cap[5], iar acum la Sfânta sa mână dreaptă.

Care, după două mii de ani, stau înaintea noastră în Biserică și ne vorbesc despre ascultarea lui de Dumnezeu, despre iubirea lui pentru Dumnezeu, despre întreaga lui lucrare apostolică, prin care a extins Biserica în lume. Și în care lucrare ne-a inclus și pe noi, cei din România, pentru că i-a convertit pe strămoșii noștri, care au trăit în primul secol creștin.

Pentru că Biserica se extinde în lume nu printr-o lege, nu prin coerciție, nu în mod indistinct, ci prin credința liber asumată de fiecare om în parte. Prin convertirea la dreapta credință a unui om și prin botezarea, mirungerea și împărtășirea lui de către ierarhia Bisericii. Căci cele 3 Dumnezeiești Taine ale Bisericii, care te nasc din nou, în mod dumnezeiesc, formează ușa sacramentală prin care orice om intră în Biserică și devine creștin.

Așadar, ca Biserica să se lărgească, să se extindă, avem nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să vorbească oamenilor de tot felul și să-i convingă să devină creștini. Căci creștinii sunt cei care cred în Dumnezeul nostru treimic și sunt umpluți de slava Lui prin Sfintele Taine ale Bisericii și trăiesc dumnezeiește pe pământ.

…Mâna lui cea dreaptă, mâna care i-a binecuvântat pe strămoșii noștri, ne-a binecuvântat și pe noi!

Nu e acest lucru o minune negrăită? Nu e o imensă minune venirea lui iarăși la noi?

Sfintele sale Moaște, ca și ale altor multor Sfinți ai Bisericii, puteau să se piardă timp de două milenii. Puteam să știm doar numele său, al Apostolului nostru, dar să nu avem nimic de la el. Însă noi, cu harul lui Dumnezeu, cunoaștem mâna lui, capul său și crucea răstignirii sale, cunoaștem lucruri concrete de la el, lucruri pline de sfințenia lui.

Care ne vorbesc cu putere despre Apostolul Domnului, despre slava lui Dumnezeu care a locuit și locuiește în el și în Sfintele sale Moaște și despre rugăciunea sa neîncetată pentru noi. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu încetează rugăciunea lor pentru noi în fața lui Dumnezeu, ei având grija lui Dumnezeu față de noi. Iar grija lui Dumnezeu față de noi e aceasta: ca toți să ne mântuim. Ca toți să intrăm în Biserica Lui și să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim sufletele și trupurile noastre.

Și tot minune negrăită, fără margini e și aceasta: Biserica noastră românească, cea apostolică. Biserica noastră românească, cea care a rămas în dreapta credință a Bisericii timp de 2.000 de ani și este și azi. Biserica noastră românească, care face parte din trupul Bisericii lui Dumnezeu și care slujește, în mijlocul națiunii noastre, la mântuirea noastră, a tuturor.

Și tocmai de aceea noi, astăzi, nu putem fi decât plini de veselia lui Dumnezeu. Căci suntem în Biserica Lui cea veșnică, în Biserica Sfinților, și împreună cu Sfântul Andreas ne bucurăm de rodul propovăduirii sale, întărindu-ne mereu, prin sfintele sale rugăciuni, ca să dăm mărturia cea bună a conștiinței noastre. Pentru că Biserica apostolică din România merge mai departe în credință, după Păstorul ei, spre ziua venirii Domnului. Ea poartă în sine toată Tradiția mântuitoare a Bisericii, cea prin care se mântuie tot omul. Și din acest motiv, noi nu avem curiozități în materie de eclesialitate, nu dorim să „reinventăm” Biserica lui Dumnezeu sau să „o schimbăm” cu o alta, ficțională, ci noi vrem să trăim în Biserica lui Dumnezeu, cea sădită pe temelia Apostolilor și a Părinților Bisericii și în ea să ne sfințim viața.

Pentru că fiii cei credincioși și sfinți ai Bisericii celei una sunt și moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, iar noi vrem să fim în veci cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, dintre care Preacurata Stăpână e mai sfântă decât toți și cea mai iubită inimii noastre.

Căci ce fel de credință are acela, care gândește că poate să găsească Biserica în afara ei? Ce fel de credință e aceea care neagă credința Bisericii lui Dumnezeu? Și cum am putea să ne mântuim în afara Bisericii lui Dumnezeu, cea zidită de Dumnezeu pe piatra Apostolilor și a Părinților, când toți Sfinții Bisericii s-au născut și s-au sfințit în această Biserică?…

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei[6], în De duodecim Apostolis [Despre cei 12 Apostoli], ne spune că Sfântul Apostol Andreas a fost Apostolul sciților și al tracilor[7].

Scriitorul bisericesc Evsevios al Chesariei [Εὐσέβιος τῆς Καισαρείας][8], în Istoria sa bisericească [III, 1], ne-a spus că Sfântul Andreas a propovăduit în Scitia [Σκυθία][9]. Pe când Sfântul Cuvios Hieronymus[10], în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas, fratele Sfântului Petrus, al cărui nume înseamnă Cel bărbătos [virilis] sau Cel cuviincios [decorus], a predicat în Scythia [Scythiam] și Achaia [Achaiam], murind pe Cruce în Patras cu o zi înainte de calendele lui decembrie [pridie kalendas decembres][11], adică pe 30 noiembrie. Iar Patras e al 3-lea mare oraș al Greciei[12], Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas fiind păstrate acolo până azi într-o catedrală închinată lui[13].

Sfântul Cuvios Beda, în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas a fost răstignit pe Cruce și, timp de două zile, până ce a adormit, el a propovăduit oamenilor cele dumnezeiești[14]. Iar din Faptele Sfântului Apostol Andreas aflăm că cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas a fost Egheatos și Sfintele sale Moaște au fost îngropate în Patras, în Ahaia[15].

În De vitis Apostolorum [Despre viețile Apostolilor], cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas este Egea, împăratul edesinilor[16], iar Sfântul Notcerus Balbulus[17], în Martirologiul său, ne spune că în orașul Patras, pe 5 februarie, se pomenește hirotonia întru Episcop a Sfântului Apostol Andreas[18].

În Marele Sinaxar Grecesc, Sfântul Apostol Andreas este numit Πρωτόκλητος [Protoclitos] [Cel întâi chemat] și, mai înainte de a fi Apostol, el a fost pescar, iar apoi ucenicul Sfântului Ioannis Botezătorul, dimpreună cu Sfântul Apostol Ioannis[19]. Și el a propovăduit în Scitia, Bitinia, Pontos, Tracia, Macedonia, Ipiros [Ἤπειρος] și Ahaia [Ἀχαΐα]. El a întemeiat Biserica în Bizantios [Βυζαντίος], iar cel care l-a condamnat la moarte se numește Αἰγεάτης [Egheatis][20].

Conform listei Consularia Constantinopolitana [Consulii constantinopolitani][21], Sfintele Moaște ale Sfinților Apostoli Andreas și Lucas au fost aduse la Constantinopol în anul 357[22] și au fost puse spre închinare în Biserica Sfinții Apostoli[23]. Împăratul Vasilios I Macedoneanul a readus la Patras capul Sfântului Apostol Andreas. În 1208 romano-catolicii au luat cu forța Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas din Constantinopol și le-au dus la Amalfi, în Italia[24].

În septembrie 1964, Papa Paul al VI-lea a redat Bisericii din Patras Sfintele Moaște ale Sfântului Andreas. Tot la fel, Crucea Sfântului Andreas, luată cu forța de către cruciați și păstrată în Marseille [Marsilia], s-a întors la Patras în ziua de 19 ianuarie 1980[25].

În apropierea localității Ion Corvin din județul Constanța se află Peștera Sfântului Andreas[26]. Ea a fost integrată în Mănăstirea închinată lui[27]. Pârâul Sfântului Andreas, care străbate pădurea unde se află peștera sa, e cel izvorât la rugăciunea Sfântului Andreas, pentru a boteza în apele sale[28].

Începând cu anul 1995, pomenirea Sfântului Apostol Andreas a început să fie prăznuită în mod special în Biserica noastră românească. Începând cu anul 1997, Sfântul Andreas, pe lângă titulatura de Întâi chemat, a fost înscris în calendarul românesc și cu aceea de Ocrotitorul României.

Începând cu anul 2001, pomenirea Sfântului Andreas a devenit sărbătoare bisericească națională în România. Iar prin legea 147 din 23 iulie 2012, Parlamentul României a declarat ziua de 30 noiembrie ca zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează[29].

Așa că ne-a trebuit două milenii ca să recunoaștem la justa ei valoare propovăduirea Sfântului Apostol Andreas. Rolul lui fundamental în existența noastră, a românilor ortodocși. Pentru că el ne-a hotărât pentru totdeauna profilul religios al neamului nostru, introducându-ne în marea Biserică a lui Dumnezeu.

Și noi suntem azi creștini datorită slujirii apostolice a Sfântului Andreas, Părintele nostru, și a călăuzirii lui neîncetate față de noi, lucru care ar trebui să ne bucure pe toți foarte mult. Pentru că alte popoare ale lumii, deși evanghelizate de Apostoli și de ucenicii acestora, acum sunt păgâne sau eretice. Mari Biserici ale lumii acum nu mai sunt, dar noi, din mila lui Dumnezeu și pentru rugăciunile Sfântului Andreas, Apostolul nostru, suntem în Biserica lui Dumnezeu și Îi slujim Lui cu toată nevrednicia noastră.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Andreas, Părintele nostru, trebuie să trăim creștinește, povățuiți de râvna lui pentru Dumnezeu și de rugăciunile sale pentru noi! Bărbăția lui duhovnicească, cuviința sa, dragostea sa pentru adevăr, iubirea sa de oameni, odihnirea lui continuă în propovăduire trebuie să fie și în noi. Grija continuă față de teologia Bisericii și atenția noastră la tot ceea facem trebuie să fie vii în noi. Pentru că teologia Bisericii e cea care ne mântuie, dacă o trăim cu simplitate și cu inimă bună.

Iar de 2.000 de ani poporul nostru românesc dovedește faptul că dreapta credință e cea care ne înfrumusețează interior și care ne ține legați de pământul nostru. Că Biserica ne-a făcut creatori de valori duhovnicești și ne-a dat puterea să fim uniți și să fim eroici în acțiunile noastre identitare.

Tocmai de aceea azi, în ziua duhovnicească a poporului român, în ziua de pomenire a Sfântului nostru Apostol, Andreas, Părintele nostru, mărturisim că nu putem fi români fără a fi creștini ortodocși. Pentru că a fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în credința predată nouă de Sfântul Andreas. A fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în Biserica în care ne-a introdus pe noi Sfântul Andreas, Apostolul Domnului. Și a rămâne aici, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, înseamnă a ne sfinți continuu viața noastră, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun.

La mulți ani, Biserică Ortodoxă Românească! Ai intrat în mileniul al 3-lea creștin pentru ca să trăiești și să vorbești despre Dumnezeu.

La mulți ani, popor român creștinesc! Ești miluit de Dumnezeu continuu pentru ca să vorbești neîncetat despre binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu din viața ta.

La mulți ani, iubiți frați și surori întru Domnul, pe care să-i trăiți întru credință și în iubire de Dumnezeu și de oameni! Pentru că numai așa putem să ne împlinim viața noastră și să ne mântuim. Amin!


[1] Începută la 19. 37, în zi de luni, pe 26 noiembrie 2018, afară fiind 8 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[4] Am preluat imaginea cu Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas de aici: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2018/11/Primire-Moaste-Sf-Andrei-114.x71918.jpg.

[5] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[6] A se vedea:  http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[7] În PG 10, col. 952, cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Atenție teologică, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 3, n. 2.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eusebius.

[9] Cf. Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, cu traduceri inedite din latină și greacă de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, revizuirea traducerilor de Mihaela Paraschiv, revizuirea textelor de Claudia Tărnăuceanu, selecția textelor, studiu introd., notițe bio[bi]bliografice, note, comentarii și indice de Nelu Zugravu, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008, p. 164-165. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sciția.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jerome.

[11] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 400.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patras.

[13] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/catedrala-sfantul-andrei-din-patras și https://doxologia.ro/locuri-sfinte/biserica-veche-sfantului-andrei-din-patras-galerie-foto.

[14] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 659.

[15] Idem, p. 674. [16] Idem, p. 676.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Notker_the_Stammerer.

[18] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 726.

[19] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[20] Ibidem.

[21] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 485.

[22] Idem, p. 489.

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle. [24] Ibidem.

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marsilia.

[26] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[27] Cf. http://www.manastireasfantulandrei.ro/istoric.

[28] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/izvoarele-sfantului-apostol-andrei.

[29] Cf. http://basilica.ro/sarbatoarea-sfantului-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei-la-catedrala-patriarhala/.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

„cele cu neputință la oameni [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις] este [sunt] cu putință la Dumnezeu [δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Cele pe care oamenii nu le pot face, pe acelea le face Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, la un moment dat, atunci când consideră de cuviință, realizează lucruri pe care oamenii nu le-au putut realiza în ani și secole la rând.

Au trecut 5.509 ani până la întruparea Domnului[2]. El nu S-a întrupat imediat după ce oamenii au păcătuit, ci a pregătit lumea îndelung pentru venirea și primirea Lui. Și, cu toate acestea, au fost puțini cei care L-au primit și L-au înțeles pe Domnul întregii creații. Dar acești puțini ai Bisericii au schimbat fața lumii păgâne, pentru că au creștinat-o.

Între 64-313, Biserica a fost persecutată în mod sângeros de către Imperiul Roman păgân[3], adică pentru 249 de ani. Pentru ca, prin convertirea la dreapta credință a Sfântului Împărat Constantinus cel Mare, același Imperiu să înceapă să devină unul creștin și să sprijine în mod fervent Biserica.

A fost nevoie de 20 de secole pentru ca poporul român să existe în istorie ca stat unitar și național[4]. Însă Biserica „a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate și independență”[5]. Și, cu toate acestea, Bisericii noastre românești și apostolice i se contestă sau i se minimalizează rolul avut în păstrarea credinței apostolice, a neamului românesc și a identității noastre naționale.

A fost nevoie de 21 de secole pentru ca poporul român să aibă o Catedrală Națională[6]. Iar de la Legea Bisericii Catedrale, promulgată de Regele Carol I al României în 1884[7], și până azi, la sfințirea Catedralei Naționale, au trecut 134 de ani. Însă nu toți înțeleg importanța simbolică a clipei de față și anume aceea că această Catedrală Națională arată unicitatea Bisericii noastre românești, cât și a neamului nostru românesc. România, ca stat unitar și național, are de azi o Catedrală Națională, adică un centru de coeziune duhovnicească și națională.

Iar prin faptul că Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I  [Βαρθολομαῖος Αʹ] Arhontonis [Αρχοντώνης][8] a sfințit azi Catedrala Națională a României[9], împreună cu Sfântul Sinod al Bisericii noastre, arată faptul că Biserica apostolică din România e în comuniune cu toate Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, dând aceeași mărturie despre teologia și viața Bisericii.

Așadar, ziua de azi e o zi de mare bucurie pentru Biserica noastră și pentru neamul nostru românesc, deoarece Catedrala Națională vorbește despre unitatea poporului român și a credinței noastre ortodoxe. Prin această zi începem sărbătoarea națională a celor 100 de ani de România și a celor 2000 de ani de românitate, pomenindu-i totodată pe toți cei care au contribuit, de-a lungul veacurilor, la această reușită națională.

Pentru că fiecare secol românesc a contribuit, cu harul lui Dumnezeu, la pacea și la bucuria noastră de azi. Statornicia românilor din trecut în credința Bisericii apostolice și păstrarea peste veacuri a profilului nostru național este împlinirea noastră, a celor de azi. Căci Biserica lui Dumnezeu e în fiecare sat și în fiecare oraș, e lângă noi, pentru că mulți dintre noi suntem creștini și români.

Tocmai de aceea, bucuria noastră de azi e clară, e deplină, e dumnezeiască, dar e plină de responsabilitate sfântă. Căci Dumnezeu cere de la noi să fim dăruitori ai acestei bucurii, ai bucuriei mântuirii, față de întreaga umanitate. Noi trebuie să propovăduim tuturor credința mântuirii și să arătăm, în mod pragmatic, cum ne mântuim noi în Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că noi nu trebuie să părem a fi creștini, ci trebuie să fim creștini ortodocși autentici! Nu trebuie să părem a fi împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu, ci trebuie să fim împlinitorii cu adevărat ai voii Sale.

Căci Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] nu ne vorbește numai despre cei bogați material, despre bancheri, afaceriști și latifundiari, ci și despre cei cu o bună părere despre ei înșiși. Iar când Domnul Se întreabă pentru noi: „Cum cu anevoie vor intra [Πῶς δυσκόλως εἰσελεύσονται], cei având averi [οἱ τὰ χρήματα ἔχοντες], întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]?” [Lc. 18, 24, BYZ], putem să reformulăm și să ne întrebăm la rândul nostru: De ce vor intra cu greutate, cei cu o bună părere despre ei înșiși, în Împărăția lui Dumnezeu? Și răspunsul e acesta: pentru că ideea bună pe care o avem despre noi înșine nu ne lasă să ne vedem păcatele noastre și să venim la pocăință și astfel să ne mântuim.

Însă rugăciunea Bisericii e în mod continuu rezumată în Doamne miluiește! Biserica cere în mod continuu mila lui Dumnezeu, pentru că mila Lui e viața noastră. Dar când nu te consideri păcătos, când nu ceri mila lui Dumnezeu, când crezi că poți să răzbești de unul singur în viață, atunci îți cauți fericirea, împlinirea în lucruri trecătoare. În ceea ce poți să apuci, să cumperi, să iei.

Și lumea noastră globalizată și consumeristă așteaptă cu euforie reducerile de prețuri, așteaptă ofertele tentante, așteaptă să câștige premiul cel mare, așteaptă să se îmbogățească peste noapte și să trăiască bine, fără griji și fără mustrări de conștiință, pentru că are impresia că aici și acum e toată viața noastră. Însă Biserica, deși își are rădăcinile în noi înșine, în cei de pe pământ, e înaltă până la Dumnezeu. Pentru că ea îi cuprinde pe toți cei care au fost și sunt în comuniune veșnică cu Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu îi cuprinde pe toți Îngerii și Sfinții lui din cer, dar și pe noi, cei de pe pământ, care trăim, în credință, nădejdea mântuirii noastre.

Și viața în credință a Bisericii e plină de dinamism, e plină de iubire dăruitoare, e plină de asceză sfințitoare, e plină de slujire a lui Dumnezeu și a întregii creații. Pentru că Biserica, pe pământul românesc, nu a sfințit doar oamenii, ci și pământul și locurile unde au trăit creștinii români. Căci Biserica îi sfințește pe oameni, dar binecuvintează și sfințește și creația din jurul lor.

De aceea, când intri în curtea unei Biserici sau a unei Mănăstiri românești și în cimitirele ortodoxe românești simți cel mai adesea bun gust și bună rânduială. Vezi cum noul și vechiul stau împreună sub binecuvântarea lui Dumnezeu, deși sunt multe de îmbunătățit și de îndreptat și la noi. Însă te tulbură și te întristează lucrurile anapoda, nefirești, din viața și din societatea românească, pentru că simți că ele nu au nici bun gust și nici bună rânduială. Pentru că tot ce e făcut din răzbunare, din ură sau în mod iresponsabil nu unește, ci dezbină, tulbură, însingurează. Dar tot ce e făcut cu conștiință creștină dăinuie și înnobilează pe om.

Eu nu cred în teza că „Biserica se află în criză în postmodernitate” și nici în aceea că „ea este împinsă azi tot mai mult la periferia societății”. Pentru că ambele teze sunt false din capul locului. Biserica e în tensiune continuă, dintotdeauna, cu societatea sau lumea indiferentă ei, pentru că ea propune o viață divino-umană și nu una eminamente telurică, lumească, trecătoare, și ea nu poate fi împinsă la periferia societății, pentru că ea este zidită de Dumnezeu în centrul lumii. Biserica este centrul de coeziune și de sfințire al umanității și al întregii creații. Și rolul Bisericii nu e acela de a conduce lumea spre un paradis terestru, ci de a o transfigura din interior și de a o face proprie Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, când Biserică stă bine în sondaje sau când, dimpotrivă, majoritatea își schimbă părerea despre Biserică, datorită unor evenimente nefericite din Biserică, Biserica nu se schimbă în ființa ei, nu primește ceva în plus sau nu ajunge pe minus, ci doar raportarea noastră la ea se schimbă.

Așadar, dacă eu nu doresc să mai mănânc de azi sau să mai iau un medicament vital pentru viața mea, nu desființez nicidecum valoarea mâncării sau a medicamentului pentru viața mea. Tot la fel, dacă mă smintesc oamenii Bisericii și, din cauza lor, ajung la concluzia nefastă că trebuie să rup comuniunea cu Biserica, eu rup comuniunea cu Dumnezeu și mă abandonez în Iad, pentru că refuz pregătirea mea pentru Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, dacă ești în Biserică și înțelegi cu adevărat ce reprezintă Biserica pentru tine, că ea e viața ta, că ea e mântuirea ta, pentru că aici ești cu Dumnezeu și cu toți membrii Împărăției Sale, atunci nu te baricadezi în atitudini extremiste, ci înveți în fiecare zi viața în comuniune. Pentru că familia și, cu atât mai mult, Biserica, marea familie creștină, e o viață în comuniune.

În familie pot să nu ne placă anumite lucruri de la părinții, de la bunicii, de la frații și rudele noastre. Să nu ne placă pe drept cuvânt, pentru că nu sunt bune. Dar, cu toate acestea, dacă vrem să conviețuim, trebuie să învățăm să ne suportăm unii pe alții. Trebuie să învățăm să purtăm neputințele altora, chiar dacă nu suntem de acord cu ele, după cum și membrii familiei noastre le poartă pe ale noastre.

Cu atât mai mult la Biserică putem găsi oameni care nu ne plac datorită anumitor lucruri pe care le fac sau le spun sau putem să nu fim de acord cu anumite practici, în mod evident neortodoxe, ale confraților noștri, și pe care noi nu le putem schimba. Soluția nu este de a ascunde lucrurile care nu ne plac și nu sunt bune, ci de a nu face din ele un motiv de rupere de Biserică. Pentru că aceasta e singura Biserică a lui Dumnezeu și nu putem inventa o alta după răul plac. Iar esența vieții creștine este relația noastră personală cu Dumnezeu și participarea la cultul sacramental al Bisericii și la viața de comuniune a Bisericii.

Și așa cum nu are niciun sens autoexcluderea noastră din societate, așa nu are niciun sens nici autoexcluderea noastră din Biserică. Pentru că împlinirea noastră e comunională și socială, iar în Biserică și societate noi ne putem împlini interior și social și ne putem mântui.

– Și cum putem trăi frumos în Biserică și în societate și, în același timp, să ne simțim împliniți?

– Prin a învăța în mod faptic, pe fiecare zi, să dăruim și să iertăm! Dacă pe fiecare zi dăruim ceva din munca noastră, din gândirea noastră, din creația noastră și dacă ne nevoim să îi înțelegem tot mai mult pe oameni și să ne rugăm pentru ei, înțelegem câtă nevoie au ei de iertarea noastră și de sprijinul nostru, iar noi de rugăciunea și ajutorul lor. Și pe cât ajutăm și înțelegem oamenii, pe atât ne înțelegem și neputințele noastre și dorim să ne umplem de pace și de bucurie sfântă.

– Însă ce se întâmplă dacă nu dorim în mod constant pacea și buna înțelegere cu oamenii?

– Trăim o continuă tulburare interioară. Pentru că nu putem să îi convingem pe oameni cu forța și nici nu putem schimba pe cineva decât prin elocvența exemplului bun. Conflictul continuu cu ceilalți acutizează diferențele. Continua agitație interioară ne obosește și ne îmbolnăvește, chiar dacă, în mare parte, dreptatea e de partea noastră. Putem să dorim să îi ajutăm pe oameni cu adevărat, le putem dori binele, dar trebuie să ajungă și ei la conștiința acestui bine.

Tocmai de aceea, sfaturile noastre nu îi conving adesea pe tineri, pe cei fără experiență de viață, nu pentru că nu sunt bune, ci pentru că ei nu sunt pregătiți să le înțeleagă. Și au nevoie de timp, de o înțelegere personală a lucrurilor, pentru ca să ne dea dreptate.

…Stăpânitorul care dorea viața de veci [Lc. 18, 18], dorea lucrul cel adevărat. Poruncile lui Dumnezeu [Lc. 18, 20] sunt calea spre Împărăția Lui, pentru că ele sunt expresia voii Sale. Însă Dumnezeu ne cheamă să Îi urmăm Lui în mod integral [Lc. 18, 22], adică prin dezlipirea de toate patimile noastre. Iar dacă lui i-a fost greu să se dezlipească de bogății, „căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ], nouă poate ne e greu să ne dezlipim de curvie, de fumat, de beție, de jocurile de noroc, de droguri, de petrecerile de toată noaptea.

Orice patimă, care ne ține pe loc, e o neurmare a lui Hristos Dumnezeu. Orice mă trage înapoi, la viața păcatului, e o cădere de la Dumnezeu. Așa că nu doar bogații sunt marii pătimași ai lumii, ci oricine slujește păcatului este rob al păcatului [In. 8, 34].

Oricine iubește lenea e rob al lenei. Oricine iubește hainele scumpe și bijuteriile e rob al împodobirii deșarte. Oricine se înfumurează pentru orice lucru bun pe care îl face e rob al părerii bune despre sine. Oricine nu prețuiește pacea și buna înțelegere între oameni e un om conflictual, pentru că e un om invidios și cu rele intenții. Oricine nu se bucură de lucrurile bune pe care le fac alții e un om lipsit de noblețe și de discernământ.

Iar Biserica, iubiții mei, îl consideră pe om o construcție duhovnicească, o biserică în continuă zidire. Pentru că omul e creația lui Dumnezeu și scopul său în viața aceasta e de a se înduhovnici, de a se înfrumuseța duhovnicește, prin viața în comuniune și în sfințenie. Și așa cum Biserica, aflată în construcție, crește mereu și se îmbracă în mod evident cu frumusețea ei liturgică, așa se înduhovnicește și omul Bisericii, ajungând o biserică sfințită a lui Dumnezeu.

De aceea, calendarul Bisericii e plin de catedrale sfinte, de Sfinți ai lui Dumnezeu, care s-au construit pe ei înșiși în comuniunea Bisericii. Și aici, în aceeași comuniune sfântă, suntem chemați să ne construim și noi duhovnicește și să dăm mărturie despre credința, nădejdea și iubirea noastră.

Să ne bucurăm, așadar, iubiții mei, în Biserica Dumnezeului nostru treimic, și să ne zidim duhovnicește ca biserici vii ale lui Dumnezeu! Să ne bucurăm ca creștini și ca români în acest sfârșit de an binecuvântat de Dumnezeu, adică împlinind voia lui Dumnezeu cu noi! Căci El dorește să ne umple de bucurii tot mai mari și de o tot mai mare împlinire duhovnicească, pe măsura încrederii noastre în iubirea Lui și în purtarea Sa de grijă față de noi.

La mulți ani, sărbători preabinecuvântate și Dumnezeu să ne bucure întotdeauna! Amin!


[1] Începută la 7. 28, pe 19 noiembrie 2018, o zi de luni, după prima ninsoare. Afară e un grad.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Persecuții_împotriva_creștinilor_(epoca_antică).

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_românilor.

[5] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/17/pastorala-sinodala-noiembrie-2018/.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mântuirii_Neamului_Românesc.

[7] Cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-invita-tinerii-la-sfintirea-catedralei-mantuirii-neamului/.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bartholomew_I_of_Constantinople.

[9] Cf.  http://basilica.ro/program-zilele-sfintirii-catedralei-nationale/.

Predică la Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2018]

Iubiții mei[1],

în iconografia grecească, în loc de titlul integral al praznicului: Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Ἡ ἐν τῷ Ναῷ Εἴσοδος τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2], se folosește o formă rezumativă a lui:  Τα Εισόδια της Θεοτόκου [Intrarea Născătoarei de Dumnezeu], ca în fresca de deasupra. Și când se vorbește despre intrarea Născătoarei de Dumnezeu în templu, la vârsta de 3 ani [τριῶν χρόνων][3], se subliniază faptul că ea se dăruie cu totul lui Dumnezeu. Că intrarea sa în templu înseamnă o dăruire integrală lui Dumnezeu, adică o acțiune de o importanță absolută la nivel personal.

Pentru că, în fapt, atunci când ești serios cu tine însuți și cu viața ta, intrarea la o facultate sau intrarea în rândul celor căsătoriți sau a monahilor sau a celor hirotoniți pentru Domnul reprezintă o acțiune capitală. Căci alegi să faci ceva, care te va defini pentru tot restul vieții tale.

Facultatea pe care o începi va defini traseul tău profesional. Dacă alegi să te căsătorești, atunci faci un pas decisiv, total spre viața de familie. Dacă alegi să devii Monah, alegi să te dărui cu totul lui Dumnezeu în cinul monahal. Iar dacă alegi să intri în clerul bisericesc, alegi să Îi slujești lui Dumnezeu din treapta de Diacon, Preot sau Episcop, așa după cum El te luminează pe tine.

Și pasul nostru spre viața dedicată lui Dumnezeu este un pas făcut pentru totdeauna. Căci există un înainte și un după trăit numai cu Dumnezeu.

Însă în viața Preacuratei Stăpâne, a celei fără de păcat, viața de dinainte, din casa părintească, viața ei de sfințenie, s-a continuat și s-a desăvârșit în viața ei trăită în templul lui Dumnezeu. Pentru că ea s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu, pentru ca să Îi slujească Lui în mod desăvârșit.

De aceea, ea a fost numită în Slujba de azi  „Sfânta Sfintelor [Ἡ τῶν Ἁγίων Ἁγία]”[4] și „Mireasă a Împăratului a toate [Νύμφην τοῦ Παντάνακτος]”[5], care a trăit în templul lui Dumnezeu și a fost hrănită acolo cu hrană cerească[6]. Pentru că Sfântul Zaharias, Arhiereul, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul[7], a primit-o pe ea în templu, unde Preacurata Stăpână a trăit 12 ani [δώδεκα χρόνια][8].

Sfântul Grigorios Palamas subliniază faptul că Născătoarea de Dumnezeu a intrat în slujirea lui Dumnezeu de bunăvoie[9], chiar dacă ea a fost adusă de părinții ei la templu, așa după cum Îi făgăduiseră lui Dumnezeu înainte ca ea să se nască. Și a fost dusă, întru Duhul Sfânt, în Sfânta Sfintelor, și a fost hrănită de Îngerul lui Dumnezeu[10], ca una care era templul cel preasfânt al Sfântului nostru Dumnezeu[11].

În cântarea de la vohodul Vecerniei ni se spune că hrănitorul ceresc al Preacuratei Stăpâne a fost Sfântul Arhanghel Gavriil[12]. Cel care, mai apoi, îi va aduce vestea cea preabucuroasă a nașterii Domnului. Pentru că Preacurata Fecioară Maria s-a arătat mai presus de toată creația prin sfințenia vieții sale[13].

Tocmai de aceea, Dumnezeu a binevoit întru ea, Dumnezeu a iubit fecioria și curăția ei, Dumnezeu a socotit-o locaș vrednic al Lui. Și astfel Fiul Tatălui S-a întrupat din ea și S-a făcut om, Dumnezeu și om. Pentru ca să ne învețe pe toți că El iubește fecioria noastră, iubește curăția noastră, iubește sfințenia noastră, pentru că iubește ascultarea noastră smerită față de El.

Fiindcă viața noastră se împlinește numai în Dumnezeu. Numai în relația cu Dumnezeu noi trăim omenește cu adevărat. Căci viața sfântă este adevărata viață a omului, pe când păcatul, orice păcat, e o ieșire a noastră din firescul vieții noastre omenești.

Din acest motiv, noi spovedim tot păcatul, pentru a strica în mod continuu înrădăcinarea lui în noi. Căci păcatul e ca o iarbă rea care ne strică pământul sufletului. Scoatem păcatul din noi prin mărturisirea lui și prin abținerea de la păcătuire, cerând în același timp harul și ajutorul lui Dumnezeu pentru ca să nu mai păcătuim. Și durerea pentru păcatele noastre, durerea vie, e pocăința pentru ele. Și când pocăința e adânc înrădăcinată în noi, atunci ne este silă de orice păcat, pentru că îl urâm din toată inima.

Dar când ne îndulcim cu păcatul, când ne place să păcătuim, atunci ne sinucidem interior. Pentru că păcatul, oricare ar fi el, ne omoară sufletește.

Dar împotriva morții adusă de păcate, noi avem iertarea lui Dumnezeu și întărirea Lui în viața ascetică. Pe care le primim în Taina Sfintei Mărturisiri, în Taina Pocăinței. În care Dumnezeu ne ridică din morți iar și iar și ne face vii prin harul Său, pentru ca să trăim duhovnicește.

În Protoevanghelia lui Iacovos se vorbește tot de vârsta de 3 ani a Preacuratei, când a fost adusă de părinții ei la templu[14]. Și când Preotul (Sfântul Arhiereu Zaharias) „[7. 1] a pus-o pe ea la 3 pași de altar, Domnul Dumnezeu a pus har peste ea și ea a jucat cu picioarele ei și întreaga casă a lui Israil a iubit-o pe ea. [8. 1] Și părinții ei s-au întors [acasă] minunându-se, lăudând pe Domnul Dumnezeu fiindcă copila nu s-a întors înapoi. Și Maria a fost în templul Domnului hrănită ca o porumbiță și primind hrană din mâna unui Înger”[15].

Sfânta Frescă de deasupra o prezintă pe Pururea Fecioară Maria în trei ipostaze: 1. adusă de părinții ei și de tinere fecioare la templu, 2. primită de Sfântul Zaharias în templu și 3. hrănită de Sfântul Arhanghel Gavriil în templu. Templul e locul sălășluirii Preacuratei Stăpâne, dar, în același timp, templul e prefigurarea ei. Căci, ca Născătoare de Dumnezeu, L-a cuprins în pântecele ei pe Cel mai presus de toate, pe Stăpânul și Domnul întregii creații.

Însă templul a fost și locul în care Preacurata Stăpână s-a umplut de vederi dumnezeiești. Pentru că Dumnezeiasca Biserică, pentru noi, e locul unde ne umplem de înțelegeri și de vederi sfinte. Aici, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, noi trăim cele mai mari și mai sfinte evenimente ale vieții noastre și ne luminăm și ne sfințim prin vederi și înțelegeri sfinte.

De aceea, iubiții mei, ziua de azi e o zi închinată Preacuratei Stăpâne, dar, în același timp, e și o zi care subliniază importanța Bisericii în viața noastră. Pentru că Biserica, pentru noi, e viața noastră cu Dumnezeu, e locul unde noi ne bucurăm de Dumnezeu, vindecându-ne de rănile noastre.

Iar Preacurata Stăpână este bucuria vieții noastre și apărătoarea noastră cea nebiruită, rugătoarea noastră cea fierbinte către Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci Maica lui Dumnezeu este și Maica noastră și ea are grijă de noi, fiii săi, luminându-ne mereu pe calea vieții, pe calea comuniunii cu Dumnezeu.

Pentru că Născătoarea de Dumnezeu ne învață să fim răbdători, să fim blânzi, să fim ascultători de Dumnezeu, să trăim în curăție și în sfințenie. Ea ne învață să trăim ascetic dreapta credință a Bisericii și să ne ferim de orice răstălmăcire a credinței și a vieții ortodoxe.

Pentru că numai așa rămânem în comuniune cu Stăpâna noastră și cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, lăudând și slăvind în veci pe Dumnezeul nostru treimic, pe Dumnezeul mântuirii noastre, Care este minunat întru Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Începută în ziua de 15 noiembrie 2018, zi de joi, la ora 19. 20. Am preluat Sfânta Frescă de aici: http://4.bp.blogspot.com/-d4h8CfjmX5g/VIAn-GPOYXI/AAAAAAAARTk/S558n3NmM0Y/s1600/EISODIA-M-KATHOLIKOU.png.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[5] Ibidem.

[6] Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 320.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[8] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. http://www.orthodox.net/audio/feasts-of-the-theotokos_+entry-of-the-theotokos+by-saint-gregory-palamas.html.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem. Fragmentul textual e acesta: „Τότε καὶ Γαβριὴλ [Atunci și Gavriil] ἀπεστάλη πρὸς σὲ τὴν πανάμωμον [a fost trimis către tine cea cu totul fără de prihană], τροφὴν κομίζων σοι [hrană aducându-ți ție]”.

[13] Ibidem.

[14] J. K. Elliott, The Apocryphal New Testament. A Collection of Apocryphal Christian Literature in an English Translation, Pub. Clarendon Press, Oxford, 2005, p. 60. [15] Ibidem.

Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

vremea postirii e vremea rodirii celei duhovnicești. E vremea curățirii, a luminării și a sfințirii noastre. E vremea cea bună în care toți trebuie să ne îmbogățim în Dumnezeu. Adică e vremea în care și mai intens trebuie să ne nevoim și să facem cele bine plăcute lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să unim postul nostru cu citirea de cărți sfinte, cu scrisul duhovnicesc, cu traducerea de cărți sfinte, cu slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru, cu privegherea, cu rugăciunea, cu spovedirea în amănunt a păcatelor noastre, cu împărtășirea cu mult dor cu Domnul, cu milostenia, cu iertarea și iubirea semenilor noștri.

Căci vremea postirii este vreme de pregătire sufletească și trupească pentru întâlnirea cu Domnul. Pentru întâlnirea interioară cu Domnul mântuirii noastre, Care vine la noi pentru ca să locuiască în noi. Să locuiască acum și pentru toți vecii.

Și de aceea, iubiții mei, parabola Domnului de azi [Lc. 12, 16-21] ne avertizează că adevărata grijă față de sufletul nostru nu constă în nelucrare, în mulțumirea de sine și în indiferența față de aproapele nostru, ci, dimpotrivă, constă în continua lucrare interioară și exterioară, în mulțumirea plină de recunoștință adusă lui Dumnezeu și în grija atentă față de aproapele nostru. Căci aproapele nostru are aceleași nevoi ca și noi, tot ce am primit în viață e un dar de la Dumnezeu, iar darurile lui Dumnezeu sunt pentru ca să ne facă prieteni cu Dumnezeu și cu oamenii. Adică continuu dăruitori, continuu mulțumitori și bucuroși de comuniune.

Pentru că viața noastră, sănătatea noastră, bogăția noastră, vocația noastră sunt pentru slujirea cu iubire. Sunt pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a le sluji și oamenilor. Și slujirea e ascultare iubitoare de Dumnezeu și deschidere omenoasă față de oameni. Cine slujește, se dăruiește lui Dumnezeu și oamenilor și, în același timp, se umple de iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și iubirea este împlinirea noastră cu adevărat.

La polul opus iubirii este indiferența față de oameni. Căci cine își spune în inima lui: „Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te [ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ], își spune, de fapt, să fie indiferent față de alții. Față de nevoile lor, față de sufletul lor…

Și indiferența ucide! Indiferența față de alții îi ucide și pe ei și pe tine. De aceea, Dumnezeu l-a întrebat pe cel indiferent: „Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit [ἃ δὲ ἡτοίμασας], al[e] cui va fi [vor fi] [τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ].

– Și de ce este nebun cel indiferent?

– Pentru că are la îndemâna sa bogăția din care să facă milostenie și prin care să se îmbogățească în Dumnezeu, iar el și-o strânge numai pentru sine. Are la îndemâna lui ceea ce îl îmbogățește duhovnicește, iar el se sărăcește sufletește. Se sărăcește, pentru că nu se vede decât pe sine. Se sărăcește, se dezumanizează, se urâțește interior, pentru că nu face din bogăția, primită în dar de la Dumnezeu, o îmbrățișare iubitoare a oamenilor, ci un mormânt.

El își zidește mormântul prin nemilostivire. Indiferența lui față de semenii săi îl omoară. Și moare urât, moare nebunește, moare nemilostiv, pentru că și-a pus nădejdea lui în bogăția cea trecătoare și nu în Dumnezeu. Pe când Domnul ne spune: „Așa [este] cel care își strânge lui comoară [Οὕτως ὁ θησαυρίζων ἑαυτῷ] și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν]” [Lc. 12, 21, BYZ].

Cel care nu se îmbogățește în Dumnezeu e nebun, e un om care moare rău, care moare ca un păcătos, pentru că nu Dumnezeu e averea lui, ci cele trecătoare. Iar cele trecătoare le lăsăm aici, după cum știm cu toții, și plecăm la Domnul doar cu sufletul nostru. Doar cu ce avem în sufletul nostru.

Și ce avem în sufletul nostru? Avem virtuți sau vicii? Avem păcate sau milostenie? Avem ură sau iertare? Avem pacea lui Dumnezeu sau mândrie prostească?

Căci pacea lui Dumnezeu este semnul iertării păcatelor noastre. Pacea inimii e semnul că Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru și că zilnic facem cele bine plăcute Lui. Pacea Lui în noi e prezența Lui în noi, prin slava Sa, și dacă suntem făcători de pace suntem, de fapt, dăruitori ai slavei Lui și altora. Căci cuvintele pe care le dăruim altora nu sunt cuvinte goale, ci au slava lui Dumnezeu în ele. Și slava lui Dumnezeu împacă sufletele oamenilor și le face să trăiască împreună și să Îl slăvească împreună pe Dumnezeu.

De aceea, când ne strângem în Biserică să Îi slujim Domnului, ne strângem pentru ca să ne împărtășim împreună de slava lui Dumnezeu. Ne strângem aici pentru ca să Îl slăvim împreună pe Dumnezeul nostru treimic și pentru ca să ne manifestăm în comuniune recunoștința față de binefacerile Sale revărsate în viața noastră. Dar, în același timp, ne strângem în Biserică pentru ca să ne învățăm unii pe alții spre tot lucrul cel bun și pentru ca să ne sprijinim reciproc în viața noastră bisericească.

Pentru că oamenii credinței nu pot trăi fără Biserica lui Dumnezeu. În Biserică ne-am născut din Dumnezeu, în Biserică trăim cu El și în Biserică vrem să adormim întru Domnul, pentru ca să trăim veșnic împreună în Biserica Sa cea veșnică, în Biserica Sfinților Lui. Căci Biserica Lui cea veșnică e formată din Sfinții și Îngerii Lui, din toți membrii Împărăției Sale.

În Apoc. 22, 14, 19, BYZ, Biserica e numită Cetatea cea sfântă a lui Dumnezeu, pe când în Apoc. 22, 17, BYZ, ea este Mireasa lui Dumnezeu. Și Biserica lui Dumnezeu e ca o cetate puternică și sfântă, pentru că e întărită și păzită de Dumnezeu și este ca o mireasă, pentru că e plină de curăție și de iubire pentru Mirele ei. Biserica e plină de sfințenie și sfințenia ei este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că El este izvorul vieții și al luminii celei veșnice [Ps. 35, 10, LXX]. Dar pentru ca să ne umplem din izvorul vieții celei veșnice, adică din slava lui Dumnezeu, trebuie să ne împărtășim de Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii.

Pentru că toată rânduiala divino-umană a Slujbelor bisericești are rolul de a ne umple pe noi de slava lui Dumnezeu și de darurile cele mari ale lui Dumnezeu. Căci și la Botez și la Nuntă și la Înmormântare și la Sfințirea casei și la Parastas și la Liturghie și la toată rugăciunea Bisericii noi ne umplem de teologie și de sfințenie participând la ele. Slujbele Bisericii sunt izvoare de teologie curată și de sfințenie pentru noi. Căci, pe de o parte, ascultăm voia lui Dumnezeu, care ne luminează pe noi și ne întărește în credință și în toată fapta cea bună, iar, pe de altă parte, ne umplem de slava lui Dumnezeu, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi.

Tocmai de aceea nu trebuie să minimalizăm nicio Slujbă a Bisericii, pentru că prin fiecare dintre ele suntem învățați teologia Bisericii și primim slava lui Dumnezeu în noi înșine. Și la Vecernie și la Utrenie și la Liturghie și la Înmormântare și la Maslu noi învățăm teologia Bisericii și ne împărtășim de slava lui Dumnezeu și ne întărim în comuniunea frățească dintre noi. Orice rugăciune a Bisericii e o expresie a comuniunii. Ea ne adună și ne înfrățește pe unii cu alții și ne face responsabili față de toți.

Așa că, iubiții mei, Postul Nașterii Domnului e pentru noi o vreme de teologie și de slujire sfântă, o vreme de curățire și de luminare și de sfințire a sufletelor și a trupurilor noastre. Veniți cu toții la Domnul! Veniți să Îl vedeți născut pentru noi și îmbrățișându-ne pe fiecare în parte! Căci El e Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel care a făcut întreaga creație și pe om.

Veniți să Îi slujiți Domnului! Celui care S-a răstignit pentru noi și a înviat a 3-a zi din morți și S-a înălțat la ceruri, pentru ca să ne mântuie pe noi. Veniți să ne închinăm Celui care ne va judeca pe noi și ne va da fiecăruia după faptele noastre! Veniți la Stăpânul și Domnul nostru! Căci El ne așteaptă pe toți ca să ne facă ai Lui pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la 10. 31, în zi de marți, pe 13 noiembrie 2018. Zi înnorată, 10 grade.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37] ne mărturisește cu putere faptul că iubirea evanghelică, iubirea cerută nouă de Dumnezeu, iubirea care ne mântuie pe noi e aceea față de omul concret, de omul în carne și oase, pe care trebuie să îl cunoști în mod personal. Cu care trebuie să te întâlnești, pe care trebuie să îl asculți, pe care trebuie să îl înțelegi și să îl ajuți și să îl iubești în mod real.

Căci iubirea în general față de om, față de binele umanității, e una care nu ne angajează cu totul, pentru că nu îmbrățișează oameni concreți. Dar când te întâlnești în mod real cu oameni reali și începi relații reale cu ei, atunci începi și prietenia și iubirea cu ei, pentru că intri în mod concret în viața lor și în sufletul lor.

De aceea, când Domnul a confirmat [Lc. 10, 28] răspunsul legiuitorului [Lc. 10, 27] și ne-a încredințat că prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele noi trăim cu adevărat, trăim duhovnicește, El ne-a spus că întâlnirea reală cu Dumnezeu și cu aproapele nostru este viața noastră. Că întâlnirea reală e iubire duhovnicească.

Pentru că iubirea duhovnicească e plină de sinceritate, e plină de atenție, e plină de entuziasm față de realitatea interioară a unui om. Iubirea față de Dumnezeu ne învață iubirea sfântă față de oameni. Căci atenția și sinceritatea absolută a lui Dumnezeu față de noi ne învață să fim atenți cu adevărat față de oameni și sinceri în relația noastră cu ei.

Însă, când legiuitorul a cerut ca Domnul să-i precizeze cine e aproapele nostru [Lc. 10, 29], Domnul l-a făcut pe acesta să constate mila [Lc. 10, 37] samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ]. Că mila acestuia a însemnat revărsarea iubirii lui față de un om aflat în suferință. Față de un om aflat în mod concret în suferință.

Și această revărsare a iubirii ca milă, ca grijă față de om a fost una concretă, formată din multe fapte și nu a fost doar interioară, sufletească. Căci samaritisul l-a văzut pe cel suferind, a venit la el, i s-a făcut milă de el privindu-i situația lui concretă [Lc. 10, 33], i-a legat rănile, l-a transportat până la han, a avut grijă de el acolo [Lc. 10, 34], a plătit pentru îngrijirea lui pe mai departe [Lc. 10, 35].

Cu alte cuvinte, iubirea nu e o idee, ci e o stare de fapt. Este o angajare totală într-o relație, pentru binele celuilalt și, implicit, și pentru binele tău. Căci binele făcut altora e binele pe care ni-l facem și nouă, pentru că ne umplem astfel de iubirea și de iertarea lui Dumnezeu, dar și de iubirea și de respectul oamenilor față de noi.

Și astfel privind lucrurile, înțelegem că aproapele nostru în mod real e cel pe care îl cunoaștem în mod real. Dar, în același timp, că orice om poate deveni în mod real aproapele nostru, adică omul pe care ajungem să îl cunoaștem și să îl iubim în mod real.

– Și cum ajungem să îl iubim în mod real pe un om?

– Prin curajul sfânt și deplin uman în același timp de a intra în viața lui și de a clădi împreună cu el o relație de prietenie! Și poți intra în viața unui om la Biserică, la școală, la locul de muncă, pe stradă, în tren, în parc, la o nuntă, la un eveniment anume, scriindu-i un email, vorbind cu el pe Facebook sau pe Twitter, telefonându-i și precizându-i în mod direct că dorești să ai o relație de prietenie cu el. Iar dacă îți acordă acest dar al relației reale cu el, atunci poți clădi în fiecare zi o prietenie, o revărsare generoasă a iubirii și a atenției tale față de el.

Însă, înainte de a cere prietenia cuiva trebuie să știi ce înseamnă iubire duhovnicească. Trebuie să ai iubire duhovnicească în tine însuți, adică iubirea lui Dumnezeu pe care El o revarsă în noi în Biserica Sa. Ca nu cumva să confunzi iubirea duhovnicească cu îndrăgostirea sau cu excitația sexuală.

Pentru că iubirea duhovnicească naște o relație sfântă cu un alt om, bărbat sau femeie, în care se urmărește cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea pe calea mântuirii. Pe când îndrăgostirea de cineva e începutul relației cu el pentru o căsătorie, iar simpla excitare sexuală e începutul curviei. Însă dacă alegem să avem cu cineva o relație de prietenie duhovnicească, ea nu implică sexualitatea și nici angajarea maritală, ci cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea frățească pentru a crește în viața duhovnicească și intelectuală.

–  Dar dacă nu ne implicăm într-o relație reală cu un altul, ce fel de viață avem?

– Una comodă, de oameni însingurați, rupți de realitatea celorlalți, care nu înregistrează creșteri mari în înțelegere și în experiența de viață. Pentru că nu ne interesează despre cum trăiesc alții, despre cine sunt ei și nu vrem să avem de-a face cu viața lor.

Tocmai de aceea, când trecem pe lângă suferințele altora fără ca le punem la suflet și fără să ne implicăm în viețile oamenilor, noi încercăm să ne protejăm interior și să nu ne facem probleme în plus. Și, în mod real, ne protejăm sănătatea și nu ne facem probleme suplimentare, dar ne secătuim tot mai mult de iubire și de bucurie și de împlinire interioară. Ne protejăm viața, dar ne lipsim de bucuria lui Dumnezeu în viața noastră și de înțelegerea reală a oamenilor și, prin ei, a noastră înșine.

Căci închiderea în sine înseamnă pierderea propriei noastre vieți. A vieții noastre duhovnicești, care trăiește și crește numai din relațiile reale cu Dumnezeu și cu oamenii.

Tocmai de aceea, teologia nu poate exista fără duhovnicie. Căci cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă viața în relație cu Dumnezeu, după cum cunoașterea oamenilor înseamnă viața în relație vie cu oamenii. Și când ai experiența duhovnicească a vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci ai și teologia reală a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se revelează oamenilor în mod real și ei Îl înțeleg în relația cu El, după cum oamenii se revelează pe ei înșiși numai în relația reală cu ei. Căci Dumnezeu Se explică pe Sine Sfinților Lui, celor care Îl iubesc pe El, după cum cei care se iubesc duhovnicește se mărturisesc unii altora în profunzimea experienței lor și se prețuiesc reciproc pentru eforturile ascetice pe care le depun și pentru revărsarea de iubire pe care o manifestă.

– Ce înseamnă: „Mergi și fă [și] tu asemenea!” [Lc. 10, 37, BYZ]?

– Înseamnă: Manifestă-te ca om care iubești și nu doar vorbești despre iubire! Arată în viața ta relații de prietenie cu oamenii! Arată ce faci în mod concret pentru oameni, pentru binele lor real, adică pentru mântuirea lor!

– De ce Domnul l-a evidențiat pe samaritis ca om al bunătății și nu pe preot și pe levitis?

– Pentru că iubirea e acolo unde există și nu acolo unde ar fi trebuit să existe. Omul iubitor, omul bun, omul generos e omul care se dăruie, care creează pentru alții, care se cheltuie pentru alții, care se jertfește pentru ei. Și după cum nu putem să facem un scriitor de geniu din unul care nu are nimic de-a face cu genialitatea, tot la fel nu putem să presupunem că o față bisericească e iubitoare și milostivă, dacă nu este. Pentru că iubirea se cere și se primește de la Dumnezeu, pentru ea trebuie să ne curățim mereu de patimile noastre și să ne dăruim continuu lui Dumnezeu și oamenilor. Căci iubirea nu e o stare confortabilă, ci, dimpotrivă, e o continuă trudă, o continuă ieșire spre oameni, pentru a-i înțelege și pentru a-i respecta.

Comentând acest pasaj evanghelic, Sfântul Beda ne spune că omul căzut între tâlhari este Protopărintele nostru Adam sau umanitatea în general. Iar Ierusalimul din care a coborât omul este pacea cea cerească, a cărei fericire a pierdut-o prin păcat[2]. Jericho, în latină, iar în greacă Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 10, 30, BYZ], înseamnă Lună, care este schimbătoare, după cum știm. Căci ne-am coborât de la viața cu Dumnezeu la viața păcatului. Iar tâlharii care l-au tâlhărit pe om sunt demonii, care i-au luat slava nemuririi și a nevinovăției, pe când rănile pricinuite de tâlhari sunt păcatele noastre[3].

Sfântul Beda ne spune de ce nu l-au ajutat pe omul rănit nici preotul și nici levitisul: pentru că preoția și slujirea Vechiului Testament au fost trecătoare. Numai Domnul, Samaritisul[4] cel milostiv, ne-a ajutat cu adevărat pe noi. Pentru că El ne-a pus pe dobitocul Său [τὸ Ἴδιον κτῆνος] [Lc. 10, 34, BYZ] sau pe măgarul Său [jumentum Ejus], adică ne-a asumat în trupul Său, și ne-a dus într-un stabulum sau într-un πανδοχεῖον [pandohion] [Ibidem], într-un han, adică în Biserica Sa[5].

Cei doi dinari [δύο δηνάρια] [Lc. 10, 35] sunt cele două Testamente[6], din care noi trebuie să învățăm continuu viața cea duhovnicească. Și, trăind duhovnicește, să îi învățăm și pe alții să trăiască asemenea nouă.

Căci, iubiții mei, acum, înainte de postul Nașterii Domnului[7], avem nevoie să știm că mila ne arată a fi oameni. Că iubirea e cea care ne face să ne milostivim și de oameni și de animale și de întreaga creație a lui Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să avem grijă atât de casa și de curtea noastră, dar și de întreaga creație a lui Dumnezeu.

Dacă aruncăm gunoiul în drum, vom da de el în drum. Dacă tăiem sau ardem pădurea, noi și urmașii noștri rămânem fără aer bun. Dacă noi poluăm apa, vom suferi cu toții din cauza acestui păcat împotriva sănătății apei. Căci dacă păcătuim față de mediul înconjurător, păcătuim față de trupul nostru, pentru că pe noi ne îmbolnăvim. După cum, atunci când facem eforturi peste puterea noastră, ne îmbolnăvim trupul și mintea noastră. Însă, cu toate acestea, munca și slujirea lui Dumnezeu sunt binecuvântări mari pentru sufletul și trupul nostru.

Căci ele ne țin în permanentă lucrare și, în același timp, ne împlinesc în mod real. Pe când lenea și lipsa de responsabilitate sunt calamități pentru noi și pentru întreaga comunitate.

Aud cu îngrijorare, de peste tot de prin țară, că oamenii renunță tot mai mult la cultivarea propriului pământ din curte sau de la câmp și preferă să cumpere toate de la magazin. Nu mai pun legume, nu mai cresc păsări, nu mai cresc animale, nu își mai îngrijesc viile, nu mai vor să își muncească pământul pe care îl au. E îngrozitoare această delăsare! Înțeleg că mulți nu au bani pentru muncile agricole sau că nu mai au putere prea multă și nici sănătate. Dar, totuși, cei mai tineri și în putere, nu vor să își mănânce roșia lor sau porcul lor? Nu pot să se ocupe măcar de pământul din curte, iar pe cel de la câmp să îl dea în arendă?

Neîncrederea în noi și în forțele proprii e catastrofală pentru o comunitate mică de oameni și, cu atât mai mult, pentru o națiune întreagă. Neîncrederea, delăsarea, blazarea, deznădejdea sunt boli ale sufletului care strică comunitatea. Pe când munca, credința, încrederea în oameni, ascultarea de Dumnezeu și de legile statului fortifică și sporesc comunitatea.

Pentru că viața noastră nu este un experiment, ci un dar de la Dumnezeu! Pe ea nu trebuie să ne-o pierdem la întâmplare, ci în interiorul ei trebuie să ne clădim ca oameni și să ne dobândim mântuirea.

De aceea, iubiții mei, vă îndemn să fiți responsabili în toate! Să vă pese de oameni! Să nu pactizați cu nedreptățile în inima dumneavoastră și să nu spuneți minciunii că este adevăr! Fiți fermi față de neregulile de tot felul, dar arătând înțelegere față de oamenii care se pocăiesc de păcatele lor!

Pentru că Dumnezeu vrea întoarcerea noastră, a tuturor, la ascultarea de El. Dumnezeu vrea ca să întinerim mereu, ca să fim tot mai simpli în inima noastră, să fim ca pruncii în materie de răutate, dar înțelepți și bătrâni în înțelegere și în credință. Pentru că El S-a născut pentru noi, oamenii, pentru ca să Se nască în fiecare dintre noi. Și El Se naște în noi, dacă suntem oameni plini de iubire, de înțelegere și de omenie.

Dumnezeu să ne întărească în postirea noastră și în viața noastră de credință! Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne învețe să avem milă față de toți și de toate! Căci mila e iubirea care se revarsă în viața oamenilor și a întregii creații. Amin!


[1] Începută la 9. 02, în zi de miercuri, pe 7 noiembrie 2018. Zi înnorată, 11 grade.

[2] PL 92, col. 468. [3] Ibidem.

[4] PL 92, col. 469. [5] Ibidem.

[6] PL 92, col. 470.

[7] Care începe miercuri, 14 noiembrie 2018.