Predică la pomenirea Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Paraschevi [2019]

Iubiții mei[1],

Sfânta Paraschevi [Παρασκευὴ][2], Maica noastră, i s-a arătat recent în vedenia visului unei tinere din Grecia. A ieșit din icoana ei și „era îmbrăcată în negru, cu o năframă pe cap. […] Era nemaipomenit de frumoasă, foarte tânără, [de] o frumusețe inimaginabilă”[3]. Pentru că era plină de slava lui Dumnezeu în care ea acum locuiește. Și ea s-a arătat acestei tinere pentru ca să o încredințeze despre existența lui Dumnezeu și a Sfinților Lui. Fiindcă Sfinților lui Dumnezeu le pasă enorm de mult de noi, dorindu-ne tuturor mântuirea.

Și subliniez acest lucru, că le pasă enorm de mult de noi, pentru că Sfinții nu au nimic de-a face cu invidia sau cu răutatea. Vorba nebună că „până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții” nu are nicio realitate. Pentru că Sfinții doresc să ne ducă la Dumnezeu, să ne facă să urâm păcatele și să trăim creștinește, și în niciun caz să ne îndepărteze de Dumnezeu. Căci ei nu sunt ziduri care ne despart de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, punți de legătură spre Dumnezeu, ajutându-ne în toate ca să Îl cunoaștem și să Îl slăvim pe Dumnezeu cu adevărat.

Iar la praznicul din acest an, Sfânta Paraschevi, la Iași, va fi alături de Sfântul Ierarh Spiridon [Σπυρίδων] de Trimituntos [Τριμυθοῦντος][4]. Pentru că ambii sunt taumaturgi, sunt făcători de minuni. Și a fi făcător de minuni înseamnă a fi iubitor de oameni. Pentru că Sfinții nu fac minuni pentru ei, ci pentru noi. Fiindcă minunile sunt modul în care ei ne ajută, din slava lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne sfințim viața noastră.

Sfintele Moaște ale Sfântului Spiridon sunt în insula Cherchira [Κέρκυρα] sau Corfu[5], iar sâmbătă, 12 octombrie 2019, mâna dreaptă a Sfântului Spiridon a fost adusă la București, pe Dealul Patriarhiei, spre închinare. După care, în aceeași zi a ajuns la Iași, unde va sta până pe 17 octombrie[6] spre binecuvântarea tuturor. Iar dacă Sfinții, prin Sfintele lor Moaște, vin tot mai aproape de noi e pentru ca noi să venim tot mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt călăuzele noastre spre Dumnezeu, sunt povățuitorii noștri în cele ale credinței și ale evlaviei, învățându-ne să Îl iubim și să Îl slujim cu adevărat pe Dumnezeu.

ÎPS Teofan Savu, în cuvântul său către pelerini, a remarcat faptul că și la Iași și în Corfu oamenii vin să se închine în fiecare zi[7] la cei doi Sfinți ai lui Dumnezeu, la Sfânta Paraschevi și la Sfântul Spiridon. Și aceasta pentru că „Sfinții îi ascultă, îi înțeleg”[8] pe cei credincioși. Și îi înțeleg, pentru că sunt plini de iubire față de confrații lor de pe pământ și, în același timp, sunt luminați de Dumnezeu continuu spre înțelegerea noastră. De aceea, Sfinții ne ajută în tot lucrul cel bun, ne călăuzesc spre tot adevărul, ne fac oameni vii, duhovnicești ai Bisericii prin sfintele lor rugăciuni, pentru că ei doresc să fim ca ei. Vor ca și noi să ajungem în Împărăția lui Dumnezeu și să trăim împreună cu ei continua revelare a lui Dumnezeu în viața noastră.

Sfânta Paraschevi sau Sfânta Vineri a trăit în secolul al 11-lea[9] și a adormit la vârsta de 27 de ani[10]. Și nu i-au trebuit nici 40, nici 60, nici 80 sau 100 de ani ca să își sfințească viața, ci și-a sfințit-o la nici 30 de ani! Căci, bineplăcută făcându-se lui Dumnezeu, El a iubit-o pe Sfânta Paraschevi și a luat-o dintre cei păcătoși [Înț. lui Sal. 4, 10]. A luat-o la Sine, pentru că „sufletele celor Drepți [sunt] în mâna lui Dumnezeu” [Înț. lui Sal. 3, 1, LXX].

Iar „Sfânta Cuvioasă Paraschevi, din data de 13 iunie 1641, își are Sfintele sale Moaște la Iași”[11]. Și de 378 de ani ele sunt pe pământ românesc, învățându-i pe români să se lepede de ei înșiși și să Îl urmeze pe Hristos ca să moștenească viața de veci. Pentru că nu putem trăi creștinește decât ca oameni duhovnicești, ca oameni Sfinți. Pentru că viața creștinului e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă.

Însă cei care nu au de-a face cu sfințenia și, de aceea, nici nu îi iubesc pe Sfinți, luptă împotriva Sfinților lui Dumnezeu. Nu vor Bisericile închinate lor, nu vor Sfintele lor Icoane, nu vor Sfintele lor Moaște. Pentru ei trupurile lor cele nestricate, cele îndumnezeite, cele făcătoare de minuni sunt niște „cadavre”, când ele sunt pline de viața lui Dumnezeu, de slava Lui, pentru că ei au trăit întru slava Lui și trăiesc în Împărăția Lui, întru slava Sa cea veșnică și necreată.

Dar trupurile noastre cele pline de păcate sunt cadavre, încă de acum sunt cadavre, și ele vor începe să se strice la câteva ore după moartea noastră. Adesea îngropăm oameni care deja put, care deja se descompun sub ochii noștri. Însă trupurile Sfinților, trupurile lor cele îndumnezeite, trupurile lor cele frumoase, cele pline de sfințenie, pe care noi le numim Sfinte Moaște, nu se strică în mod deplin, nu put, nu îți provoacă scârbă și nici frică, ci, dimpotrivă, te umplu de har, de bucurie, de veselie dumnezeiască, de curăție, de sfințenie, te vindecă de boală și te întăresc în asceză și în evlavie. Pentru că trupurile lor nu sunt locuințele morții, ci ale Vieții. În trupurile lor locuiește slava lui Dumnezeu ca și în sufletele lor. Și ei ne dăruie slava Lui, ne dăruie toată comoara vieții lor, care e slava Lui, și sufletele lor cele îndumnezeite vin în ajutorul nostru.

Și mai minunat e ceea ce face Sfântul Spiridon, Părintele nostru, Ierarhul care a participat la Sinodul I Ecumenic și, care, prin mâna lui, este acum în România. Căci Sfintele lui Moaște părăsesc racla din Cherchira, el devine de multe ori un Sfânt deplin transfigurat, cu suflet și trup, și merge întru ajutorul oamenilor[12]. Iar „atunci când [Sfintele Moaște] revin, în chip minunat, ele sunt calde și prăfuite; la rândul lor, încălțările noi ale Sfântului apar tocite, păstrând pe ele pământ și fire de iarbă”[13]. Semn că a mers în mod real în lume, ca să facă bine oamenilor.

Dar și Sfânta Paraschevi se manifestă ca o ființă vie! Pentru că atunci când o femeie a vrut să îi pună o pernuță, în dar, sub cap, în racla ei, „Sfânta a ridicat capul pentru ca femeia să-i așeze pernuța în raclă”[14].

Și atunci cum sunt „cadavre” trupurile acestor Sfinți ai lui Dumnezeu, când ele sunt preaminunate în ochii credinței noastre? Însă, când ești trupesc, când ești pătimaș, îi vezi pe toți ca fiind pătimași, căci consideri că ei sunt ca tine. Că ei trăiesc și gândesc ca tine. Însă Sfinții lui Dumnezeu trăiesc duhovnicește și Îi slujesc lui Dumnezeu cu sfințenie. Fapt pentru care viața lor, aici și în veșnicie, e o minune negrăită.

Pentru că viața lor de aici se continuă în veșnicie. Nu există un hiat între aici și acolo, ci viața lor de aici, viața lor de sfințenie, devine inexprimabil de sfântă în Împărăția lui Dumnezeu. Căci ei sunt dumnezeii întru care locuiește Dumnezeu. Ei sunt cei îndumnezeiți prin slava lui Dumnezeu și prin nevoința lor de-o viață.

Așadar, cei care trăim cu Dumnezeu, ne bucurăm de Dumnezeu și de Sfinții Lui. Și nu plecăm urechea la palavre, la satanisme de tot felul, la neevlavia celor necredincioși, ci noi îi cinstim pe Sfinți cu evlavie și îi considerăm Părinții și Învățătorii noștri, pentru că ei ne învață și ne conduc spre Dumnezeu. Demonii îi împing pe oameni spre Iad prin tot felul de înșelări demonice, pe când Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu ne luminează spre a trăi creștinește, evanghelic, cu sfințenie.

Iar Sfânta Paraschevi, astăzi pomenită, Maica noastră, ne învață sfințenia, ne învață să nu abdicăm niciodată de la viața cu Dumnezeu, pentru că viața cu El e adevărata viață a omului. Și dacă o ascultăm, atunci vom fi cu adevărat fericiți, bucurându-ne de fericirea cea veșnică a vieții cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Amin!


[1] Începută la 5. 55, în zi de joi, pe 10 octombrie 2019. Cer senin, 8 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf.  https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.comuniuneortodoxa.ro/sfinti-si-cuviosi-marturii/minune-sfintei-cuvioase-parascheva-la-tesalonic/.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1430/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Corfu.

[6] Cf. https://basilica.ro/moastele-sfantului-spiridon-vor-ajunge-in-bucuresti/.

[7] Cf. https://doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/video-cuvantul-ips-parinte-teofan-catre-pelerinii-sfintei.

[8] Ibidem.

[9] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi.

[10] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/13/predica-la-vecernie-la-pomenirea-a-doi-sfinti-facatori-de-minuni-13-octombrie-2018/.

[11] Ibidem.

[12] Cf. http://altarulcredintei.md/spiridon-sfantul-care-paraseste-racla/.

[13] Ibidem.

[14] Cf. https://doxologia.ro/minuni-vindecari-vedenii/sfanta-parascheva-ridicat-capul-pentru-primi-dar-o-pernuta.

Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

cei care disprețuiesc cuvintele nu știu că ele sunt purtătoare de viață. Pentru că un om este om prin cuvinte. Prin cuvintele pe care le-a învățat de la părinții lui, de la Școală, de la Biserică, de la societate. Căci toate lucrurile bune ale vieții noastre ne-au fost predate prin intermediul cuvintelor și ale gesturilor și ale faptelor de iubire față de noi. Și noi, la propriu, suntem niște cuvinte vii, pentru că la rândul nostru putem să exprimăm față de alții experiența noastră de viață.

Dar, pe cât de mici sunt cuvintele și pe cât de nesemnificative pot părea unora, pe atât ele sunt de importante pentru noi. Căci niciun cuvânt care ne vizează nu piere în vânt, ci el ne străbate întreaga ființă, uneori întreaga viață. Un cuvânt poate să ne tulbure sau să ne enerveze. Un cuvânt poate să ne amăgească sau să ne liniștească. Depinde ce pui în cuvinte și cum ajung cuvintele tale în inima omului căruia i te-ai adresat.

Când mergi la piață și cumperi semințe, semințe pentru legume, ele par niște mici gâze moarte. Niște realități muzeale. Iei în mână câteva semințe de roșii, de castraveți sau de ridichii și ele sunt uscate și părut moarte. Dacă n-ai fi văzut niciodată ce poate să răsară din aceste semințe, ai avea tot dreptul să te îndoiești de vitalitatea lor. Dar dacă le pui în pământ atunci când trebuie, la timpul lor, și uzi acel pământ, iar soarele îl încălzește și se întrunesc toate condițiile pentru încolțirea semințelor, atunci cele care păreau moarte se dovedesc foarte vii, nespus de vii, pentru că rodesc viață.

Însă viața e o ecuație pozitivă și nu o negație. Pentru că trebuie să existe sămânță, sămânță bună, dar și condiții de încolțire și de dezvoltare ale seminței. În sine, fără condiții prielnice, sămânța rămâne claustrată în ea însăși, rămâne o potențialitate. Dar, pusă în lucrare, sămânța devine o instituție, pentru că orice vrej de roșii e o fabrică de viață. Și acel vrej e dezvoltarea seminței, a acelei semințe ce părea nesemnificativă.

Cuvântul sămânță vine de la semen, seminis din latină, unde înseamnă tot sămânță[2]. Dar tot din cuvântul latin îl avem și pe semen, pe semenul nostru, pe cel care seamănă cu noi. Și de ce seamănă cu noi? Pentru că și el s-a născut din aceeași conjuncție a seminței bărbătești cu cea femeiască. Fiindcă scopul sexualității umane e acela de a produce sămânță, pentru că sămânța stă la fundamentul trupului copiilor noștri. Și noi, ca părinți, le dăm copiilor un trup din trupul nostru, pentru că le dăm sămânța noastră. Dar suntem împreună-creatori cu Dumnezeu ai copiilor noștri, pentru că El le dă copiilor noștri sufletele lor. Suflete care nu au preexistat trupului, ci care sunt create de El atunci când copilul se zămislește în uterul mamei sale. Căci copilul, din prima clipă a vieții sale, e suflet și trup, e un suflet întrupat, și are nevoi spirituale și materiale. Pentru că el este și sufletesc și trupesc în același timp, atâta timp cât are suflet spiritual și nemuritor, dar un trup muritor.

Însă, dacă noi suntem bolnavi, vom da copiilor noștri un trup bolnav. Pentru că Dumnezeu nu ne dă un suflet bolnav! El ne dă fiecăruia în parte un suflet curat, un suflet sănătos, pe care l-a creat numai pentru noi și care înregistrează doar viața noastră. Pentru că e al nostru, e unic, e doar pentru noi, căci e doar sufletul nostru. Însă învățăm păcatul, viața în păcat din uterul mamei noastre, pentru că intrăm în contact cu viciile umane și le acceptăm intrarea în noi.

Tocmai de aceea, Dumnezeu ne-a dat Botezul pentru a ne transfigura viața noastră din primele luni ale vieții noastre. Căci, prin Botez, El Însuși Se sălășluiește în noi prin slava Lui și trăiește în noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Dacă nu ne-am fi botezat în pruncie, am fi trăit moartea sufletească ca pe o realitate „firească”. Însă noi, cei botezați, cei înfiați de Dumnezeu, trăim viața cea duhovnicească, pentru că ea e viața firească, viața autentică, viața normală a oamenilor. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca să trăiască cu El și să nu moară niciodată. Nefiresc e păcatul, cât și consecința păcatului: moartea. Păcatul și moartea sunt lucrurile nefirești ale omului!

De aceea, boala din trupul nostru e nefirească, pentru că e consecința păcatului. Dumnezeu nu a creat boala și nici moartea, ci ele sunt consecința păcatului. Și dacă am primit un trup bolnav de la părinți, acel trup e moștenirea grea pe care am primit-o. Și, în boala noastră, în bolile noastre, înțelegem în mod practic cât de rău e păcatul și cât de nefiresc e el pentru noi. Iar păcatul se perpetuează prin gânduri, prin cuvinte, prin gesturi, prin fapte, fiind un virus pe care îl considerăm „un aer proaspăt”. Dar cum tutunul nu ne face mai sănătoși, tot la fel păcatul ne face tot mai morți. Și ne trăim moartea încă de pe acum, această totală inadecvare, nepotrivire cu viața noastră, pentru că pactizăm interior cu păcatul în loc să ne bucurăm și să ne veselim împreună cu Domnul. Trăind în slava Lui și împlinind poruncile Sale.

Căci poruncile Domnului sunt acele cuvinte pe care noi le disprețuim, atunci când păcătuim. Ni se par niște „simple vorbe”, peste care credem că „putem să trecem foarte ușor”. Dar dacă trecem peste cuvintele Lui, care sunt ca niște geamanduri în ocean, ne înecăm. Pentru că ne aruncăm în moarte în loc să trăim fericiți pe pământ. Și fericirea pe pământ înseamnă tocmai a asculta de Dumnezeu, a împlini poruncile Sale! Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Poruncile Lui sunt viața noastră duhovnicească, adevărata noastră viață, care ne face vii pentru veșnicie.

Semănătorul Își aruncă mereu în noi sămânța Lui [Lc. 8, 5]. Semănătorul nu minimalizează pe nimeni. El aruncă sămânța și în Iudas și în Pavlos, și în Iorga și în Hitler, și în Marin și în Ioana. Cuvântul Lui e pentru toți și accesul la El e garantat pentru toți. Pentru că nu există, dintru început, teren viran și teren mănos, ci tot omul pleacă în viață ca un teren mănos, ca un pământ cu ample posibilități de dezvoltare. Însă, cum ajungem noi, în viața noastră, de la pământ mănos la unul deșertic, e treaba noastră, treaba noastră rea, proastă. Căci, dacă ne greșim viața, atunci ne-o greșim pe barba noastră, pe alegerea noastră, pentru că nimeni nu alege în locul nostru. Chiar și atunci când pasăm responsabilitatea pe părinți, pe sistemul politic, pe alte condiții obiective, noi știm, de fapt, că am greșit, tocmai pentru că am vrut să greșim. Am ales greșit, pentru că am vrut să trăim așa după cum ne-am ales.

De aceea, sămânța în noi nu rodește, nu pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu are putere, ci pentru că nu găsește în noi condițiile prielnice ca el să rodească și să devină o pajiște duhovnicească. Ne credem improprii cuvântului lui Dumnezeu, ne credem nevrednici de mântuirea lui Dumnezeu, și de aceea experimentăm moartea, cel mai nefiresc lucru al întregii existențe. Pentru că Dumnezeu a creat doar viața! Doar viața cu El, pentru că El ne-a vrut și ne vrea veșnic vii.

Aseară ascultam mărturia de viață a unui pastor penticostal[3], căruia i-a murit copilul, singurul, în primele luni de viață. Și când și-a îngropat copilul, pe care și-l dorise foarte mult, credința lui s-a clătinat. Pentru că nu înțelegea de ce Dumnezeu ne trimite astfel de dureri în viața noastră. Însă comunitatea în care era el, în loc să mai țină slujba, a venit după el la cimitir și l-a îmbrățișat. Și asta l-a făcut să-L simtă pe Dumnezeu aproape.

Pentru că Dumnezeu nu ne trimite doar cuvintele Lui, ci El ne și îmbrățișează, dacă ne dorim acest lucru. După cum nici noi nu considerăm că o relație e formată doar din cuvinte, ci și din gesturi, din fapte, din împreuna petrecere cu oamenii. Căci toate gesturile și faptele de iubire sunt condițiile prielnice pentru a răsări și a crește sămânța lui Dumnezeu din noi. Iubirea pentru oameni e apa care hrănește sămânța și soarele care o îmbrățișează.

Dar dacă am ajuns terenuri virane, pline de murdărie, nu e timpul pierdut! Ne putem ecologiza spațiul vieții noastre. Așa cum tinerii, luând sacul de gunoi, merg și strâng chiștoacele și peturile și reziduurile de tot felul de prin păduri, parcuri și străzi, tot la fel și noi putem să ne ecologizăm existența. Căci noi înșine am băgat patimile în noi! Noi am învățat să mințim, să furăm, să curvim, să ne prefacem, să ne certăm, să ne minimalizăm unii pe alții. Dacă nu am fi vrut, nu le-am fi făcut. Dar tocmai pentru că vrem, de aceea le și facem. Și nu sunt de vină familia, anturajul, societatea, sărăcia, boala pentru că noi păcătuim, ci doar noi înșine. Noi pierdem timpul, noi ne urâțim interior, noi ne omorâm sufletește și trupește.

Suntem călăii propriei noastre fericiri.

Suntem dictatorii propriei noastre tristeți.

Sămânța Lui ne este la îndemână, o putem înțelege, o putem accepta oricând în inima noastră, o putem lăsa să crească și să înflorească și să rodească în noi. Dar sămânța Lui trebuie citită! Trebuie citită în Scriptură, în cărțile Sfinților, în viețile lor, în Slujbele Bisericii, în istoria lumii, în concretul vieții noastre. Dacă nu citești tot timpul în cărți, în oameni, în lucruri, nu ai cum să primești sămânța Lui, sămânța adevărului și a vieții, adică adevărul Său cel mântuitor. Pentru că adevărul Lui ne eliberează de propria noastră moarte, de păcatele prin care ne sculptăm moartea în noi înșine.

