Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Predici 2019

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când adoarme un Preot sau un Episcop o întreagă lume intră în taina lui Dumnezeu. O întreagă lume de relații interioare. Pentru că fiecare dintre ei are relații de paternitate duhovnicească cu foarte mulți oameni, pe care i-a spovedit și sfătuit de-a lungul timpului. Pentru care s-a rugat, cărora le-a aflat viața și a participat activ la ea. Și, dacă ei merg la Domnul, nimeni nu mai poate vorbi în locul lor despre mulți, foarte mulți oameni pe care i-au cunoscut și pentru care s-au rugat.

De aceea, când Preotul sau Episcopul trece de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu, el e pus în coșciug în veșmintele sale liturgice, cu Sfânta Evanghelie pe piept și i se acoperă fața cu un acoperământ liturgic. Pentru că el e îngropat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca Slujitor al Bisericii Sale, ca cel care a propovăduit oamenilor Evanghelia mântuirii și a cărui viață a fost și este ascunsă în Dumnezeu.

Pentru că semnificația duhovnicească a ascunderii feței Preotului sau a Episcopului sub un acoperământ liturgic e tocmai aceasta: de acum, din clipa adormirii sale, viața lui este ascunsă cu totul în Dumnezeu, pentru că el Îi aparține lui Dumnezeu. Căci în toată viața lui închinată lui Dumnezeu, el mai avea afară din reverendă doar capul, palmele și tălpile. Iar palmele, acum, țin în mână Evanghelia, tălpile s-au oprit din alergarea și osteneala lor pe pământ, pe când fața i se acoperă cu totul, pentru că de acum nu mai vede lumea creată, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde el merge. Căci acum a murit cu totul pentru lume, pentru ca să trăiască numai pentru Dumnezeu.

Reverenda preoțească și rasa monahală, iubiții mei, sunt icoana drumului interior al mântuirii noastre. Ele ne vorbesc despre moartea noastră pentru lume, pentru ca să înviem duhovnicește și să trăim numai cu Dumnezeu.

Negrul liturgic în care ne îmbrăcăm reprezintă întreaga asceză a curățirii noastre de patimi, pentru ca să primim luminările și descoperirile Lui cele dumnezeiești și să înaintăm, în mod continuu, în sfințenie. Pentru că reverenda ne învață că nu putem fi creștini, dacă rămânem oameni lumești. Ci trebuie să murim pentru lume, ca să înviem duhovnicește și să trăim duhovnicește, să trăim în slava lui Dumnezeu, curățindu-ne continuu de patimile noastre. Iar propovăduirea Bisericii se poate face doar de astfel de oameni: de cei care trăiesc duhovnicește și le explică în mod duhovnicește oamenilor tainele mântuirii noastre.

Însă când adormim întru Domnul, după anii slujirii noastre preoțești, și ni se acoperă fața, atunci se spune tuturor că viața noastră este cu totul „ascunsă…în Dumnezeu [κέκρυπται…ἐν τῷ Θεῷ]” [Colos. 3, 3, BYZ], pentru că mergem la Cel căruia I-am slujit în întreaga noastră viață.

Căci, în viața noastră pe pământ, doar Dumnezeu știe în mod deplin slujirea noastră bisericească. Oamenii de lângă noi sau care ne-au cunoscut în diverse împrejurări pot să își facă o părere mai apropiată sau mai depărtată de adevăr despre propria noastră viață interioară. Însă Dumnezeu știe cu adevărat cine suntem noi, cei care Îi slujim Lui. El știe viața, ispitele, sensibilitățile, greutățile, durerile, emoțiile, rugăciunile noastre, bucuriile și veseliile noastre tainice, dumnezeiești. Atâta timp cât El e în noi prin slava Lui, Dumnezeu ne cunoaște slujirea preoțească din interiorul nostru, din tot ceea ce noi facem, simțim și spunem cu adevărat și de aceea viața noastră e tainică, e ascunsă în slava lui Dumnezeu, pentru că e trăită în intimitate cu Dumnezeu.

Iar această preasfântă, cutremurătoare și prea plină de veselie intimitate cu Dumnezeu este cea care ne face să ne apropiem atât de mult de El, în toate zilele vieții noastre, slujindu-I Lui. Intimitate care a început în clipa hirotoniei noastre întru Preoție și prin care Dumnezeu ne-a deschis și ne deschide continuu calea spre Sine și spre slujirea Lui și ne întărește și ne dă cuvintele propovăduirii Sale.

Căci adesea simt întăririle lui Dumnezeu într-un mod copleșitor. Simt și văd cum El mă ajută în mod tainic să pot sluji, să pot propovădui, să pot vorbi cu oamenii, deși știu că sunt obosit foarte mult și uneori sleit de puteri. Când postești, când te rogi, când citești și traduci mult nu poți fi ca scos din cutie, ci obosit profund. De aceea, întăririle lui Dumnezeu în asemenea stări sunt minuni continue, pentru că, în mod real, neajutat de El, nu ai cum să faci față în mod curent, zi de zi.

Așa că Diaconul, Preotul și Episcopul simt în mod continuu în slujirea lor prezența lui Dumnezeu în ei și cu ei prin slava Lui. Dacă nu aș mai simți slava Lui în viața și slujirea mea, nu aș mai avea nicio relație reală cu El. Căci relația reală cu Dumnezeu o avem cu toții în și prin slava Lui, prin care El ne mântuie pe noi în mod continuu.

