Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

evden eve nakliyat istanbul şehirlerarası nakliyat eşya depolama

Etichetă: Predici 2019 Page 1 of 3

Predică la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]

Iubiții mei[1],

praznicul de astăzi, care este și hramul Bisericii noastre, este despre iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. Pentru că e despre Cel care a binevoit să Se facă om pentru noi și pentru mântuirea noastră, adică despre Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Gavriil să aducă această veste preaminunată Preasfintei Fecioare Maria, tocmai de aceea praznicul de astăzi are titulatura Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Εὐαγγελισμὸς τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2].

Iar această veste de la Dumnezeu e cea mai bună veste pe care a primit-o vreodată întreaga umanitate. Căci vestea aceasta este „arătarea tainei celei din veac [τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[3], este „taina cea mare [τὸ μέγα μυστήριον], cea neștiută mai înainte Îngerilor [τὸ πρίν τοῖς Ἀγγέλοις ἄγνωστον] și mai înainte de veci ascunsă [καὶ πρὸ αἰώνων ἀπόκρυφον]”[4] întregii creații.

Și despre cum s-au petrecut lucrurile ne vorbește Sfântul Lucas în Evanghelia sa:

„Iar în a 6-a lună a fost trimis Îngerul Gavriil [Γαβριὴλ] de către Dumnezeu întru cetatea Galileii, al cărei nume [este] Nazaret [Ναζαρέτ], către o Fecioară logodită [cu] un bărbat, al cărui nume [era] Iosif [Ἰωσήφ], din casa lui David, iar numele Fecioarei [era] Mariam [Μαριάμ].

Și intrând Îngerul către ea, a zis: «Bucură-te, cea plină de har [Χαῖρε, κεχαριτωμένη]! Domnul [este] cu tine [ὁ Κύριος μετὰ σοῦ]. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei [εὐλογημένη σὺ ἐν γυναιξίν]». Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui, și cugeta [întru sine]: «Ce fel de salutare [ὁ ἀσπασμὸς] este aceasta?». Și Îngerul i-a zis ei: «Nu te teme, Mariam [Μαριάμ]! Căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus [Ἰησοῦς]! Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, al tatălui Său, și va împărăți peste casa lui Iacov întru veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit [καὶ τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ οὐκ ἔσται τέλος]». Și Mariam a zis către Înger: «Cum va fi aceasta, când bărbat nu cunosc [ἐπεὶ ἄνδρα οὐ γινώσκω]?».

Și răspunzând, Îngerul i-a zis ei: «Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine [Πνεῦμα Ἅγιον ἐπελεύσεται ἐπὶ σέ] și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [καὶ δύναμις Ὑψίστου ἐπισκιάσει σοι] [pe tine], de aceea și Sfântul care Se naște [din tine] Fiul lui Dumnezeu [Υἱὸς Θεοῦ] va fi chemat.  Și iată, Elisavet, rudenia ta, și ea a zămislit fiu la bătrânețea ei! Și [luna] aceasta îi este ei a 6-a lună [de când a zămislit], a celei care se numește stearpă. Că la Dumnezeu nu va fi cu neputință tot cuvântul».

Și a zis Mariam: «Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]». Și Îngerul a plecat de la ea” [Lc. 1, 26-38, BYZ].

Iar descrierea acestei vedenii de către Sfântul Lucas este fundamentul Icoanei Buneivestiri. În care, în partea stângă, îl avem pe Arhanghelul Gavriil, pe cel care aduce vestea, iar în partea dreaptă o avem pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care primește vestea cea prea mare. Și care acceptă să fie roaba Domnului, adică ascultătoare întru totul a voii lui Dumnezeu.

Vestea cea prea mare, Preacurata Fecioară Maria o primește la Nazaret. În limba ebraică, נָצְרַת [Națrat][5] înseamnă mlădiță[6] sau pază[7]. Și ambele semnificații ale cuvântului Îl indică pe Domnul, Care este mlădița, lăstarul din David după umanitatea Sa, dar și Apărătorul nostru, Supraveghetorul nostru continuu, Cel care ne ajută pe noi în toate ispitele cele rele.

Iar Mariam înseamnă cea iubită[8] de Dumnezeu, pe când Gavriil [Γαβριὴλ] din greacă vine de la גַּבְרִיאֵל [Gabri’el] din ebraică, care înseamnă Dumnezeu este tăria mea[9]. Pentru că trimis, luminat și întărit de Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil a venit la Fecioara Mariam și i-a vestit că ea, cea binecuvântată între femei, va naște pe Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe unul din Treime. Iar Iisus [Ἰησοῦς] din limba greacă vine de la ebraicul יְהוֹשׁוּעַ [Iehoșua], nume pe care îl purtase, în mod profetic, Sfântul Iehoșua, bin Nun [Ieh. 1, 1, WTT] sau Sfântul Iisus, fiul lui Navi [Iis. 1, 1, LXX], așa cum e în limba greacă. Și Iehoșua, în ebraică, înseamnă Dumnezeu este mântuirea[10]. El este mântuirea noastră.

De aceea, în mod rezumativ, când spunem Iisus noi spunem Mântuitorul. Mântuitorul nostru, Cel care ne-a scos pe noi din robia demonilor și din moartea noastră sufletească, înviindu-ne duhovnicește prin slava Lui.

Și când Preacurata Fecioară l-a întrebat pe Arhanghel despre chipul zămislirii și al nașterii lui Iisus, el i-a spus că zămislirea și nașterea Sa vor fi mai presus de fire. Pentru că întreaga Treime va conlucra la zămislirea și la nașterea Fiului din uterul Fecioarei [Lc. 1, 35]. Iar când Preacurata Fecioară Maria a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu [Lc. 1, 38], atunci bunavestire s-a transformat din făgăduință în realitate.

Pentru că „Îngerul cel mai întâi stătător [Ἄγγελος πρωτοστάτης,], din cer a fost trimis [οὐρανόθεν ἐπέμφθη] a zice Născătoarei de Dumnezeu [εἰπεῖν τῇ Θεοτόκῳ] „Bucură-te!” [τὸ Χαῖρε] și, împreună [cu] glasul cel netrupesc [καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ], văzându-Te întrupat [σωματούμενόν Σε θεωρῶν], Doamne [Κύριε], s-a uimit [ἐξίστατο]”[11]. Căci atunci când Fecioara a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu, ea a și devenit Născătoare de Dumnezeu! Pentru că zămislirea Fiului în ea, prin conlucrarea Tatălui și a Duhului Sfânt, s-a produs imediat. Tocmai de aceea, Arhanghelul pleacă de la ea în uimire extatică, pentru că Îl vede întrupat în uterul ei pe Stăpânul întregii creații.

Și pentru că astăzi noi prăznuim zămislirea Fiului lui Dumnezeu în uterul Născătoarei de Dumnezeul – căci aceasta e vestea cea prea bună de la Dumnezeu –, tocmai de aceea, „astăzi [este] începutul mântuirii noastre [σήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”, e începutul iconomiei mântuirii Domnului pentru noi. Căci zămislirea Domnului sau momentul întrupării Sale, adică al asumării în persoana Sa a umanității Sale, este începutul iconomiei mântuirii, a lucrării Sale răscumpărătoare pentru noi.

Sfântul Andreas Ierusalimiteanul sau Criteanul, în ultima mare cântare a Vecerniei Mari a praznicului de față, ne-a dat răspunsul referitor la clipa nașterii mistice, tainice a Bisericii. Căci el ne spune aici: „și cortul ființei noastre [καὶ ἡ σκηνὴ τῆς ἡμᾶς οὐσίας], prin îndumnezeirea celui care a lucrat amestecarea [καθ’ τῇ θεώσει τοῦ προσληφθέντος φυράματος], templul lui Dumnezeu a fost numit [ναὸς Θεοῦ κεχρημάτικεν][12]. Amestecare cu sensul de unire a celor două firi în Hristos.

Tocmai de aceea și Părintele Dumitru Stăniloae a spus că Biserica este „finalizarea acțiunii mântuitoare, începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi”[13]. Și întruparea Domnului e zămislirea Lui în uterul Fecioarei din praznicul de astăzi. Pentru că astăzi se naște în mod mistic Biserica, când Fiul lui Dumnezeu [ὁ Υἷός του Θεοῦ], Fiul Fecioarei Se face [Υἱὸς τῆς Παρθένου γίνεται][14], adică Își asumă umanitatea noastră.

De aceea, iubiții mei, omul e om din prima clipă a zămislirii sale în uterul mamei, după cum Fecioara a devenit Născătoare de Dumnezeu din clipa zămislirii Fiului lui Dumnezeu în uterul ei! Acesta este argumentul suprem, ontologic, pentru care avortul este o crimă abominabilă. Pentru că noi omorâm o persoană, o persoană vie, cu suflet și trup, la orice avort pe care îl provocăm.

Iar fiecare om e unic și irepetabil, pentru că e darul lui Dumnezeu și după chipul lui Dumnezeu. Așa că avortul nu numai că omoară oameni, dar omoară oameni unici și irepetabili, oameni pe care nu îi lăsăm să se nască, să crească și să ne arate unicitatea lor și potențele lor.