Așadar, iubiții mei, noi am crezut în Domnul, pentru că vrem „ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos [ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ]” [Gal. 2, 16, BYZ]. Și când te îndrepți din sau prin credința în El, atunci nu mai stai cocoșat asupra patimilor. Pentru că lucrezi poruncile Lui cele drepte, care te fac vertical, te fac drept, te fac Sfânt înaintea Lui.

Și noi vrem să trăim lui Dumnezeu [Gal. 2, 19] sau cu El, pentru că vrem ca Hristos Domnul să trăiască în noi [Gal. 2, 20], dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin harul Lor. Și dacă ascultăm de Dumnezeu, atunci nu lepădăm harul Lui [Gal. 2, 21] cel mântuitor, pentru că lucrăm faptele mântuirii noastre.

Să ne întâlnim și mâine, la pomenirea Sfintei Maicii noastre Paraschevi, ca să ne bucurăm duhovnicește! Pentru că ea a crezut și a trăit potrivit credinței celei drepte, iar trupul său îndumnezeit e mărturia vie a sfințeniei sale. Amin!


[1] Începută la 7. 33, în zi de miercuri, 9 octombrie 2019. Cer senin, 5 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=semen.

[3] E vorba de Pastorul Florin Ianovici.

Predica la 26 de ani de la adormirea Fericitului Dumitru Teologul [4 octombrie 2019]

Iubiții mei[1],

în mod inexplicabil am uitat ziua de pomenire a Fericitului Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, Teologul! Care a adormit în seara zilei de 4 octombrie 1993[2]. Tocmai ziua lui, a celui pe care îl pomenesc în rugăciune în fiecare zi, alături de Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu și de Sfântul Ioannis Hrisostomos, împreună cu Preacurata Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, ca ocrotitorii și păzitorii noștri și ai casei noastre.

Pe la sfârșitul lui septembrie mi-am adus aminte pomenirea sa, dar la începutul lui octombrie, având mult de lucru, am uitat cu totul. Și astăzi mi-a amintit această mare zi a Bisericii articolul de aici[3], și m-am pus imediat la rugăciune pentru Părintele nostru Dumitru Teologul, omul lui Dumnezeu, cel providențial pentru teologia românească. Căci rugăciunea e modul în care vorbești cu Sfinții și te odihnești împreună cu ei.

Și, în cadrul rugăciunilor serii, am îmbinat Slujba Înmormântării Preoților cu rugăciunile Parastasului spre pomenirea sa, și am ajuns la această cântare: „La Tine s-a mutat Sfințitul Tău Slujitor, [Dumitru Teologul, Fericitul, Părintele nostru], îndumnezeindu-se acum, prin taina cea făcătoare de viață, Hristoase. Primește sufletul lui ca pe o pasăre în mâinile Tale, Mântuitorule! Așază-l pe el în curțile Tale cu cetele Îngerilor și odihnește pe acesta pe care l-ai luat cu porunca Ta, Doamne, pentru mare mila Ta!”[4].  Și cuvântul îndumnezeire, alături de pasăre, de pasăre curată, desăvârșită, au fost cuvintele care mi-au început predica de acum. Pentru că el este o pasăre îndumnezeită, o pasăre unică a Împărăției lui Dumnezeu, care m-a învățat și mă învață teologia cea dumnezeiască.

Și am început predica cu bucuria și cu pacea cu care mă bucur de Fericitul Dumitru în fiecare zi. Dar, în același timp, cu mirarea că în atâția ani nu am scris niciodată o predică la pomenirea sa. Și pentru mine este inexplicabil acest lucru. Pentru că evlavia mea reală pentru Fericitul Dumitru a început într-o vară – nu mai știu acum, pe loc, dacă în timpul facultății, al masterului sau al doctoratului –, când a făcut o minune imensă în viața mea. Atunci i-am simțit prima oară sfințenia vieții sale, deși fusesem copleșit din prima de teologia și de viața lui. Adică din timpul anilor de seminar.

Însă, când Sfântul Dumitru, Părintele nostru, a intervenit în mod dumnezeiește în viața mea, datorită rugăciunilor mele către el, atunci Teologul a devenit Sfântul pentru mine și mi s-a revelat teologia lui în amplitudinea sa. Adică am putut să văd măreția lui copleșitoare, muntele teologiei sale, într-o lumină clară, beatitudinală.

Nu i-am vorbit despre minune decât soției mele și evlavia noastră față de Fericitul Dumitru a crescut constant, pentru că a mai făcut și alte minuni în viața noastră, a amândurora. Tocmai de aceea el este fundamental pentru noi și pentru casa noastă: atât ca Sfânt Teolog, prin opera și viața sa, cât și ca Sfânt milostiv și iubitor față de noi, prin continua sa purtare de grijă.

Însă primul om pe care l-am auzit vorbind cu evlavie despre Fericitul Dumitru a fost Părintele Gherasimos[5], după numele său de Monah aghiorit, sau, după numele său de Mirean, venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος][6]. S-a petrecut la o mare întrunire teologică, la București, întru pomenirea sa. Și Profesorul Stilianos a fost singurul care, în mod răspicat, s-a rugat lui ca unui Sfânt și a mărturisit că îl consideră un Sfânt. Acest lucru m-a făcut să mă rog Fericitului Dumitru cu încredere, ca unui Sfânt, și el a reintrat în viața mea printr-o minune, la un mod mult mai abisal, și s-a făcut tot mai minunat întru ochii noștri. În ochii inimii noastre.

Și atunci am înțeles că Sfinții nu se descoperă oamenilor în mod evident, din prima, în adâncul lor, ci e nevoie ca și noi să mergem cu încredere, cu evlavie, spre ei și să ne rugăm lor. Pentru că întâlnirea cu Sfinții e descoperirea lor în viața noastră, e revelarea lor față de noi, pe măsură ce noi dorim o întâlnire reală cu ei.

Și pentru că am vorbit de minunile Sfântului Dumitru Teologul în viața noastră, prin care ne-a ajutat și ne-a întărit dumnezeiește, vă voi mărturisi una dintre ele. Doream să-mi încep munca teologică în mod sistematic și nu știam spre ce direcție. Începusem să lucrez la editarea operei Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și, în același timp, începusem să scriu, în mod contemplativ, despre cărțile Scripturii. E vorba despre anii de facultate. N-avem surse teologice la îndemână, n-avem oameni de calibru teologic care să mă ajute, ci doar câțiva prieteni entuziaști, care au ținut loc de toate. Și, în ciuda lipsei de sprijin real în munca de cercetare teologică, și fără să am vreo perspectivă clară asupra a ceea ce am de făcut, într-o zi minunată, rugându-mă Dumnezeiescului Dumitru, astăzi pomenit, am primit în dar de la el…traseul teologic fundamental al vieții mele. Adică ideea de a scrie Teologia Dogmatică Ortodoxă la care lucrez, pentru că ea mă va împlini interior. Lucru care s-a petrecut în 2004-2005. Numai că minunea Dogmaticii, atunci, la început, părea atât de extraordinară, încât nu-mi puteam imagina nici pașii și nici munca pe care o cere o astfel de realizare teologică. Dar știam că trebuie să am o perspectivă genetică asupra dogmelor, pornind de la Scriptură și de la Părinți și de la cultul Bisericii, pentru ca să văd în mod punctual cum S-a revelat Dumnezeu în viața lumii.

Însă Sfântul Dumitru mi-a revelat atunci o manieră de lucru care lui nu i-a fost proprie! Și acest lucru m-a minunat cel mai mult atunci și de atunci până azi. Pentru că, în comparație cu modul în care el și-a scris teologia, pe bază de concluzii teologice, mie mi-a revelat să fac teologie pornind de la sursele teologice, făcând abstracție de tot ceea ce știu despre teologie. Și, din acest motiv, eu mi-am început Dogmatica pe baza revelației lui Dumnezeu din Scriptură, lăsându-L pe Dumnezeu să Îmi vorbească despre Sine în fiecare verset. Ca astfel, pas cu pas, să vedem care e teologia despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Biserică etc. din Scriptură și cum s-a prelungit sau a fost aprofundată de Sfinții Părinți ai Bisericii.

Însă, pentru ca să vorbesc despre teologia Scripturii, trebuia să am o traducere reală a Scripturii. Și, pe când scriam teza doctorală, am început să mă apropii de Scriptură pe edițiile științifice ale Scripturii din limba greacă. Eu, cel care nu aveam cărți și nici prieteni teologi, am început să am zeci, sute, mii, zeci de mii de cărți teologice și, totodată, și prieteni teologici. Pentru că, în mod minunat, Fericitul Dumitru nu mi-a dat numai ideea de lucru, ci, în mod metodic, se ocupă de toate sursele de care eu am nevoie. Și an de an, pe când eu traduc Scriptura, alături de ea având și alte proiecte teologice, Dogmatica se scrie în ritmul ei tulburător de frumos și de smerit.

În 2006, prin luminarea lui Dumnezeu, am început munca online. Iar ieșirea mea reală spre public se produce de atunci în fiecare zi. Dar n-am vorbit explicit până acum despre Dogmatica mea. Am publicat primul volum în 2015[7], însă, în taină, am lucrat la ea și voi lucra toată viața mea. Pentru că traducerea Dumnezeieștii Scripturi e un auxiliar al Dogmaticii, având nevoie de ea pentru a-mi scrie Dogmatica.

De ce Dumnezeiescul Dumitru m-a luminat să fac drumul invers al scrisului său teologic? De ce să nu continui cu concluzii peste concluzii teologice, de ce să nu rezum Sfinți și teologi de tot felul, ci, dimpotrivă, să o iau de la zero, ca și când n-aș ști nimic despre teologie? M-am întrebat câțiva ani la rând după minune. Și într-o zi am înțeles că drumul acesta al meu, pe care el mi l-a dăruit în mod minunat, este drumul de care are nevoie orice om în creșterea lui teologică. E drumul smerit de la simplu la complex. Pentru că eu privesc cu atenție textul Scripturii și scot din el teologia lui, apoi voi face același lucru și cu Sfinții Bisericii și cu cultul ei și cu dogmele și canoanele Bisericii. Și voi pune toate fărâmele de adevăr la un loc, în mod sistematic, pentru ca să vedem cum arată revelația lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Căci ceea ce interesează pe un om al credinței e adevărul mântuitor al lui Dumnezeu și nu speculațiile și contestările și bagatelizările teologice. Omul credincios citește teologie pentru ca să se lumineze în credința lui și pentru ca să se întărească în evlavia sa și în viața de sfințenie. Tocmai de aceea, o teologie care merge pe surse dăruie realitatea netrucată și ea e bucuria de taină a omului credincios.

Dacă mă întrebați azi-dimineață, pe când slujeam cele 3 Parastase pe care le-am avut la Biserică, despre ce o să fac în această seară, v-aș fi spus că am să mă rog și că am să citesc, apoi, ca să adorm, am să mă pun la televizor și în online, până îmi vine somnul. Dar iată că vorbesc despre Sfântul Dumitru, Părintele nostru, și vă spun niște lucruri de taină, pe care nu le știe nimeni în afară de soția mea. Și asta, pentru că el mi-a dezlegat inima și mâna să vi le scriu în această seară, și sunt surprins și eu de gestul pe care îl fac.

Eu nu l-am întâlnit pe Părintele Dumitru niciodată în viață! Eu m-am întâlnit cu cărțile lui, cu oameni care mi-au vorbit despre el și care îl cunoscuseră, cu mormântul lui de la Cernica și cu el în rugăciune. Dar nu cred că am pierdut nimic esențial prin faptul că nu l-am cunoscut pe când trăia cu noi. Pentru că acum, duhovnicește, din slava lui Dumnezeu, l-am cunoscut și îl cunosc atât de interior, încât nici nu mi-aș fi putut imagina vreodată acest lucru.

Mai înainte ca să mă rog și să predic, am scris pe Facebook despre el: „Mesajul său e acesta: ajungi Teolog dacă slujești, scrii, traduci, te dărui în fiecare zi”. Pentru că el a scris și a tradus enorm de mult, tocmai pentru că s-a dăruit zilnic. Fiind neînțeles, urât, minimalizat, marginalizat, gelozit, plagiat de mulți, Părintele Dumitru și-a sfințit viața și și-a scris opera. Consecvența lui teologică – care i-a enervat pe mulți dintre contemporani, dar care îi enervează și pe mulți dintre urmașii teologici – a biruit și biruie în istorie! Căci conștiințele oamenilor credincioși, luând opera lui în mână, se întâlnesc cu o muncă sfântă, binecuvântată de Dumnezeu din destul, și ea îi smerește. Pentru că și el s-a smerit în fața lui Dumnezeu, muncind și slujind zilnic lui Dumnezeu și oamenilor.

Așa că Părintele Dumitru mi-a dat asceza Dogmaticii, prin sfintele sale rugăciuni, acest jug dulce al teologiei, care mă obosește și mă împlinește zilnic. Și mă bucur să îi mulțumesc și public pentru marea sa milă cu mine și pentru minunile sale cele atât de delicate. Căci dacă Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mă făcuse isihast, prin sfintele sale rugăciuni, Sfântul Dumitru Teologul m-a făcut, tot prin sfintele sale rugăciuni, teolog. Și acești Sfinți Părinți ai sufletului meu vor să îmbin în viața mea rugăciunea cu scrisul, liniștirea cu traducerea, slujirea cu propovăduirea. Adică am ce face și ziua și noaptea, toată ziua și toată noaptea, având grijă, totuși, să nu mai intru în stări de surmenaj extrem ca anul trecut.

Pe scurt: sunt foarte recunoscător Fericitului Dumitru Stăniloae! Și cred că trebuie să fim cu toții recunoscători și, noi, românii lui, dar și creștinii ortodocși din întreaga lume, cât și „creștinii” din afara Bisericii. Pentru că în teologia lui sunt izvoare de viață și de luminare pentru toți. El a privit peste tot în Biserică adevărul lui Dumnezeu și peste tot în lume. Avem nevoie de oameni cu deschiderea lui, cu dragoste lui față de adevăr, cu sensibilitatea sa față de patria sa, cu recunoștința sa față de Sfinții Bisericii. Avem nevoie de teologi verticali, de oameni care să caute adevărul cu nesaț și care să-l propovăduiască cu mărime de suflet.

Tocmai de aceea, pomenirea sa de peste an trebuie să fie moment de bucurie pentru toți, zi de veselie dumnezeiască pentru Biserica noastră. Căci avem un Sfânt nespus de mare de arătat lumii, pe care trebuie să îl traducem și să-l comentăm, dar, mai ales, să-l urmăm în viața noastră de credință. Amin!


[1] Începută la 15. 54, în zi de sâmbătă, pe 5 octombrie 2019. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae/.

[3] A se vedea: https://basilica.ro/parintele-staniloae-5-aspecte-pe-care-trebuie-sa-le-stii-despre-teologul-crucii/.

[4] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 288-289.

[5] Am amintit un moment important pentru mine în predica de aici, în n. 22: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Στυλιανός_Παπαδόπουλος.

[7] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

în relația cu Dumnezeu sunt fundamentale sinceritatea față de El și slujirea Lui cu evlavie. Căci din sinceritatea în fața lui Dumnezeu vine toată manifestarea evlavioasă față de El.

– Și ce înseamnă să fim sinceri cu Dumnezeu?

– Să Îi spunem Lui tot ceea ce trăim noi! Să fim cu totul deschiși față de El, în așa fel încât să nu avem niciun ascunziș, nicio îndoială, nicio reținere în a-I vorbi despre tot ceea ce gândim, simțim, vrem, ne doare, avem nevoie. Căci Dumnezeu dorește, în iubirea Lui nețărmurită față de noi, în relația Lui de infinită intimitate cu noi, ca noi să Îi vorbim despre tot ceea ce vrem. Și nu consideră vreo pierdere de timp această confesiune totală, detaliată, continuă a sufletului nostru, pentru că așa arată credința sinceră, plină de încredere și de iubire față de El. Ci, dimpotrivă, când nu mai vorbești cu Dumnezeu, când nu I te mai mărturisești despre toate lucrurile vieții tale și despre ce gândești și simți și despre oamenii pe care îi întâlnești, atunci e semn de răceală și de lipsă de evlavie față de El.

Și oamenii care vorbesc cu Dumnezeu despre toate ale lor se cunosc! Se cunosc mai ales când Îi slujesc lui Dumnezeu și când se spovedesc. Pentru că omul învățat cu mărturisirea continuă în fața lui Dumnezeu știe să își spovedească păcatele sale. Le cunoaște, le spune pe scurt, îl doare pentru ele, pentru că păcatele lui sunt pururea înaintea sa. Nu se spovedește de formă, ci din nevoie reală! Pentru că dorește să primească mereu harul lui Dumnezeu în lupta cu patimile sale. Și când el Îi slujește lui Dumnezeu are conștiința că e om păcătos, că e om nevrednic de Dumnezeu, că e om care întotdeauna este iertat de Dumnezeu și care trăiește din iertarea Lui. Și având conștiința vie a păcatelor sale și, în același timp, a milei lui Dumnezeu cu el, cel credincios este plin de evlavie și de delicatețe față de Dumnezeu, pentru că el Îi slujește lui Dumnezeu, Celui care e mereu cu el și îl ajută în toate.

Însă nu poate exista evlavie reală, frumoasă, mântuitoare într-un om care le face pe toate de ochii lumii sau strict tipiconal. Pentru că evlavia înseamnă slujire cu frică de Dumnezeu și, în același timp, cu bucurie de Dumnezeu. Ai conștiința că stai în fața lui Dumnezeu Atotțiitorul, că stai în fața Celui care a făcut și ține toate întru existență, și aceasta înseamnă a avea frica Lui, dar, pentru că Îl cunoști pe El din intimizarea Lui cu tine, trăiești în același timp și iubirea pentru El. Frica Lui nu exclude iubirea pentru El! Frica Lui se unește în mod dumnezeiește în noi cu iubirea Lui și rezultă evlavia, evlavia dumnezeiască, cea prin care Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu.

Căci, ca Preot, știi că Îi slujești lui Dumnezeu, Celui de care nu ești vrednic niciodată, și asta te umple de frică sfântă, dumnezeiască. Însă, în același timp, Preoția Lui, pe care ai primit-o de la El prin Episcop, îți dă încrederea să te apropii de El cu dragoste, cu dragoste multă, adică fiind un om al evlaviei. Pentru că frica Lui se unește în tine cu iubirea Lui și, trăindu-le pe amândouă în mod paradoxal, tu ești un Slujitor evlavios al lui Dumnezeu. Căci trăiești în același timp, într-un mod bucuros, transcendența și imanența lui Dumnezeu. Transcendența sau apofatismul Lui desăvârșit ne învață frica sfântă de El. Pentru că El este mai presus de toate cele create, dar Făcătorul a toate și Cel care ține și pătrunde toate cu slava Lui cea veșnică. Pe când, în imanența sau în catafatismul Său iconomic preadumnezeiesc, El Se revelează nouă în mod personal și ne umple de slava Lui în Biserica Sa, învățându-ne iubirea Lui cea dumnezeiască.

Și tot cel credincios, care Îi slujește Lui cu evlavie, este legat duhovnicește de El, de Cel care este izvorul întregii existențe, pentru că e umplut de dragostea Lui nesfârșită. Însă dragostea Lui este plină de apofatismul Său, de existența Sa incomparabilă și veșnic dăruitoare. Și din dragostea Lui învățăm frica de El, după cum din frica de El se naște dragostea Lui ca o floare străină, după expresia Sfântului Maximos Mărturisitorul, la a cărui Viață extinsă lucrez.

Dar cel care e plin de evlavie față de Dumnezeu e plin și de atenție și de delicatețe față de oameni. Pentru că oamenii nu sunt nume goale pentru el, ci împreună-părtași la mântuire. Căci tot omul se poate mântui în Biserica lui Dumnezeu, devenind un locaș viu, duhovnicesc al Stăpânului. Și din raportarea noastră față de oameni se vede relația sau lipsa relației noastre vii cu Dumnezeu.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], vorbindu-ne de raportarea Domnului plină de milă, de atenție, de înțelegere față de mama îndoliată [v. 13], ne vorbește despre relația autentică cu oamenii. Căci pentru a vorbi și a lucra cu oamenii trebuie să îi vezi, să îi simți, să îi cunoști în adâncul lor. Iar, în fața morții, noi trebuie să fim alături de oameni, să îi sprijinim în mod real, pentru că nu moartea are ultimul cuvânt, ci iubirea. Iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Domnului I se face milă de mamă, de mama singură și îndurerată, pentru că El nu dorește ca noi să fim singuri și triști. El îi cere acesteia să nu mai plângă [v. 13], adică să nu mai vadă moartea ca pe o dramă, ci ca pe o trecere de la viață la adevărata viață a omului, cea veșnică. Și îl scoală, îl ridică, îl învie din moarte pe copilul ei [v. 14], readucând sufletul lui în trup, pentru că El este învierea și viața cea veșnică și fericită a Sfinților Lui. Și de aceea, viața de acum trebuie să o trăim cu conștiința că moartea e trecerea noastră la Domnul și că adevărata viață e viața veșnică cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui.