De aceea, iubiții mei, îi înțeleg nespus de bine pe cei care vorbesc despre un Dumnezeu „inexistent”, despre un Dumnezeu „mort”, despre un Dumnezeu „care nu le răspunde la rugăciuni”! Pentru că slava lui Dumnezeu în oameni e ca energia electrică în telefon: știi că e în tine, o simți, te curățește, te luminează și te întărește duhovnicește, te sfințește continuu, e modul tainic în care tu trăiești și vorbești cu Dumnezeu, e certitudinea că tu ești om credincios și slujitor al lui Dumnezeu. Dacă nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine e semn că ai păcătuit greu și nu te-ai pocăit pentru păcatul tău. Iar dacă nu o mai simți, atunci ești singur și părăsit de Dumnezeu, pentru că ești în stare de beligeranță cu Dumnezeu. Te lupți cu El în mod păcătos și prin asta stai la distanță de El. Iar singurătatea sufletească nu poate vorbi decât despre „inexistența”, „absența” sau „indiferența” lui Dumnezeu față de ea.

Însă singurătatea noastră sufletească este o stare de păcătuire continuă, o stare de satanizare continuă. Pentru că un creștin, din clipa creștinării lui la Botez, nu mai trăiește cu demonii în el însuși, ci cu Dumnezeul treimic, Care S-a coborât în el prin slava Lui. Părăsirea lui Dumnezeu prin păcate mari și nepocăite înseamnă întoarcerea la conviețuirea cu demonii. Și această stare rea, nefastă, trăită mult timp ne face o lume pustiită de frumusețe duhovnicească, o lume desfigurată.

Tocmai de aceea, leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] sunt expresia oamenilor bolnavi în toate mădularele lor. Pentru că lepra, această boală infecțioasă gravă[2], poate înflori în mod nefast pe orice centimetru de piele a trupului nostru. Și când Domnul i-a vindecat pe cei 10 leproși, El ne-a vorbit în mod tainic despre vindecarea tuturor simțurilor noastre trupești și sufletești, adică despre vindecarea desăvârșită a omului de boala păcatului.

Însă, deși toți „s-au curățit [ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ], deși pe toți ne-a asumat Domnul în umanitatea Sa și ne-a dat tuturor posibilitatea mântuirii noastre, suntem foarte puțini cei care Îi mulțumim Lui pentru toată iconomia mântuirii noastre. Unul din zece I-a mulțumit [Lc. 17, 15-16], pentru că tot la fel de puțini venim la Biserică ca să Îi mulțumim Lui pentru viața, sănătatea, familia, serviciul, casa și toate cele ale noastre și puțini viețuim creștinește, adică așa cum dorește El să trăiască oamenii.

Le primim pe toate de la El, dar le tratăm ca și când s-ar fi generat de unele singure. Ne bucurăm de toate, dar fără să mulțumim pentru ele. Pentru că ne bucurăm egoist, ne bucurăm cu inimă mică, fără conștiință.

Însă Dumnezeu îl binecuvintează pe cel care se recunoaște a fi robul Său. El îl umple de slava Lui pe cel care se dăruie cu totul Lui. Și de aceea, cel care Îi slujește lui Dumnezeu își află împlinirea în Dumnezeu, în viața cu El și nu mai suportă viața telurică, dezangajată religios.

Așadar, iubiții mei, credința adevărată, credința reală ne mântuie [Lc. 17, 19]! Credința plină de recunoștință și de pocăință, de rugăciune și de milostenie, de iertare și de smerenie! Căci toate virtuțile creștine sunt la un loc în inima celui care își trăiește creștinește viața lui. Pentru că credința noastră interioară se exprimă în mod entuziast, în mod convingător prin toată slujirea pe care o avem.

Ne arătăm credincioși când ne ținem cuvântul dat, când muncim cu atenție și cu onestitate, cerând prețul corect pentru munca noastră, când ne ajutăm familia și rudele și prietenii și pe tot omul, când suntem treji și repede alergători să Îi slujim lui Dumnezeu, când suntem dornici mereu să aflăm teologia Bisericii și când ne nevoim ca și alții să o cunoască. Suntem credincioși când trăim duhovnicește, dumnezeiește pe pământ. Suntem credincioși când ne pocăim continuu pentru toate păcatele noastre și când ne doare inima pentru neștiința și necredința și păcatele umanității.

Pentru că omul credinței e omul comuniunii. Omul credinței e omul care se recunoaște ca dependent cu totul de Dumnezeu. Căci unul din 10, adică omul credinței s-a arătat conștient de binefacerile lui Dumnezeu în viața lui și a venit cu recunoștință la El [Lc. 17, 15]. Și recunoștința se arată „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Recunoștința e doxologică, e revărsare de inimă, e mulțumire fierbinte, adevărată adusă lui Dumnezeu.

Și astfel de fapte făcând adevărata credință în Dumnezeu, tocmai de aceea ne mântuie. Pentru că credința nu e un ecuson, pe care ți-l pui în piept în mod festiv, ci e viața ta, cu tot ce înseamnă ea, aflată în slujire lui Dumnezeu. E tot ce simți, ce faci și ce vrei în relația ta cu Dumnezeu și cu aproapele tău.

De aceea, iubiții mei, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! Și pentru binefaceri și pentru mustrări, și pentru bucurii și pentru dureri, și pentru câștiguri și pentru pierderi, și pentru cei care se nasc și pentru cei care mor, și pentru ce avem și pentru ce nu avem, dar ne rugăm Lui.

Să ne mărturisim credința cu onestitate și cu responsabilitate! Să fim sinceri cu cei care Îl caută în mod sincer pe Dumnezeu, dar și cu cei care încă Îl batjocoresc, pentru că Dumnezeu așteaptă de la noi propovăduirea Lui.

Să nu îi smintim pe oameni prin nesimțirea și aroganța noastră! Dacă nu ne putem stăpâni patimile, măcar să le facem în ascuns, pentru ca să nu le știe toată lumea. Pentru că toți ochii ne văd și toate urechile ne aud. Iar Dumnezeu dorește ca noi să îi folosim pe oameni și nu să îi tulburăm și mai mult.

Să fim cinstiți cu noi înșine și cu toți oamenii! Complimentele de duzină nu ajută pe nimeni. Nici condoleanțele exprimate formal. Nici lucrurile făcute fără atenție și fără conștiință. Căci Dumnezeu acoperă păcatele noastre, dacă nici noi nu judecăm și nu ironizăm căderile altora.

Să ne ascundem cu toții viața în Dumnezeu, iubiții mei! Să le facem pe toate pentru Dumnezeu și cu El și nu pe considerente umane! Căci ceea ce facem cu El rămâne, rămâne pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la ora 8.00, în zi de marți, pe 15 ianuarie 2019. Afară ninge, fiind un grad.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră și  https://playtech.ro/stiri/lepra-leprosi-romania-spital-745.

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

am reactualizat Botezul Domnului și am băut apa cea sfântă a Lui, care a fost „sfințire [τὸν ἁγιασμόν], binecuvântare [τὴν εὐλογίαν], curățire [τὴν κάθαρσιν] [și] sănătate [τὴν ὑγείαν]”[2] pentru noi toți. Căci apa Domnului, cea purtătoare de har, ne sfințește dacă o bem cu credință, ne umple de binecuvântarea Lui, ne curățește sufletește și trupește și ne umple de sănătate sufletească și trupească.

Și vă mărturisesc faptul că de fiecare dată când mă împărtășesc cu Domnul sau când beau apa Lui cea sfântă, eu mă umplu de bucurie și de sfințenie și de curăție, pentru că Îl las pe El să vină și să locuiască în mine cu totul și să mă facă cu totul al Lui. Nu mă opun nicidecum venirii Lui la mine și de aceea, tot ceea ce El face în mine, face după marea Sa iubire de oameni.

Căci asta vrea de fapt Dumnezeu: ca noi să ne lăsăm curățiți, luminați, sfințiți, transfigurați de către El. Domnul nu vrea ca noi doar să auzim cuvintele Sale, ci vrea ca ele să devină una cu noi, ca ele să devină propria noastră viață, propriul nostru mod de-a fi. Pentru că cuvintele Sale, cele pline de viață și de sfințenie, odată crezute și împlinite, ne fac duhovnicești, ne fac ai Lui, ne umplu de iubirea lui Dumnezeu.

Însă noi trebuie să ne plecăm cu totul lui Dumnezeu! Pentru ca El să lucreze în noi, trebuie să ne supunem cu totul Lui. Căci El ne umple de sfințenia Lui pe măsura dăruirii noastre față de El.

De aceea, când noi ne numim robii lui Dumnezeu, mărturisim că suntem cu totul acaparați de iubirea Lui față de noi. Pentru că iubirea Lui față de noi ne-a robit și ne robește mereu sufletele și trupurile noastre și această iubire sfântă și preacurată a Lui față de noi, sălășluindu-se în noi, ne umple în mod continuu de libertate duhovnicească.

Căci, pe când noi ne credeam „liberi” și păcătuiam fără mustrări de conștiință, în fapt eram oameni lumești și pătimași, fiindcă „sub stihiile lumii eram robiți [ὑπὸ τὰ στοιχεῖα τοῦ κόσμου ἦμεν δεδουλωμένοι]” [Gal. 4, 3, BYZ]. Dar acum, când suntem robiți de iubirea lui Dumnezeu care coboară în noi, așa după cum coboară slava Lui în apă și o sfințește, robia Lui e cea mai mare libertate a noastră. Pentru că poruncile Lui ne feresc de rele, de cele care ne omoară pe noi interior, dar ne umplu și de sănătate și de libertate sfântă. Pentru că trăim, întru slava Lui, adevărata noastră libertate, libertatea în bine, libertatea în curăție și sfințenie, libertatea de fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu.

De aceea, cu iubirea Lui în noi, „jugul Meu [e] bun [ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ]. Și când spune jug, se referă la jugul boilor, la boii care trag la jug. Și când spune povară, El se referă la ceea ce duci în spate, la o greutate pe care o cari cu spinarea. Căci poruncile Lui sau viața creștină sunt ca un jug și ca o povară. Viața duhovnicească e grea. Dar greutatea ei ți se pare mare, colosală, numai când nu ai în tine iubirea lui Dumnezeu. Dar când slava Lui este în noi, când Dumnezeu este în noi prin slava Lui, când El ne umple de iubirea Sa, atunci jugul Lui e bun, pentru că ne domesticește patimile, iar povara Lui e ușoară, pentru că ne ușurează de păcate.

Și chiar dacă cineva nu are experiențe duhovnicești, dacă nu a cunoscut viața cu Dumnezeu, dacă el s-a îndrăgostit vreodată de cineva, poate înțelege ce înseamnă ca cele grele să se facă deodată ușoare. Ca astfel să le simtă în inima lui de om îndrăgostit. Pentru că, pentru persoana iubită, plecăm pe frig și pe ploaie spre ea, îi scriem ore întregi, vorbim cu ea la telefon, facem sesiuni video nesfârșite pentru ca să o vedem și să o sorbim din priviri. Și nimic nu ni se pare greu, pentru că facem totul din iubire.

Cu atât mai mult din iubire pentru Dumnezeu, din iubire pentru Cel mai dorit dintre toți, toate lucrurile pe care le facem sunt ușoare și frumoase, pentru că toate ne împlinesc. Nimic nu e greu dimpreună cu El! Nimic nu e lipsit de importanță când vine vorba despre ascultarea Lui! Și de aceea, oamenii care sunt plini de slava Lui nu contenesc să lucreze, să muncească pentru El, căci orice lucru pe care îl fac pentru El este un lucru împlinitor pentru ei. E un lucru care ne eliberează și mai mult interior, care ne umple de o și mare iubire a Lui, de o și mai mare siguranță și pace, de o și mai mare delicatețe sfântă. Căci toate cele făcute pentru Dumnezeu sunt plătite imediat de El cu multă sporire sfântă.

De aceea, sporirea în bine, în curăție și în sfințenie, în cunoaștere și în delicatețe e o consecință a urmării lui Dumnezeu. Și urmarea Lui înseamnă a asculta tot ceea ce ne spune El. Căci Dumnezeu ne vorbește prin cărțile Bisericii, prin Sfinții Lui, prin diverși oameni credincioși sau nu, dar și în mod direct, în diverse contexte și în multe feluri. Vorbirea Lui e tainică și vie, e plină de credință și de încredințare. Căci El dorește ca noi să ne schimbăm mereu, să trăim binele în formele lui diverse și mântuitoare, adică în multele virtuți creștine, pentru ca prin toate să creștem și să ne desăvârșim într-un mod dumnezeiesc.

Fiindcă iubirea Lui față de noi nu naște doar îndrăgostire iremediabilă de Dumnezeu, ci și pășire, împreună cu El, spre o tot mai profundă trăire a iubirii Lui. El vine în noi ca să ne învețe să trăim ca oameni iubitori, ca oameni plini de iubirea de Dumnezeu și de oameni și de întreaga creație a Lui. Și când ne asumăm viața în iubire sfântă, atunci ne asumăm viața cu Dumnezeu, viața care e mereu o creștere în sfințenie și în curăție.

…Ultimul verset al Evangheliei de azi [Mt. 4, 12-17] a fost acesta: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Eu sunt Împărăția, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Dar ca să simți Împărăția Lui în tine, adică slava Lui, trebuie să începi cu începutul: cu pocăința. Și a te pocăi înseamnă a renunța la tot gândul, la toată fapta, la toată simțirea păcătoasă pe care le-ai trăit și a le plânge pe acestea. A te pocăi înseamnă a te recunoaște păcătos înaintea Lui, mult greșit înaintea lui Dumnezeu, și a dori să îți schimbi radical viața. Să o rupi cu păcatul, pentru a trăi cu Dumnezeu și a-I sluji Lui.

Iar cum noi păcătuim zilnic, pocăința este o lucrare de fiecare clipă. E lucrarea fundamentală a creștinului, prin care cere mila lui Dumnezeu în viața lui.

Iar tot cultul Bisericii strigă: Doamne, miluiește [Κύριε, ἐλέησον][3]!  Căci de la El vine mila, îndurarea, izbăvirea, iertarea noastră.

Inima isihastă strigă: Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν][4]! Căci liniștirea noastră cu totul nu vine de la retragerea noastră din lume, ci de la slava Lui care ne unifică interior și ne umple de pacea Lui.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne subliniază la început de an pocăința, pentru că ea e începutul vieții cu Dumnezeu. Ea e cea prin care noi trăim mereu cu Dumnezeu. Dar ne pocăim tocmai pentru ca să fim vrednici de El, pentru ca să fim vrednici de mila Lui. Căci mila Lui e Împărăția Lui. Și pocăința noastră e semnul că noi conștientizăm continuu ieșirile noastre din comuniunea cu Dumnezeu, dar ea este și o continuă reintrare în legătura cu El.

Din acest motiv, întorcându-ne întotdeauna la mila lui Dumnezeu, să o cerem de la El cu toată credința! Căci niciun păcat nu întrece iubirea Lui față de noi și iertarea Sa cea prea mare. Și, simțind iertarea Lui în noi, să nu încetăm să facem voia Lui, căci ea este viața noastră cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 8. 40, în zi de miercuri, pe 9 ianuarie 2019. Cer înnorat, – 4 grade.

[2] Cf. http://www.christopherklitou.com/the_great_blessing_of_waters_greek.htm.

[3] Cf. http://www.christopherklitou.com/mattins_hieratikon_greek_english_phonetic_transliteration.htm.

[4] Cf. https://www.monastiriaka.gr/kyrie-iisou-xriste-yie-theou-eleison-me-ton-amartolon-n-92301.html.

Predică la Botezul Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Botezul Bisericii e Botezul Dumnezeului nostru treimic! Pentru că e Botezul care se face „întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρός καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]”[2]. Care se face în numele Lui și cu puterea Sa cea dumnezeiască și în care noi suntem umpluți de slava Lui cea veșnică.

– Și de ce ne botezăm noi în numele Treimii?

– Pentru că la Botezul Domnului în râul Iordanis [Ἰορδάνης], Dumnezeul nostru S-a revelat în mod deschis, în mod explicit ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, ca Dumnezeu treimic. Pentru că Fiul era în apa râului, pentru ca să Se boteze pentru noi, pentru iertarea păcatelor noastre. Și când S-a botezat, atunci „I s-au deschis Lui cerurile [ἀνεῴχθησαν Αὐτῷ οἱ οὐρανοι] și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca o porumbiță [καὶ εἶδεν τὸ Πνεῦμα τοῦ Θεοῦ καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν] și venind în[tru] El [καὶ ἐρχόμενον ἐπ᾽ Αὐτόν]” [Mt. 3, 16, BYZ].

Căci Fiul era Dumnezeu, dar și Duhul era Dumnezeu. Și cerurile I s-au deschis Fiului lui Dumnezeu întrupat, pentru că I s-au deschis umanității Sale, care s-a botezat pentru noi. Pentru că Botezul ne deschide nouă, datorită asumării noastre în Hristos, ușile cerului, ale Împărăției Sale. Dar, după dumnezeirea Lui, Fiul era, este și va fi întotdeauna dimpreună cu Duhul Sfânt și cu Tatăl, fără mutare sau umbră de schimbare.

Hristos L-a văzut pe Duhul venind în El ca o porumbiță, adică L-a văzut cu totul curat și fără de prihană. L-a văzut ca o porumbiță, în chipul unei porumbițe, după cum Sfinții Apostoli L-au văzut pe Duhul sub chipul a „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός]” [F. Ap. 2, 3, BYZ].  Însă Duhul Sfânt nu e nici porumbiță și nici foc după ființa Lui, pentru că e Dumnezeu și nu creatură, iar ființa Lui e mai presus de orice cunoaștere umană și îngerească. Pentru că nicio creatură nu cunoaște ființa lui Dumnezeu, ci toți cei raționali și plini de evlavia Lui se împărtășesc doar de slava Lui, pe măsura lor, a sfințeniei lor.

Și Hristos, ca om, L-a văzut pe Duhul venind în El, în umanitatea Lui, pentru că veșnic Îl vede pe Duhul în persoana Lui. Căci Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl din veci, Se odihnește din veci în Fiul, în persoana Fiului. Pentru că persoanele Dumnezeului nostru treimic nu trăiesc separate Una de Alta, ci în comuniune interpersonală, fiind Una în Alta fără amestecare, pentru că au împreună aceeași ființă. Tocmai de aceea, când Domnul Îl vede pe Duhul ca venind în umanitatea Lui, Îl vede în același timp și ca rămânând în El. Pentru că și noi, la Botezul nostru și în toată viața noastră creștină, Îl putem vedea pe Dumnezeul treimic venind și rămânând în noi prin slava Lui. Pentru că Botezul e începutul vieții noastre cu Dumnezeul nostru treimic, e începutul sălășluirii Lui, prin slava Sa, în ființa noastră.

Și e foarte important să precizăm faptul că Dumnezeu e în noi…prin slava Sa. Numai prin slava Sa cea dumnezeiască. Pentru că Dumnezeu nu Se sălășluiește în vreo făptură cu ființa Lui, ci numai prin slava Lui. Pentru că nimeni nu poate cuprinde ființa lui Dumnezeu, care depășește toate cele create.

Dar la Botezul Domnului nu doar Fiul și Duhul ni Se revelează în mod explicit, ci și Tatăl. Care ne vorbește ca „un glas din ceruri [φωνὴ ἐκ τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 3, 17, BYZ]. Ca un glas mai presus de orice creație a Sa. Și El ne spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit [Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱός Μου ὁ ἀγαπητός], în[tru] Care am binevoit [ἐν ᾯ εὐδόκησα]” [Ibidem].

– Și ce înțelegem din mărturia Tatălui?

– Că Iisus Hristos este Fiul cel veșnic al Tatălui, Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Că El e Dumnezeu și om și este iubit de Tatăl în mod desăvârșit și Tatăl binevoiește veșnic în Fiul.

Dar mărturia Tatălui pentru Fiul e și o mărturie a Lui pentru Duhul. Căci și față de Duhul Sfânt Tatăl dă aceeași mărturie. Căci și Duhul este Duhul Lui cel iubit, întru Care El binevoiește veșnic.

Pentru că Tatăl lucrează toate dimpreună cu Fiul și cu Duhul Său, pentru că toate persoanele Treimii au aceeași voință și lucrare dumnezeiască. Iar persoanele dumnezeiești ale Treimii Se iubesc între Ele în mod desăvârșit, conlocuiesc și Se întrepătrund reciproc la nivelul ființei Lor comune și Se revelează în mod reciproc oamenilor.

De aceea, Botezul nostru este Botezul Dumnezeului treimic. E Botezul prin care suntem incluși și noi în relația de iubire veșnică a persoanelor Dumnezeului nostru treimic. Pentru că Dumnezeu Își revarsă spre noi, în Biserica Sa, iubirea Lui interioară, intratrinitară, pentru ca să ne facă și pe noi comunionali cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu El, cu Dumnezeul nostru treimic.

Și când vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, despre iubirea Lui față de noi, trebuie să avem întotdeauna conștiința că iubirea lui Dumnezeu este întreit-personală, pentru că este iubirea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh față de noi.

…În Slujba Aghiasmei Mari, pe care o vom sluji imediat, afară, ni se spune cum au reacționat apele la vederea Domnului: „Văzutu-Te-au apele [Εἴδοσάν Σε ὕδατα], Dumnezeu[le] [ὁ Θεός], văzutu-Te-au apele și s-au înspăimântat [εἴδοσάν σε ὕδατα καὶ ἐφοβήθησαν]. Iordanisul s-a întors întru cele de apoi [Ὁ Ἰορδάνης ἐστράφη εἰς τὰ ὀπίσω], văzând focul Dumnezeirii [θεασάμενος τὸ πῦρ τῆς Θεότητος] coborându-se trupește [σωματικῶς κατερχόμενον] și intrând în el [καὶ εἰσερχόμενον ἐπ᾽ αὐτόν]”[3]. Pentru că apele și întreaga făptură au simțit și simt cine este Iisus Hristos: Fiul lui Dumnezeu întrupat. Că El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, este Dumnezeul nostru.

Însă apele nu doar simt prezența lui Dumnezeu, ci totodată se lasă umplute de slava Lui! Apele, sfințite de Slujitorii Bisericii, devin dumnezeiești, nestricate. Pentru că se umplu de slava cea necreată, de slava veșnică a lui Dumnezeu, cea prin care noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim pururea.

De aceea, apa pe care Dumnezeu ne-o va sfinți astăzi, prin mâinile noastre, ale nevrednicilor, are „harul răscumpărării” [τὴν χάριν τῆς ἀπολυτρώσεως] și „binecuvântarea Iordanisului [τὴν εὐλογίαν τοῦ Ἰορδάνου]”[4]. Ea este „izvor de nestricăciune [ἀφθαρσίας πηγήν], dar de sfințenie [ἁγιασμοῦ δῶρον], dezlegare de păcate [ἁμαρτημάτων λυτήριον], vindecare de boli [νοσημάτων ἀλεξιτήριον], demonilor pieire [δαίμοσιν ὀλέθριον], neapropiere a puterilor celor potrivnice [ταῖς ἐναντίαις δυνάμεσιν ἀπρόσιτον], plină de tărie îngerească [ἀγγελικῆς ἰσχύος πεπληρωμένον]”[5].

Și pe ea trebuie să o bem cu evlavie și cu bucurie sfântă, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul nostru treimic, a Căruia este slava, cinstea și închinarea în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 6. 25, în zi de luni, pe 31 decembrie 2018. Cer înnorat, 4 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[3] Cf. http://www.christopherklitou.com/the_great_blessing_of_waters_greek.htm. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

Predică la Tăierea împrejur a Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

excesul de bucurie de azi noapte nu se regăsește în durerea praznicului de azi. Pentru că primul praznic al lui 2019 e începutul Patimilor Domnului, e începutul suferințelor Sale trăite pentru noi. Căci la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul a fost tăiat împrejur în templul din Ierusalim și a primit numele Iisus [Ἰησοῦς] [Lc. 2, 21, BYZ], așa cum fusese vestit numele său prin Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 31, BYZ].

Iar tăierea împrejur a prepuțului sau circumcizia[2] a fost foarte dureroasă pentru Cel fără de păcat, pentru că a fost o durere pură, fără plăcere. Căci la noi, oamenii păcătoși, orice durere e amestecată cu plăcere. Dar la Domnul, la Cel fără de păcat, durerea, în tot timpul vieții Sale, a fost una desăvârșită, lipsită de orice plăcere. Și aceste dureri preasfinte ale Domnului, trăite în trupul Său cel preacurat, sunt durerile prin care ne-a mântuit pe noi, cei prea păcătoși…

Tocmai de aceea, praznicul de azi, prin însemnătatea Sa dramatică pentru noi, trebuie trăit cu multă sobrietate. Pentru că anii vieții noastre se duc unul după altul, bucuria unui început de an e o bucurie reală, dar excesul de mâncare, de băutură și de veselie în această zi preasfântă, de praznic, nu e specific creștinilor. Pentru că noi, creștinii, începem orice an cu Dumnezeu, cu mulțumirea smerită adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, având grijă de sănătatea noastră sufletească și trupească.

Iar excesul nu este sănătate, ci boală! Excesul nu e prăznuire, ci slăbire interioară a ființei noastre! Pentru că mâncarea, băutura, veselia și odihna trupească trebuie să sprijine activitatea duhovnicească a sufletului nostru. Trupul nostru trebuie să ajute sufletul nostru în demersurile lui de sfințire a noastră. Pe când excesul, în orice direcție, ne aruncă în boală, în neputință, în slăbănogire, fapt pentru care nu ne mai putem bucura de anul care a început și de ziua de mâine.

Însă „Domnul [este] întărirea [κραταίωμα] celor care se tem de El” [Ps. 24, 14, LXX]! El e Cel ce ne întărește pe noi în viața cuvioasă, în viața de sfințenie. Pentru că Domnul ne-a dăruit nouă bucuria mântuirii Sale [Ps. 50, 14, LXX], ne-a dăruit să ne bucurăm întru răscumpărarea și vindecarea primite de la El, de la Cel care a pătimit pentru noi.

Căci tăierea împrejur a Domnului pentru noi era prefigurarea Botezului creștin[3]. Suferința circumciziei era o vorbire tainică despre moartea și învierea mistică trăite de noi în apa sfințită a Botezului. Căci Domnul nostru, Iisus, al Cărui nume înseamnă Domnul mântuie[4], S-a făcut Mântuitorul nostru, al tuturor, prin aceea că a pătimit pentru noi toți. A suferit pentru iertarea tuturor păcatelor noastre și pentru îndumnezeirea noastră. Căci Botezul Bisericii înseamnă, deopotrivă, iertarea tuturor păcatelor noastre, dar și începutul îndumnezeirii noastre. Pentru că, la Botez, noi primim slava lui Dumnezeu, prin care suntem curățiți de tot păcatul, dar și prin care începem să trăim dumnezeiește, ascultând de Dumnezeu.

Căci prin scoaterea noastră din robia demonilor, El, Iisus Hristos, Domnul nostru, e Răscumpărătorul nostru, Eliberatorul nostru din robie. Patimile și moartea Lui pe Cruce pentru noi au fost prețul scoaterii noastre din Iad [Rom. 5, 10], pentru că El ne-a asumat pe toți în umanitatea Lui. Dar, în același timp, prin toată suferința Lui preaiubitoare pentru noi, prin care El Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, Domnul ne dăruie în mod continuu iertarea păcatelor noastre în Taina Mărturisirii și întărire în viața de sfințenie, pentru ca și noi să ne îndumnezeim întru El. Ajutați de El și de Tatăl și de Duhul Sfânt în fiecare clipă a vieții noastre.

Căci „păcatele noastre El [le-]a înălțat [τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν Αὐτὸς ἀνήνεγκεν], în trupul Său [ἐν τῷ σώματι Αὐτοῦ], pe lemn [ἐπὶ τὸ ξύλον]”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα] [noi], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι] [noastre], să trăim [cu] dreptatea [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” Lui [I Petr. 2, 24, BYZ]. Ca noi, cei care murim adesea prin păcatele noastre, să înviem din morți prin Spovedanie și să trăim prin dreptatea lui Dumnezeu, cea care ne face vii pe noi.

Pentru că Sfântul Pavlos, atunci când spune: „dacă dreptatea [noastră este] prin lege [εἰ διὰ νόμου δικαιοσύνη], atunci Hristos a murit în zadar [ἄρα Χριστὸς δωρεὰν ἀπέθανεν]”, adică degeaba [Gal. 2, 21, BYZ], ne arată că starea noastră de dreptate este o consecință a morții Domnului pentru noi. Căci noi, prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, primite împreună la încreștinarea noastră, ne-am spălat de păcate, ne-am sfințit prin slava Lui, ne-am îndreptat întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh [I Cor. 6, 11, BYZ] și ne-am făcut duhovnicești, fiii Lui prin har. Căci starea noastră de îndreptare sau de dreptate constă în restaurarea noastră duhovnicească interioară, în umplerea noastră de slava Lui.

De aceea, noi ne numim hristiani [χριστιανοί[5], românizat ca creștini] de la Hristos [Χριστός], al Cărui nume înseamnă Cel uns[6]. Pentru că și noi am fost unși sau mirunși cu Sfântul și Marele Mir al Bisericii, atunci când am fost botezați. Și mirungerea noastră este „pecetea darului Duhului Sfânt [σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος Ἁγίου]”[7], e umplere de slava Lui.

Așa că Iisus, Domnul care ne mântuie pe noi, e și Hristos pentru noi, adică Cel care ne unge cu ungere dumnezeiască. Pentru că Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne mântuie pe noi și ne umplu cu slava Lor. Căci Dumnezeu „ne-a chemat pe noi prin slavă și virtute [τοῦ καλέσαντος ἡμᾶς διὰ δόξης καὶ ἀρετῆς]” [II Petr. 1, 3, BYZ], ne-a chemat la El și ne-a făcut ai Lui prin slava Lui și prin toată viața virtuoasă, de sfințenie, ca, prin acestea, să ne facem „părtași firii celei dumnezeiești [θείας κοινωνοὶ φύσεως]” [II Petr. 1, 4, BYZ].

– Însă cum ne facem noi, creștinii Lui, părtași firii Sale celei dumnezeiești?

– Prin aceea că ne împărtășim de slava Lui cea dumnezeiască, care izvorăște veșnic din firea sau ființa Dumnezeului nostru treimic. Ne facem părtași slavei Lui celei dumnezeiești prin Botez, pentru că acesta este înfierea [υἱοθεσίαν] [Efes. 1, 5, BYZ] noastră cea duhovnicească. Și, ca fii ai Lui, ca fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, trăim în Biserica slavei Sale starea noastră de dreptate, de îndreptare duhovnicească, sau starea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Însă prețul pentru înfierea noastră a fost inexprimabil de dureros. Consecința Patimilor Domnului, consecința tuturor suferințele Lui trăite pentru noi în viața Sa pământească, e că în Botezul nostru trăim nașterea noastră din Dumnezeu [In. 1, 13, BYZ]. O naștere nedureroasă și plină de veselie dumnezeiască. Căci El a băut tot potirul suferințelor în locul nostru, pentru ca să ne dea, în dar, toată bucuria mântuirii noastre.

Pentru că, ne spune Sfântul Pavlos, „cu harul sunteți mântuiți [τῇ χάριτί ἐστε σεσῳσμένοι], prin credință [διὰ τῆς πίστεως], și acesta nu [este] de la voi [καὶ τοῦτο οὐκ ἐξ ὑμῶν], [ci] al lui Dumnezeu [este] darul [Θεοῦ τὸ δῶρον]” [Efes. 2, 8, BYZ]. Prin harul sau slava lui Dumnezeu am fost mântuiți, pentru că am crezut în Dumnezeu. Și harul sau slava Lui nu este de la noi, nu e omenească, ci e darul Lui continuu în viața noastră.

Însă mântuirea Lui, primită în dar de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, e tocmai slava Lui. E prezența Lui în noi prin slava Sa cea dumnezeiască, cea veșnică și necreată. Iar noi, hristianii, trebuie să nu stingem Duhul lui Dumnezeu din noi înșine [I Tes. 5, 19, BYZ].

– Dar ce înseamnă să nu stingem focul Duhului din noi înșine?

– Înseamnă să nu pierdem, prin păcatele și patimile noastre, simțirea slavei lui Dumnezeu din noi înșine! Căci slava Lui e focul dumnezeiesc pe care Domnul a venit să îl arunce întru pământul inimii noastre [Lc. 12, 49, BYZ], pentru ca să ne aprindă și sufletul și trupul și să ne sfințească în mod deplin.

Însă, simțirea slavei Lui în noi e tulburată de orice gând și simțire păcătoasă, de orice păcat și nedreptate pe care le facem. Tocmai de aceea, un creștin atent la mântuirea lui, pune imediat pe foaia de Spovedanie orice păcat prin care a întristat slava lui Dumnezeu din el. Pentru că el simte și știe că prin acelea el a păcătuit lui Dumnezeu. Și continua spovedire a păcatelor, continua împărtășire cu El, continua împlinire a poruncilor Lui înseamnă trăirea continuă a stării de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Căci El ne-a îndreptat prin coborârea slavei Lui în noi, și noi trăim întru dreptate, pace și sfințenie, dacă trăim întru slava Lui, împlinind voia lui Dumnezeu.

De aceea, noi suntem păcătoși, noi păcătuim continuu în fața Lui. Dar, asumându-ne păcatele noastre și pocăindu-ne pentru ele, spovedindu-le în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului nostru, noi primim iertarea lor de la Dumnezeu și ne întărim în simțirea slavei Lui, adică ne întărim în starea noastră de dreptate înaintea Lui. Și, de aceea, nu ne place păcatul, nu îl iubim, ci de el ne lepădăm continuu, pentru că vrem ca El să locuiască mereu în noi prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, a început suferința Lui pentru noi, pentru ca să ne învețe că păcatul se dezrădăcinează din noi numai prin suferință, prin asceză, prin nevoință continuă! Cele care au intrat în noi prin dulceața amară a păcatului, prin consimțirea noastră cu păcatele, adică patimile sau viciile noastre, se scot numai prin durerea cea mântuitoare a ascezei.

Am păcătuit întru conștiență? Atunci, tot cu întreaga minte trebuie să ne luptăm cu patimile din noi și să le învingem prin harul lui Dumnezeu. Ajutați de El. Căci nu ne putem vindeca de patimi fără slava lui Dumnezeu și fără multă osteneală. Asceza noastră e pentru ca slava lui Dumnezeu să lucreze în noi. Și când ne rugăm, când postim, când citim, când Îi slujim Lui, atunci slava lui Dumnezeu lucrează în noi și ne întărește pe noi spre toată fapta cea frumoasă a sfințeniei.

Pentru că nu știm ce va fi puțin mai încolo, ce va fi mâine, unde vom fi și ce vom face. Fiecare an este o surpriză desăvârșită din partea lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate vedea, în toată profunzimea lor, schimbările totale de la nivelul întregii lumi și de la nivelul fiecărui om în parte. Pentru că în fiecare an oamenii descoperă noi adâncuri de înțelegere, înțeleg noi și noi lucruri, care îi înalță sau îi coboară, în măsura în care se raportează la Dumnezeu.

Căci cine se raportează la Dumnezeu, înțelege noutatea de gând, de simțire și de acțiune ca dar de la Dumnezeu, pe când, cei care cred că noul din viața lor se datorează lor, nu văd nicio perspectivă veșnică a vieții lor. Și de aceea, excesul de bucurie telurică este un exces fără viitor, pentru că el se consumă doar în prezent. Nu vede mai departe față de clipa momentului. Însă noi, creștinii, suntem responsabili față de darurile lui Dumnezeu, pentru că știm că ele au venit în viața noastră tocmai pentru ca să ne pregătească pentru veșnicie.

Darurile lui Dumnezeu au veșnicie, nu doar istorie!

Oamenii nu sunt creați pentru moarte, ci pentru viața veșnică cu Dumnezeu!

Tocmai de aceea, noi nu ne putem împăca cu moartea. Nu putem să ne bucurăm de ea. Nu putem să ne găsim împlinirea în moarte. Pentru că împlinirea noastră e în Dumnezeu, în slava Lui și a fi cu El înseamnă a fi veșnic vii.

Ce trebuie să facem în 2019? Să fim vii întru slava Lui!

Ce trebuie să facem în 2019? Să trăim ca mădulare vii ale lui Hristos Dumnezeu, conștienți de responsabilitatea noastră față de mântuirea întregii lumi!

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate! Trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu cu toată ființa noastră! Ca pe fiecare zi să creștem întru cunoașterea lui Dumnezeu, în curăție și în sfințenie, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 8. 33, în zi de vineri, pe 28 decembrie 2018, cer înnorat, două grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1583/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/viata-sfant/taierea-imprejur-cea-dupa-trup-domnului.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 14.075, apud BW 10.

[5] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.774, apud BW 10.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.780, apud BW 10.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno