Predica Duminicii a XXVII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

pe noi, cei care facem și dregem și n-avem odihnă, cărora nu ne stau picioarele toată ziua, când vine boala în viața noastră, neputința ne învață să fim ponderați. Pentru că sănătatea e o pojghiță subțire…pe când boala e un adânc de durere și de nefericire.

Un virus, un mic accident, o nefericire, o boală pe care n-am băgat-o deloc în seamă ne strică sănătatea. Și, în locul stării de bine, starea de neputință e cea care ne oprește din modul nostru de-a fi, e cea care ne țintuiește locului. Iar perorațiile bolii și rugăciunile ei cer sănătatea, acea sănătate care credeam că durează veșnic, când ea era atât de efemeră, de trecătoare…

Însă, pe lângă multa neputință fizică pe care o putem trăi, există și neputință sufletească. Neputință care are la bază demonizarea și despre care Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește în sintagma „duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Pentru că un demon, un duh necurat, i-a adus neputință unei femei, pe care a cocoșat-o. Demonul era în ea, în această femeie de 18 ani, producându-i gârbovirea, cocoșarea, pentru că „[trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin [μὴ δυναμένη ἀνακύψαι εἰς τὸ παντελές]” [Ibidem]. Trăia neputând să stea vertical. Așa stând lucrurile, pot exista oameni care sunt posedați de demoni de zeci de ani, poate de o viață întreagă, și ei să sufere de niște boli demonice, dar să nu conștientizeze acest lucru. Pentru că demonii se camuflează în niște boli trupești ca să nu fie identificați. Ca toți care îi văd pe cei posedați să creadă că suferă de o boală sau alta, când, de fapt, boala lor e demonică și ei sunt demonizați.

Eu sunt foarte atent la chipurile oamenilor, la gesturile lor, la vorbele lor. Și adesea întâlnesc oameni cu ochi demonici: cu ochi răzbunători, răi, reci, curvari, disprețuitori, aroganți, zeflemitori, trufași. Oameni în mod evident demonizați. Dar cărora nu le poți spune nimic, nu le poți sugera ceva anume, pentru că nu-i cunoști, dar nici nu cred că ar accepta vreun sfat foarte ușor. Și nu pot decât să mă rog pentru astfel de oameni, pentru luminarea lor. Căci demonii nu pleacă din noi decât dacă noi ne smerim, dacă noi ne spovedim păcatele noastre, dacă noi ne îndreptăm viața noastră.

Pentru a scăpa de demonizare trebuie să cobori în smerenie. Trebuie să cobori în starea smerită de slujitor al lui Dumnezeu, în starea de unde demonii au căzut. Căci Luceafărul cel spiritual și-a zis: „Mă voi sui deasupra norilor [ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν νεφελῶν], [deasupra tuturor Puterilor cerești, și] voi fi asemenea Celui Preaînalt [ἔσομαι ὅμοιος τῷ Ὑψίστῳ]” [Is. 14, 14, LXX]. Și Luceafărul a devenit Satanas prin acest gând trufaș, a devenit potrivnic, pentru că „a căzut din cer” [Is. 14, 12, LXX] și „s-a coborât întru Iad slava” lui [Is. 14, 11, LXX].

Fiindcă o creatură nu poate fi niciodată asemenea lui Dumnezeu! Creatura este și trebuie să rămână slujitoare a lui Dumnezeu. Pentru că, dacă se împotrivește voii lui Dumnezeu, partea ei este Iadul, dimpreună cu demonii.

Luceafărul cel spiritual, văzându-se plin de slava lui Dumnezeu, a considerat că poate să rămână în slava Lui și dacă I se împotrivește Lui. Așa după cum noi credem, în mod greșit, că putem rămâne sănătoși, în ciuda faptului că păcătuim zilnic. Însă păcatele ne îmbolnăvesc pe fiecare zi și e numai o chestiune de timp până ne pun la pământ.

Domnul a eliberat-o de slăbiciunea ei [Lc. 13, 12, BYZ]! Adică a scos demonul din ea, a scos sursa demonizării din ființa ei, sursa bolii ei. Căci atunci când El „Și-a pus mâinile [asupra] ei…[femeia] numaidecât s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” [Lc. 13, 13, BYZ]. Așa după cum noi ne îndreptăm din păcatele noastre în Taina Mărturisirii. Căci dacă ne-am încrede în Dumnezeu atunci când ne spovedim, am simți cum El Își pune mâinile Lui asupra noastră. Căci mâinile Preotului Duhovnic sunt mâinile lui Hristos Domnul, prin care El ne eliberează de păcatele noastre și ne curățește de ele și ne vindecă sufletește și trupește.

Niciodată n-am plecat de la Spovedanie fără să simt iertarea Lui, vindecarea Lui, curățirea Lui! Pentru că El e acolo, cu noi, și primește mărturisirea noastră și ne curățește de păcatele noastre. După cum nu m-am împărtășit niciodată cu Domnul fără să simt marile Lui schimbări dumnezeiești în ființa mea. Pentru că El e prezent în toate Tainele Sale, în toate sfințirile Sale, în toate binecuvântările Sale, pentru că slava Lui e cea prin care El lucrează toată mântuirea și sfințirea noastră.

Iar dacă nu simțim prezența Lui dumnezeiască în viața Bisericii, a lumii întregi și a noastră e semn de mare decadență. E semn că suntem foarte păcătoși, foarte reci, foarte nepocăiți. Căci orice credincios al Bisericii trăiește din slava lui Dumnezeu și slava Lui e viața noastră duhovnicească.

Domnul a dezlegat-o pe femeie de neputința ei în zi de sabat, în zi de praznic [Lc. 13, 16, BYZ]. Pe cea pe care Satanas o legase de 18 ani [Ibidem] în neputință. Iar demonii ne leagă în boală, pentru că noi trăim păcătos. Ei ne leagă cu accepțiunea noastră, până când viața cu ei devine o robie a noastră față de ei. Însă Domnul ne eliberează de demoni, când noi ne dorim în mod deplin această eliberare. Când noi înțelegem cu vârf și îndesat răutatea robiei demonice. Pentru că, până nu vezi răul, răul sistematic făcut în viața ta, nu înțelegi cu adevărat eliberarea duhovnicească, marele dar al vieții duhovnicești. Dar când ieși din robia demonilor, când ieși la lărgimea libertății duhovnicești, atunci înțelegi că răul nu e libertate, ci e robie veșnică.

Și Domnul, la Botez, ne-a eliberat pe noi din robia demonilor! Botezul nostru a fost ieșirea din moarte spre viață, a fost naștere din nou, pentru că este viață în libertate sfântă. Și dacă ne îngrijim de libertatea noastră, atunci libertatea se îngrijește cu asceză și cu mărturisirea continuă a păcatelor noastre. Libertatea duhovnicească e trăirea în ascultarea de Dumnezeu. De aceea, orice faptă bună ne întărește libertatea noastră interioară, duhovnicească, după cum orice păcat e o rănire a ființei noastre. Și rănile noastre noi trebuie să ni le vindecăm prin pocăință, prin asceză și în Taina Mărturisirii, pentru ca viață să avem, viața Lui cea duhovnicească.

Sărbătoarea deplină, reală, împlinitoare e aceea când oamenii se bucură. Când se bucură duhovnicește. Dacă nu ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu te poți bucura! Pentru că bucuria reală izvorăște din inimă, izvorăște din slava lui Dumnezeu, izvorăște din curăția faptelor celor bune. Și dacă nu te faci biserică sfințită a lui Dumnezeu, dacă nu te faci locaș duhovnicesc al Său, nu te poți bucura. Pentru că bucuria este comuniunea cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, și ea este fără sfârșit. Căci tot ceea ce se sfârșește, adică păcatele, nu sunt de la Dumnezeu, pe când virtuțile sunt veșnice, pentru că El este fundamentul lor.

Și când vorbim despre îmbrăcarea în virtuțile lui Dumnezeu, când vorbim despre îmbrăcarea noastră în asceză, vorbim despre îmbrăcarea noastră în bucuria și în veselia lui Dumnezeu. Și atunci suntem noi cei reali, cei autentici: când suntem inundați de slava lui Dumnezeu, când suntem împodobiți cu îmbrăcămintea și frumusețea noastră cea veșnică. Pentru că împlinirea omului este îndumnezeirea lui. Este ajungerea la scopul nostru cel dintâi: la asemănarea cu El. Asemănare care e prin toate virtuțile Sale și nu prin depărtarea de El.

Însă Satanas experimentează în mod dramatic, odată cu căderea lui, depărtarea de Dumnezeu. Toată răutatea, invidia și perversitatea lui vin din împotrivirea față de Dumnezeu. Șicanarea noastră continuă de către demoni e o continuă punere a noastră în dificultate pentru ca să ne enervăm, pentru ca să păcătuim, pentru ca să uităm lucrurile importante. Tocmai de aceea, trebuie să tratăm atacurile lor cu liniște interioară și ca pe niște lucruri obișnuite, fără să ne enervăm la fiecare pas. Căci trebuie să ne concentrăm pe slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor și nu pe invidia și răutatea demonilor la adresa noastră.

Domnul a vindecat-o în zi de sabat pe femeie, în zi de praznic, pentru ca să ne arate că sărbătoarea e pentru a face lucruri bune în cadrul ei și nu pentru a fi indiferenți față de nevoile reale ale oamenilor. El a arătat că prăznuirea noastră trebuie să fie activă, trebuie să fie bucuroasă, trebuie să fie milostivă. Pentru că trebuie să îi vindecăm sufletește și trupește pe oameni, să îi vindecăm de singurătate, de neiubire, de neprietenie.

Mai avem două duminici până la marele praznic, prăznuit anul ăsta în zi de miercuri. Pe 20 decembrie venim cu Icoana Nașterii Domnului pe la dumneavoastră, pentru a vă vesti zilele prăznuirii. Căci înainteprăznuirea praznicului Nașterii Domnului începe pe 20 decembrie, iar praznicul ține între 25 și 31 decembrie. Adică 7 zile de prăznuire pentru cei care s-au făcut prunci la inimă, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Să postim cu pace pe mai departe și să fim sănătoși duhovnicește și trupește! Amin.


[1] Începută la 8. 55, în zi de joi, pe 5 decembrie 2019. Sunt minus două grade și vântul bate cu 6 km/ h.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

dăruirea e legată în mod fundamental de oboseală, de nevoința cea duhovnicească. Pentru că atunci când te dărui oamenilor, când slujești și muncești pentru ei, oboseala e veșmântul cu care te îmbraci, e aerul pe care îl respiri, e mâncarea pe care o mănânci. Pentru că cel ce se nevoiește duhovnicește nu poate fi proaspăt, nu poate fi relaxat, fără cearcăne și fără dureri, ci, dimpotrivă, el e afundat în multă oboseală și în tăcerea cu care le gândește și le face pe toate.

Însă oboseala sfântă, cuvioasă, e împlinirea noastră. Ea vorbește despre noi, atunci când noi tăcem. Sau lucrarea noastră și roadele ei vorbesc despre noi tot timpul. Pentru că nevoința e apa care întreține ființa noastră, care o ține în voia lui Dumnezeu, care o ține în slava Lui. Iar Dumnezeu conlucrează cu noi tot timpul la mântuirea noastră, dacă noi suntem tot timpul oameni ai nevoinței, ai oboselii celei duhovnicești.

Conlucrarea cu El e conștientă și o trăim tot timpul. De aceea ne lucrăm mântuirea cu frică și cu cutremur dumnezeiesc, dar și cu multă bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că nu presupunem că suntem cu Dumnezeu, ci noi suntem cu El tot timpul și El schimbă în noi tot timpul sufletul și trupul nostru. Pe fondul oboselii celei duhovnicești, El ne schimbă continuu și veșnic. Și schimbările dumnezeiești pe care El le săvârșește în noi sunt mântuirea noastră.

De aceea e nevoie continuă de lucrare, de muncă, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. E nevoie să facem din munca noastră acasă și din cea de la serviciu asceza noastră. Adică modul nostru concret în care noi Îi slujim lui Dumnezeu și le slujim și oamenilor. Pentru că astfel toată viața noastră este o slujire continuă, în care noi ne implicăm deplin și folosul ei e propria noastră mântuire.

Iar cine își face din viața lui o continuă asceză, acela introduce și odihna lui în asceză. Pentru că odihna face parte din muncă. Ne odihnim pentru ca să muncim, pentru ca să slujim, și nu pentru ca să ne bucurăm egoist de câteva ore de relaxare.

Și toată introducerea mea de până acum are de-a face cu Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, dar și cu fiecare dintre noi. Pentru că Sfântul Nicolaos este un exemplu de dăruire continuă, dar care s-a nevoit continuu să fie bun în relațiile sale cu oamenii. Iar lupta interioară pentru a fi capabili de bunătate, de iubire față de oameni e imensă și e dusă clipă de clipă. Pentru că bunătatea e consecința curățirii de patimi, a luminării și a sfințirii noastre.

Nu ajungem filantropi doar pentru că avem bani!

Nu ajungem iubitori de oameni doar pentru că facem din când în când câte un bine minor!

Ci adevărata filantropie, adevărata iubire de oameni se naște în noi când facem mult bine oamenilor și în mod continuu. Mult și continuu, nu puțin și rar! Iar multul bine și mai ales multul bine continuu e o imensă, o copleșitoare oboseală.

Spre exemplu, nu avem bani ca să dăm altora. Nu avem nici haine, nici mâncare să le dăm. Dar putem să le dăm timpul nostru și putem să ne dăm pe noi înșine spre slujirea altora. Însă dacă începem să ne rugăm pentru oameni ore în șir, dacă scriem și traducem ore în șir pentru ei, dacă îi spovedim ore în șir, dacă îi sfătuim ore în șir, dacă muncim ore în șir pentru cineva, acasă la el sau într-un orfelinat sau într-un spital sau într-o organizație caritabilă, toate aceste lucruri făcute zi de zi sunt obositoare la culme. Dar aceasta e nevoința ortodoxă! Care nu e din când în când, care nu e doar când vrem, ci e tot timpul, și când vrem și când nu vrem, și când ne place și când nu ne place.

Pentru că Sfinții, cărora noi ne rugăm și cărora le cerem ajutorul, au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu numai pe calea aceasta anevoioasă, obositoare. Viața lor a fost o imensă oboseală. Dar una în care Dumnezeu i-a schimbat în mod continuu, în care i-a transfigurat în mod continuu.

Tocmai de aceea, fuga după distracție, după relaxare, după concediu, n-are de-a face cu asceza ortodoxă. „Luna cadourilor”, luna decembrie, nu este luna îmbuibării, ci luna dăruirii. Pentru că până pe 25 decembrie noi postim, ne pregătim ca să devenim tot mai prunci pentru Pruncul Cel dumnezeiesc, pentru Domnul și Dumnezeul mântuirii noastre, apoi prăznuim duhovnicește în primul rând și nu prin petreceri nesfârșite. Iar cadourile pe care le facem sunt expresia iubirii și a bucuriei pentru semenii noștri și nu moduri ostentative de a ne arăta bogăția. Pentru că darurile sunt ferestre spre inima noastră și o cale lină spre inima altora. Căci ele vorbesc despre noi înșine, dar și despre prețuirea pe care noi o acordăm oamenilor.

…Luigi Martino, cel care a studiat Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în secolul trecut[2], a ajuns la concluzia că „Nicolaos a suferit probabil de artrită cronică și poate și de o pronunțată durere cefalică, evidențiată printr-o îngroșare nenaturală a interiorului craniului”[3] său. Și, cu toate acestea, el a fost un om al dăruirii continue! În ciuda bolilor sale, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos a mers mai departe. Pentru că a pus în prim-plan slujirea lui Dumnezeu și a semenilor și nu pe sine însuși.

Lichia [Λυκία], o regiune din Turcia de azi[4], a fost locul unde s-a născut și a trăit Sfântul Nicolaos[5]. Iar numele său apare în 6 din cele 16 liste de nume ale participanților la Sinodul I Ecumenic[6]. Pentru că el a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic din 325.

Sfântul Nicolaos s-a născut în Patara [Πάταρα[7]], în mitropolia Mira [Μύρα][8] din provincia Lichia, din părinți nobili și credincioși[9]. Și, când era prunc, miercurea și vinerea sugea doar o dată pe zi[10], vorbindu-ne astfel în mod tainic despre valoarea netrecătoare a postului.

Și-a păstrat fecioria lui și și-a ținut mintea curată. Iar când părinții lui au adormit și el a rămas cu o mare avere, nu s-a lipit cu inima de ea[11], ci s-a făcut dăruitor, ajutându-l pe un tată să își căsătorească cele 3 fiice ale sale[12]. Iar pentru că Sfântul Nicolaos s-a dăruit în continuu în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, și Domnul l-a hirotonit pe el Episcop în mod minunat. Pentru că l-a vestit prin vedenie Episcopilor, care s-au încredințat că el e omul lui Dumnezeu[13].

Și omul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolaos, s-a arătat un învățător adevărat al Bisericii și un om cu o minte sfântă, pentru că a fost plin de slava lui Dumnezeu[14]. Și el a surpat templele idolești, stricând locașurile demonilor din eparhia sa[15]. Și astfel, trăind o viață sfântă, a adormit în pace și a fost îngropat în Biserică[16]. Pentru că el, cu adevărat, s-a făcut biserică vie a lui Dumnezeu și ne îndeamnă și pe noi să fim la fel ca el. Căci îndemnul Domnului pentru noi e aceasta: „Veți fi Sfinți [Ἅγιοι ἔσεσθε], căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, [sunt] Sfânt [ὅτι Ἐγὼ Ἅγιος Κύριος ὁ Θεὸς ὑμῶν]” [Lev. 19, 2, LXX]. Și noi putem fi Sfinți numai prin slava Lui, prin care ne umplem de sfințenia Sa.  

Iar Sfântul Nicolaos a fost botezat pe când era prunc[17], așa după cum ne-am botezat și noi. Pentru că pruncii trebuie să crească în sfințenie în Biserica lui Dumnezeu. Și dacă toată viața noastră trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, să I-o dăruim Lui, atunci trebuie să I-o dăruim de la început, din primul nostru an de viață. Ca El să ne crească duhovnicește în Biserica Sa.

Sfântul Nicolaos și-a început studiile la vârsta de 7 ani și a avut un pedagog. Și el a studiat literatura păgână a vremii sale: pe Omiros [Ὅμηρος], cunoscut de noi ca Homer[18], pe Eshilos [Αἰσχύλος][19], cunoscut de noi ca Eschil[20], pe Evripidis [Εὐριπίδης][21], cunoscut de noi ca Euripide[22]ǀ[23]. Cu toate acestea, el a ales să trăiască creștinește, iar cultura vremii sale nu l-a scos din teologia și viețuirea Bisericii. Pentru că nici pe noi nu ne pot convinge de vreun lucru rău cărțile pe care le citim, dacă noi nu alegem să dăm curs celor rele. Însă, cei care citesc cărți fără să se poziționeze critic față de ele, aceia se îmbâcsesc de tot felul de idei rele, pătimașe, pentru că nu știu să lupte pentru sănătatea lor sufletească și trupească, pentru mântuirea lor.

Sfântul Nicolaos e hirotonit Episcop pe la anul 295[24]. Până la 325, până la Sinodul de la Nicea, sunt 30 de ani. Conform sursei de aici[25], el s-a născut pe 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani. Cu alte cuvinte a fost hirotonit Episcop la 25 de ani, iar la Sinodul I Ecumenic avea 55 de ani.

Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir imediat după îngroparea sa[26], arătându-ne astfel sfințenia lui. Pentru că sfințenia e o realitate în oameni și nu un nume fără conținut! Și noi ne apropiem de Sfinții lui Dumnezeu tocmai pentru ca să ne umplem de sfințenia lor, care este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt plini de slava Lui.

În data de 9 mai 1087, Sfintele sale Moaște au fost aduse la Bari, în Italia[27] și se află în basilica romano-catolică de aici[28]. Însă mâna sa cea dreaptă este la București, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începând din anul 1599[29], adică de 420 de ani.  Și dacă nu putem ajunge în Italia, ne putem închina la București Sfântului Nicolaos, unde, de praznicul său, vine multă lume să se închine Sfintelor sale Moaște.

Așadar, iubiții mei, nu poți să-i birui pe oameni decât cu bunătatea inimii, cu sfințenia vieții tale! Așa după cum Sfântul Nicolaos ne biruie pe toți cu bunătatea sa față de noi.

Și pentru ca să-i urmăm lui, trebuie să ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Cel care ne sfințește pe noi, pe toți, e Dumnezeul mântuirii noastre și numai întru slava Lui noi ne putem sfinți viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și în tot lucrul cel bun! Pentru că binele Lui e cel care ne mântuie, binele pe care îl facem împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la 7. 07 minute, în ziua de 4 decembrie 2019, zi de miercuri. Cer înnorat, două grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, Pub. Baylor University Press, Waco, Texas, 2012, p. 16.

[3] Idem, p. 18.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lycia și  https://www.ancient.eu/lycia/.

[5] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 27.

[6] Idem, p. 28.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[9] St. Nicholas of Myra, Life, by Michael the Archimandrite (Vita per Michaelem), in Bibliotheca Hagiographica Graeca 1348, trans. by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 4 PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[10] Idem, p. 5. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 6-8. [13] Idem, p. 9-10. [14] Idem, p. 11. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 14-15.

[17] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 44.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aeschylus.

[20] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Euripides.

[22] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide.

[23] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 61.  [24] Idem, p. 95.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas#Bishop_of_Myra.

[26] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 183.

[27] Idem, p. 198.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Nicola

[29] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/04/predica-la-pomenirea-sfantului-nicolaos-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-6-decembrie-2018/.

Predica la 13 ani de creație online [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

Catedrala Teologie pentru azi[2], cu harul lui Dumnezeu, s-a mai înălțat cu încă un an. E formată acum din 15.137 de articole, 14.473 de comentarii, plus încă 18 cărți publicate, care însumează 2.800 de pagini. Și dacă e să vorbim despre cât cântăresc toate cărțile marca TPA, atunci ele cântăresc 43. 811 pagini[3]. Care reprezintă darul nostru pentru România apostolică, pentru România lui Dumnezeu.

Și cu toate că am început predica în termeni statistici, și asta pentru ca să fiu clar de la bun început, nici eu și nici soția mea nu scriem uitându-ne la cifre, ci la împlinirea interioară. Tocmai de aceea, nealergând ostentativ după cifre, noi avem și alte pietre disponibile pentru Catedrală. Și care au fost scrise înainte de 2006, când am început zidirea ei văzută, în ochii tuturor, dar și după aceea. Pentru că fiecare carte are vremea ei și rostul ei. Dar, în același timp, trebuie să ne luptăm pentru vremea fiecărei cărți în parte.

Și am comparat în predica de anul trecut platforma TPA cu o Catedrală, și mizez și acum pe această imagine, nu pentru a elogia dimensiunile ei considerabile, ci pentru a sublinia interioritatea ei abisală. Pentru că frumusețea Catedralei teologice nu stă în exteriorul ei, ci în interiorul ei. Iar când oameni ai lui Dumnezeu vor începe să dea atenție Catedralei TPA, când o vor studia și aprofunda cu minte clară, duhovnicească și cu inimă spălată teologic, îmi vor da dreptate: frumusețea ei stă înăuntru, în conținutul celor scrise.

Pentru că această Catedrală se zidește zilnic împreună cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, și nu conține pata orgoliului sau a revanșei. Dimpotrivă, ea este mărturia clară a faptului că imposibilul devine posibil în fiecare zi. Că în fiecare zi, împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre, se fac singurele lucruri trainice, valabile totdeauna, și care împlinesc în mod real pe oameni.

Acum 13 ani erau foarte puțini cei care știau despre noi doi, despre mine și soția mea, că zidim în cuvinte. Și cei care știau acest lucru nu ne-au încurajat niciodată spre așa ceva: spre munca zilnică la nivel online. Pentru că în mod real nimeni nu a crezut în noi și nici nu s-a așteptat de la noi la o astfel de ispravă pe termen lung. Nimeni în afară de Dumnezeu, de Preacurata Stăpână, de Îngerii și Sfinții Lui. Pentru că noi ne sprijinim în tot ceea ce facem pe ajutorul Lui, pentru că dorim doar împlinirea întru El.

Când am început să zidim în mijlocul lumii, la vedere, Catedrala de astăzi, ne-am pierdut aproape toți prietenii și cunoscuții pe care îi aveam pe atunci. Deodată, ca la un semn…inima lor s-a schimbat față de noi. Impactul a fost foarte mare pentru ei, pentru că i-a umplut de gheață, de necomunicare, de resentimente. Căci n-au putut să suporte faptul că ne-au subestimat, că n-au văzut nimic special în noi, că ne-au tratat cu superficialitate.

Însă nu ne-am descumpănit și nici nu ne-am schimbat inima față de cineva. Pentru că noi n-avem o luptă cu cineva anume, ci doar o luptă cu noi înșine, adică propria noastră asceză. Și când te interesează doar relația cu Dumnezeu, atunci munca ta sporește uluitor de mult, pentru că nu cauți decât împlinirea în Dumnezeu.

De aceea, Catedrala are frumusețea ei înăuntru. Taina ei este viața ei, faptul că ea e reală, că se înalță în mod real din sufletele și trupurile noastre și că pentru a o cunoaște trebuie să o poți înțelege. Ea poate rămâne în online, o putem transla pe foaia de hârtie, o putem lăsa în manuscris sau o putem coborî cu noi în mormânt…Însă în orice formă ați vedea Catedrala TPA, ea există și crește pentru veșnicie. Pentru că e lucrarea mântuirii noastre, e modul nostru de a exista și de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru marele dar al vieții.

Am invitat și invităm în mod constant pe oameni la a fi catedrale, la a fi biserici vii ale lui Dumnezeu. Pentru că oricine poate fi o biserică vie a Lui! Pentru că oricine, înmulțindu-și talantul său, poate să rodească rod veșnic.

Și dacă Dumnezeu vă cheamă la lucruri mari, la a scrie teologie, la a traduce Tradiția Bisericii, la a educa și a ajuta oamenii, să nu vă dați la o parte! Să nu vă uitați la câți vă stau împotrivă, pentru că Cel ce vă ajută e mai puternic decât toți! Pentru că Dumnezeu are un plan al Său cu fiecare dintre noi și El dorește ca acest plan să se realizeze continuu, pentru veșnicie.

Mulțumirea și rugăciunea noastră plină de recunoștință îi îmbrățișează pe cei care ne-au ajutat, ne ajută și ne vor ajuta în demersul nostru scriitoricesc și editorial. Prietenia reală este inestimabilă și ajutorul la nevoie este neapărat. De aceea, cei care au făcut lucruri punctuale, pragmatice în viața noastră, sunt vii mereu în rugăciunea și în prețuirea noastră. Greutatea muncii și ispitele de tot felul sunt eclipsate de bucuria și de împlinirea dumnezeiască pe care le aduc înțelegerile teologice și duhovnicești. Pentru că aceste înțelegeri sfinte sunt frumusețea de taină a Catedralei.

Bucurați-vă împreună cu noi în această zi sfântă de praznic!

Bucurați-vă și cei care ne iubiți și cei care sunteți distanți față de noi!

Pentru că această Catedrală e voia lui Dumnezeu cu noi și ea face bine oricui. Oboseala noastră nu se transmite, dar se poate simți. Și dacă o puteți simți, ea e vie, e autentică, și vă îmbrățișează. Amin!


[1] Începută la 8. 55, în zi de luni, pe 2 decembrie 2019. Soare, zero grade, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/.

[3] Căci până în 2018 publicaserăm 41.011 de pagini de carte, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/06/predica-la-12-ani-de-creatie-online-6-decembrie-2018/.

Predică la Duminica a XVI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

un teolog ortodox[2], vorbind despre teologia Iadului, afirma faptul că „învățătura Sa ne lovește, ne incomodează, ne scoate din complezența noastră”[3]. Pentru că Domnul ne vorbește despre veșnicia Iadului și despre veșnicia chinurilor din Iad. Și chinurile din Iad sunt veșnice, pentru că oamenii au ales să își trăiască viața în indiferență față de Creatorul lor și de împlinirea lor intimă. Pentru că Iadul nu e o predestinare pentru vreun om, căci nimeni nu s-a născut pe pământ ca să meargă în Iad pentru veșnicie, ci e consecința vieții noastre indiferente față de Dumnezeu și față de scopul vieții noastre: îndumnezeirea noastră.

Iar Evanghelia de astăzi [Mt. 25, 14-30] s-a încheiat cu vorbirea despre Iad. Pentru că El a poruncit: „Și pe robul cel netrebnic aruncați-l întru [Καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς] întunericul cel mai din afară [τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]! Acolo va fi plânsul [Ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς] și scrâșnirea dinților [καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 23, 30, BYZ].

Iar întunericul cel mai din afară e Iadul, pe când starea celor din Iad e aceea de plâns veșnic și de scrâșnire din dinți, pentru că nu își mai pot împlini patimile lor.

Însă învățătura despre Iad, care e o învățătură eshatologică, pentru că ține de cele din urmă ale vieții noastre, ar trebui să fie una care ne ghidează viața. Pentru că, dacă ne-am gândi adesea la moarte și la Iad nu am mai trăi cu atâta indolență, cu atâta nesimțire, cu atâta indiferență față de viața noastră și a tuturor celorlalți. Și asta cu atât mai mult cu cât cugetarea la moarte și la Iad fac parte din asceza ortodoxă, din nevoința noastră zilnică.

Dar, după cum se observă din Evanghelia de azi, Domnul vorbește despre Iad în relație cu darurile Sale. În relație cu darurile Sale pe care ni le-a dat nouă. Iar noi suntem robii Săi, cărora El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă, când un stăpân își împarte averile cu robii lui, el face din robii lui niște fii ai săi. Îi ridică din starea lor de robie și îi face liberi și demni. Îi face oameni care pot decide pentru viața lor. Pentru că așa a făcut și Domnul cu noi: ne-a scos din robia demonilor prin Botez și ne-a făcut fiii Lui. Ne-a făcut fiii Lui duhovnicești, care putem alege în mod liber binele lui Dumnezeu și ne putem întări în binele Lui, adică în viața de sfințenie, pentru că El ne ajută mereu prin slava Lui.

Și Domnul insistă pe împroprietărirea noastră duhovnicească, pe averea noastră. Pentru că la unii ne-a dat cinci talanți, la alții doi, iar la alții unul [Mt. 25, 15, BYZ], neexistând om care să nu primească ceva de la El. Ne-a dat după cum a dorit, pentru că darurile Sale sunt averea Lui cea veșnică. Numai că darurile Sale El ni le-a dat pentru ca să rodim pe măsura lor. Căci „fiecăruia [i-a dat] după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Ibidem] de lucru, El știind foarte bine cât poate fiecare să facă.

– Care este, așadar, răsplata pentru cei care lucrează duhovnicește pe măsura lor?

– Este intrarea întru bucuria [εἰς τὴν χαρὰν] Domnului nostru [Mt. 25, 21, 23, BYZ]. Căci și cei cu cinci, cât și cei cu doi talanți înmulțiți duhovnicește moștenesc aceeași Împărăție a lui Dumnezeu sau Raiul milostivirii Sale. Pentru că Domnul ne vorbește și aici, ca și în toate pasajele scripturale unde se referă la veșnicia noastră, doar de două locuri veșnice pentru oameni: despre Rai și despre Iad. Iar Raiul lui Dumnezeu este bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, pe când Iadul e întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Iadul este „pedeapsa cea veșnică [κόλασιν αἰώνιον]”, pe când Raiul este „viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ], viața veșnică cea fericită.

Și locul unde mergem în veșnicie ține de modul nostru de viețuire de aici, de pe pământ. Pentru că Domnul ne-a dat fiecăruia dintre noi averea Lui. Ne-a dat slava Lui și daruri duhovnicești, sufletești și trupești pentru ca noi să trăim și să lucrăm după voia Lui. Iar dacă avem un trup frumos și sănătos, dacă avem o minte bună și avidă de cunoaștere, dacă avem posibilitatea să ne educăm și să creștem armonios, atunci acestea sunt darurile Lui pentru noi. Căci El ne cere să îmbrăcăm darurile noastre trupești și sufletești în slava Lui, pentru ca să fim Sfinții Lui.

Unii sunt geniali, pentru că au primit 5 talanți [πέντε τάλαντα] [Mt. 25, 15] de la Dumnezeu. Au primit mari daruri de la El. Dar ei vor munci pe măsura lor. Vor munci cu râvna lor mare, pentru că vor munci pe măsura lor. Căci împlinirea reală e când muncești pe măsura ta. Și când muncești cât poți tu de mult, atunci ești împlinit, pentru că ai făcut tot ce ai putut.

Dacă ai daruri mai puține, trebuie să faci același lucru: să muncești pe măsura ta. Să faci pe fiecare zi ceea ce trebuie să faci. Ceea ce simți că te împlinește. Însă, dacă crezi că ai daruri foarte puține primite de la Dumnezeu, dacă vezi că ești modest în comparație cu alții, nici atunci nu trebuie să treci în corabia lenii, ci trebuie să lucrezi pe măsura ta. Pentru că Dumnezeu nu face experimente pe oameni și nici discriminări! El dăruie fiecăruia după puterea lui și cere de la el ceea ce poate și nu ceea ce nu poate omul să facă.

De aceea, oameni cu diverse boli, cu diverse handicapuri, unele care ne umplu de cutremurare, se întăresc în răbdare și în râvna lor și reușesc să facă lucruri uluitoare, prin care ne umilesc pe noi, cei sănătoși. De ce? Pentru că nu admit că sunt de aruncat. Nu admit că ei nu pot să facă nimic bun cu viața lor. Și pentru că nu se dau bătuți, pentru că nu stau să își plângă de milă, ei reușesc să facă lucruri uimitoare. Și reușesc să le facă, pentru că au puterea să le facă.

Iar Evanghelia de astăzi este o introducere cum nu se mai poate mai bună pentru ziua noastră națională. Pentru că 1 decembrie 1918[4] a existat, tocmai pentru că românii au vrut să fie împreună. Și când vrei ceva, trebuie să lupți pentru visul tău. Trebuie să faci din viața ta o asceză, dacă ai un vis măreț, bun pentru mulți oameni. Și asta înseamnă că binele unei națiuni se dobândește prin binele pe care îl face fiecare membru al acelei națiuni. Pentru că aportul fiecărui membru al națiunii contează în arhitectura spirituală a națiunii.

Oamenii aleg să facă anumite lucruri în viața lor și le fac. Unii cred că pot face orice cu viața lor, pe când alții cred că viața lor e darul lui Dumnezeu și că trebuie dăruită Lui. Și unii și alții suntem judecați de Dumnezeu pentru viața noastră. Iar judecata Lui cea dreaptă ne trimite în Rai sau în Iad, în funcție de viața pe care am avut-o pe pământ.

De aceea, nu putem trăi fără conștiința veșniciei. Nu putem trăi făcând abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, de împlinirea noastră cu El. Și ca oameni, dar și ca popor nu putem face abstracție de voia lui Dumnezeu cu noi, pentru că El va judeca și oamenii și popoarele. El va judeca tot conținutul vieții noastre istorice, tot ceea ce am simțit, am voit, am gândit și am trăit noi. Pentru că noi suntem expliciți în fața Lui, suntem văzuți în tot ceea ce suntem și nu ne putem ascunde de El.

Așadar, iubiții mei, să nu ne îngropăm cu totul potențele și să nu ne dezicem de ceea ce suntem! În disputele politice recente, cineva scria pe Facebook: „Eu nu mă mai întorc niciodată [în țară]! De fapt, mai am un an și voi renunța la cetățenia română. O spun cu durere, dar refuz să mai fac parte dintr-un popor de sclavi”[5]. Pe când un Preot, tot pe Facebook, scria: „mă gândesc că democrația nu-i de noi”[6].

Dimpotrivă, democrația este și pentru noi, fiindcă este pentru oameni care aleg în cunoștință de cauză și muncesc pentru împlinirea lor reală. Iar a renunța la cetățenie, în mod formal, nu înseamnă și a-ți scoate țara din suflet. După cum a-ți vorbi de rău poporul înseamnă a te include și pe tine, pentru că nu poți fi deasupra lui, ci doar parte componentă din el.

Discreditarea valorilor naționale nu are de-a face cu valorile, ci cu rănile noastre interioare. Cu resentimentele noastre. Dacă nu ne simțim bine în familia, în neamul, în țara noastră, nu sunt de vină alții, ci întotdeauna noi înșine. A renunța la țara ta și la credința ta înseamnă a renunța la tine însuți, la împlinirea ta reală. Pentru că împlinirea noastră reală e în limba, în familia, în țara noastră, în Biserica noastră. Oricât de multe lucruri am cunoaște și oricât de mult am călători, noi le zidim pe cele noi pe fundamentul cel vechi, pe ceea ce suntem. Și oamenii care cresc armonios, care se dezvoltă ca personalități marcante ale lumii, sunt arhitecturi spirituale la care au contribuit toți factorii care i-au marcat.

Fiți ortodocși români, iubiții mei, fiți ceea ce sunteți! Pentru că suntem fiii lui Dumnezeu după har, născuți și crescuți aici, în poporul român. Iar Biserica lui Dumnezeu este mama poporului român, pentru că poporul nostru s-a coagulat în jurul ei de la început.

Faceți lucruri nepieritoare!

Zidiți-vă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fiți veșnic cu El!

Pentru că un popor e mare nu prin numărul lui, ci prin oamenii lui și prin creațiile lor. Și dacă suntem ai lui Dumnezeu, atunci suntem poporul Lui, moștenitorii averilor Sale celor veșnice.

Vă doresc la mulți ani și multă bucurie sfântă în această zi mare a românilor! Și să ne apropiem de marele praznic al Nașterii Domnului cu inimă tot mai frumoasă și mai lină, pentru ca să slujim Domnului, Celui care S-a făcut Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Începută la ora 22.00, în zi de marți, pe 26 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Protoiereul Lawrence R. Farley: https://www.ancientfaith.com/contributors/lawrence_farley.

[3] Pr. Lawrence R. Farley, Focul nestins. Învățătura ortodoxă despre iad, trad. din lb. engl. de Adela Lungu, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 43.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_națională_a_României.

[5] Ovidiu Fracea.

[6] Pr. Adrian Cazacu.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor [30 noiembrie 2019]  

Iubiții mei[1],

apostolicitatea Bisericii înseamnă „moștenirea credinței, [a] învățăturii și [a] harului de la [Sfinții] Apostoli”[2], de la Ucenicii Domnului, de la martorii direcți ai vieții și ai lucrării Sale mântuitoare. Moștenire sfântă care s-a transmis peste veacuri în Biserică și care reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale Bisericii. Pentru că Biserica lui Dumnezeu este una [μίαν], e sfântă [ἁγίαν], e catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][3], așa după cum spune Crezul Bisericii. Și având toate aceste însușiri unice ale ei, care o fac inconfundabilă, Biserica lui Dumnezeu vine de la El până la noi purtând amprenta apostolicității, pentru că este întemeiată pe mărturia Sfinților Apostoli ai Domnului.

De aceea, Biserica României, fiind de origine apostolică, noi putem înțelege cel mai bine ce înseamnă a primi credința de la Apostoli și a o păstra nealterată peste veacuri. Pentru că românii trăiesc de două milenii în credința apostolică a Bisericii, ca parte componentă a Bisericii. Și roadele Bisericii pe pământul nostru se observă în toată istoria poporului nostru și în tot modul de a fi și de a gândi al românilor. Pentru că românii sunt profund creștini, viața creștină fiind amprenta fundamentală a vieții românilor.

– Însă cine este Apostolul nostru? Cine e cel prin care Dumnezeu ne-a făcut pe noi creștini?

– E Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], cel întâi chemat la apostolat de către Domnul [In. 1, 40], și fratele Sfântului Apostol Petros. Care, după ce L-a ascultat pe Domnul o singură zi [In. 1, 39], s-a încredințat de faptul că El este Messias [Μεσσίας]. Dar nu a ținut această înțelegere mântuitoare numai pentru sine, ci s-a dus și la fratele lui, la Simon Petros, și i-a vestit: „L-am aflat pe Messias [Εὑρήκαμεν τὸν Μεσίαν]” [In. 1, 41, BYZ]. Adică pe Hristos [Χριστός] [Ibidem], pe Cel despre care vorbiseră toți Profeții. Pentru că Sfinții Apostolii s-au încredințat despre Domnul din viața trăită împreună cu El, dar și din mărturia Sfinților Profeți. Pentru că ceea ce spuseseră Sfinții Profeți despre Domnul, s-a împlinit în viața Domnului.

Așadar, când vorbim despre apostolicitatea Bisericii, vorbim despre fundamentul apostolico-profetic al Bisericii. Pentru că Apostolii au conglăsuit cu Profeții. Vechiul și Noul Testament dau o mărturie unitară despre Dumnezeul treimic și noi trebuie să trăim duhovnicește, trebuie să trăim bisericește, pentru ca să înțelegem mesajul unitar și dumnezeiesc al întregii Scripturi și al întregii Tradiții a Bisericii. Pentru că sfințenia Bisericii se trăiește și în viața și în slujirea Bisericii, dar și în credința și în mărturia Bisericii.

Credința și mărturia Bisericii de-a lungul secolelor vorbesc despre o Biserică una și catolică, răspândită pretutindeni de Apostolii Domnului și de urmașii acestora. Această Biserică catolică, extinsă în întreaga lume, trăia ortodoxia credinței și a slujirii. Și în măsura în care citim mărturia Bisericii pe secole, în măsura în care îi citim pe Sfinții Părinți ai Bisericii, vedem cât de unitară și de profundă era mărturia lor.

Dar pe măsură ce citim și ne asumăm în mod pragmatic mărturia Bisericii, vedem că ea e una cu viața noastră bisericească. Căci noi și azi, și acum, trăim și slujim apostolic în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trăim aceeași bogăție de har a lui Dumnezeu, care ne sfințește pe noi. Și aceasta se petrece, pentru că nu există un hiat între trecut și prezent, între vremurile apostolice și secolul al XXI-lea al Bisericii, ci o continuitate neîntreruptă a Bisericii.

Noi trăim în Biserica lui Dumnezeu ca și părinții noștri din alte secole. Căci avem în comun cu ei aceeași credință, același cult, aceeași trăire ascetică, mistică și liturgică a relației cu Dumnezeu. Și de aceea, noi, fiii Bisericii, nu trăim cu mentalitatea că suntem „în război” cu Biserica și că e nevoie „să o schimbăm” după moda timpului, ci noi avem conștiința că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine în mod continuu pentru a fi proprii relației cu Dumnezeu.

Căci nu putem schimba credința, nici cultul, nici viața ascetico-mistico-liturgică a Bisericii, nici istoria Bisericii, dar ne putem schimba în mod continuu pe noi înșine. Iar toată viețuirea virtuoasă a creștinilor reprezintă schimbarea continuă, în bine, a noastră. Reprezintă continua înduhovnicire și sfințire a fiecăruia dintre noi. Prin care noi ne facem tot mai mult fiii autentici ai Bisericii, pentru că ne facem tot mai mult Sfinții lui Dumnezeu.

Din Bitsaida Galileii [Βηθσαϊδᾶ τῆς Γαλιλαῖας], de unde s-a născut[4], Sfântul Andreas a ajuns și la noi, în Scitia [Σκυθία][5], în Dobrogea. Fiind Evanghelizatorul și Apostolul nostru, al românilor. Însă, în același timp, a contat și contează toți urmașii Sfântului Andreas în Biserică, adică toți cei care au trăit și trăiesc credința, învățătura și harul Bisericii. Pentru că credința se aprinde de la suflet la suflet așa după cum aprindem o lumânare de la altă lumânare. Credința Bisericii se transmite prin Botez, adică prin intrarea în Biserică și prin viața în Biserică.

Iar dacă noi, astăzi, trăim o viață mai mult indiferentă față de viața și experiența Bisericii, lucrurile nu au stat așa în veacurile anterioare. Căci, dacă strămoșii noștri ar fi fost indolenți, dacă ar fi fost indiferenți religios, Biserica s-ar fi stins de pe pământul românesc, așa după cum s-a petrecut în alte părți ale lumii, care au fost evanghelizate tot de Apostolii Domnului.

Însă Biserica e aici și noi suntem în Biserică! Și suntem în Biserică pentru că trăim apostolic, pentru că trăim bisericește, ca și părinții și strămoșii noștri. Și avem misiunea sfântă de a duce mai departe Biserica, de a duce mai departe mântuirea oamenilor, pentru că oamenii se mântuie numai în Biserica lui Dumnezeu.

Dar pentru a duce mai departe Biserica trebuie să nu luptăm împotriva Tradiției și a Sfinților Bisericii. Trebuie să nu căutăm să bagatelizăm cultul și viața interioară a creștinilor. Pentru că creștinii de azi trebuie să învețe viața creștină de la Sfinții Bisericii și să o trăiască în Biserică. Să o trăiască zilnic, cu toate riscurile la care pot fi expuși.

Pentru că Apostolul nostru și-a sfârșit mărturia lui pe Cruce[6]. Și a murit astfel nu pentru că a făcut vreun rău cuiva, ci pentru că a făcut bine la toată lumea. Dar binele, adesea, poate fi interpretat foarte greșit. Binele poate fi înțeles ca „rău”, ca „cel mai mare rău”. Numai că binele nu poate fi niciodată rău și binele nu se devalorizează niciodată. Binele e ca aurul: e mereu strălucitor, mereu prețios, mereu autentic. Pentru că binele ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi, ne face fii și moștenitori ai lui Dumnezeu, și cine este cu El, este veșnic cu El.

De aceea, iubiții mei, prăznuindu-l pe Sfântul Andreas, Apostolul românilor, trebuie să alegem zilnic să îi continuăm apostolatul lui la noi. Prin tot ceea ce facem și suntem trebuie să ducem mărturia lui mai departe. Pentru că viitorul nostru ca neam e legat de viitorul Bisericii. Biserica a fost aceea care a ținut poporul român unitar. În Biserică s-a păstrat limba română și s-a slujit pentru toți românii. Pentru că toți românii au fost fiii aceleiași Biserici, până când, din păcate, tot mai mulți au început să se lepede de propria lor credință, de propria lor identitate religioasă.

Dar când te lepezi de credința Bisericii, te lepezi de mântuirea ta. Când te desparți de Biserică, te desparți și de reala experiență a lui Dumnezeu. Pentru că în afara Bisericii nu avem o reală experiență a vieții cu Dumnezeu, ci o amăgire, o iluzie, pentru că nu creștem în sfințenie, ci în demonizarea de sine. Așa se explică de ce Biserica nu admite între Sfinții ei pe nimeni care e în afara ei, oricât de „virtuos” al părea. Pentru că mântuirea se trăiește aici, în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, și Sfinții Bisericii sunt doar fiii ei.

Și noi nu putem amesteca credința Bisericii cu părerile pseudo-teologice ale eterodocșilor, pentru că prin asta am strica credința lui Dumnezeu. Ci noi păstrăm credința și slujirea și viața Bisericii în autenticitatea lor, pentru ca să trăim și acum și veșnic în slava lui Dumnezeu, dimpreună cu El, cu Îngerii și Sfinții Lui.

…Ca Preot, care gândești și slujești tot timpul pentru Dumnezeu, ești adesea obosit și ispitit de tot felul de gânduri. Dar oricât de greu m-aș simți într-o zi anume, eu simt prezența lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui în viața și în slujirea mea. Nu mă simt niciodată singur slujind! Nu mă simt singur niciodată! Pentru că viața Bisericii e viața duhovnicească pe care o putem trăi oriunde și oricând.

Iar Sfântul Andreas când a venit la noi, în părțile noastre, ca să propovăduiască dreapta credință, a venit cu aceeași simțire și certitudine interioară: că Dumnezeu e cu el și că Sfinții și Îngerii Lui îl ajută. Și a îndrăznit întru Dumnezeu, a venit pentru El la noi, nu s-a uitat la consecințele asupra vieții lui, ci la folosul duhovnicesc al oamenilor. De aceea, noi trebuie să fim foarte recunoscători eforturilor sale sfinte pentru noi. Să fim recunoscători lui și celor de după el, care au sădit și aici, pe pământ românesc, Biserica lui Dumnezeu, și au îngrijit-o și au păzit-o până azi. Căci Biserica e ca o pădure ce trebuie mereu udată și protejată. Pentru că vin noi și noi generații de oameni credincioși care au nevoie de experiența, de sfatul și de grija noastră. Și dacă ne uităm doar la copacii care au fost, pădurea se reduce tot mai mult. Dar dacă sădim zilnic copaci și le arătăm continuu calea cu Dumnezeu, atunci pădurea Bisericii se extinde, se face tot mai catolică, tot mai universală, împânzind peste tot apostolicitatea Bisericii, adică credința, mărturia și experiența Sfinților Apostoli.

Să fim bărbătoși ca Sfântul Andreas, Părintele nostru!

Să avem curajul credinței și al mărturisirii celei sfinte!

Pentru că credința vie străpunge inimile oamenilor și îi apropie de Dumnezeu. Credința, mărturisită cu puterea lui Dumnezeu, învie pe oameni din morți. Și atunci când oamenii se trezesc din păcat și se întorc la Domnul, se împlinește această profeție a Domnului: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi” [In. 5, 25, BYZ]. Cei morți pentru Dumnezeu, care vor auzi glasul Lui, vor învia și vor trăi duhovnicește.

Dar ca să fie auzit glasul Lui, trebuie să se audă glasul nostru. Glasul nostru care vorbește despre voia Lui, despre sfințenia Lui, despre mântuirea Sa.

De aceea, nu ne putem permite să pierdem timpul. O zi pierdută este o zi în care nu spunem nimic despre Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să spunem ca Sfântul David, Profetul: „Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, în toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale!” [Ps. 9, 2, LXX]. Și ca să spunem minunile Lui, trebuie să vorbim despre Sfinții Lui și despre tot ajutorul pe care El l-a dat, îl dă și îl va da Bisericii Sale și întregii lumi. Amin!


[1] Începută la 7. 24, în zi de luni, pe 25 noiembrie 2019. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 197.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://i-m-patron.gr/i-m-patron-old.gr/agiologia/agios_andreas.html.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] e una plină de acțiune interioară. Pentru că ea ne vorbește despre ce să facem ca să moștenim viața cea de veci [Lc. 18, 18]. Iar esența vieții creștine e lucrarea, e acțiunea, e dinamismul total în relația cu Dumnezeu, pentru că credința este dinamică, e vie, e lucrătoare. Credința noastră în Dumnezeu ne umple de toată râvna pentru a-I sluji Lui. Credința noastră în Dumnezeu ne umple de dorința de a ne curăți continuu pentru a-I fi proprii Lui, relației sfinte cu El. Fiindcă postul, rugăciunea, slujirea Lui, viața în curăție și în sfințenie este pentru a fi cu Dumnezeu, pentru a fi una cu El și pentru a ne bucura dumnezeiește împreună cu El.

Stăpânitorul, arhonul [ἄρχων], a întrebat: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce făcând [eu] voi moșteni viața cea de veci [τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω]?” [Lc. 18, 18, BYZ]. Și Domnul nu îl contrazice, nu îi spune că pentru a trăi cu Dumnezeu e nevoie doar de credință, dar nu și de lucrare, și îl întreabă despre poruncile Lui. Pentru că poruncile Lui sunt esența credinței și a vieții creștine. Poruncile Lui sunt dinamismul vieții ortodoxe.

Și când se ajunge la discuția despre desăvârșirea vieții creștine, Domnul îi spune și ne spune: „Încă una îți lipsește ție! Vinde toate câte ai și împarte celor săraci și vei avea comoară în cer și vino, urmează-Mi Mie!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Pentru că desăvârșirea vieții cu Dumnezeu ne cere să ne despărțim de toate câte avem și să Îi urmăm Lui.

Și au existat și vor exista oameni ai lui Dumnezeu care au îndeplinit ad litteram cuvântul Lui de aici. Care și-au vândut toate ale lor săracilor și apoi I-au slujit Lui în viața monahală sau într-o asceză riguroasă. Însă și noi, cei care trăim în ritmul vieții sociale, și avem familie și serviciu, chiar dacă nu ne putem vinde toate cele ale noastre, suntem chemați spre același scop ca și Monahii: să Îi urmăm Lui. Pentru că urmarea Lui este interioară, e prin împlinirea poruncilor Sale. Și una dintre poruncile Lui e și milostenia, adică iubirea reală, concretă față de oameni.

Întâlnesc adesea oameni care spun că cred în Dumnezeu, dar mărturisesc cu nonșalanță că nu au o relație vie cu El și cu Biserica Lui. Ei cred în El, dar sunt indiferenți față de voia Lui și de Biserica Lui. Pentru că ei nu consideră că Lui trebuie să Îi slujim zilnic și să Îi împlinim poruncile Sale, voia Sa cu noi. Adică au o perspectivă deistă asupra lui Dumnezeu. Căci ei cred că există un Dumnezeu care a făcut toate și pe om, dar cu Care nu trebuie să avem o relație vie, continuă, zilnică. Și astfel, credința lor deistă e o credință pur rațională, închisă în mintea lor, care nu reverberează în viața lor, în faptele vieții lor cotidiene. Căci ei nu se simt datori să trăiască religios, să trăiască în relație cu Dumnezeul în care ei cred. Fiindcă neagă orice închinare și orice slujire aduse lui Dumnezeu, aduse Dumnezeului în care ei cred.

Însă Domnul ne spune în Evanghelia de azi că desăvârșirea credinței și a vieții noastre stă tocmai în relația noastră vie, reală, continuă cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Pentru că Domnul nu ne cere ca doar o dată în viață să renunțăm la averile noastre, ci continuu ne cere acest lucru, continuu ne cere să fim milostivi și buni cu oamenii, și tot continuu ne cere să Îi urmăm Lui prin împlinirea poruncilor Sale. Relația cu Dumnezeu nu exclude relația cu semenii noștri, ci o include. Pentru că poruncile lui Dumnezeu se împlinesc tocmai la confluența dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni.

Căci atunci când alegem să nu preacurvim, alegem să facem voia lui Dumnezeu, dar și să fim fideli față de soția sau de soțul nostru. Și fidelitatea în căsătorie înseamnă că noi ne arătăm iubirea față de mulți oameni care sunt în jurul nostru, al familiei noastre. Și astfel, iubindu-L pe El, noi îi iubim și pe oameni.

La fel, dacă nu omorâm, dacă nu furăm, dacă nu mințim, dacă nu jignim, noi Îl ascultăm pe Dumnezeu prin toate acestea, dar îi iubim și pe oameni. Pentru că poruncile Lui ne țin în viață, în viața cea duhovnicească și, în același timp, în relația cu El și cu semenii noștri.

Poruncile Lui ne unesc pe unii cu alții și pe toți cu El. Poruncile Lui ne fac oameni integri, buni, iubitori, respectuoși, onești, de treabă. Pentru că ne fac verticali, ne fac loiali angajamentelor noastre, ne fac oameni respectabili pentru conștiința noastră vie și pentru evlavia noastră. Căci o conștiință vie, iubitoare de Dumnezeu, e cea care ne îndeamnă să fim evlavioși în slujirea lui Dumnezeu. Să fim smeriți și plini de pocăință în relația noastră cu El și în relația noastră cu semenii noștri.

De aceea, mereu ne lipsesc râvna și iubirea pentru Dumnezeu, pentru că pe fiecare zi înțelegem că Dumnezeu trebuie slujit și iubit și mai mult, cu și mai multă înfocare, cu și mai multă delicatețe și atenție. Iar omul credincios se simte tot mai nevrednic de Dumnezeu și tot mai lipsit de fapte bune, pe cât se nevoiește zilnic să Îi slujească lui Dumnezeu și să le slujească și oamenilor. Creșterea în viața duhovnicească nu ne umple de orgoliu, nu ne umple de nesimțire, nu ne umple de superioritate bădărană față de oameni, ci, dimpotrivă, de o tot mai mare conștiință a păcătoșeniei proprii și a puținătății vieții noastre. Pentru că, oricât de multe lucruri bune am făcut, se putea și mai mult și mai bine.

De aceea, trecutul nostru, realizările de ieri, nu sunt un îndemn la culcarea pe-o ureche, ci sunt o continuă chemare la mai mult. Pentru că împlinirea omului nu e în ceva static, în ceva ce a fost, ci în ceea ce este acum în sufletul nostru. Dacă acum suntem goi și neîmpliniți, nu contează deloc ce-am fost odinioară și ce-am făcut cândva. După cum, dacă acum suntem bolnavi și nefericiți, zilele bune de altădată, pline de sănătate, nu ne aduc nicio mângâiere.

Pentru că viața noastră are nevoie acum, în clipa de față, de bucurie, de pace, de sănătate, de împlinire interioară, adică de relația vie cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Ce-a răspuns arhonul? „Pe acestea toate le-am păzit din tinerețea mea” [Lc. 18, 21, BYZ]. Se referea la poruncile lui Dumnezeu. Însă poruncile Lui au legătură interioară. Ele sunt ca o plasă de pește cu multe ochiuri. Și dacă lipsesc anumite virtuți sau anumite împliniri ale poruncilor Lui, plasa nu prinde peștele mântuirii noastre. Căci peștele mântuirii e ceea ce înțelegem și ce trăim din poruncile lui Dumnezeu. Și dacă ar fi împlinit poruncile Lui cu adevărat, arhonul ar fi înțeles de la sine că milostenia e iubire față de oameni. E iubire reală, nu declarativă!

Căci atunci când spui că crezi în Dumnezeu, dar nu te interesează cine este El și ce vrea El de la tine, ai doar o iubire pur declarativă pentru El. Dacă iubești oamenii și creația Lui, dacă îți pasă de viitorul omului pe pământ, dar nu faci nimic concret zi de zi pentru binele omului și al creației, spui doar vorbe. Pentru că atunci când crezi în Dumnezeu, trăiești după vorbele Lui. După cum, atunci când îi iubești pe oameni și iubești animalele și insectele și păsările și peștii și toată creația Lui, faci ceva concret pentru toate acestea. Pentru că omul și creația au nevoie de iubirea noastră reală, concretă, după cum Dumnezeu cere de la noi o credință plină de iubire, o credință plină de acțiune, o credință vie.

Toate poruncile Lui duc în aceeași direcție: la El. Și când arhonul s-a întristat foarte mult, pentru că „era foarte bogat [ἦν πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ], el nu s-a întristat pentru că era un om evlavios, ci pentru că era un om avar. Și când ești avar, când iubești banii mai mult decât viața cu Dumnezeu, nu împlinești decât formal poruncile Lui, pentru că ele nu te sfințesc. Poruncile Lui, împlinite în mod real, ne sfințesc în mod real. Și cine se sfințește zi de zi e un credincios real al lui Dumnezeu și nu unul închipuit.

Pentru că marea problemă a noastră e închipuirea de sine sau autoiluzionarea că suntem „ființe religioase”. Mulți cred despre ei că sunt oameni credincioși, dar nu pot să mărturisească schimbări clare, punctuale, duhovnicești în viața lor și nici o relație vie, mistică cu Dumnezeu. Când, dimpotrivă, oamenii duhovnicești, care simt slava lui Dumnezeu în ei tot timpul și care sunt curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu tot timpul pot da mărturii punctuale despre modul cum se schimbă, despre cum sunt schimbați interior de către Dumnezeu în cadrul relației cu El. Adică împlinirea poruncilor nu este o formalitate religioasă, una inconștientă și fără urmări în sufletul și în trupul nostru, ci e însăși mântuirea noastră. Tot ceea ce trăim, împlinind poruncile lui Dumnezeu, ne mântuie pe fiecare zi. Pentru că tot ceea ce trăim cu Dumnezeu ne face tot mai curați, tot mai proprii Lui.

De aceea, dacă punem mesajul Evangheliei de azi în relație cu evenimentul de azi, cu ziua ultimă a alegerilor prezidențiale, putem spune că acela care face ceva pentru România, e acela care face lucruri bune pentru toți românii. Căci cel care iubește România trebuie să dovedească acest lucru. Să dovedească faptic și nu declarativ! Și nu numai președintele sau parlamentarul sau prefectul sau primarul trebuie să dovedească că iubește România, ci fiecare dintre noi trebuie să dovedim acest lucru în mod faptic. Pentru că atunci când aparții unui popor și ești conștient de valorile tale personale, atunci vrei să îți aduci aportul la binele nației tale. Și putem face bine nației noastre și prin aceea că naștem și creștem copii, și prin aceea că scriem și traducem cărți, și prin aceea că ne facem treaba acolo unde suntem. Dacă facem bine oricui și în mod dezinteresat, atunci facem bine întregii nații și întregii lumi.

Pentru că la acest lucru ne cheamă Dumnezeu: la urmarea Lui reală, faptică, la slujirea Lui cu toată ființa noastră.

Voi merge și astăzi la vot, dimpreună cu Doamna Preoteasă, și vă îndemn și pe dumneavoastră să faceți acest lucru! Votul e un drept democratic, iar exprimarea lui înseamnă asumarea unei decizii pentru viitor. Căci viitorul nostru e suma alegerilor noastre.

Să postiți cu pace pe mai departe și să ne pregătim continuu pentru unirea cu Domnul! Căci El dorește să fie cu noi și în noi pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la 8. 07 minute, în zi de miercuri, pe 20 noiembrie 2019. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 18 km/ h.

Predică la Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]

Iubiții mei[1],

când suntem întrebați dacă am intrat cumva la facultate, nu suntem întrebați dacă am intrat și am ieșit vreodată din clădirea unei facultăți, ci dacă ne-am început studiile universitare. Dacă am luat examenele introductive și acum suntem studenți cu drepturi și îndatoriri depline. Tot la fel, sintagma „intrarea în templu” din titlul praznicului de astăzi, nu înseamnă că Preacurata Stăpână a intrat și a ieșit într-o zi anume din templul de la Ierusalim, ci că ea a fost adusă și a intrat în locașul lui Dumnezeu ca să rămână aici, în templul Lui, așa după cum fusese făgăduită de părinții ei, de Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα]. Căci înainte de a fi născută, de a fi primită prin rugăciune de la Dumnezeu, Preacurata Stăpână a fost făgăduită lui Dumnezeu. Și în praznicul de astăzi noi prăznuim în mod bucuros aducerea și rămânerea ei în templu, adică viața ei cea preasfântă, dumnezeiască, de până când a fost logodită cu Sfântul Iosif [Ἰωσήφ].

Cea făgăduită a fost adusă la templu și dăruită lui Dumnezeu. Pentru că „astăzi [este] înainte-cuvântarea bunăvoinței lui Dumnezeu [σήμερον τῆς εὐδοκίας Θεοῦ τὸ προοίμιον] și propovăduirea mântuirii oamenilor [καὶ τῆς τῶν ἀνθρώπων σωτηρίας ἡ προκήρυξις]”[2], așa după cum ne spune troparul praznicului.

– Și de ce este intrarea Preacuratei Fecioare Maria în templu un preambul sau o prefață [προοίμιον] a bunăvoinței lui Dumnezeu?

– Pentru că prin intermediul ei s-a lucrat, s-a pus în practică voia cea bună a lui Dumnezeu cu noi, oamenii, adică lucrarea mântuirii noastre. Atâta timp cât din uterul Preacuratei Fecioare Maria S-a întrupat Fiul Tatălui, devenind și Fiul Fecioarei. Și pentru că acum începe pregătirea voită a Fecioarei Maria pentru a fi locaș preasfânt al lui Dumnezeu, de aceea această zi propovăduiește tuturor mântuirea oamenilor, propovăduiește întruparea Domnului, a Celui care e Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Primul praznic al Postului Nașterii Domnului e tocmai prefața marelui praznic al Nașterii Domnului: intrarea și rămânerea Fecioarei în templu. Căci „în Templul lui Dumnezeu în mod luminat Fecioara se arată [ἐν Ναῷ τοῦ Θεοῦ τρανῶς ἡ Παρθένος δείκνυται]”, se arată trăind ca una plină de har și de curăție dumnezeiască, „și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește [καὶ τὸν Χριστὸν τοῖς πᾶσι προκαταγγέλλεται]”[3]. Căci marea ei curăție și sfințenia ei cea neajunsă Îl vestesc pe Fiul ei, pentru că de la Dumnezeu e sfințenia ei. După cum noi, dacă trăim în sfințenie, Îl propovăduim prin viața noastră pe Dumnezeu, pe Cel care este izvorul vieții noastre celei sfinte. Și Îl propovăduim prin aceea că El este în mod evident, în mod luminat, în mod învederat sursa noastră de viață curată.

Iar troparul praznicului de astăzi se încheie prin sublinierea importanței Născătoarei de Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Căci către Născătoarea de Dumnezeu spunem cu veselie: „Bucură-te împlinirea iconomiei Ziditorului [Χαῖρε τῆς οἰκονομίας τοῦ Κτίστου ἡ ἐκπλήρωσις]!”[4]. Pentru că iconomia lui Dumnezeu, lucrarea Lui de mântuire a oamenilor, s-a făcut cu colaborarea Preacuratei Stăpâne, din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a avut și are nevoie de colaborarea noastră pentru mântuirea noastră. El nu a intrat în viața noastră în forță, ci în mod smerit, cu delicatețe, cu iubire și atenție imensă față de oameni. Adică a intrat în viața noastră atunci când a găsit-o pe cea care L-a iubit cu totul pe El și s-a dăruit cu totul Lui. Când a fost dorit și așteptat cu totul. Și așa cum a fost așteptat și primit de către Preacurata Stăpână, Dumnezeu vrea să fie așteptat și primit și de către noi. Fiindcă mântuirea noastră este rodul împreunei noastre lucrări cu Dumnezeu. Noi trebuie să Îl acceptăm cu totul pe El, să acceptăm venirea Lui în noi prin slava Lui și voia Lui cu noi, pentru ca să ne mântuim în fiecare zi a vieții noastre.

Căci mântuirea noastră se lucrează în fiecare zi și noi nu putem să facem nimic fără El [In. 15, 5]. Pentru că El nu ne mântuie pe noi cu forța, dar nici noi nu putem să Îl forțăm pe Dumnezeu să facă voia noastră, dacă voia noastră nu e în acord cu voia Lui. De aici înțelegem de ce rugăciunile noastre, când nu sunt după voia Lui, nu sunt ascultate de către El. Pentru că El ascultă rugăciunile noastre bune, rugăciunile noastre smerite, rugăciunile care ne mântuie. Și, când suntem proprii Lui, El coboară în noi prin slava Lui și rămâne cu noi [In. 17, 21-22], pentru că dorește să se bucure veșnic în noi și cu noi.

Și cum ar putea să ne asculte rugăciunile noastre cele rele, rugăciunile pline de mândrie și de fariseism, când El dorește mântuirea noastră? Cum ar putea fi El de acord cu faptele noastre cele rele, când El dorește să ne întoarcem către El cu totul și să facem voia Lui?

De aceea, Dumnezeu ne ceartă, ne mustră, ne pedepsește cu blândețe pentru păcatele noastre, pentru ca noi să dorim viața cea bună, evlavioasă, viața cu El. Toată pedagogia lui Dumnezeu, tot modul acesta subtil în care El ne face să conștientizăm valoarea vieții noastre și consecințele faptelor noastre, are drept scop mântuirea noastră. Și dacă înțelegem ce am greșit, imediat Îi spovedim acel lucru. Când greșim cu ceva în fața Lui, imediat Îi mărturisim căderea și slăbiciunea noastră și cerem ajutor în lupta noastră cu ispitele, cu durerile, cu necazurile și grijile de tot felul…

Sfântul Arhiereu Zaharia [Ζαχαρία][5] a primit-o la templu pe Preacurata Stăpână la vârsta de 3 ani[6] și a introdus-o în Sfânta Sfintelor [Ἅγια τῶν Ἁγίων][7], acolo unde Arhiereul intra doar o dată pe an [ἅπαξ τοῦ ἐνιαυτοῦ] [Ieș. 30, 10, LXX]. Și acolo a trăit Preacurata Fecioară Maria timp de 12 ani [δώδεκα χρόνια], fiind hrănită cu hrană cerească [τροφὴ οὐράνια] de Sfântul Arhanghel Gavriil [Γαβριὴλ][8], cel care a fost și vestitorul Nașterii Domnului.

Iar aici, în partea cea mai sfântă a templului, „Cel ce împodobește crinii țarinii mai frumos decât veșmântul împărătesc al lui Solomon…a împodobit-o El Însuși în chip suprafiresc pe Fecioara de la care Și-a avut veșmântul de om”[9], veșmântul trupului Său. Și, cu toate că „abia [avea] trei ani”[10] când a fost adusă la templu, Preacurata Fecioară Maria „a arătat limpede că simte mai bine decât toți cele ce se săvârșeau sau aveau să se săvârșească cu ea”[11]. Iar aici, în templu, Preacurata Stăpână Maria s-a sfințit într-atât de mult prin asceza ei, încât era „din fragedă vârstă dincolo de toți [oamenii] în [ceea] ce privește demnitatea [sfințeniei] și incomparabil mai presus decât înseși mințile mai presus de lume”[12], adică mai presus de Puterile cele cerești.

Și Domnul a preferat-o pe aceasta, pe Maria, pe Doamna noastră cea preacurată și preasfântă, pe cea mai sfântă decât întreaga creație, pentru ca să fie Maica Lui. Pentru că ea L-a iubit mai presus de toată creația. Căci aici, în templul lui Dumnezeu, ea „ducea…o viață de asceză, fără griji și fără treburi, fără întristare, nepărtașă la patimile de jos, mai presus de plăcea care nu e fără durere, trăind numai pentru Dumnezeu, văzută numai de Dumnezeu, hrănită de Dumnezeu, păzită numai de Dumnezeu”[13], pentru că și ea Îl vedea și Îl dorea numai pe El[14].

De aceea, iubiții mei, asceza smerită, tăcută a Preacuratei Stăpâne, dar plină de creștere dumnezeiască incomparabilă ne spune și nouă că putem transforma și noi casa noastră într-un templu al ascezei, al slujirii lui Dumnezeu.

Cine ne oprește să facem asta? Cine ne oprește să facem din viața și din casa noastră o biserică vie a lui Dumnezeu?

Orice facem are la bază o alegere: alegerea noastră. Pentru că nu suntem predestinați sau ursiți să fim buni sau răi, ci începem să păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Iar după cum am ales să păcătuim, tot așa alegem să facem și ceea ce e bine și plăcut lui Dumnezeu. Iar alegerile noastre sunt cele care ne construiesc sau ne dărâmă interior.

Nu putem da vina pe familie, pe rude, pe societate, pentru că noi am ajuns să fim răi și perverși și cu inima rece! Pentru că nimeni nu a păcătuit în locul nostru. Chiar dacă demonii ne ispitesc cu diverse păcate, chiar dacă oamenii ne împing la diverse păcate, noi suntem cei care alegem să păcătuim! Și păcatele noastre sunt averea noastră cea rea. Sunt cele care iradiază din noi și îmbolnăvesc și pe alții.

Tocmai de aceea, când ne spovedim păcatele, noi recunoaștem în fața lui Dumnezeu că suntem o sursă de infecție pentru alții. Că suntem niște bolnavi care avem nevoie de tămăduirea lui Dumnezeu, pentru ca boala noastră să nu mai îmbolnăvească și pe alții. Și de la Spovedanie noi nu plecăm aceiași, nu plecăm așa cum am venit, ci plecăm curățiți și dezlegați de păcate și iertați de către Dumnezeu, împăcați cu El și cu Biserica Lui, împăcați cu toți, pentru că nu ne-am ascuns rănile și bolile noastre sufletești. Și când le recunoaștem în mod smerit și cu pocăință înaintea Lui, El e preamilostiv față de noi și vine imediat și ne iartă și ne curățește de păcatele noastre cele multe și rele.

Așadar, praznicul de astăzi ne cere să ne umplem de sfânta isihie, de sfânta liniștire interioară, de care era plină Preacurata Stăpână în templu[15]. Să ne umplem de rugăciune, de muncă evlavioasă, de milostenie, de citiri sfinte, de atenție față de oameni. Pentru că gradul de atenție față de oameni e direct proporțional cu gradul de atenție față de Dumnezeu, față de împlinirea voii lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă sănătate și putere de muncă! Post plin de bucurie sfântă pe mai departe! Amin!


[1] Începută la 7. 35, în zi de luni, pe 18 noiembrie 2019. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 18 km/ h.

Titlul predicii de față e cel al praznicului de astăzi: Ἡ ἐν τῷ Ναῷ Εἴσοδος τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου, cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[6] Mineiul pe luna noiembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx. [8] Ibidem.

[9] Sfântul Grigorios Palamas, Omilia 53 [Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă de aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria, în Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2005, p. 182-183.

[10] Idem, p. 188. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 195. [13] Idem, p. 203. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 207.