În Apostolul zilei [Gal. 1, 11-19], Sfântul Pavlos ne încredințează de faptul că Evanghelia lui i-a fost descoperită de Domnul [v. 12]. Dar și nouă tot El trebuie să ne descopere Scriptura și cărțile Sfinților Lui, pentru că trebuie să ne lumineze asupra învățăturilor sfinte ale credinței noastre.

Sfântul Pavlos se confesează, se face vulnerabil în fața oamenilor, vorbindu-ne despre cum a prigonit el Biserica [v. 13]. Dar Cel care l-a schimbat pe Dumnezeiescul Pavlos, pe gura evanghelică a Bisericii, ne schimbă și pe noi. Pentru că și noi avem un trecut de care ne rușinăm. Și noi avem păcate făcute din neștiință, din râvnă rea. De aceea, dacă ne asumăm trecutul personal, cu toate neștiințele și păcatele lui, atunci avem conștiința smerită de robi ai lui Dumnezeu. Pentru că robii Lui Îi slujesc Lui cu conștiința că trăiesc din mila Lui cea negrăită.

Dumnezeu ne-a chemat și pe noi prin harul Său [Gal. 1, 15] și El dorește să Se descopere și în noi [Gal. 1, 16]. Dorește să Își arate mila și bogăția științei Lui și multa Sa dăruire de har. Dar pentru a le primi trebuie să fim sinceri cu El și plini de evlavie.

Și e atât de simplu ceea ce ne cere El!…Pentru că putem fi sinceri cu El tot timpul și evlavia Lui poate țâșni din noi tot timpul.

Așadar, iubiții mei, câți Îi slujim lui Dumnezeu, să Îi slujim cu simplitate și cu sinceritate! Orice slujire liturgică e simplă și profundă în adâncul ei. Ea cuprinde cuvinte, gesturi și mișcări evlavioase, pe care trebuie să le faci din adâncul tău. Dacă slujirea Lui pornește din adâncul tău, atunci e reală. Dacă îți lași inima să curgă în afară, în cuvintele și în gesturile tale, atunci te rogi și Îi slujești Lui cu adevărat. Dar dacă în mod ipocrit te arăți oamenilor că slujești, atunci nu ai nicio pace și nicio sporire interioară și nicio bucurie sfântă, pentru că nu țâșnește evlavia din tine ca apa dintr-un izvor.

Slujiți Domnului cu bucurie mare, cu inimă largă, iubitoare!

Slujiți Lui prin tot ceea ce faceți!

Pentru că viața bisericească e împlinire sfântă, dumnezeiască, și nu trebuie să o ratați. Amin!


[1] Începută la 7. 50, în zi de marți, pe 1 octombrie 2019. Cer senin, 16 grade, vânt de 11 km/ h.

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

„sufletul [nostru] nu poate avea pace, dacă nu se va ruga pentru vrăjmași[i noștri]. [Căci] sufletul care a fost învățat de [către] harul lui Dumnezeu să se roage, [acela] iubește și-i este milă de fiecare făptură și îndeosebi de om, pentru care Domnul a pătimit pe Cruce și suferă cu sufletul pentru noi toți. [Pentru că] Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași[i mei]. [Iar] fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași[i noștri], dar Duhul Sfânt ne învață iubirea, și atunci ne va fi milă chiar și de demoni, pentru că [demonii] s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea de Dumnezeu”[2].

De unde înțelegem că iubirea față de toți oamenii și față de întreaga creație a lui Dumnezeu este un dar duhovnicesc, este darul lui Dumnezeu pentru omul credincios, e ceea ce Dumnezeu ne învață pe noi. Și cine iubește întreaga creație e semn că e om duhovnicesc, că e omul lui Dumnezeu. Și am început predica mea de astăzi prin citarea Sfântului Cuvios Siluanos Aghioritul [Σιλουανὸς ὁ Ἁγιορείτης][3], Părintele nostru, pomenit pe 24 septembrie, pentru că el a adormit pe 24 septembrie 1938[4]. Și, fiind aproape de noi, el ne certifică faptul că iubirea pentru toți oameni e o iubire duhovnicească, e iubirea cu care Dumnezeu iubește lumea.

Dar înainte de a fi un dar al lui Dumnezeu, iubirea pentru vrăjmași este o asceză interioară. Pentru că trebuie să ne silim inima, ne spune Sfântul Siluanos, pentru a ne iubi vrăjmașii[5]. Adică iubirea pentru vrăjmași are un început și el ține de noi, de dorința noastră de a-i iubi pe toți oamenii. Iar „Domnul, văzând dorința ta cea bună, [văzând că vrei să iubești pe toți oamenii], te va ajuta în[tru] toate, și experiența însăși te va învăța calea. Dar cine gândește rău de vrăjmași, [cine le dorește răul], acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu și nu-L cunoaște pe Dumnezeu”[6].

Căci Dumnezeu iubește pe toți oamenii și întreaga Lui creație, și El ne învață și pe noi să facem la fel. De aceea, cine iubește duhovnicește întreaga creație a lui Dumnezeu, acela iubește lumea ca Dumnezeu, pentru că de la El a învățat iubirea Lui, iubirea Lui cea dumnezeiască. Tocmai de aceea, Sfântul Siluanos ne spune: „Dar cine n-a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, [să iubească duhovnicește, să iubească întreaga creație a lui Dumnezeu], acela nici nu se va ruga pentru vrăjmași[i săi]. [Dar] cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuie, [care nu vor să se mântuie] și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași”[7].

Și de aici înțelegem importanța copleșitoare, fundamentală a omului duhovnicesc pentru întreaga lume. Importanța creștinului ortodox autentic pentru întreaga creație. Căci el este un exemplu viu de compătimire, de iubire activă, lucrătoare, de iubire dăruitoare, de iubire rugătoare pentru toți, de iubire iertătoare și smerită. Fiindcă în iubirea lui față de oameni și față de întreaga creație, atât oamenii, cât și demonii, cât și animalele, păsările, insectele, toate cele create simt iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Căci el nu vrea răul la nimeni, el nu se poartă cu necuviință față de nimeni, el are grijă, în rugăciunea și în viața lui, de tot omul și de orice viețuitoare.

De la Sfântul Siluanos am învățat iubirea și grija pentru întreaga creație. Că nu trebuie să rup florile, ci să le contemplu. Că nu trebuie să rup crengile copacilor, ci să mă bucur de ele. Că nu trebuie să omor animale, păsări și gâze de tot felul, dacă nu îmi fac niciun rău, ci să mă bucur de diversitatea lor și de modul în care nu ies deloc din rânduiala pusă lor de către Dumnezeu. Dar, mai presus de toate, de la Sfântul Cuvios Siluanos Aghioritul și de la Sfântul Ierarh Isaac [Ἰσαὰκ] de Ninevi [Νινευΐ][8] am învățat că avem nevoie capitală de marea harismă a iubirii dumnezeiești. Pentru că Dumnezeu dorește să ne umple de iubirea Lui cea preasfântă și, prin ea, să ne bucure și să ne împlinească și să ne desăvârșească continuu. Căci Dumnezeu „prin iubire…a adus la existență lumea, prin iubire o conduce în existența ei în timp [și] prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunată [a întregii creații de la a doua venire a Lui întru slava Sa]. […] [Pentru că] în gândul lui Dumnezeu nu există nici înainte, nici după în iubirea lui Dumnezeu față de niciuna din firile raționale create și aduse la existență [de către El]. [Fiindcă] El are o singură iubire egală [față de toți oamenii și de toate cele create], care acoperă întreaga creație rațională, toate lucrurile văzute și nevăzute, și în această iubire pentru fiecare din ele nu există unele care să fie primele și altele care să fie ultimele”[9]. Căci iubirea Lui e una desăvârșită pentru întreaga Lui creație. Și de aceea și pe noi ne învață să iubim în mod desăvârșit întreaga creație, așa cum o iubește El.

Pentru că Domnul ne poruncește nouă, tuturor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și împrumutați, nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]! Și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]. Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” [Lc. 6, 35-36, BYZ]. Și din poruncile dumnezeiești ale iubirii și ale milostivirii față de toți, noi înțelegem că nu putem fi milostivi, dacă nu iubim pe toți oamenii și întreaga creație. Căci numai cel care iubește, se îndură și dă. Numai cel care iartă, înțelege nevoia de ajutor și de prietenie reală.

Însă iubim, pentru că El mai întâi ne-a iubit pe noi și ne-a învățat iubirea Lui cea sfântă. Și iertăm și dăm milostenie, pentru că am primit și primim continuu iertarea Lui și milostivirile Sale cele fără de număr. De aceea, porunca iubirii și cea a milostivirii nu sunt exterioare nouă, ci interioare. Căci noi iubim oamenii și le dăm milostenie tocmai pentru că iubirea lui Dumnezeu este în noi și dorește să se reverse spre toți oamenii.

Așadar, iubiții mei, a dărui nu înseamnă ceva excepțional, ci ceva firesc pentru oamenii lui Dumnezeu! Pentru că ei sunt într-o continuă dăruire față de toți oamenii. Ființa lor e deschisă spre toți, pentru că e deschisă în primul rând spre Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de toată harisma și bine- cuvântarea. Iar dacă dorim să fim ai lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm învățați de către El poruncile Sale, adică modul dumnezeiesc de viețuire al creștinilor.

Și cine trăiește creștinește, acela nu iartă la zile mari, ci tot timpul, pentru că înțelege neputințele oamenilor, atâta timp cât și el e om neputincios și păcătos. A iubi, a ierta, a ajuta, a sluji sunt modul de-a fi al creștinilor. Pentru că Dumnezeu ne învață duhovnicește toată această raportare vie, dumnezeiască la oameni și față de întreaga creație.

Iar spovedirea continuă a păcatelor noastre și împărtășirea continuă cu Domnul slavei, cu Hristos euharistic sunt cele care ne curățesc continuu și ne umplu de iubirea de Dumnezeu și de oameni și de întreaga creație. Pentru că nu putem fi creștini cu adevărat, dacă trăim rupți față de slujirea Bisericii și față de modul de viețuire ascetico-mistic al Bisericii. La Biserică ne rugăm, slujim și ne împărtășim împreună, dar acasă ne pregătim pentru întâlnirea cu Biserica și cu societatea. Ne pregătim ascetico-mistic, adică prin rugăciune, post, priveghere, atenția la gânduri și la mișcările inimii, metanii, închinăciuni, citiri și traduceri sfinte, liniștire interioară, smerenie, umilință, pocăință, contemplare dumnezeiască. Un creștin pregătit pentru slujirea eclesială e un creștin plin de virtuți dumnezeiești și de asceză și de simțiri și de trăiri mistice, duhovnicești. Și dacă e propriu slujirii lui Dumnezeu, atunci e propriu și slujirii oamenilor.

Căci adesea se vorbește despre lipsa empatiei, a milei, a atenției față de oameni în societatea actuală. Copilul cuiva e răpit, sunt de față și nimeni nu vrea să dea mărturie. Sunt martori la un accident și fug de răspundere. Știu că se produc fărădelegi lângă ei și nimeni nu reacționează, pentru ca să nu își facă probleme. Și când pui la un loc toată această fugă de răspundere și evitare a problemelor ai în față situația dramatică a societății noastre. O societate însingurată și înfricoșată, care nu își mai face relații reale din cauza fricii de a nu suferi.

Numai că Domnul ne cere să convertim suferința, nedreptatea, tristețea, singurătatea în iubire duhovnicească. În iubire și prietenie reale. Pentru că, dacă nu iubim duhovnicește, chiar dacă avem sau nu familie, chiar dacă avem sau nu prieteni, vom suferi. Pentru că vom trece cu greutate prin necazuri, prin dureri, prin boli, prin nedreptăți de tot felul. Însă, dacă ne lăsăm umpluți de iubirea lui Dumnezeu, durerile noastre devin bucurii sfinte, tristețile noastre devin veselii dumnezeiești, iar singurătatea noastră se transfigurează în cea mai bogată și minunată izvorâre de har și de pace.

Pentru că cuvintele Domnului se pot înțelege doar duhovnicește. Orice pasaj al Scripturii nu e doar literalitate, ci și teologie imensă. Și în întregul tezaur de teologie și de experiență al Bisericii noi avem viața Bisericii în rezumat, viață a Bisericii pe care o putem întrupa oricând, după exemplul Sfinților noștri Părinți care ne-au precedat.

Nu m-am liniștit interior până când n-am învățat să iert tuturor și să mă rog pentru toți. Slava lui Dumnezeu nu rămâne în noi, dacă nu învățăm smerenia și iertarea, iubirea și milostivirea. Căci Dumnezeu locuiește în noi, numai dacă semănăm cu El. Amin!


[1] Începută la 7. 27, în zi de miercuri, pe 25 septembrie 2019. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. a II-a, revizuită și adăugită, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 133.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/728/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. cit., p. 133.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 133-134.

[8] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1930/sxsaintinfo.aspx.

[9] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, partea a II-a, recent descoperită, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 366-367.

Predică la Duminica a 18-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

oricât de bun ar fi cineva la convingerea oamenilor, convertirea este lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că pescuirea umană nu are câștig de cauză în fața Lui. Noi dăm cu lanseta, lăsăm plasa în apă, avem tot felul de momeli…dar numai Dumnezeu ne câștigă cu totul. De aceea, toate strategiile predicatoriale sunt perdante, pentru că Dumnezeu ne agață la timpul optim, la timpul când suntem pregătiți pentru primirea Lui în viața noastră.

Acesta e motivul pentru care eu nu predic niciodată ca să câștig oameni, ci pentru ca să mărturisesc adevărul în fața oamenilor. Trebuie să spunem adevărul, tot adevărul Bisericii, dar trebuie să fim convinși de faptul că doar Dumnezeu convinge. Doar El ne convinge. Iar adevărații credincioși sunt cei convinși de către El, sunt convertiții reali.

Noi putem predica mult și bine, putem publica enorm de mult, îi putem chema pe oameni în diverse locații pentru întruniri, dar nu trebuie să trăim cu triumfalismul că prin aceasta am zidit Biserica. Pentru că oamenii Bisericii se zidesc în ritmul lor și când sunt luminați de Dumnezeu să o facă. Iar oamenii se convertesc la dreapta credință în diverse moduri, Dumnezeu fiind Cel care ne prinde în plasa Lui atunci când e momentul, când e timpul pentru mântuirea noastră.

Sunt un convertit, sunt un om prins de Dumnezeu în iubirea Lui și chemat în mod delicat la Sine, și tocmai de aceea știu că slujirea și predica Bisericii contează în convertire, dar Dumnezeu are primul și ultimul cuvânt. Căci relația noastră mântuitoare e cu Dumnezeu și cu nimeni altcineva.

Pentru că eu știam cum arată Biserica, fusesem la Slujbele Bisericii, eram un creștin ortodox botezat în pruncie, dar nu aveam revelația vie a lui Dumnezeu în viața mea. Însă, când Dumnezeu mi S-a revelat în mod plenar și m-a chemat la Sine prin cei care mureau pe străzi în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, prin curajul lor sfânt și prin mărturia lor neînfricată în fața morții, atunci L-am găsit pe Dumnezeu! Și când L-am găsit, când am simțit cu toată ființa mea că El este Viața și Bucuria mea, de atunci nimeni nu mai m-a păcălit cu dumnezei falși, cu dumnezei construiți din cuvinte și imagini.

Dar, deși convertirea mea fusese în cadru ortodox și eu eram un ortodox, din decembrie 1989 și până în 6 august 1990 eu am trăit căutarea ferventă a Bisericii. Pentru că Îl găsisem pe Dumnezeu, dar nu știam care e Biserica Lui. Îl găsisem pe Dumnezeu pe stradă, în mărturia celor care se puneau în fața tancurilor, dar am căutat Biserica Lui timp de 9 luni până am găsit-o. Tocmai de aceea, Transfigurarea Domnului este pentru mine ziua găsirii personale a Bisericii. Pentru că atunci când am mers la Biserica din satul meu, din Scrioaștea, și am citit psalmii Utreniei și din Cazania de la strană, atunci am știut că aceasta este Biserica! Pentru că am avut aceeași încredințare despre Biserica Lui, ca și la aflarea lui Dumnezeu.

Însă căutarea de 9 luni a Bisericii – când am început să citesc Scriptura și alte texte teologice și să cunosc diverse pseudo-biserici –, s-a concentrat într-o singură dorință: să văd care e Biserica lui Hristos, Care a ajuns peste veacuri până la noi. Pentru că am fost încredințat, pe măsură ce citeam Noul Testament, că Biserica lui Dumnezeu există și că ea a ajuns fără doar și poate până la noi, cei de azi, pentru că Dumnezeu nu Își poate lăsa Biserica Lui. Și cred că orice convertit sau orice om care vrea să cunoască adevărul are aceeași problemă: care e Biserica. Pentru că Dumnezeu și Biserica Lui atrag a treia problemă: care e credința care mă mântuie.

Dumnezeu-Biserica-mântuirea au fost cele trei realități capitale pentru care m-am zbătut 9 luni de zile ca să le pun în relație. Și atunci aveam 12 ani! Acestea erau frământările mele de la acea vârstă, din momentul când Dumnezeu a intrat în viața mea. Și Dumnezeu m-a călăuzit spre Biserica Lui și spre credința care ne mântuie pe noi, spre credința ortodoxă, aproape numai pe baza citirilor mele teologice. Pentru că nu știam să mă rog, nu posteam, nu privegheam, nu știam să mă lupt interior cu patimile mele, ci doar în mintea și în inima mea eram avid de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu.

Nu știam că harul Lui fusese acela care îmi deschisese ochii inimii ca să Îl simt pe El. Nu știam că această mare minune se numește convertire și nu intuiam nicidecum care va fi calea mea. Dar eram extrem de bucuros de găsirea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a făcut pe noi și Care ne poartă de grijă tuturor. Îl aveam doar pe El!

Apoi a apărut în viața mea Scriptura Lui, în traducere neoprotestantă, dăruită de o adventistă. Inițial nu am înțeles gestul ei: am crezut că doar mi-o împrumută. Și pentru că știam că nu e a mea, am început să o scriu cuvânt cu cuvânt. Nici nu mi-am pus problema că această carte e publicată într-un tiraj mare și că o pot cumpăra și eu. M-am raportat la ea ca și când ar fi fost ultima de pe pământ.

Am transcris primele 5 cărți, ale Sfântului Moisis, și eram la Sfântul Iisus al lui Navi. Mai apoi mi-a subliniat că e a mea și că nu trebuie să i-o înapoiez. Și atunci am citit pe sărite din Scriptură și o mare parte din Noul Testament. Moment în care am înțeles că trebuie să caut Biserica Lui și credința care îl mântuie pe om. Pentru că Dumnezeu trebuie iubit și slujit.

Însă, în scurt timp, am înțeles că cea pe care o aveam era o ediție falsificată, tendențioasă a Scripturii și că există o alta a Bisericii. Dar nu știam de unde să cumpăr ediția scripturală a Bisericii. Așa că a mai trecut un an, am găsit Biserica și credința ei, și tocmai în 1991, într-o zi de sâmbătă, mi-am cumpărat prima ediție sinodală a Scripturii, pe cea din 1988, în format mic, de la Părintele Protoiereu Ilie Vișan, care mi-a devenit Duhovnic pentru câțiva ani.

Mai întâi Dumnezeu, apoi Scriptura, după aceea Biserica Lui a intrat în viața mea. Și Biserica m-a umplut de Slujbele ei, de rugăciune, de post, de priveghere, de citiri teologice, de ritmul spovedirii și al împărtășirii, al slujirii neîncetate. Pentru că am descoperit tot mai multe cărți, dar, mai ales, am început să văd patimile din mine. Și nu am citit niciodată teologie pentru a fi pedant, pentru a lua ochii celor care nu o cunosc, ci pentru a mă curăți, a mă lumina și a mă sfinți.

Căci eu sunt un convertit real, care L-am găsit pe Dumnezeu și Care trăiesc cu Dumnezeu, mărturisind adevărul Lui in interiorul relației mele cu El. Iar toată viața, slujirea, citirile mele sunt pentru a cunoaște tot mai mult modul cum S-a revelat și Se revelează Dumnezeu în viețile noastre.

De aceea, îi înțeleg foarte bine pe cei care au dileme religioase reale, dar și pe cei care trăiesc în mod real, dumnezeiește, viața cu Dumnezeu. Și știu că dilemele încetează de la o anumită treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu, pentru că apare în noi tot mai mult minunarea de Dumnezeu, bucuria negrăită de Dumnezeu, veselia preasfântă împreună cu El și vederile preadumnezeiești, extatice, ale vieții cu El.

Așa că nu putem forța convertirea cuiva, pentru că ea este lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră și începutul vieții noastre conștiente cu El. Convertirea nu are nimic de-a face cu ideologizarea!

Ideologizarea religioasă poate fi făcută de oameni abili în materie de manipulare și eu am întâlnit diverși oameni ideologizați, atât în Biserică, cât și în diverse pseudo-biserici. Și, cel mai adesea, ideologizații, care au râvnă venită din idei religioase și nu din experiența cu Dumnezeu, sunt extremiștii Bisericii și ai tuturor facțiunilor religioase. Pentru că Dumnezeu nu ne învață niciodată tulburarea interioară, ruperea de Biserică, contestarea fanatică a Bisericii, ci drumul curățirii noastre de patimi, al luminării și al sfințirii noastre. Căci atâta timp cât ești al lui Dumnezeu și Dumnezeu te-a luminat că aceasta e Biserica Lui, lupta ta nu e cu Biserica și cu societatea și cu alții care cred în felul lor, ci lupta ta e cu tine, e interioară și ascetică, pentru că e lupta mântuirii tale.

Calea lui Dumnezeu e acoperită de smerenie și de multă slujire a lui Dumnezeu. Iar oamenii lipsiți de profunzime sunt imediat iritați în orgoliul lor când spui ceva despre experiența ta religioasă, dar nu dau doi bani pe faptele tale. Ei cred că vorbele ies din neant și nu din fapte. Însă vorbele mărturisirii ies din viața noastră cu Dumnezeu! Eu pot să afirm multe lucruri despre experiența mea religioasă, pentru că nu mă bazez pe cărți, pe ce a spus unul sau altul, ci pe viața mea cu Dumnezeu.

De aceea, când avem de-a face cu convertiți reali, cu oameni care L-au găsit pe Dumnezeu și toată viața lor e o asceză continuă, mărturisitoare a lui Dumnezeu, avem de-a face cu minuni vii, cu tezaure teologice inestimabile. Pentru că fiecare este un unicat, deși cu toții mărturisesc aceeași relație și experiență vie cu Dumnezeu.

Și cred că acest lucru trebuie să spunem în cărțile, conferințele, predicile, emisiunile noastre: despre cum arată convertiții reali, adică realii oameni ai Bisericii. Despre cum i-a schimbat pe ei Dumnezeu și ce fac ei în Biserica lui Dumnezeu. Ce fac ei în mod real pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor.

Căci dacă aducem tinerii în mari conferințe și adunări publice, dacă îi aducem pe bătrâni și pe tineri și pe adulți în manifestări ortodoxe ample nu înseamnă că toți aceștia au o relație reală cu Dumnezeu. Și nu trebuie să ne bazăm pe numărul celor care vin la Biserică! Pentru că realii credincioși ai Bisericii sunt cei care au o reală relație cu Dumnezeu și fac lucruri punctuale în Biserica lui Dumnezeu.

Convertiții reali au crezuri, pentru că au certitudini. Convertiții reali ai Bisericii nu pot fi manipulați. Ei fac ceea ce vor, ceea ce înțeleg că e bine să facă pentru Dumnezeu și pentru oameni și pentru ei înșiși. Iar dacă plasa noastră predicatorială naște unul, doi, zece convertiți reali, atunci ei sunt stâlpii reali ai Bisericii de astăzi. Și pe ei trebuie să îi protejăm ca pe speciile rare, pe cale de dispariție.

De ce căutăm vorbitori pentru conferințele Bisericii, dacă Școlile teologice scot mii de absolvenți pe fiecare an? De ce aducem Preoți și Mireni nu știu de unde ca să vorbească în mod public, cu impact la public, când marile orașe au destui Preoți? De ce ne trebuie traducători teologici și scriitori de carte, dacă avem o populație mare de teologi în România? Și de ce nu avem Teologi în România de primă mână, oameni ai sfințeniei și ai evlaviei, care să scrie și să apere tezaurul Bisericii în cunoștință de cauză, dacă toată lumea publică și dacă toată lumea e ortodoxă?

Răspunsul la toate întrebările e unul singur: nu avem mulți convertiți reali în Biserică! Și dacă nu avem e pentru că Dumnezeu nu găsește lucruri bune, râvnă bună în noi. Căci dacă ar găsi râvnă bună, chiar dacă ea ar fi amestecată cu multe erori, El ar lăsa această râvnă să se coacă și, în momentul coacerii, în momentul prielnic, potrivit, El S-ar arăta în slava Lui acestor oameni și i-ar trage la Sine.

Dumnezeu îl alege și îl luminează pe om spre slujirea Lui, când acesta are viață aleasă, gânduri mari, multă râvnă pentru muncă și slujire. Așa Și-a ales El Apostolii Lui, Ierarhii Lui, Sfinții Lui! Îi trage la Sine pe cei cu chef de muncă, pe cei care nu se joacă cu cuvintele, pe cei care vor să zidească Biserica în oameni. Căci Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11] ne-a arătat că prinderea peștilor e de la Dumnezeu și nu din profesionalizarea umană (v. 6-7) și că atunci când stai în fața lui Dumnezeu nu te simți Sfânt, ci păcătos (v. 8). Iar dacă El te trimite să prinzi oameni în plasa cuvântului (v. 10), asta nu înseamnă că trebuie să te încrezi în tine, ci în Cel ce pescuiește prin cuvântul tău.

Pentru că El ne prinde în plasa iubirii Sale de oameni! Iar noi trebuie să ne pregătim pentru această prindere sfântă și dumnezeiască. Pregătire care se transformă în propria noastră viață. Pentru că, în mod paradoxal, toată viața trebuie să ne pregătim pentru Dumnezeu, deși suntem cu El. Ne pregătim pentru El fiind cu El și, fiind cu El, ne afundăm continuu într-o asceză și mai mare. Căci lui Dumnezeu îi place continua noastră alergare după El, continua noastră urmare a Lui, continua noastră schimbare după El.

Lăsați-vă prinși de Dumnezeu!

Lăsați-vă iubiți de Dumnezeu!

Lăsați-vă trimiși de Dumnezeu!

Căci El are nevoie de fiecare dintre noi pentru un anume lucru. Are nevoie să ne trimită undeva, la cineva, pentru ca să îl ajutăm și să îl protejăm și, prin aceasta, și noi să ne schimbăm cu schimbarea cea după El.

Dumnezeu are nevoie de noi, pentru că noi avem cea mai mare nevoie de El. El ne iubește cel mai mult, pentru că noi avem cea mai mare nevoie de iubirea Lui, cea care e totul pentru noi. Dacă înțelegeți aceste lucruri, atunci sunteți ai Lui! Dacă nu le înțelegeți, sunt doar vorbe…

Dumnezeu să ne poarte spre El totdeauna! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 16 septembrie 2019, o zi de luni, și terminată la 13. 15. Soare, 28 de grade, vânt de 14 km/ h.

Predica la 14 ani de Dumnezeiască Preoție [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Teognostos [Θεόγνωστος], vorbind despre Dumnezeiasca Preoție, ne spune că trebuie să fim Sfinți pentru ea și chemați de Dumnezeu la Preoție. Pentru că, „dacă nu ai primit înștiințare de la Duhul Sfânt că ești primit ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, ca unul întocmai cu Îngerii, să nu îndrăznești să te arunci în primejdie, atingându-te de săvârșirea înfricoșătoare și preacurată a celor dumnezeiești, de care și Îngerii se tem și de la care mulți dintre Sfinți s-au tras înapoi cu evlavie”[2].

Înștiințare de la Duhul Sfânt, adică încredințare dumnezeiască, primită de la Dumnezeu, că poți să te hirotonești. Pentru că Preoția, după cum se vede în textul Sfântului Teognostos, este mijlocire a milei lui Dumnezeu pentru oameni. Și el pune în prim-plan Dumnezeiasca Liturghie, pentru ca să ne arate că ea este Slujirea fundamentală a Preotului.

Dar Slujbele lui Dumnezeu nu se fac numai cu știință teologică dobândită în seminar și în facultate și în practica liturgică, ci, în primul rând, cu harul lui Dumnezeu. Căci trebuie „să ai și harul [lui Dumnezeu în tine, în mod simțit, în mod conștient n.n.], care să îți facă înțelese, în chip ascuns și tainic, cele mai înalte”[3]. Cele mai înalte ale teologiei și ale vieții duhovnicești. Pentru că slava lui Dumnezeu ne conduce spre cele de taină ale teologiei și ale vieții cu Dumnezeu în fiecare zi.

Dumnezeiasca Preoție este „treaptă cerească”[4], pentru că noi slujim împreună cu toți Îngerii și Sfinții cele preoțești[5]. Și „ușoară este demnitatea Preoției și jugul [ei este] blând, dar când se primește și când e purtată după cuviință; și când nu se cumpără harul Duhului Dumnezeiesc”[6]. Însă, când harul Preoției e cumpărat în mod nelegiuit, atunci „chemarea nu mai e de sus, [de la Dumnezeu], [iar] sarcina [Preoției] este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie și peste putere”[7], peste puterea noastră. Și cel care cumpără Preoția este extrem de singur în sufletul său și de neîmplinit, pentru că nu simte harul Lui în el și nicio sporire duhovnicească și teologică.

Pentru că Dumnezeiasca Preoție „cere o viețuire întocmai cu a Îngerilor”[8]. Și e nevoie să avem înaintea ochilor noștri frica lui Dumnezeu, pentru ca să nu socotim că este un lucru simplu să Îi slujim lui Dumnezeu[9]. Căci, dacă Îi slujim cu sfințenie lui Dumnezeu, atunci „nu te va mustra conștiința pentru nimic”[10]. Însă cuvintele Sfântului Teognostos se înțeleg în adâncul lor numai dacă ești chemat de Dumnezeu la Preoție, dacă ai fost hirotonit întru conștiență duhovnicească și dacă trăiești viață de sfințenie. Pentru că simțiri duhovnicești ai dacă ești duhovnicesc și ai conștiință teologică suplă, preoțească, dacă trăiești dumnezeiește ca Preot al lui Dumnezeu.

Numai că realitatea eclesială e dură: sunt puțini cei care trăiesc dumnezeiește Dumnezeiasca Preoție. Sunt puțini cei care au simțiri, luminări și vederi dumnezeiești și care cresc continuu în sfințenie și în cunoașterea lui Dumnezeu. Cei mai mulți slujesc cele preoțești ca pe o datorie de serviciu, pentru care sunt plătiți la sfârșit de lună. Și pentru ei contează aparențele, contează ca lumea să fie „mulțumită”, neuitându-se cu atenție la ceea ce fac și spun. Tocmai de aceea nu pot să îți spună nimic tainic despre Slujbele preoțești sau înțelegeri teologice profunde, pentru că ei nu se ocupă cu așa ceva. Ei săvârșesc Slujbele, încasează banii, și trăiesc lumește, nu bisericește! De aceea, nu poți să vorbești cu ei nimic de taină…ci doar cancanuri.

Însă Dumnezeiasca Preoție, în viața unui Preot, este pe fiecare zi o minune. De când m-am preoțit și până azi, Dumnezeiasca Preoție este pentru mine o incomprehensibilă minune. O nesfârșită înlănțuire de minuni dumnezeiești. Pentru că trăiesc un pelerinaj sfânt, unul interior, cu totul împlinitor, în care pe fiecare zi învăț și trăiesc lucruri noi, minunate, atâta timp cât slava lui Dumnezeu mă pătrunde și mă învață cele ale Sale.

Căci pe fiecare zi crește îndrăzneala mea în rugăciune și intimitatea mea cu Dumnezeu și cunoașterea oamenilor. Pe fiecare zi mă rog tot mai cuprinzător pentru întreaga creație și fiecare slujire a mea este o bucurie nemăsurată, o academie de înțelegeri sfinte și de simțiri dumnezeiești. Pentru că Dumnezeu ne dăruie în mod continuu slava Lui, dacă noi ne vedem adâncul păcatelor noastre. Și am învățat tot mai mult să mă smeresc și să mă umilesc înaintea Domnului și să îmi pun toată nădejdea mea în El și să nu mă tulbur când slujesc și când călătoresc, pentru că toate ale mele sunt în mâna Lui.

Când spovedesc, văd și simt cum oamenii se curățesc de păcate. Cum oamenii sunt dezlegați de păcate de către Dumnezeu prin dezlegarea mea, a nevrednicului Preot. La fel la Înmormântare și la Parastas: sufletul și trupul celui adormit primesc ușurare de păcate, atunci când rostesc rugăciunile de iertare și de dezlegare. Pentru că harisma apostolică a dezlegării păcatelor, primită la hirotesia întru Duhovnic, nu e „o poveste”, ci o realitate. Fiindcă aceasta e primită, în mod sacramental, de la Sfinții Apostoli și, prin ei, de la Domnul.

Sfințirea apei e reală! Când citesc rugăciunile de exorcizare, plecarea demonilor e reală! Și când sfințesc Cinstitele Daruri, în fața noastră, pe Sfânta Masă, în mod văzut și simțit duhovnicește e Însuși Domnul, Cel răstignit, înviat și înălțat la dreapta Tatălui, Cel care ne umple pe noi de toată sfințenia.

Pentru că la orice Taină, Slujbă și rugăciune, la orice predică și sfătuire, eu simt slava lui Dumnezeu coborând în mine. Coborând și rămânând în mine. Pentru că Dumnezeu dorește să coboare și să rămână în toți cei ai Lui, în toți cei credincioși, pentru ca să fie cu ei în mod veșnic.

Am fugit de Dumnezeiasca Preoție, până când Domnul m-a convins că trebuie să o accept. Am primit-o de la El, în mod dumnezeiește, și hirotoniile mele în Diacon și Preot, cât și hirotesiile mele în Duhovnic și Iconom Stavrofor au fost însoțite de revelații, de simțiri și de înțelegeri dumnezeiești. Pentru că m-am lăsat cu totul condus de Dumnezeu și învățat de El cele ale Sale.

Nu am făcut studiile teologice pentru ca să fiu hirotonit, ci pentru ca să înțeleg voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii, și ce trebuie să fac pentru ca să mă mântui. Tocmai de aceea am ajuns la Doctorat fără să fiu hirotonit și, dacă Dumnezeu nu mă chema la Dumnezeiasca Preoție, nu aș fi îndrăznit nici după Doctorat să fac acest pas. Pentru că nu poți să vii la El fără alegerea și chemarea Lui! Nu poți să Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat fără ajutorul Său!

Cei care nu au de-a face cu viața mistică a Bisericii nu dau doi bani pe chemarea lui Dumnezeu și nici pe simțirea întru conștiență a primirii harului Preoției. Pentru ei, Hirotonia e Slujba în sine, făcută de Episcop, la care ei nu au simțit mare lucru, după care încep să slujească ca Preot, indiferent de cine sunt și ce fac toată ziua. De aceea nu își pun problema dacă sunt sau nu sunt vrednici de Preoție, dacă sunt chemați de Dumnezeu sau nu, dacă El îi ajută în mod real în Preoția lor, pentru că ei se sprijină pe actul hirotoniei și pe trimiterea lor spre slujire în Parohie sau în Mănăstire. Adică privesc Preoția din exterior și nu din interior, pentru că nu știu în mod intim dacă au primit sau nu harul Preoției, și nici nu-i interesează acest lucru. Tocmai de aceea, slujirea preoțească e pentru mulți confrați o meserie și nu o vocație sau o slujire a lui Dumnezeu.

Eu nu am contestat și nu voi contesta niciodată hirotonia validă a unui Preot, chiar dacă pentru el Preoția e o afacere sau o meserie oarecare. Pentru că văd duhovnicește harul Preoției în toți cei hirotoniți, fără excepție. Căci Dumnezeu îngăduie slujirea lor și lucrează și prin ei, prin cei pe care nu El i-a chemat la Sine și care nu sunt vrednici de Preoție, pentru ca mulți să se mântuie, chiar dacă ei se pierd. Motiv pentru care eu mă spovedesc fără ca să caut la viața Preotului și, din acest motiv, am simțit de fiecare dată, la fiecare Sfântă Spovedanie dezlegarea lui Dumnezeu, indiferent de cine a fost Preotul Duhovnic la care m-am spovedit.

M-am spovedit la Preoți care nu se spovedesc, care au diverse apucături și care cred în diverse erezii, din știință și din neștiință, și L-am văzut pe Dumnezeu lucrând prin ei, atâta timp cât ei sunt puși în slujire. Pentru că El îngăduie apei harului să treacă și prin țeava plină de rugină, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îl vindecă și îl curățește pe cel credincios. Din cauza acestei vederi sfinte a lucrării lui Dumnezeu și prin cei păcătoși și indiferenți, pe mine nu mă mai smintesc, cu harul lui Dumnezeu, păcatele oamenilor Bisericii, hulele lor, ereziile lor, indolența lor, pentru că mă uit la păcatele mele în primul rând. La ce trebuie să fac, să scriu, să trăiesc eu. Iar, în același timp, judecarea și vorbirea de rău a oamenilor sunt păcate care Îi displac mult lui Dumnezeu. De aceea, constat, văd, trec mai departe…și nu vreau să îmi tulbur inima cu păcatele oamenilor, ci doar mă rog pentru toți, pentru toți oamenii.

Pentru că rugăciunea acoperă mulțime de păcate. Rugăciunea făcută cu dragoste și cu iertare. Iar rolul Preotului în lume e acela de rugător neîncetat pentru mântuirea lumii. Pentru că trebuie să căutăm pacea și buna-înțelegere între oameni, ca oamenii să simtă în noi slava lui Dumnezeu, prezența Lui sfântă și sfințitoare.

De aceea, iubiții mei, mărturisesc despre Preoție din mijlocul Preoției! Vorbesc deschis, pentru ca să folosesc în mod real. Pentru ca tinerii, care vor Preoție, să înțeleagă că e sfințenie mare și că nu poți sluji lui Dumnezeu fără voia Lui, iar cei deja hirotoniți, dar nu după voia lui Dumnezeu, să se pocăiască de păcatele lor și să se împace cu Dumnezeu. Căci poți începe în mod greșit slujirea ta preoțească, dar te poți schimba și poți găsi alinare la Dumnezeu, luminare și întărire dumnezeiască. Pentru că El dorește îndreptarea noastră. El dorește să lăsăm la o parte mândria și încrederea păcătoasă în noi înșine, pentru ca să ne umple de smerenia și de bucuria Lui.

Da, tot omul se poate schimba, iar Preotul se poate schimba cel mai ușor în relația cu Dumnezeu! Pentru că Preotul nu are decât să își recunoască păcătoșenia și să devină smerit în fața Lui, când Îi slujește Lui. Și e nevoie de vederea și de sfătuirea lui cu Preoții lui Dumnezeu, cu cei care Îi slujesc lui cu adevărat, pentru ca el să se îndrepte în viața sa.

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și mă ajută în viața mea preoțească! Le mulțumesc tuturor celor cărora le-am slujit și le slujesc, cu care sunt prieten și colaborator! Și vă asigur pe toți de rugăciunea și de prietenia mea înaintea lui Dumnezeu, pentru că vă doresc la toți binele, binele lui Dumnezeu, adică mântuirea dumneavoastră.

La mulți ani, multă sănătate și bucurie și toată binecuvântarea din partea mea! Amin.


[1] Începută la 14. 30, în zi de miercuri, pe 11 septembrie 2019. Soare, 27 de grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Sfântul Cuvios Teognostos, Despre făptuire, contemplație și Preoție, în Filocalia românească, vol. 4, trad. din lb. gr. de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Profesor la Facultatea de teologie din București, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 254.

[3] Idem, p. 255. [4] Idem, p. 266. [5] Idem, p. 274. [6] Idem, p. 266. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 268. [9] Idem, p. 269. [10] Idem, p. 273.