Însă, „conform Centrului de Calcul, Statistică Sanitară și Documentare a Ministerului Sănătății, se estimează că din 1958 până în 2008, în România au fost avortați 22.178.906 [de] copii”[15]. E o estimare și nu un număr exact! Adică pot fi mai mulți decât atât…Iar România creștină „se situează pe primul loc la numărul de copii avortați din Europa. România și Rusia sunt singurele țări din lume al căror număr de copii avortați a depășit numărul populației în viață”[16]. Și ambele țări sunt ortodoxe, sunt membre ale Bisericii!…

Eu mă rog pentru toți confrații noștri cei avortați ca pentru niște oameni martirizați de părinții lor. Îi pomenesc pe toți la un loc la Proscomidie, pentru că și eu trebuia să fiu unul dintre ei…

Însă Dumnezeu S-a luptat pentru mine, a făcut dintr-un cutremur mântuirea mea[17], după cum pe fiecare zi îmi face cale lină spre mântuire! Și m-a învățat continuu să prețuiesc viața, să apăr viața, să mă bucur de viața și de lucrurile bune ale oamenilor, pentru că viața și mântuirea sunt darurile cele mari ale lui Dumnezeu pentru noi.

Iar dacă astăzi suntem împreună, aici, în Biserica lui Dumnezeu, atunci să ne bucurăm de Dumnezeu și să Îi mulțumim pentru darurile Sale cele prea mari revărsate în viața noastră! Căci viața e primul dar pe care El ni l-a dat, alături de integralitatea umană. Pentru că ne-a făcut să fim oameni deplini, raționali, cu discernământ, cu voință liberă, sănătoși, capabili de viață și de muncă. Însă existența și viața umană ne-au fost date nu pentru o viață telurică, ci pentru o viață dumnezeiască. Pentru că Dumnezeu ne-a adus în existență pentru ca să ne unească cu Sine și să ne facă comunionali cu Sine pentru veșnicie. Și cine se unește cu Dumnezeu și rămâne cu El, va fi veșnic împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru contribuția fiecăruia la praznicul Bisericii noastre! Orice hram e bucuria tuturor și o împlinire comunitară. De aceea, vă doresc tuturor multă sănătate și bucurie, și să ne bucurăm pe mai departe, împreună, în această dumnezeiască zi a mântuirii noastre! Amin.


[1] Începută la 7. 29, în zi de marți, pe 19 martie 2019. Zi cu soare, 9 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar26.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nazaret.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_(name).

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joshua_(name).

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html. [12] Ibidem.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 129.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. https://www.banatulazi.ro/romania-tara-unde-numarul-de-copii-avortati-a-depasit-numarul-populatiei-in-viata-video/. [16] Ibidem.

[17] A se vedea mărturia mea de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/26/gustul-ingratitudinii-vs-bunul-simt-al-recunostintei/.

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfintele Icoane au fundament extatic, pentru că la baza lor stau vederi și luminări dumnezeiești. Și vederile dumnezeiești sunt revelații preasfinte, pline de teologie dumnezeiască. De aceea, când privim Icoanele teologice ale Bisericii, noi învățăm teologie, teologie dumnezeiască, teologia revelată de Dumnezeu Sfinților Lui.

Când privim, spre exemplu, Icoana Învierii Domnului, în care Îl vedem pe Domnul coborând în Iad și ridicându-i de acolo pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva și, împreună cu ei, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi vedem o vedenie picturalizată. O vedenie iconizată, transpusă în culori[2].

Căci avem în ea mărturia Sfântului Petros din I Petr. 3, 18-20: „Că[ci] și Hristos o dată pentru totdeauna a pătimit pentru păcatele [noastre] [Ὅτι καὶ Χριστὸς ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν], Cel Drept pentru cei nedrepți [Δίκαιος ὑπὲρ ἀδίκων], ca pe noi să ne aducă lui Dumnezeu [ἵνα ὑμᾶς προσαγάγῃ τῷ Θεῷ], omorât [cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul [ζῳοποιηθεὶς δὲ πνεύματι], în[tru] care și duhurilor [ținute] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν], [celor care au fost] neascultătoare odinioară [ἀπειθήσασίν ποτε]” [Cf. BYZ].

Pentru că Domnul, pe când era omorât cu trupul, cu duhul sau cu sufletul Său cel îndumnezeit[3] a coborât în Iad sau în temniță, pentru ca să propovăduiască și duhurilor sau sufletelor din Iad. Și El i-a eliberat atunci pe Sfinții Lui, care de veacuri erau ținuți în Iad[4]. Și că intrarea Lui în Iad a fost reală și răscumpărătoare pentru Sfinții Săi, ne-o spune Sfântul Matteos: „Și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]. Și multe trupuri ale Sfinților celor care erau adormiți au înviat [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]. Și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru cetatea cea sfântă [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν] și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Iar cetatea cea sfântă este Ierusalimul, iar Sfinții Lui, cei din vechime, au fost și ei o dovadă a învierii Lui cea de a treia zi. Pentru că ei au intrat în Ierusalim și s-au arătat multor oameni. Și când Sfântul Matteos spune că trupurile Sfinților au înviat, nu vrea să ne spună că mergeau pe stradă trupurile fără sufletele lor cele sfinte, ci, dimpotrivă, că eliberarea sufletelor celor Sfinți din Iad a fost reală, pentru că trupurile lor, unite cu sufletele lor, adică Sfinții înviați au intrat în Ierusalim și s-au arătat multora. Și ei au înviat, pentru că El i-a eliberat din Iad pe Sfinții Lui.

Icoana Botezului Domnului [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32-34] sau Icoana Transfigurării Domnului pe Tabor [Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36; II Petr. 1, 16-18], ambele descrise în Scriptură, sunt două vedenii dumnezeiești. Nu văzute cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului nostru! Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne ridică pe noi la vederi dumnezeiești, la vederea realităților preasfinte ale Împărăției Sale.

De aceea, când citim mărturia Sfântului Petros, din II Petr. 1, 16: „văzători făcându-ne măreției Aceluia [ἐπόπται γενηθέντες τῆς Ἐκείνου μεγαλειότητος]” [BYZ], a lui Hristos, prin măreție el desemnează slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar când spune că ei, cei trei, pe Tabor, au fost văzători sau martori oculari ai revelării Sale, nu se referă la vederea Lui cu ochii trupești, ci la vederea Lui cu ochii sufletului, la vederea extatică, dumnezeiască. Căci vederea de pe Tabor, ca și cea de la Iordanis, a fost una dumnezeiască și nu una fizică, obișnuită, pe care ar fi putut vedea-o oricine.

Când își descrie vedenia de la Botez, Sfântul Ioannis Botezătorul ne spune: „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]. Și eu nu-L știam pe El [Κἀγὼ οὐκ ᾔδειν Αὐτόν]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă [ἀλλ᾽ ὁ πέμψας με βαπτίζειν ἐν ὕδατι], Acela mi-a zis [Ἐκεῖνός μοι εἶπεν]: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El [Ἐφ᾽ Ὃν ἂν ἴδῃς τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον καὶ μένον ἐπ᾽ Αὐτόν], Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt [Οὗτός ἐστιν ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Și eu am văzut [Κἀγὼ ἑώρακα] și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 32-34, BYZ].

– Cine L-a trimis și cine i-a vorbit Sfântului Ioannis Botezătorul despre Fiul și despre Duhul?

– Dumnezeu Tatăl!

– Și cum i-a vorbit El lui Ioannis?

– În mod extatic, dumnezeiesc, așa cum vorbește și cum Se arată Dumnezeu Sfinților Lui! De aceea, când îi auzim pe Sfinți că vorbesc despre ce au văzut și despre ce le-a spus Dumnezeu, nu trebuie să gândim niciodată că El li S-a arătat trupește, ci întotdeauna dumnezeiește. Pentru că Dumnezeu Se arată pururea în slava Lui și astfel le vorbește Sfinților Lui: în mod dumnezeiesc, în mod extatic, mistic.

Icoana Răstignirii Domnului[5] e o vedere duhovnicească profundă a Patimilor Sale celor preasfinte. Ea ne arată realitatea Răstignirii Domnului din perspectiva Domnului și nu a oamenilor. Din perspectiva unirii ipostatice, personale, dintre cele două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Pentru că oamenii, pe Cruce, vedeau pe Cineva care „nu avea chip [οὐκ εἶχεν εἶδος], nici frumusețe [οὐδὲ κάλλος]” [Is. 53, 2, LXX] din cauza maltratărilor repetate, a chinurilor înfiorătoare la adresa Sa. Vedeau un om gol, plin de sânge, expus tuturor insultelor și chinurilor.

Însă noi, cei credincioși, când privim Icoana Răstignirii Domnului, vedem cum dumnezeirea Lui a întărit în fiecare clipă umanitatea Sa ca să suporte toate durerile și cum s-a îndumnezeit umanitatea Lui prin suportarea desăvârșită a tuturor patimilor Sale celor pentru noi. Noi vedem biruința desăvârșită a Domnului asupra morții, asupra a tot păcatul și asupra demonilor. Pentru că, prin durerile Lui cele cutremurătoare, El a scos din firea umană toată plăcerea pătimașă intrată în firea noastră și a arătat-o cu totul curată, desăvârșită, îndumnezeită.

Dacă nu am fi privit din perspectiva Domnului Răstignirea și Moartea Lui, am fi avut în fața ochilor noștri o moarte crudă, trăită în condiții vitrege. Dar, privite din interiorul persoanei Domnului, Răstignirea și Moartea Domnului sunt suprema dovadă de iubire față de noi, pentru că El a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și, în același timp, ne revelează adevărata împlinire a omului: îndumnezeirea. Căci oamenii au aflat, datorită ei, că scopul vieții noastre pe pământ e acela de a ne îndumnezei.

Pentru că toate greutățile și durerile acestei vieți nu sunt pentru ca să sucombăm din cauza lor, nu sunt pentru ca să murim în mod penibil din cauza lor, ci pentru ca să ne întărim duhovnicește suportându-le, trăindu-le până la capăt, și să ne umplem tot mai mult de slava Lui cea veșnică. Să ne umplem de slava Lui care ne îndumnezeiește pe noi.

Căci oamenii au văzut sânge, mult sânge curgând din Domnul și un om batjocorit, hulit de către toți, lovit de către toți. Însă, în lăuntrul Său, El era Dumnezeu și om, Care suporta toate aceste rele în umanitatea Sa și, prin suportarea Lui desăvârșită, o umplea pe ea de toată slava Lui cea dumnezeiască.

De aceea[6], experiența și teologia vederii lui Dumnezeu, pe care le-a apărat Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][7], astăzi pomenit,  nu au fost „un moft monahal” și nici „o perspectivă elitistă” asupra experienței și a teologiei ortodoxe, ci o necesitate vitală pentru experiența și teologia Bisericii. Căci dacă nu trăiești simțirea harului dumnezeiesc în mod continuu în viața ta, dacă nu  ai adesea luminări și vederi dumnezeiești în viața ta, primite de la Dumnezeu, ca semn al creșterii tale în sfințenie, nu poți înțelege nici cărțile Bisericii, nici dogmele ei, nici Slujbele ei, nici viața ei, nici oamenii și nici pe tine însuți nu te poți cunoaște. Pentru că slava lui Dumnezeu, primită la Botez și pe care noi trebuie să o simțim mereu în noi și împreună cu care trebuie să lucrăm tot lucrul cel bun, e fundamentul mântuirii noastre.

Și când Sfântul Grigorios Palamas s-a luptat pentru rugăciunea isihastă și pentru teologia vederii lui Dumnezeu, el s-a luptat pentru experiența îndumnezeitoare a Bisericii și pentru teologia ei cea dumnezeiască. Pentru experiența și teologia care ne fac Sfinți și moștenitori ai Împărăției Sale.

– Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi pierdut experiența îndumnezeirii noastre și teologia sfințeniei?

– Ceva cu totul catastrofal! Am fi trăit drama depersonalizantă a romano-catolicismului, a protestantismului, a neoprotestantismului și a păgânismului: o viață căzută, telurică, lipsită de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, și am fi avut o teologie telurică, fără racordare la revelarea continuă a lui Dumnezeu în viața noastră. Ne-am fi crezut „Sfinți” fără să fim cu adevărat și am fi făcut o teologie individualistă și antropocentrică de tot râsul.

Și e foarte ușor de văzut cum arată o astfel de teologie și de mentalitate pseudo-bisericească, dacă citești literatură teologică eterodoxă și păgână. Pentru că teologii eterodocși asta fac: în lipsa luminării lui Dumnezeu, ei fac comentarii care mai de care mai subiectiviste, mai fanteziste, mai hulitoare, depărtându-se în mod continuu de viața, experiența și teologia Bisericii. Ceea ce cu secole în urmă era coerent și profund devine deodată „de neacceptat”, dar realități care nu au nimic de-a face cu Biserica sunt tratate ca „bisericești”. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii nu mai au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu, atâta timp cât trăiesc în pseudo-biserici inventate de-a lungul timpului.

Romano-catolicismul se reinventează continuu, adică se îndepărtează tot mai mult de viața și de slujirea și de Tradiția Bisericii. Pentru că ereziile „primatului” și „ale infailibilității” papale sunt surse continue de rătăcire și de desacralizare. Protestantismul și neoprotestantismul neagă, în mod discreționar, orice fundament scriptural, tradițional și bisericesc, aliniindu-se mentalității seculare. Întreaga „creștinătate” eterodoxă e sursa desacralizării lumii, adică a ruperii ei de viața sacramentală a Bisericii.

Așa că nu putem cere religiilor păgâne să fie mai bune decât sunt, atâta timp cât „creștinătatea” eterodoxă își bate joc de fundamentale ei, de Tradiția ei, de viața ei îndumnezeitoare.

În introducerea la cartea sa, Teologia energiilor dumnezeiești[8], teologul ortodox Jean Claude Larchet dă dovezi multiple despre minimalizarea continuă a Sfântului Grigorios Palamas în teologia eterodoxă. Nu îl suportă nici romano-catolicii și nici protestanții, pentru că vorbește despre experiența și teologia harului, a vederii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului. Și când vorbești despre experiența harului, vorbești despre sacramentalitatea Bisericii, adică despre Sfintele Taine.

Sfântul Dionisios Areopagitul, Sfântul Fotios cel Mare, Sfântul Marcos al Efesului, Sfântul Grigorios Palamas sunt cei 4 mari Sfinți ai Ortodoxiei care sunt mitraliați continuu în teologia eterodoxă. De ce? Pentru că vorbesc despre experiența și teologia ortodoxe în relație contiguă cu viața sacramentală a Bisericii. Iar teologii ortodocși, care nu sunt întemeiați cu adevărat în experiența și teologia Bisericii, iau „de bune” elucubrațiile eterodoxe împotriva acestor Sfinți și se fac părtași ideatic și temperamental autorilor lor.

De aceea, avem mulți „teologi ortodocși” cu mentalitate eterodoxă, cu scris eterodox, cu fapte eterodoxe, pe care nu îi trage nimeni la rost. Ei spun orice, fac orice, neagă orice din Tradiția și istoria Bisericii, pentru că au funcții de conducere în Biserică sau în instituțiile teologice. Și din acest motiv, degringoladele din Biserică nu sunt în mod neapărat cai troieni, ci au la bază faptele teologilor și ale clericilor ortodocși cu mentalitate și apucături eterodoxe.

Pledoariile teologice ale Sfântului Grigorios Palamas pentru experiența și teologia Bisericii nu au fost primite cu bucurie de oamenii din Biserică care aveau o mentalitate seculară. Nici azi lucrurile nu stau diferit! Pentru că ortodocșii, care nu gândesc și nu trăiesc ascetic, liturgic și mistic, care nu se nevoiesc continuu pentru mântuirea lor sunt majoritari în Biserică. Cei care acceptă maximalismul ascetico-liturgico-mistic al Bisericii, adică viața și teologia Bisericii, sunt puțini. Și dintre acești puțini ortodocși ai nevoinței avem puțini teologi evidenți, cu glas public.

Tocmai de aceea, publicul real al teologiei ortodoxe e unul minoritar, însă, de această teologie și de experiența ei ține mântuirea și îndumnezeirea oamenilor în Biserica lui Dumnezeu. Iar când Sfântul Grigorios Palamas a ridicat glasul și a vorbit despre experiența Bisericii din mijlocul experienței celei sfinte, a avut conștiința că e minoritar în Biserică, dar că el exprimă credința reală, autentică a Bisericii.

Însă, cine exprimă autentica experiență și teologie a Bisericii este normativ pentru Biserică. Este un Părinte sau o Maică a Bisericii, care vorbește pentru ea, din mijlocul experienței ei celei îndumnezeitoare.

De aceea, iubiții mei, înțelegem de ce apărătorul experienței ortodoxe, Sfântul Grigorios Palamas, e pomenit azi, când noi ne nevoim cu postul și cu rugăciunea și cu cântarea și cu citirea de cărți sfinte. Pentru că toată nevoința noastră trebuie să ne ducă la simțirea harului lui Dumnezeu în noi înșine și la luminări și la vederi îndumnezeitoare. Postul nu e pentru ca noi să slăbim și să fim mai atletici, ci pentru ca noi să fim tezaure vii[9] ale slavei lui Dumnezeu și ale teologiei Bisericii!

Căci dacă tezaurizăm în noi înșine binele, atunci devenim izvoare veșnice ale binelui lui Dumnezeu. Izvoare care adapă pe tot omul însetat după voia lui Dumnezeu.

Și de azi suntem în praznicul Buneivestiri! Care începe azi, pe 24 martie, și se termină marți, pe 26. Diseară și mâine, de hramul Bisericii noastre, să fim împreună! Să ne bucurăm împreună, alături de Preoții invitați, de praznicul acesta bucuros al primăverii, care e „începutul mântuirii noastre [τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[10]! Începutul iconomiei mântuitoare a Domnului pentru mântuirea noastră. La mulți ani tuturor și să ne bucurăm dumnezeiește! Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 18 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1517/151653_sambata-mare.jpg.

[3] Sfântul Ioannis Damaschinos, ΕΚΔΟΣΙΣ ΑΚΡΙΒΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ, în PG 94, col. 1101. [4] Ibidem.

[5] Am preluat-o de aici: https://www.pinterest.com/pin/693695148825252654/.

[6] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Palamas_Vatopaidi.jpg.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς și https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[8] Idem: https://www.librariacartilorbisericesti.ro/librarie/teologia-energiilor-dumnezeiesti/.

[9] A adormit de curând Adela Petre, creatoare de artă populară, pe care UNESCO a declarat-o în 2012: „tezaur uman viu”, cf. https://basilica.ro/buzau-a-trecut-la-cele-vesnice-adela-petre-un-tezaur-uman/.

De ce? Pentru experiența ei în meșteșugăria populară. Și, tot la fel, orice mare poet, scriitor, inventator, creator e un tezaur uman viu.

Însă eu cred că adevăratele tezaure umane vii ale Bisericii și ale lumii sunt Teologii și Părinții duhovnicești ai Bisericii. Pentru că ei sunt izvoare vii atât de experiență umană, cât și de experiență dumnezeiască. Și de la unii ca aceștia trebuie să învățăm și pe ei trebuie să îi prețuim mai presus de orice, pentru că de prezența și de sfatul lor ține tot bunul mers al Bisericii și al lumii.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

Predică la Duminica Ortodoxiei [2019]

Iubiții mei[1],

publicitatea este oboseala vizuală a orașului. Oriunde îți înalți ochii vezi reclame vii, vezi firme luminoase, vezi imagini și semne puternice de tot felul, care se cer decodate. Și trăim într-o atmosferă vizuală intensă, fiindcă toți vor să vândă. Și vor să vândă imediat și în cantități mari, fapt pentru care se promovează în mod agresiv.

Persoanele „iconice” și produsele „iconice” se bat pentru întâietate vizuală sus, pe clădiri, sau la o distanță mai accesibilă, pe când iconografia ortodoxă e redusă la spațiul eclesial. Mai vezi câte o Cruce pe stradă sau câte o Icoană în vitrină, dar nu se poate spune că în România ortodoxă oamenii sunt agasați de iconografia ortodoxă. Dimpotrivă, poți locui mult și bine într-un oraș românesc, iar, dacă nu intri într-o Biserică, poți să nu știi cum arată Bisericile noastre complet pictate pe interior, uneori, în mod parțial, și la exterior.

Și de ce s-a ajuns aici? Pentru că publicitatea a ocupat spațiile goale. Lăsate goale din perioada comunistă. Și punem câte o Cruce la margine de drum, dacă acolo ne moare, într-un accident, cineva iubit, dar nu ne pictăm casele sau blocurile pe afară cu Sfinte Icoane. Și pentru că nu facem risipă de iconografie, tocmai de aceea prezența iconografiei ortodoxe e o prezență de Biserică, de Cimitir, de Muzeu și de Casă ortodoxă, evlavioasă. E o prezență de interior, e o prezență ascunsă.

Iar la Biserică, ea fiind pictată integral, avem pictură lângă pictură și e greu de înțeles și de urmărit de către toți credincioșii. Tocmai de aceea ei se uită, mai degrabă, la Icoanele de jos, pe care le pot atinge și săruta, dar nu și la fresca de pe pereți.

În Cimitire există și cavouri pictate, după cum, la Muzeu, găsim o arhivă iconografică salvată de la distrugere. Numai în casele ortodoxe, cu oameni evlavioși, putem găsi multe Sfinte Icoane, dar și aici alese preferențial.

Însă orice Biserică e pictată cu un anumit specific. Programul iconografic al unei Biserici conține scene iconografice neapărate, dar și altele alese preferențial. Oricât ne-am dori noi ca o Biserică să conțină toată iconografia ortodoxă, ea nu o poate conține nicidecum. Nici nu există la ora actuală o enciclopedie, care să cuprindă toată iconografia ortodoxă a Bisericii. Adică o lucrare în mii de volume cu programele iconografice ale fiecărei Biserici ortodoxe din lume.

Pentru că, pe baza unei asemenea capodopere, am înțelege cum a fost pictat un anume Sfânt de-a lungul timpului sau o anumită scenă biblică și cât de multe sunt reprezentările iconografice ale Sfinților. Căci noi pictăm, în România, anumiți Sfinți, îi pictăm în mod excesiv pe aceiași, și trecem cu vederea milioane de alți Sfinți.

Însă Biserica îi cinstește pe toți Sfinții ei și față de toți ne învață să avem evlavie. Căci, prin fiecare Sfânt al lui Dumnezeu, noi înțelegem modul personal în care Dumnezeu l-a călăuzit în viața de sfințenie. Și fiecare Sfânt în parte este o icoană vie a lui Dumnezeu, care reflectă slava lui Dumnezeu.

De aceea, când vorbim despre Biserica lui Dumnezeu, despre Biserica Ortodoxă, vorbim despre o viață sfântă care poate fi trăită în mod personal de fiecare în parte. Și cum fiecare Sfânt în parte este unul foarte personal și nu stereotip, teologia fiecărui Sfânt în parte este o mărturisire a propriei sale experiențe îndumnezeitoare.

Căci fiecare Sfânt al lui Dumnezeu ne mărturisește despre modul în care a înțeles și a trăit viața cu Dumnezeu, asumându-și deopotrivă și bunele și relele vieții ortodoxe. Pentru că viața eclesială cere o asumare totală la nivel personal și comunitar, iar această asumare e o continuă creștere în înțelegere și în experiență.

Publicitatea îți ia ochii nu pentru ca să crezi în imagine, ci pentru ca să cumperi ceea ce se promovează la nivel vizual. Publicitatea e mesaj cu finalitate comercială, pentru că imaginile te trimit la lucruri și nu la persoane. Pe când Sfintele Icoane sunt mărturii existențiale despre oamenii Împărăției lui Dumnezeu. Căci Sfintele Icoane nu ne trimit la lucruri, ci la persoane sfinte, pentru a avea o relație sfântă cu ele.

Publicitatea e mundană, pe când iconografia ortodoxă e transcendentă și revelațională. Publicitatea ne închide în lume, în ceea ce avem acum la îndemână, pe când iconografia ne face să privim în veșnicia cu Dumnezeu, pentru că ne descoperă oamenii transfigurați ai Împărăției lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane ne descoperă, în mod explicit, cine sunt oamenii veșniciei, pe când publicitatea ne duce la produsele de cumpărat, prezentate atractiv pentru ca să ne facă să le cumpărăm.

Și cred că este evident pentru toți că nu reclamele comerciale ar trebui să ne obosească la tot pasul, ci viața noastră socială ar trebui să aibă subțirime, transcendență, printr-o iconografie bine plasată în contextul arhitectural, dar și prin multă simplitate arhitectonică.

Pentru că orice oraș și sat au nevoie de simplitate, de bun gust, de curățenie, de aer…Îngrămădirea multor clădiri la un loc sau îmbinarea de multe stiluri arhitectonice la un loc este interesantă, dar și înăbușitoare. E frumos să vezi, să admiri o mare diversitate de stiluri arhitectonice într-un spațiu redus, dar e mai greu să locuiești într-un loc unde toate sunt în contrast.

Programul iconografic al Bisericii, însă, ne învață că toate scenele iconografice au legătură interioară între ele. Și că trebuie să ni le asumăm și să le înțelegem pe toate în mod unitar. Și, de aici, noi ar trebui să înțelegem că și casele noastre sau blocurile dintr-un oraș trebuie să se includă într-o anumită paradigmă arhitectonică. Pentru că toate trebuie să aibă gust, să aibă măsură, să aibă frumusețe.

Credința cea mântuitoare a Bisericii este frumusețea duhovnicească a vieții noastre. Pentru că ea are măsura adevărului, are gustul cel bun al sfințeniei, căci te face din om păcătos un Sfânt al lui Dumnezeu. Și așa cum se specifică și în Pastorala Sfântului Sinod din această zi, Duminica Ortodoxiei a fost instituită în 843 și, odată cu ea, și Sinodiconul Ortodoxiei ca Slujbă festivă[2], în care se arată apărătorii și detractorii credinței noastre.  Găsim aici, în mod amplificat, Sinodiconul Ortodoxiei în limba engleză[3]. Amplificat până în 20 noiembrie 1583.

Însă textul său a plecat de la apărarea Sfintelor Icoane, de la lăudarea celor care le-au apărat și de la condamnarea celor care le-au interzis. Astfel, sunt de veșnică pomenire cei care au apărat cu cuvântul și cu fapta Sfintele Icoane, dar sunt anatematizați cei care le-au negat și le-au scos din Biserici.

De unde înțelegem, până azi, că cine e ortodox e și cinstitor al Sfintelor Icoane, pentru că e cinstitor al întregii credințe a Bisericii. Iar procesiunile cu Sfinte Icoane și Sfinte Moaște sunt procesiuni profund ortodoxe, pentru că prin ele mărturisim tuturor veșnicia noastră cu Dumnezeu. Căci Sfintele Moaște sunt trupurile transfigurate ale Sfinților, pe când Sfintele Icoane sunt chipurile lor transfigurate. Și ambele sunt mărturii ale sfințeniei lor, ale comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, transfigurează trupurile celor Sfinți, iar noi, iconizându-i pe Sfinți, revelăm tuturor posibilitatea existențială a sfințeniei. Pentru că sfințenia e reală, poate fi trăită de orice om în Biserica lui Dumnezeu, pentru că e viața cu Dumnezeu. Și cum avem Sfinți din orice secol, atunci sfințenia e pentru orice secol și pentru orice om, pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, la viața veșnică cu El.

Candidații la vreo funcție în stat umplu țara de afișe și de bannere, care mai apoi se deteriorează. Reclamele stradale se schimbă periodic. Ce am văzut mai ieri, nu mai vedem mâine pe stradă.

Interesul financiar motivează fiecare reclamă și tot el o perisabilizează, o face să fie trecătoare. Însă Sfintele Icoane nu se schimbă de pe un secol pe altul, ci ele sunt perene. Pentru că sfințenia nu se învechește niciodată. Sfințenia vorbește despre valoarea adevărată a omului și despre lucrurile care îl definesc cu adevărat pe om. Iar pe un om trebuie să îl caracterizeze în mod fundamental apartenența sa eclesială și viața de sfințenie.

Cine este ortodox și își trăiește ortodox viața, acela este om cu adevărat. Cine e ortodox și trăiește ortodox ajunge Sfântul lui Dumnezeu, și orice Sfânt al Lui e membru al Împărăției Sale.

Tocmai de aceea, Duminica Ortodoxiei nu promovează o valoare ghetoizantă, ci una universal valabilă. Duminica Ortodoxiei promovează sfințenia și sfințenia este adevărata împlinire a omului, împlinirea sa ontologică, pentru că îl face să fie în comuniune veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Iar dacă promovăm viața, iubirea, proprietatea, securitatea personală, într-un cuvânt drepturile omului, atunci sfințenia este dreptul fundamental al omului. Pentru că sfințenia ne înveșnicește în relația cu Dumnezeu, în bucuria cea veșnică a comuniunii cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Așadar, iubiții mei, privim spre Sfintele Icoane ca spre cer, pentru că în ele ni se revelează Cerul lui Dumnezeu, Împărăția Lui. Și venim la Biserică, la Slujbe, pentru ca să trăim ca în Cer, ca în Cerul lui Dumnezeu, pentru că aici ne umplem de slava Lui, cea care ne face ceruri duhovnicești ale lui Dumnezeu.

Postirea noastră este bucurie duhovnicească. Pentru că noi nu trăim pentru ca să mâncăm, ci pentru ca să ne sfințim viața noastră.

De aceea, să trăim aceste zile de post cu multă bucurie sfântă, pentru că ele sunt zilele mântuirii noastre!

Să postim și să ne bucurăm!

Să ne rugăm și să ne bucurăm!

Să dăm milostenie și să ne bucurăm!

Să ne bucurăm și iarăși să ne bucurăm!

Pentru că Dumnezeu ne bucură în mod negrăit în fiecare zi. Amin!


[1] Începută la 8. 49, în zi de marți, pe 12 martie 2019. Plouă, + 4 grade.

[2] Pagina 3. A se vedea textul Pastoralei: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/12/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-2019/.

[3] A se vedea: https://www.johnsanidopoulos.com/2010/02/synodicon-of-orthodoxy.html.

Botezul Domnului. Cele mai frumoase predici

Botezul Domnului. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 132 p.

*

Arhim. Sofian Boghiu susține că Duhul Sfânt S-a coborât „peste” Fiul „în chip văzut”, p. 13. Însă aceea a fost o vedenie și nu o vedere fizică! Pentru că Sfântul Ioannis Botezătorul a văzut în mod duhovnicește pe Duhul ca o porumbiță coborând în Fiul [In. 1, 32] și nu cu ochii trupești.

Tot el: „este nevoie de lacrima inimii, lacrima cinstei, a părerii de rău”, p. 15.

Pr. Ion Buga vorbește despre „sub chipul porumbelului”, p. 21, deși dumnealui se laudă că „știe foarte bine” limba greacă. Dar în greacă avem: „ὡσεὶ περιστερὰν [ca o porumbiță] [In. 1, 32, BYZ]. Și aceasta ca să nu spună că avem multe erori în ediția sinodală a Scripturii. Sau, mai degrabă, pentru ca să nu-și traducă din greacă textele citate în cărțile sale. Lucru pe care îl fac mai toți teologii noștri…și care nu îi onorează.

Tot Buga: „Și Duhul Sfânt[,] sub chipul porumbelului[,] se află undeva în aer”, p. 21. Căci, ca și Părintele Sofian Boghiu, consideră că Sfântul Duh a fost văzut cu ochii fizici, în aer și nu în vedenie, în vedere mistică, dumnezeiască.

Despre Sfântul Pavlos, Părintele Buga spune că este un „teolog uriaș[,] pe care nimeni nu-l va putea pătrunde total în vecii vecilor”, p. 23. Însă, în p. 23-24, el se întreabă, ca și când ar fi imposibil: „Cum o să putem noi vreodată să gândim că am putea vedea cerurile deschise și să auzim pe Dumnezeu-Tatăl mărturisind marele adevăr al Iubirii din care au apărut toate, și viața mai ales?”. Însă orice vedere extatică a Sfinților e o deschidere a cerului. Pentru că orice vedere mistică este o vedere a Împărăției lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să ne facem vrednici de aceste vederi dumnezeiești, pentru că ele fac parte din viața creștină cotidiană.

În p. 24, Pr. Ion Buga spune că „datorită sfințeniei lui Ioan s-au deschis cerurile” la Botezul Domnului. Însă orice vedere extatică e darul lui Dumnezeu, pentru că este inițiativa lui Dumnezeu.

Pr. Constantin Galeriu: „când Îl părăsești pe Dumnezeu, te părăsești pe tine însuți, adică menirea ta, taina ta, rostul tău în fața lui Dumnezeu și în fața creației întregi”, p. 31. Și el vorbește despre „porumbel”, p. 33. În p. 34, ideea de jertfă aprofundată în teza sa doctorală.

Pr. Vasile Gordon vorbește tot despre „porumbel”, p. 41, dar ne spune: „vedem cu ochii sufletului, odată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt pogorându-Se ca un porumbel, deasupra capului Mântuitorului”, p. 41. Adică e primul din carte care admite faptul că a fost o vedenie, adică una văzută „cu ochii sufletului”. Dar Duhul Sfânt este „ca un porumbel” și nu „ca o porumbiță”, și a venit „deasupra” și nu „în” Fiul, deși In. 1, 32 ne spune despre Duhul: „καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν [și a rămas în El]” [Cf. BYZ], în Fiul.

Arhim. Cleopa Ilie: nașul de la Botez trebuie să fie „de același sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi nași părinții copilului”, p. 55, dar nici cei din familie și dintre rude. De ce? Pentru că ei sunt deja rude de sânge și nu pot fi și rude de sânge și rude duhovnicești cu cel ce se botează. Însă, creștinii noștri, din neștiință crasă, dar și din interes financiar, tocmai asta fac: își pun moși și nași pe cei din familie, devenind și rude duhovnicești între ei, după ce sunt rude trupești sau de sânge.

Vorbind despre exorcismele de la Botez, în p. 57 Părintele Cleopa spune: „Prin exorcismele și lepădările ce se fac la botez, nu înseamnă că Biserica socotește pe cel venit să se boteze ca stăpânit cu adevărat de diavol, cum sunt cei îndrăciți sau cei munciți de duhuri rele. Ele vor să spună numai că acel ce nu are încă pe Hristos se află în robia păcatului și deci în puterea diavolului”. Însă, dacă ești „în puterea diavolului”, ești un om demonizat. Iar la Botez nu ne „prefacem” că îl scoatem pe Satanas din om, ci chiar îl scoatem! Minimalizarea satanizării celui nebotezat este o minimalizare a Botezului Bisericii, ca act sacramental prin care suntem scoși din robia demonilor. Căci dacă, la Botez, „ne prefacem” doar că îi scoatem pe demoni din oameni, pentru că ei, de fapt, „n-ar fi” în om, atunci „ne prefacem” că Botezul e o eliberare din robia demonilor. Și de ce să-l mai botezăm pe om, dacă omul „nu e” în robia demonilor, ci e bine mersi și fără Botez?

Arhim. Ioan Iovan a fost caterisit în 1955 și reabilitat în 1979, p. 63. Părintele Iovan e subordinațianist, pentru că vorbește despre Duhul Sfânt ca despre „a treia Persoană din Treime”, p. 70. După care, ca și alții, vorbește despre o vedere „fizică” a Duhului Sfânt: pentru că Duhul „coboară în văzul tuturora sub formă de porumbel”, p. 70. Adică, în opinia sa, „toți” cei prezenți la Iordanis au fost „văzători de Dumnezeu”. Numai că vedenia pogorârii Duhului Sfânt a văzut-o doar  Domnul și Sfântul Ioannis Botezătorul și nu toată lumea. Căci dacă nu îți trebuie sfințenie ca să vezi cele dumnezeiești, atunci „tot omul” e „văzător de Dumnezeu” și „teolog”.

Arhim. Serafim Man ne spune în p. 78: „Căderea lui Adam desființează paradisul”. Însă noi știm că Paradisul doar s-a închis pentru om, odată cu căderea Protopărinților noștri în păcat, dar nu a fost desființat de Dumnezeu. Pentru că Paradisul cel închis, s-a redeschis odată cu Tâlharul cel bun, care s-a mântuit, și noi toți vrem în Paradisul lui Dumnezeu, în Împărăția Lui.

Pr. Constantin Necula: „prin Ioan ni se deschid ochii asupra măreței arătări de la Iordan …[căci] vedem cu ochii cei sufletești nașterea Bisericii celei sfințite în Hristos”, p. 91. Adică admite adevărul că noi vedem praznicul de față prin ochii duhovnicești ai Sfântului Ioannis Botezătorul. Căci el a fost martorul revelării mistice a Dumnezeului nostru treimic.

Arhim. Teofil Părăian: „se deschide cerul pentru fiecare om care se botează”, p. 96. Pentru că în fiecare om botezat Se coboară Dumnezeul treimic prin slava Sa. Însă Părintele Teofil credea că glasul Tatălui „s-a rostit în așa fel încât să se audă pe pământ și să-l audă cei care erau acolo de față”, p. 96. Numai că glasul Tatălui a fost auzit în vedenie de către Sfântul Ioannis Botezătorul, cum tot în vedenie a fost văzut Duhul coborându-Se ca o porumbiță în Fiul. Căci Dumnezeu nu Se revelează în mod material, ci numai duhovnicește. Numai în vedere dumnezeiască, văzută în curăție și sfințenie.

ÎPS Antonie Plămădeală: „Pocăința se face în primul rând prin smerenie”, p. 107. „Desființarea [trecutului nostru rușinos n.n.] se face prin pocăință, iar rezultatul e iertarea”, p. 109, noastră.

Tot de la el: „lacrima părerii de rău”, p. 111. Oamenii se duc la psihiatri pentru că trăiesc „nevoia de spovedanie”, p. 115. „Pocăința este un efort de fiecare zi”, p. 119.

Pr. Ștefan Slevoacă pledează tot pentru „o vedere fizică” a Duhului, p. 127.

Iar carențele predicatorilor sunt comune, pentru că au neștiințe comune. De ce? Pentru că toți au citit cam aceeași literatură teologică, pe care o aveau în română sau în limbi de circulație, și nu i-au interesat să își traducă sursele patristice. Și, mai ales, au carențe multe în ceea ce privește teologia mistică, pentru că nu au citit și nici nu și i-au asumat pe marii Teologi mistici ai Bisericii. Dacă i-ar fi citit, le-ar fi fost rușine să mai vorbească în termeni materialiști, grosieri, despre vederile mistice.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2019]

Iubiții mei[1],

când Domnul le-a spus celor care slujeau la nuntă [In 2, 5], la nunta din Cana Galileii, „Umpleți vasele de apă [Γεμίσατε τὰς ὑδρίας ὕδατος]!” [In. 2, 7, BYZ], le-a spus, la prima vedere, un lucru „nebunesc”. Pentru că ei nu mai aveau vin [In. 2, 3], iar Domnul, în loc să îi lase să caute vin și să aducă vin la masă, El i-a pus să umple niște vase cu apă. Vase care nu erau pentru vin, ci „pentru curățirea iudeilor” [In. 2, 6]. Pentru spălarea lor ritualică.

Însă slujitorii, în mod paradoxal, nu Și-au bătut joc de Domnul, ci L-au ascultat! L-au ascultat pe El, după cum au ascultat-0 și pe Mama Lui. Căci Născătoarea de Dumnezeu le spusese, în relație cu Fiul ei: „Orice are să vă zică vouă [Ὅ τι ἂν λέγῃ ὑμῖν], faceți [ποιήσατε]!” [In. 2, 5, BYZ]. Iar apa, care fusese pusă în vase, s-a făcut vin cu puterea Lui cea dumnezeiască [In. 2, 9]. Vin foarte bun de băut, cu siguranță incomparabil mai bun decât cel de dinainte, care se terminase [In. 2, 10].

La fel au stat lucrurile și în Paradis! Căci „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ]” [Fac. 2, 8, LXX]. Și, la prima vedere, Dumnezeu „face mare caz” de un pom anume. Pentru că El îi spune Sfântului Adam: „dar din pomul [care vă face] a cunoaște binele și răul nu veți mânca din el [ἀπὸ δὲ τοῦ ξύλου τοῦ γινώσκειν καλὸν καὶ πονηρόν οὐ φάγεσθε ἀπ᾽ αὐτοῦ], iar [căci în] ce zi aveți să mâncați din el, [cu] moarte veți muri [ᾗ δ᾽ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 2, 17, LXX]. Și când omul a mâncat din acel pom, atunci a început să moară…Pentru că moartea e consecința neascultării de Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu, adesea, pare că spune „prostii”, „nonsensuri”, pentru că noi așa vrem să Îi receptăm cuvintele și faptele. El vorbește, ca Părintele cel mai responsabil, cu niște copii prostuți și neascultători, adică cu noi înșine. Și noi, în loc să băgăm la cap ce ne spune El, ne arde de glume.

…Omul, înainte de căderea sa în păcat, era un văzător de Dumnezeu. Pentru că trăia și vedea prin slava lui Dumnezeu, care era acoperământul cel dumnezeiesc al sufletului și al trupului său. Însă, de când păcatul a început să intre în noi, el „se tot foiește”[2] în sufletul nostru. Și nu mai avem stare și ne precipităm, ne agităm, ne grăbim, ne grăbim prea mult, ne pierdem mințile, pentru că vrem să ne bucurăm în forță. Dar bucuria fără Dumnezeu e o bucurie minoră, trecătoare. Pentru că bucuria reală e bucuria care se revarsă din Dumnezeu și care ne umple pe noi de iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Sfântul Maximos Mărturisitorul distingea pomul vieții de pomul cunoașterii binelui și răului, spunând că pomul vieții e mintea noastră, pe când pomul cunoașterii binelui și răului e simțirea noastră[3]. Și în mintea noastră „își are scaunul înțelepciunea…[, pe când în simțirea trupului] se află mișcarea nerațională”[4]. De aceea, prin „iraționalitatea simțirii…[omul] se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun (ca de ceea ce pare „bun” n.n.) și se ferește de durere ca de ceea ce e rău (ca de ceea ce pare „rău” n.n.)”[5]. Și astfel, noi alegem să păcătuim pentru că ni se pare un lucru „plăcut”, dar ne ferim de asceza Bisericii ca de un lucru „rău”. Când tocmai asceza Bisericii e cea care ne face bine, pentru că ne vindecă de urmările cele rele în ființa noastră ale alegerii plăcerii.

Prima cântare a Slujbei de azi ne spune că înșelătorul, Satanas, ne-a ispitit prin mâncare, iar noi, mâncând, ne-am despărțit de slava lui Dumnezeu și ne-am dat morții[6]. Consecința neascultării de porunca lui Dumnezeu a fost dezbrăcarea de veșmântul cel de la Dumnezeu[7], de veșmântul slavei Sale, care era unul interior. Tocmai de aceea, oamenii s-au văzut goi după ce au păcătuit și „și-au cusut frunze de smochin și și-au făcut lor cingători în jurul coapselor [ἔρραψαν φύλλα συκῆς καὶ ἐποίησαν ἑαυτοῖς περιζώματα]” [Fac. 3, 7, LXX].

Bunătatea lui Dumnezeu față de oamenii căzuți în păcat se vede și în aceea că le-a făcut tunici din piei și i-a îmbrăcat cu ele [Fac. 3, 21, LXX]. Dar „Domnul Dumnezeu l-a izgonit pe el [ἐξαπέστειλεν αὐτὸν Κύριος ὁ Θεὸς]” – pe Sfântul Adam, cel care păcătuise, și, bineînțeles, și pe Sfânta Eva, care păcătuise împreună cu el – „din Paradisul desfătării [ἐκ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς] [pentru] a lucra pământul din care a fost luat [ἐργάζεσθαι τὴν γῆν ἐξ ἧς ἐλήμφθη]. Și l-a izgonit pe Adam [καὶ ἐξέβαλεν τὸν Αδαμ] și l-a sălășluit pe el înaintea Paradisului desfătării [καὶ κατῴκισεν αὐτὸν ἀπέναντι τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς] și a rânduit Heruvimi [καὶ ἔταξεν τὰ Χερουβιμ] și sabia cea învăpăiată care se întoarce [καὶ τὴν φλογίνην ῥομφαίαν τὴν στρεφομένην], [pentru] a păzi calea pomului vieții [φυλάσσειν τὴν ὁδὸν τοῦ ξύλου τῆς ζωῆς]” [Fac. 3, 23-24, LXX].

Din a 4-a cântare a zilei începe să se vorbească despre tânguirea Sfântului Adam înaintea Paradisului[8]. Despre pocăința lui pentru păcatul neascultării de Dumnezeu. Căci păcatul l-a scos pe el din Paradisul desfătării duhovnicești, adică din Paradisul în care el Îl vedea pe Dumnezeu prin slava Lui. Iar în Triodul românesc se folosește Rai în loc de Paradis, Rai [Раи] fiind un cuvânt slavon[9].

Și dacă primii oameni au căzut în păcat din cauza mâncării, noi începem de mâine să postim pentru ca să intrăm iarăși în Paradis. Și vom experimenta „cât de folositor este pentru firea omenească leacul postului și…cât de rușino[a]s[e] lucru[ri] este sunt lăcomia și neascultarea”[10] de Dumnezeu.

Postul este leac, este medicament pentru sufletul și pentru trupul nostru. Căci, prin postire, putem „să dobândim…nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit [pierderea ei, tocmai] pentru că n-a păzit porunca”[11] lui Dumnezeu.

La cântarea a 8-a de la Utrenie ni se spune că noi păcătuim pentru că stăm de vorbă „[cu] șarpele cel ucigător de suflet [ἑρπετῷ ψυχοφθόρῳ]”[12]. Căci îl considerăm pe vrăjmașul nostru, pe Satanas, drept „sfătuitorul [σύμβουλον]”[13] nostru.

Și când este el „sfătuitorul” nostru? Când ne învață să păcătuim, iar noi acceptăm sfaturile lui cu prietenie. Căci Sfinților noștri Protopărinți, în Edem [Ἐδὲμ], li s-a arătat „dulce întru gustare fructul cunoașterii [γλυκὺς εἰς γεῦσιν καρπὸς τῆς γνώσεως]”[14], dar, după ce l-au mâncat, „întru amărăciune s-a făcut sfârșitul ei [εἰς χολὴν…γέγονε τὸ τέλος αὐτῆς]”[15], al mâncării.

Pentru că și păcatele noastre ni se par „o avere” atunci când le săvârșim, dar când vrem să ne curățim de urmările lor în ființa noastră ele sunt o cangrenă. Căci ne-au stricat interior, ne-au umplut de stricăciunea morții. Și noi ne purtăm moartea în noi, ca într-un sarcofag, dacă nu ne curățim de păcatele și de patimile noastre.

În a doua cântare de la Laude, postul e numit „stadionul virtuților [τὸ στάδιον τῶν ἀρετῶν]”[16]. Pentru că virtuțile trebuie dobândite prin lupta cea bună a postului[17]. Și noi nu ne întrecem cu alții când postim, ci cu noi înșine, pentru a dobândi în noi pacea lui Dumnezeu. Și pacea Lui, El o revarsă în noi ca pe o întărire în postire, ca pe o luminare a minții, ca pe o subțiere duhovnicească a ființei noastre, ca pe o umplere de râvnă dumnezeiască, ca pe o împlinire duhovnicească interioară.

Sfântul Moisis s-a făcut văzător-de-Dumnezeu [θεόπτης] și împreună-vorbitor [συνόμιλος] cu Dumnezeu, căci și-a curățit cu postul ochii sufletului său[18]. Și pentru acestea ne rugăm și noi lui Dumnezeu! Căci postul e leac vindecător pentru noi, nu pentru că ne face să slăbim trupește, ci pentru că ne umple de slava lui Dumnezeu, făcându-ne intimi ai Stăpânului.

Să postim cu bucurie, iubiții mei! Să postim trăgând în noi slava lui Dumnezeu ca pe propria noastră respirație duhovnicească! Să postim mergând cu bucurie spre Patimile și Învierea Lui cea de a treia zi, ca să ne bucurăm veșnic împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic, pentru toți vecii! Amin.


[1] Începută la 12. 12, în zi de miercuri, pe 27 februarie 2019. Cer parțial înnorat, 8 grade.

[2] Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, p. 242.

[3] Filocalia românească, vol. 3, cu trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994, p. 163.

[4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Triodul, cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html/ Triodul, ed. BOR 1986, p. 87.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Ibidem/ Idem, p. 88.

[9] Maria Stanciu Istrate, Slava veche și slavona românească, în Lucrările celui de-al cincilea Simpozion Internațional de Lingvistică, București, 27-28 septembrie 2013, editate de Marius Sala, Maria Stanciu Istrate, Nicoleta Petuhov, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, p. 395. Cf. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V2849.

[10] Triodul, ed. BOR 1986, p. 92. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem.

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2019]

Iubiții mei[1],

m-am născut într-o casă fără bibliotecă, dar într-o familie care nu s-a împotrivit nicidecum cunoașterii. Dimpotrivă, bunicii mei doreau ca eu să mă împlinesc prin cunoaștere și să cumpăr cărți, dacă a cumpăra cărți înseamnă a deveni un om profund, un om echilibrat, un om care înțelege, prețuiește și iubește oamenii.

Și de la nicio carte – aveam doar niște manuale școlare în podul casei, ale tatălui și ale mătușii mele, plus caietele lor de la gimnaziu – am ajuns să am acces la milioane de cărți și să scriu și să editez o bibliotecă proprie. Pentru că mi-a fost și îmi este foame și sete de cunoaștere, o foame și o sete profund duhovnicești, pentru care am avut nevoie de mii de biblioteci ca să mi le astâmpăr întrucâtva.

Dacă aș fi rămas în satul meu natal și nu aș fi trăit în lumea onlineului și a relațiilor directe cu mii de biblioteci și de persoane, aș fi rămas un om flămând și însetat, pe care nimeni nu îl miluiește. De aceea, înțeleg foarte profund ce înseamnă să nu ai om cu care să vorbești, ce înseamnă să nu ai carte pe care s-o citești, ce înseamnă să nu ai timp pentru a te lumina și libertate pentru a te crea interior.

Căci Evanghelia de azi [Mt. 25, 31-46] este despre necesitățile profunde ale oamenilor. Este despre noi, despre noi toți și despre nevoile noastre reale. Este despre mâncare și băutură, despre singurătate [v. 35], despre golătate, despre boală, despre libertate [v. 36].

Căci un om e sărac, atunci când e flămând și însetat după mâncarea și după băutura vieții celei veșnice și nu le primește de la nimeni.

Un om e singur, când nimeni nu se adună împreună cu el. Când el nu valorează nimic pentru ceilalți. Când ceilalți îl tratează ca pe o măsea stricată, aruncată afară.

Un om e gol nu când nu are haine, ci când nimeni nu îl îmbracă în iubirea lui. Când n-are cine să îl înțeleagă, să îl asculte, să îl admire, să îl prețuiască.

Un om e bolnav nu când suferă de vreo boală, ci când nimeni nu îl cercetează. Iar dacă „boala este formată 50% din stare organică și 50% din stare psihică”[2], atunci indiferența noastră e jumătate din boala lui.

Un om nu e lipsit de libertate la închisoare, ci el nu poate să își trăiască libertatea interioară cu adevărat, dacă nimeni nu vine către el cu toată inima.

Căci și dacă avem sau nu avem ce mânca, și dacă suntem prețuiți sau nu pentru ceea ce suntem și facem, avem nevoie să fim noi înșine. În fața noastră sau în adâncul nostru, avem nevoie să fim noi înșine! Și numai în această calitate de om, de om profund, dorim să fim reperați sau acceptați de către oameni.

Am fost atent la sute și mii de persoane, care, în aparență, nu aveau demnitate de sine. Și am constatat că ultimul cerșetor, ultimul ratat, ultimul nedorit are tot atât de multă demnitate câtă are cel mai bun dintre oameni. Căci, fie că vorbește sau nu despre ceea ce simte, când omul rămâne cu el însuși vrea să fie iubit, crezut, înțeles și apreciat. Și de aceea, oricând și oriunde, orice om dorește să iasă din impasul său, din boala sa, din sărăcia lui, din singurătatea lui, din moartea spirituală în care stă.

Dar pentru ca să treci de la rău la bine ai nevoie de oameni! Pentru că Dumnezeu lucrează în mod direct în viața noastră, dar și prin oameni, prin tot felul de oameni. Iar eu am învățat să fiu mulțumitor față de orice om prin care Dumnezeu lucrează în viața mea.

Deschid Facebook-ul, hălăduiesc în sus și în jos, văd tot feluri de persoane și viețile lor, la fel fac și pe Twitter, caut tot felul de lucruri pe Google, deschid cărți peste cărți, linkuri peste linkuri, când nu lucrez la ceva You Tube-ul mă umple de conferințe, de muzică diversă sau de predici…după care ies în lume și văd zeci, sute, mii de persoane, reclame, blocuri, obiecte, cărți, copaci, flori…Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce văd, simt, miros, înțeleg! Pentru că între atâtea semne și înțelegeri nu mă simt niciodată singur, ci doar obosit de prea multul lor.

Iar dacă cred că trebuie să îmbrățișez pe cineva, să îi dau încredere, să îi confirm faptul că o prețuiesc, îi scriu acelei persoane sau scriu despre ea. Pentru că oamenii se bucură să afle că ai scris despre ei, că îi urmărești cu atenție, că îi prețuiești. Și se simt bine!

Dar tot bine se simt – la un moment dat, după ce se reașează lucrurile –, și cei care au fost mustrați, ironizați, bășcălizați într-un anume fel de către tine. Pentru că oamenii înțeleg cu timpul diferența dintre indiferență și critica negativă. Cui îi ești indiferent, nu are niciodată timp de tine, dar cine a avut timp să te mustre (mai ușor sau mai dur) e semn că are sentimente reale pentru tine.

Când doi oameni de lume se întâlnesc, ei se drăcuie reciproc…din prietenie. Dacă nu înțelegi substratul vorbelor lor, te aștepți să iasă o bătaie zdravănă…Însă iese numai o strângere de mână sau o îmbrățișare bărbătească, fără conotații sexuale. Tot la fel, când dai cuiva de mâncare și acela aruncă mâncarea, nu înseamnă că nu a apreciat gestul tău, ci ți-a subliniat faptul că avea nevoie de altceva: de bani, de țigări, de băutură, de droguri, de haine, de sex, de casă…

Domnul ne vorbește despre milostenie în diverse feluri și milostenia aceasta trebuie să ne definească teologic. Însă întrebarea rămâne: Până unde mergem cu ajutorarea celuilalt? Ce înseamnă: „vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 19, 19, BYZ]? Fără doar și poate, trebuie să excludem din această iubire reală de sine toată patima. Căci iubirea nu are de-a face cu patima, ci cu slava lui Dumnezeu. Și iubirea cu care trebuie să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru este iubirea cu care Dumnezeu ne iubește.

Și cum ne iubește Dumnezeu? Cu totul, în mod deplin, pentru ca noi să trăim veșnic împreună cu El. Căci Dumnezeu dorește ca noi să ne mântuim, să ne sfințim viața noastră. Iar dacă noi dorim să trăim în mod sfânt, același lucru trebuie să dorim și aproapelui nostru. Și dacă trăim cu exigența sfințeniei pentru noi și pentru toți oamenii, atunci suntem un mediu prietenos pentru toți oamenii. Și suntem acest mediu prietenos și când oamenii nu ne vor de prieteni și nici nu ne consideră proprii lor.

Căci noi, acasă, pe stradă sau la Biserică, ne rugăm pentru toți oamenii și dorim binele lui Dumnezeu pentru toți. Pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație. Și astfel trăind lucrurile, tot ceea ce facem, spunem și vrem înseamnă iubire față de toți și toate.

Iar dacă această iubire împarte mâncare, băutură, haine, cărți, încredere, rugăciune, bucurie, ea va fi judecată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru oameni și istorie. Căci binecuvântații [οἱ εὐλογημένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 34, BYZ] nu trăiesc facerea de bine ca pe „un eveniment”, ci ca pe o cotidianitate. Ei asta fac tot timpul, ei așa trăiesc, slujind și dăruindu-se, și nu urmărind blițurile ca să dea bine în poze.

Pe când blestemații [οἱ κατηραμένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 41, BYZ] nu sunt niște oameni care nu știu să facă binele, ci sunt oameni pentru care binele nu e relevant. Căci ei se gândesc că este improfitabil să faci binele în mod gratis, să ajuți pe cineva degeaba, să ieși în întâmpinarea cuiva pentru el și nu pentru tine.

De aceea, când o femeie e violată, când un copil e bătut cu bestialitate, când o casă e în flăcări, când un accident tocmai s-a produs, când nedreptatea cere dezaprobare fermă, mulți se adună…ca să vadă și nu ca să ajute! Să vadă, să facă poze, să asiste… Pentru că binele nu e relevant pentru ei. Va sări ca ars numai omul dreptății, omul cu conștiință, omul cu inimă, omul pentru care celălalt, cel în suferință, nu trebuie să fie în mod neapărat soție, copil sau soră, pentru ca să-l ajute.

Și s-ar putea ca din 30 sau 70 de privitori la spectacolul mereu inedit al vieții, doar unul sau doi să reacționeze. Și cei care reacționează, aceia mai sunt încă oameni…Ceilalți au devenit spectatori apatici ai vieții cotidiene.

Însă omul țipă numai când îl doare! Când ajunge drama și la casa lui, orice apatic se trezește. Dar se trezește în mijlocul altora care dorm în picioare! Și astfel, fiecare își ia porția lui masivă de durere și de singurătate, scheunând ca un câine fugărit de toți.

De ce ajungem aici? Căci nu dorim să învățăm lecția iubirii teologice! Pentru că nu dorim să iubim teologic, adică pe tot omul, așa după cum dorește Dumnezeu. Și pentru că nu dorim să iubim, trăim cu indiferență prezența altora sau, cu chiu, cu vai, iubim și noi pe câțiva, mai ales pe cei din familie și pe prietenii noștri…

Dumnezeu nu ne cere „să îi băgăm în pat” pe toți cerșetorii pământului și nici să păcătuim „de dragul” lor! Ci El ne cere să fim umani cu toți oamenii. După puterile noastre, după timpul nostru, după energia noastră interioară. Dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu le facem viața mai grea. Dacă tot nu poți ajuta, poți să treci pe lângă ei cu o față înțelegătoare, compătimitoare și nu idioată. A râde de omul bolnav, scăpătat sau îndurerat înseamnă a fi inuman. A căuta să furi, să minți, să înșeli, să corupi pe altul înseamnă a fi inuman.

Domnul nostru, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, îi judecă aspru pe cei inumani. Și e Drept când face asta! Pentru că cei inumani sunt cei blestemați de El. Cei inumani sunt cei care neagă întruparea Lui preaiubitoare pentru noi. Căci dacă El S-a făcut om pentru ca să ne hrănească, să ne adape, să ne îmbrățișeze, să ne elibereze de moarte, atunci de ce nu trăim și noi ca El?! De ce să fim inumani, când El e atât de uman cu noi?!! Dacă El Și-a asumat toate ale noastre, în afară de patimile și păcatele noastre, de ce nu trăim și nu acționăm vizavi de alții numai prin prisma iubirii dezinteresate față de ei?!!!

Căci iubirea fără interes meschin e iubirea care te face om. Iubirea care te trece strada, iubirea care te sfătuiește, iubirea care îți dă încredere, iubirea care crede în tine și te sprijină e iubirea care îți face bine, care te face om. Pentru ce ai da o palmă acestei iubiri, care îți face bine? Pentru ce l-ai jigni pe cel care te-a scos din moarte și ți-a dat un sens în viață? Pentru ce să te temi de cel față de care trebuie să fii recunoscător?…

…Cărțile mi-au inundat toată viața, dimpreună cu oamenii, cu mulți oameni. Am cărți peste tot, în orice cameră și în orice casă în care locuiesc, după cum am oameni de tot felul în sufletul meu. Mi-ar trebui mai multe vieți pentru ca să le pot citi și pentru ca să scriu cărțile din sufletul meu. Cu alte cuvinte, am pornit de la nicio carte și de la oameni puțini în jurul meu, iar acum nu mai am timp pentru oamenii și cărțile din jurul meu și din inima mea.

Cu siguranță, și dumneavoastră aveți aceeași problemă! Aveți mai multe cărți decât timp, aveți mai mulți oameni decât timpul la dispoziție, ați dori să faceți mai multe lucruri decât faceți în mod fizic.

Și conștiința aceasta a puținătății noastre e limitarea noastră fizică și temporală. Trupul nostru nu se deplasează atât de repede ca sufletul nostru, iar ziua noastră nu are mai mult de 24 de ore, pe când sufletul nostru dorește să stea treaz tot timpul și să experimenteze la nesfârșit.

Însă veșnicia cu Dumnezeu e tocmai o stare nesfârșită de trezie și de experiență. De la Sfinții care au trăit vederi extatice, Biserica a aflat că veșnicia e o continuă vedere și o continuă noutate. Iar noi pentru acest fel de viețuire/ de existență ne pregătim acum: pentru o veșnicie ca o continuă experiență împlinitoare.

Vederea, cunoașterea, iubirea nu se termină niciodată! De la prima secundă a veșniciei, de când trecem prin moartea fizică în veșnicie, noi trăim o nesfârșită stare de trezie. Și când cerem odihna veșnică pentru cei adormiți, cerem ca ei să se odihnească veșnic în aceste vederi și înțelegeri îndumnezeitoare în mod veșnic. Adică cerem o odihnă mereu vie, mereu trează, mereu neadormită, veșnic trează, adică o împlinire nesfârșită.

Și, din acest motiv, „regretele eterne” de pe coroanele noastre scrise neteologic sunt un nonsens. Pentru că noi nu regretăm veșnicia, ci noi căutăm veșnicia cu Dumnezeu! Și căutăm veșnicia cu Dumnezeu pentru că ea nu este o anihilare a ființei noastre, ci o continuă desăvârșire a ființei noastre.

Iar dacă, aici, pe pământ, ne-a plăcut noutatea, ne-a plăcut să petrecem cu oamenii, să ne simțim bine împreună cu ei, să îi cunoaștem și să îi iubim, atunci nu putem să nu iubim noutatea veșnică, continuă cu Dumnezeu. E un absurd desăvârșit să vrei să trăiești veșnic, dar să nu vrei să trăiești veșnicia cu Dumnezeu, cu Cel care te face să trăiești veșnic. E ca și cum am vrea să trăim fără viață sau fără ca să ne naștem…

Și, iubiții mei, așa am ajuns iarăși la a spune un nu răspicat cărnii până la Paști! De mâine nu mai mâncăm carne, pentru că vrem să trăim deasupra trupului, adică duhovnicește. Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure în postirea noastră! Iar dacă, cumva anume, cădem din postire, să ne ridicăm iarăși la postire, cu încredere în Dumnezeu! Căci El e întărirea și bucuria noastră pururea. Amin!


[1] Terminată la 20. 58, în zi de marți, pe 26 februarie 2019. Cer senin, plus 4 grade.

[2] A se vedea: http://www.secretulcunoasterii.ro/prof-dr-leon-danaila-sculptorul-de-creiere-daca-preotul-ii-citeste-unui-bolnav-sistemul-imunitar-al-acestuia-devine-mai-puternic/.

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.

Page 1 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno