Predică la pomenirea Sfântului Profet Iliu Tesvitis [2021]

Iubiții mei[1],

Vechiul Testament al Bisericii, ediția LXX sau Septuaginta, pe care eu o traduc continuu în fața dumneavoastră, ne indică numele Sfântului Profet azi pomenit la I Împărați 17, 1: Ηλιου ὁ Θεσβίτης [Iliu Tesvitis], pentru că el s-a născut în Tesvonul Galaadului [Θεσβων τῆς Γαλααδ] [Ibidem]. Și Sfântul Iliu s-a raportat în viața lui la Domnul, la Dumnezeul Puterilor [ὁ Θεὸς τῶν Δυνάμεων] cerești, la Dumnezeul lui Israil, Care trăiește [ζῇ], Care e viu [Ibidem]. Pentru că singurul Dumnezeu e Cel care trăiește și Care Se revelează pe Sine în viața noastră și Care ne dă zilnic mărturii despre Sine, pe când dumnezeii falși ai lumii sunt inexistențe, sunt plăsmuiri umane. Iar dacă ne raportăm în viața noastră la Dumnezeul Cel viu, atunci știm că El este imprevizibil. Că El nu Se manifestă după cum vrem noi. Pentru că El nu gândește ca noi, ci vrea să ne învețe pe noi să gândim ca El. Și până când nu intrăm în logica Sa dumnezeiască, lepădând logica noastră umană, căzută, mioapă, nu putem avea o relație reală cu El. Pentru că El, Cel viu, vrea ca și noi să fim vii ca El, adică dumnezeiești, să fim unii care gândim potrivit luminării Sale celei dumnezeiești.

După logica noastră căzută, păcătoasă, noi vrem să ne fie mereu bine, să n-avem nicio problemă. Vrem să nu ne lipsească nimic, să trăim veșnic, să nu ne pese de nimic și de nimeni, pentru că „avem de toate”. Confortul nostru, care alungă din el orice grijă și orice durere, vrem să fie continuu. Însă, când toate sunt „bune și frumoase”, Dumnezeu aduce apa Lui pe străzile orașului și îți transformă mașinile de lux în bărci în derivă. Când ți-e „cel mai bine”, El aduce un cutremur, o secetă, așa cum a adus prin Sfântul Iliu, o tornadă, un tsunami, o epidemie și „te deranjează cu totul”.

Ți-ai făcut vilă mare din diverse escrocherii? Te bucuri pentru ea și crezi că ți-e „bine”? Stai cu gândul că banii din conturi te vor „salva”? Dumnezeu te va lovi cu o boală, îți va omorî copilul, îți va arde tot ce ai și te va pune cu botul pe labe. Iar dacă, pentru anumite lucruri bune ale tale încă te păsuiește, te înșeli cu faptul că „ți-e bine”, pentru că Iadul e veșnic. Dacă nu vei fi lovit acum, în clipa de față sau mâine sau peste 3 ani, nu e nicio grabă! Pentru că judecata Lui e veșnică și Iadul e veșnic.

Cei care hulesc, cei care se mândresc, cei care se destrăbălează, cei care mint cu nerușinare se cred „apărați” de binele lor aparent, de situația lor financiară, de sănătatea lor, de ce au și cine sunt la nivel social. Dar astea se pierd ușor, imediat! E de ajuns ca El să poruncească smerirea ta și ea se va produce imediat. Așa cum a făcut prin Sfântul Iliu, Profetul Său cel preaminunat!

Sfântul Iliu a spus doar niște cuvinte la un moment dat…A spus cum se vor petrece lucrurile pe pământ, așa, pe nepusă masă, în mod neașteptat, când toată lumea „o ducea bine”. Și el le-a spus că roua și ploaia nu vor mai cădea pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii sale [I Împ. 17, 1, LXX]. Vă dați seama ce știre senzaționalistă ar fi fost la TV, știrea că unu’, Iliu, care se crede Profet, a spus că n-o să mai plouă decât atunci când va dori el?! Râsete, glume, ironii grețoase de tot felul!…Așa cum îl ironizaseră și pe Sfântul Patriarh Noe înainte de potop, când credeau că e „o glumă”. Dar când a venit apa nu a mai fost glumă, ci ștergerea întregii lumi de pe fața pământului. Pentru că Domnul Cel viu a spus înainte de potop: „Voi șterge pe omul pe care l-am făcut de pe fața pământului [ἀπαλείψω τὸν ἄνθρωπον ὃν ἐποίησα ἀπὸ προσώπου τῆς γῆς]” [Fac. 6, 7, LXX]…

Și când Domnul face un anumit lucru pe fața pământului, care pe noi ne enervează sau ne uimește sau ne îngrozește, El îl face pentru ca noi să ieșim din logica noastră și să intrăm în logica Lui. Și logica Lui e să ascultăm de El. Să ieșim din înfumurarea noastră pentru a asculta de El.

Sute de războaie în istoria lumii, crime insuportabile, păcate îngrozitoare, oameni tot mai desfigurați interior de păcat…Însă când Dumnezeu hotărăște un lucru anume, când hotărăște că o calamitate înseamnă trezirea noastră la realitate, ea se produce! Nimeni nu o poate opri! Pentru că El, Cel viu, decide că acesta e șocul interior care ne trezește. Ridică valurile peste țărmuri, cutremură pământul, produce mari cataclisme în câteva clipe…pentru că acestea ne trezesc. Acestea ne întorc la normalitate. Și aceasta, pentru că suntem foarte anormali în comparație cu normalitatea Lui.

Din punctul nostru de vedere, lucrurile „merg bine”. Suntem conștienți că există probleme peste tot, că lucrurile nu merg bine, dar dacă nouă ne este „bine”, atunci „asta e tot ceea ce contează”. Excludem dramele altora din excesul nostru „de bine”. Însă calamitățile lui Dumnezeu, care sunt pentru păcatele noastre, doar pentru ele, nu îi ating doar pe cei foarte păcătoși, ci și pe Sfinții Lui. Pentru că Sfinții, trăind aici alături de cei păcătoși, sunt afectați și ei în mod direct de mânia și de urgia lui Dumnezeu. Dar când suferi alături de ceilalți, dar nu ca un păcătos nepocăit, ci ca un Sfânt al lui Dumnezeu, suferința ta este transfiguratoare, este îndumnezeitoare. Pentru că, pe tine, ea te sfințește, pe când pe alții doar îi secătuiește de viață. Suferința e dezumanizantă pentru cei care nu o trăiesc cu Dumnezeu, dar ea este îndumnezeitoare pentru cei care se sfințesc împreună cu Dumnezeu.

Cuvintele Sfântului Iliu s-au împlinit întocmai!…Cuvintele lui, spuse din luminarea lui Dumnezeu, s-au petrecut întocmai, iar toți au avut de suferit. El însuși a suferit multe dureri în viața sa, dar Dumnezeu l-a ridicat la El în întregime, fără să guste moartea, pentru că suferința l-a umplut cu totul de slava lui Dumnezeu. Și de aceea nu avem pe pământ Sfintele lui Moaște, pentru că el, Sfântul Profet Iliu, e viu și cu totul, cu trup și suflet, în Împărăția lui Dumnezeu.

Cel care a oprit ploaia și roua, tot el a fost auzit de Domnul „cu foc [ἐν πυρί]” [I Împ. 18, 36, LXX]. Căci „a căzut foc de la Domnul din cer [ἔπεσεν πῦρ παρὰ Κυρίου ἐκ τοῦ οὐρανοῦ] și a mistuit arderea de tot și așchiile și apa cea din mare și pietrele [καὶ κατέφαγεν τὸ ὁλοκαύτωμα καὶ τὰς σχίδακας καὶ τὸ ὕδωρ τὸ ἐν τῇ θααλα καὶ τοὺς λίθους], iar țărâna a fost linsă de foc [καὶ τὸν χοῦν ἐξέλιξεν τὸ πῦρ]” [I Împ. 18, 38, LXX].

Acest foc de la Domnul, din cer, căzut la rugăciunea Sfântului Iliu, este lumina sfântă care se coboară în Mormântul Domnului, ca să ne reconfirme Învierea Lui cea de a treia zi, și pe care noi o primim de Paști adusă de la Ierusalim. Ea nu este necreată, ci e creată, dar vine de la El, din cer. Dacă ar fi necreată, nu am putea să o vedem, pentru că noi, cu ochii, vedem doar lucrurile cele create. Însă, El o trimite către noi pentru ca să ne încredințeze că este viu și că Învierea Lui a fost reală, așa după cum a trimis-o din cer în fața tuturor, pentru ca să îi încredințeze de faptul că Sfântul Iliu e Slujitorul Său, e cel prin care El lucrează în poporul Său.

Focul din cer a mistuit toate cele materiale, cele puse ca jertfă de Sfântul Iliu, pentru că el ne-a vorbit tainic despre ce face slava Lui Dumnezeu cea necreată în noi înșine: ne curățește de toate păcatele noastre, pentru care noi ne pocăim. Ne spunem păcatele pe scurt, după cum le-am scris pe foaia de Spovedanie, dar El ne curățește tainic de ele. Spunem cu gura păcatele noastre, pentru care noi ne-am pocăit din destul și pentru care ne vom pocăi toată viața noastră, dar primim în mod tainic slava Lui, care mistuie toate fărădelegile noastre. Căci nimeni, în afara Lui, nu ne poate curăți de păcatele noastre! Poverile noastre sufletești, adică toate păcatele noastre, le mistuie El cu totul în Taina Mărturisirii, când noi ne mărturisim cu pocăință păcatele noastre. Venim grei de păcate și plecăm ușurați cu totul! Dar plecăm ușurați prin mila lui Dumnezeu, prin mila Celui care ne dezleagă de păcatele noastre prin mâna Preotului Duhovnic.

Sfântul Iliu a fost ridicat în mod dumnezeiește la cer! Ceea ce mărturisește Sfântul Elisee [Ελισαιε] la II Împărați 2, 11, LXX, e vedenia dumnezeiască pe care el a văzut-o la ridicarea Sfântului Iliu: „Și [καὶ], iată [ἰδοὺ], car de foc și caii de foc [ἅρμα πυρὸς καὶ ἵπποι πυρὸς] și s-au despărțit [au fost despărțiți] în [prin] mijlocul amândurora [καὶ διέστειλαν ἀνὰ μέσον ἀμφοτέρων] și a fost luat Iliu în vârtej de vânt ca întru cer [καὶ ἀνελήμφθη Ηλιου ἐν συσσεισμῷ ὡς εἰς τὸν οὐρανόν]!”. El a descris vedenia în termeni umani, dar ceea ce a văzut reprezintă ridicarea Sfântului Iliu cu totul la cer. Pentru că ceea ce a văzut, caii și carul, cei cu totul de foc, au fost slava lui Dumnezeu, cea care l-a ridicat pe Iliu la cer.

– De ce a fost ridicat astfel la cer?

– Pentru că așa a dorit Dumnezeu! Și El, Cel cu totul imprevizibil în bunătatea Sa, Cel care ne întrece toate așteptările noastre, face numai lucruri bune. Dacă nouă ni se pare că El face „și lucruri rele”, atunci greșim în mod groaznic. Pentru că toate cele ale lui Dumnezeu sunt adânc de înțelegere și de milă față de noi, sunt adânc de bunătate și nimic rău nu este întru ele.

Aviația armată română îl are ca patron[2] pe Sfântul Iliu Tesvitis.  Iar ca să zbori, trebuie să ai aripi duhovnicești. Și ca să ai aripi, trebuie să asculți întru toate de Dumnezeul Cel viu.

Astăzi se aduc la Biserică primele mere, merele dulci-acrișoare, dar și miere, pentru că Sfântul Iliu e și patronul crescătorilor de albine[3]. Dar dacă nu știm să-I aducem lui Dumnezeu din cele ale Sale, atunci vom fi privați de ele. Pentru că, ceea ce nu redăruim, vom pierde. Vom pierde tot lucrul pentru care nu suntem recunoscători, pentru care nu știm să Îi mulțumim Lui. Ne vom pierde sănătatea, ne vom pierde banii, ne vom pierde familia, ne vom pierde prietenii, ne vom pierde credibilitatea, dacă nu știm să fim recunoscători pentru ceea ce primim de la Dumnezeu și de la oameni. Pe cât ne vom înverșuna împotriva lui Dumnezeu și a semenilor noștri, pe atât vom pierde mai mult. Dar dacă știm să fim tot mai largi, tot mai încăpători, tot mai buni în relațiile noastre cu oamenii, e semn că suntem tot mai mult prieteni cu Dumnezeu.

Iliu [Ηλιου] din greacă vine de la Eliiahu [אֵלִיָּ֙הוּ] din ebraică și înseamnă „Dumnezeul meu este Domnul”[4]. Adică Dumnezeul Cel adevărat e Cel care S-a revelat poporului lui Israil ca Domnul, ca Cel care l-a scos din Egiptosul patimilor și l-a călăuzit mereu spre Sine. Noi nu credem într-o forță atotputernică, în ceva de prin cer, în cineva necunoscut, ci în Dumnezeul Care ni S-a revelat și ni Se va revela continuu ca Domn și Stăpân al vieții noastre. Noi credem în Dumnezeul treimic, în Cel pe Care ni L-a revelat Fiul întrupat și Care ne-a spus că El este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu. Acesta este Dumnezeul mântuirii noastre: Dumnezeul treimic, Cel întru Care noi ne-am botezat, trăim și suntem! Și când cineva ne întreabă despre Dumnezeul nostru, atunci îi arătăm Scriptura și cărțile Sfinților și dogmele și canoanele și Slujbele Bisericii și Viețile Sfinților, pentru că acolo ne întâlnim cu Dumnezeul Cel viu.

Dumnezeul Cel viu e Cel care a făcut toate și ține toate întru existență și ne conduce pe fiecare dintre noi pe calea mântuirii în Biserica Sa. Dumnezeul Cel viu e Făcătorul, Mântuitorul, Purtătorul nostru de grijă, Sfințitorul nostru, dar și Judecătorul și Împăratul nostru veșnic. Iar noi dorim comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, dar nu și cu demonii și cu cei păcătoși și potrivnici Lui. Căci demonii și cei care nu s-au pocăit pentru păcatele lor vor moșteni Iadul, pentru că Iadul e locul celor care nu vor pe nimeni. Iadul e pentru singurătatea care a urât comuniunea.

Așa că, iubiții mei, ceea ce alegi aceea moștenești! Decizia o luăm acum, în fiecare clipă a vieții noastre. Dacă vrem să fim cu Dumnezeu, atunci vom fi și cu Sfinții și Îngerii Lui, dar dacă nu vrem pe nimeni, atunci vom fi cu demonii, care nici ei nu suportă binele comuniunii.

Dumnezeu să ne lumineze pe toți ca să-I dăm răspunsul cel bun, răspunsul pocăinței noastre! Pentru că pocăința și viața în sfințenie sunt împlinirea noastră veșnică. Amin!


[1] Începută la 15. 55, zi de duminică, pe 18 iulie 2021. Cer senin, 36 de grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Forțele_Aeriene_Române.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Ilie.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/07/16/predica-la-pomenirea-sfantului-profet-eliiahu-din-tisbii-20-iulie-2020/.

Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

în 2019 am predicat despre dogma hristologică a Sinodului al 4-lea Ecumenic[2], despre faptul că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu și om, pe când în 2020 am predicat despre valoarea cuvintelor noastre pornind de la Evanghelia de azi, cea de la Mt. 8, 5-13[3]. Însă astăzi vreau să predic despre prieteniile noastre sociale de tot felul și despre valoarea lor în viața noastră. Adică despre persoanele care ne fac bine când le vedem, pe care le respectăm în inima noastră, pe care le ascultăm, care ne binedispun, pe care le urmăm într-o anumită măsură, despre persoanele care ne comunică ceva esențial, deși nu avem o relație stabilă cu ele sau nicio relație directă.

Și predica de față a pornit de la genialul vers al lui Adam Puslojić: „Dacă mă iei de mână cu privirea”[4], și s-a îmbogățit în timp ce priveam dramaticul film La tête en friche (2010), românizat: După-amieze cu Margueritte[5]. Pentru că femeia de 95 de ani din film, întruchipată de Gisèle Casadesus[6], a reușit să intre în inima lui Germain (Gérard Xavier Marcel Depardieu[7]), a unui analfabet funcțional de 45 de ani, și să îl facă să iubească cărțile. Și unde a început relația lor? În parc, în fața unor porumbei, cărora Germain le dăduse nume, și atunci când Margueritte a început să-i citească cu voce tare dintr-o carte a lui Camus și l-a pus în situația să vadă, în mintea lui, ceea ce ea îi citește.

Și când el a început să simtă nevoia continuă de noutate, de cunoaștere, când a ieșit din simplitatea lui spre avalanșa de noi experiențe, atunci a înțeles că a început să o iubească pe acea femeie, deși el avea o amantă tânără, cu care îi plăcea să facă dragoste și pe care a lăsat-o în cele din urmă însărcinată. Și ce-a făcut? S-a dus în azilul unde familia ei o uitase pe acea femeie, pe cea iubită de el, și a luat-o de acolo fără știrea nimănui. A luat-o în casa sa, rugând-o ca să nu moară încă și să îl învețe tot mai mult din tainele prieteniei. Din ceea ce această femeie foarte educată strânsese în toată viața ei. Pentru că o mare experiență trebuie dăruită, trebuie lăsată în inima cuiva, pentru ca ea să fie dusă mai departe.

Însă cum ne lăsăm viața și experiența în alții? Dacă îi apropiem de noi înșine și dacă le dăruim ceea ce noi avem! Dacă îi chemăm cu privirea noastră, dacă îi îmbrățișăm cu modul în care îi ascultăm, dacă îi impulsionăm în mod decisiv în viața lor. Dacă le suntem sprijin și ajutor în ceea ce ei fac.

În mașina spre Biserică mă întâlnesc cu oameni cu care mă cunosc doar din priviri, cu care mă salut scurt sau cu care am mai discutat anterior, fără să știu multe lucruri despre ei. Însă contează cum te susțin privirile lor. Ce îți spun ei când te privesc, când stau de vorbă cu tine.

Urmăresc mii de persoane online, care scriu, cântă, pictează, fac vlogging, fac podcasturi, călătoresc, fac mâncare, experimentează diverse lucruri, și toți mi-au devenit prieteni într-un anume fel. Pentru că viața lor se revarsă în viața mea. Pentru că viața lor mă atinge interior. Și chiar dacă nu am comunicat cu foarte mulți dintre ei, toți aceștia pe care îi cunosc îmi sunt prieteni, deși mă disociez interior de multe aspecte ale creației lor online.

Confrații mei întru Preoție și întru credință, rudele mele, cei pe care i-am cunoscut vreodată în viața mea sunt prietenii mei, sunt oameni care sunt în viața mea și comunică cu mine prin ceea ce au lăsat și lasă în mine. Iar raportarea mea la oameni e cea care mi-i face pe toți prieteni. De ce? Pentru că raportarea mea interioară față de oameni nu e cu ostilitate, ci cu pace, cu înțelegere, cu bunăvoință. Și starea mea interioară vizavi de ei îmi face bine, pentru că nu mă rănește, ci mă eliberează continuu interior.

Vorbesc respectuos cu oamenii, vorbesc în mod galant cu ei, nu pentru ca să îi țin la distanță, ci pentru ca să îi învăț, pe cei care nu cunosc acest lucru, cu demnitatea, cu eleganța, cu modul frumos în care comunică oamenii. Pentru că o relație reală începe cu vorbirea sinceră, firească între oameni. Și când oamenii își vorbesc sincer și profund între ei, atunci se întrepătrund și se îmbrățișează unul pe altul cu sufletele lor. Pentru că întâlnirile reale se petrec în sufletele noastre în primul rând!

Dacă cineva mă privește de sus, cu dispreț, cu invidie, cu poftă desfrânată în ochi, cu dezinteres, cu nesimțire…e treaba lui sau a ei! Contează ca eu să nu fac la fel în inima mea. Pentru că, dacă fac la fel, mă îmbâcsesc cu patimile lor și nu mai îmi trăiesc libertatea mea duhovnicească. Dar eu vreau să trăiesc tot mai liber în sufletul și în trupul meu, adică tot mai neconstrâns de patimi și de gânduri rele. Și pentru ca să mă umplu de o tot mai mare libertate dumnezeiască trebuie să îi tratez pe toți oamenii cu bunătate în inima mea.

Cel care mă vede pe mine pe stradă nu știe cine sunt, ce am gândit, ce am creat eu până acum. Nu știe cine sunt în adâncul meu. Dar ca să punem un început bun relației noastre, eu trebuie să mă exprim așa cum sunt. Pentru că el, de la acest început, dacă noi începem să discutăm, poate ajunge și la opera mea, care, fiind online, e accesibilă tuturor. Modul în care eu mă propun e modul în care el mă ține minte. Tot la fel, modul în care alții vin spre mine e modul de la care eu încep înțelegerea lor. Și contează fiecare detaliu pe care îl înregistrez în această relație a noastră.

Pentru că din fiecare om pornesc mii și zeci de mii de drumuri spre alți oameni. Eu sunt un punct cu mii de ramificații, pentru că cunosc mii de persoane. Și întrepătrunderile dintre noi sunt extrem de interesante, pentru că fiecare dintre noi avem o experiență unică de împărtășit. Dacă o dărui, ea se revarsă în mai mulți oameni, într-un număr neștiut de oameni. Dacă nu o dărui, ea este numai a ta și moare odată cu tine. Dar dacă moare odată cu tine, ea este un bob de grâu care nu va mai încolți niciodată. Și nu va mai trăi în alții, pentru că tu nu ai dorit să o lași altora moștenire.

Oamenii care nu își scriu experiențele de viață și nici nu și le povestesc altora sunt niște pereți goi în arealul nostru. Mergem prin parc, vedem multă verdeață, mulți copaci, multă animație, apoi trecem strada, intrăm în cartierul cu blocuri și vedem numai ziduri de aceeași culoare…Dar când, deodată, pe un zid apare un însemn, o pictură, un înscris, zidul acela devine plin cu ceva. Dacă pe acel zid ar fi pictată viața noastră, el nu ar fi un perete gol, ci un perete plin!

Când călătorim cu autobuzul sau cu trenul sau cu avionul sau cu vaporul întâlnim foarte mulți oameni și foarte multe peisaje. Fiecare cu personalitatea lui, cu înfățișarea sa. Diversitatea aceasta umană ne îndeamnă la cunoaștere. Pentru că, dacă sunt altfel decât noi, atunci merită să știm prin ce sunt altfel decât noi. Și, pe când aflăm cu ce suntem diferiți unii de alții, aflăm și întru ce ne asemănăm. Iar asemănarea ne împrietenește, pe când depărtarea de noi ne suscită interesul. Pentru că vrem să știm, la fel ca Germain, ce se întâmplă mai departe în carte, în viață, în oameni. Și dacă abia știi să citești, iei un dicționar, îl pui lângă tine, și cauți orice cuvânt pe care nu-l cunoști din carte. La un moment dat o să-ți dai seama că dicționarele nu sunt nici ele atotștiutoare și că unele cuvinte lipsesc din ele. Tocmai de aceea sunt mai multe dicționare. Și trebuie să îți cumperi dicționare cu cuvinte vechi, cu cuvinte foarte noi, cu toate cuvintele, pentru ca să înveți limba cărților.

Germain și-a dat seama că dicționarul primit de la Margueritte, de la confidenta lui, e bun, dar incomplet, și că dicționarul nu te ajută să pui cap la cap înțelesurile cuvintelor. El și-a dat seama că cuvintele trebuie gândite în firescul descrierii, după ce le înțelegi pe fiecare în parte, pentru că cuvintele nu sunt unele lângă altele, ci ele spun o poveste. Și cei care au început să gândească de foarte tineri, să gândească și să citească cărți, văd foarte repede povestea cărții și nu cuvintele ei, pentru că o carte se citește pentru mesajul ei, pentru ceea ce e dincolo de cuvinte.

De la mama lui, după ce a murit, Germain a primit mulți bani, dar și o cutie cu câteva obiecte personale și cu o fotografie a părinților lui. Banii și obiectele primite i-au vorbit despre iubirea ei pentru el, deși în toată viața lui l-a lăsat să creadă că e un copil nedorit, că e „o eroare”. Însă firava, atenta și delicata Margueritte, deși nu era mama lui și nici amanta lui, l-a ajutat pe mătăhălosul Germain să coboare în inima sa. L-a ajutat să se cunoască. Să vadă de ce e capabil. Pentru că omul profund vede profunzimile din alții. Iar dacă se lasă călăuzit de acesta, cel mic, neștiutorul sau necizelatul, câștigă o comoară imensă în măsura în care se coboară în el însuși.

Pentru că rolul instruirii și al educației e acela de a ne întoarce la noi înșine și de a ne dezvolta resursele interioare. Familia, Biserica, Școala, prietenii reali sunt cei care ne fac să ne descoperim pe noi înșine. E de ajuns ca cineva să te ia de mână, ca cineva să creadă în tine, ca cineva să îți dăruie timpul său, pentru ca tu să crești ca un copac în livada valorilor umane.

Trebuie să ajutăm la creșterea altora! Să fim prezenți în viețile oamenilor tot timpul! Și a fi prezent în viețile altora înseamnă a instrui continuu prin ceea ce ești și faci. Ești o mână întinsă, o mână care tragi după tine mâinile lor, dacă îi impulsionezi spre lucruri bune, dacă îi faci să aibă încredere în ei, dacă îi faci să fie pașnici și omenoși.

Niște fețe triste, fără viitor, fără încredere în ei înșiși, stau și beau la stradă, în fața cârciumii. Nu așteaptă nimic, nu vor nimic…Aceleași fețe le poți găsi în casele lor, la locurile lor de muncă, la spital, la Biserică…Mergi peste tot cu fața pe care ți-o creezi. Dacă ea e tristă și urâtă e pentru că sufletul tău e neîmplinit. Frumusețea reală țâșnește dinăuntru, din sufletul tău. Dar dacă nu ai frumusețe în tine însuți, dacă nu ai curăție și sfințenie, cum ai vrea să ai fața?!

Tocmai de aceea, în predica de azi vorbim despre cum ne influențează cei pe care îi vedem și îi auzim. Și ei ne influențează în măsura în care noi vrem să ne influențeze. Dacă găsim că viața unui cerșetor sau a unui curvar sau a unui hoț este o viață „bună” pentru noi, atunci socotim păcatul „un mod de-a fi” și nu o boală interioară ce ne omoară. Dar dacă găsim că munca, creația, slujirea, ajutorul dat altora, prietenia sunt esențiale în viața noastră, sunt lucruri care ne definesc, atunci privim spre astfel de oameni ca spre reperele vieții noastre.

A fi fanul sau admiratorul entuziast al cuiva înseamnă, în primul rând, a-l urma în ceea ce el face bine. A-l urma însă în toate, fără discriminare, înseamnă a-ți face ție rău. Pentru că prieteniile au rolul de-ai învăța pe oameni binele, viața în societate, întrajutorarea. Dar dacă prietenie înseamnă să te înhaiți cu alții spre a face lucruri rele, atunci ea se transformă într-o mamă a multe vicii. Pentru că din prieteniile rele se nasc toate problemele lumii noastre.

Viața noastră socială, ca și conexiunile noastre cu onlineul, sunt întâlniri brutale cu realitatea. Dacă știi să atenuezi interior șocurile, prin rugăciune, curăție interioară și încrederea în binele din oameni, atunci îți păstrezi mintea întreagă toată viața. Dar dacă te vulnerabilizezi foarte mult în fața lor, nu poți să reziști în fața tuturor răutăților, atrocităților și a mizeriilor pe care ești nevoit să le vezi, să le trăiești. Pentru că sunt tot mai multe, tot mai grele, iar tu ai o singură inimă…

De aceea, e foarte important să ai puncte de sprijin în oameni. E foarte important să ai prieteni reali. Dar pentru ca să îi ai trebuie să construiești relația cu ei la nesfârșit. Pentru că relația e o continuă vorbire și construire împreună.

Însă relațiile cu oamenii se construiesc numai pe baza relațiilor fundamentale pe care le ai cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Relația primă și fundamentală e relația noastră cu Dumnezeu. Pe fundamentul ei se construiesc toate celelalte și se împlinesc zi de zi. Pentru că a fi oameni religioși înseamnă a avea o relație reală și neîncetată cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când a fi oameni sociali înseamnă a avea o relație reală și neîncetată cu diverși oameni, care ne-au devenit prieteni ai noștri. Omul religios e mereu deschis spre cunoaștere, pentru că el este în același timp și un om social, un om printre oameni. Și în deschiderea noastră față de oameni avem nevoie de toți, pentru că nu trebuie să fim în luptă interioară cu nimeni. Chiar dacă la un moment dat putem concura pentru un loc de muncă sau într-o competiție sportivă, a fi deschiși spre ceilalți nu înseamnă a fi necompetitivi. Pentru că întrecerile reale între oameni nu au rolul de a ne face neoameni, ci au rolul de a evidenția excelența umană.

Când, peste ani, cărțile unui om de geniu sunt căutate și citite în biblioteci, ele nu sunt citite pentru că n-au valoare, ci pentru că au o valoare umană netrecătoare. Marile cărți sunt prieteni reali pentru toate veacurile. Pentru că toți oamenii, din toate secolele, au nevoie de sinceritate, de adevăr, de bunătate, de iubire, de corectitudine, de umanitate.

Mașinalizarea noastră este o autominimalizare suicidară. Pe cât încercăm să ne transumanizăm, să ne „perfecționăm” pe bază de componente tehnice, pe atât ne îndepărtăm de potențele noastre interne. Pentru că valoarea noastră veșnică e înăuntru, constă în sinergia dintre suflet și trup, care ne îndumnezeiește continuu în Biserica lui Dumnezeu. Noi n-avem nevoie neapărat de un trup mai rezistent la boli, ci de un trup care să conlucreze cu sufletul său la mântuirea întregului om. Dacă ne îndumnezeim pe fiecare zi, nu contează dacă viața noastră va fi de 20 sau de 100 de ani, pentru că viitorul nostru veșnic va fi unul frumos, împlinitor. A fi cu Dumnezeu tot timpul și a ne împlini în relația cu El și cu oamenii înseamnă a fi oameni împliniți. Iar asta e ceea ce contează! Pentru că împlinirea noastră înseamnă mântuirea noastră.

Așadar, iubiții mei, avem o relație de prietenie cu toți cei pe care îi cunoaștem și de la care învățăm lucrurile care ne personalizează. Trebuie să alegem ceea ce ne face bine și să ne disociem interior de tot păcatul. Căci păcatul e cel care ne omoară interior, pe când binele e frumusețea care ne inundă cu totul. Și binele lui Dumnezeu e cel care ne îndumnezeiește pe fiecare zi. Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de joi, pe 15 iulie 2021. Soare, 22 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/07/12/predica-la-duminica-a-iv-a-dupa-cincizecime-2019/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2020/07/04/predica-la-duminica-a-iv-a-dupa-cincizecime-2020/.

[4] Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, p. 99.

[5] A se vedea: https://www.cinemagia.ro/filme/la-tete-en-friche-484601/.

[6] Idem: https://fr.wikipedia.org/wiki/Gisèle_Casadesus.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Gérard_Depardieu.

Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

dicționarele noastre ne spun că l-am luat pe grijă din bulgară, de la гри́жа [grija][2]. Însă în limba bulgară гри́жа e totuna cu ки́ла [kila], adică cu hernia[3]. Iar hernia este „umflătura formată prin ieșirea totală sau parțială a unui organ din cavitatea sa naturală”[4].

Pentru că noi, în mod firesc, trebuie să ne îngrijim de cele ale vieții noastre. De cele de zi cu zi și de cele legate de viitorul nostru. Însă grija obsesivă pentru viitorul nostru e ca o hernie în trup, pentru că e nefirească. E o ieșire din firescul vieții noastre, pentru că obsesia viitorului ne mănâncă cu totul prezentul. Și trăim agățați de viitor fără a ne trăi în mod real prezentul. Prezentul vieții noastre.

Dar noi, dimpotrivă, avem nevoie să ne trăim prezentul cu recunoștință și cu smerenie înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Îi suntem recunoscători Lui pentru toate binefacerile pe care ni le-a dăruit în viața noastră, dar, în același timp, suntem conștienți că El ne-a iertat și ne iartă multele păcate pe care le facem. De aceea, viața noastră nu e una triumfalistă, ci una smerită, cu conștiința multelor noastre căderi în păcat. Căci am păcătuit și păcătuim foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Și, cu toate acestea, El ne rabdă și ne iartă nepus de mult în fiecare zi. Iar răbdarea Lui e timpul pocăinței noastre, e timpul în care noi ne trăim mântuirea noastră.

Avem nevoie să trăim „în stăruința rugăciunii [in orationis instantia], în alinarea postului [in castigatione jejunii], în îndestularea milosteniei [in eleemosynæ largitate]”[5]. Pentru că rugăciunea neîncetată este respirația vieții noastre. Iar postul ne alină sufletul, pentru că ne liniștește interior. Iar milostenia ne dă împlinire interioară, ne face să ne simțim îndestulați, având de toate, pentru că suntem împliniți cu ceea ce avem și cu ceea ce facem pentru aproapele nostru.

„Luminătorul trupului este ochiul [Ὁ λύχνος τοῦ σώματός ἐστιν ὁ ὀφθαλμός]” [Mt. 6, 22, BYZ]. Și Domnul numește aici ochi sufletul nostru, cel plin de slava lui Dumnezeu. Căci sufletul, când e plin de har, este luminător și al trupului nostru, pentru că își duce trupul pe calea lui Dumnezeu. De aceea, dacă sufletul tău „are să fie curat [ἁπλοῦς ᾖ], tot trupul tău va fi luminat [ὅλον τὸ σῶμά σου φωτεινὸν ἔσται]” [Mt. 6, 22, BYZ]. Tot trupul tău va fi transfigurat de slava lui Dumnezeu.

Și aici avem definiția evanghelică a Sfintelor Moaște: sunt acele trupuri care sunt pline de lumina, de slava lui Dumnezeu, pentru că sufletelor Sfinților, la rândul lor, sunt pline de slava lui Dumnezeu în Împărăția Sa. Sfintele Moaște sunt trupurile luminate și sfințite de Dumnezeu prin slava Lui, în care El locuiește mereu. Și Sfinții așa au trăit pe pământ: ca purtători de Dumnezeu, având în ei slava cea veșnică a lui Dumnezeu, care i-a îndumnezeit pe ei.

Dar când nu dorim să fim plini de lumina Lui, atunci suntem plini de întuneric, adică de patimi. Și cei care slujesc patimilor lor, slujesc de fapt demonilor, pentru că sunt în robia acelora. Pentru că ei își agonisesc tot mai mult întuneric în ei înșiși și nu adevărul lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne spune că „nimeni [nu] poate a sluji [la] doi domni [οὐδεὶς δύναται δυσὶν κυρίοις δουλεύειν]” [Mt. 6, 24, BYZ], ne învață că trebuie să ne hotărâm de ce parte suntem: de partea Lui sau a demonilor. Pentru că, dacă suntem ba cu El, ba cu demonii, ce zidim dărâmăm imediat și n-avem niciun folos. Dar dacă ne alipim de El cu totul și dorim viața cu El pentru veșnicie, atunci orice păcat al nostru îl resimțim imediat ca o mare dramă personală, fapt pentru care îl spovedim imediat. Pentru că știm că prin orice păcat noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, așa după cum prin orice faptă bună noi ne lipim tot mai mult de El. Și dacă suntem cu El, atunci L-am ales ca Domn al vieții noastre pe Cel care ne-a mântuit pe noi din mâna demonilor.

Mamonas [μαμωνᾶς] era dumnezeul bogățiilor la sirieni[6]. Și când Domnul ne spune: „Nu puteți a sluji lui Dumnezeu și lui mamonas [Οὐ δύνασθε Θεῷ δουλεύειν καὶ μαμωνᾷ]” [Mt. 6, 24, BYZ], ne spune că nu putem să iubim pe Dumnezeu și să iubim și banii în același timp. Pentru că nu poți să iubești obiecte, ci doar persoane! Căci iubirea e o realitate cu răspuns, cu feedback și nu e monologică.

Când iubim banii, viața, desfătarea de acum, ne iubim pe noi înșine în mod bolnav. Căci nu ieșim din noi înșine spre alții, nu ne dăruim, ci ne iubim pe noi înșine în mod pătimaș, întorcându-ne atenția exclusiv spre noi înșine. Și acest lucru se petrece, pentru că nu mai vedem banii ca făcând parte dintr-o relație cu alții, ca pe o punte spre alții, ci ca pe un fals partener de dialog. Și când conversezi în mod bolnav cu propria ta avere, atunci nu Îi slujești lui Dumnezeu, ci demonilor. Iar dacă slujești demonilor, nu e spre binele tău, pentru că ei nu îți vor niciodată binele. Numai Dumnezeu ne dorește cu adevărat binele nostru. Însă El ne cere „să dobândim îndrăznire multă înaintea lui Dumnezeu, să strângem untdelemn din belșug [în sufletul nostru], să mutăm toate averile noastre în cer, ca să ne bucurăm de toate”[7] în mod veșnic.

Pentru că avem nevoie de toate cele ale vieții noastre pământești, dar mai întâi de toate avem nevoie de Dumnezeu în viața noastră. Căci dacă Îl avem pe El, le avem pe toate. Și când El ne spune: „Nu vă îngrijorați [cu] sufletul vostru [μὴ μεριμνᾶτε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], ce aveți să mâncați și ce aveți să beți [τί φάγητε καὶ τί πίητε], și nici [cu] trupul vostru [μηδὲ τῷ σώματι ὑμῶν], ce aveți să vă îmbrăcați [τί ἐνδύσησθε]!” [Mt. 6, 25, BYZ], Domnul ne oprește pe noi de la faptul de a ne face o obsesie din nevoile curente ale vieții noastre. Pentru că nu trebuie să ne concentrăm pe nevoile noastre de zi cu zi, pe cele care ne asigură doar viața trupească, ci pe nevoile interioare, cele ale mântuirii noastre.

De aceea, El ne spune aici lucrul capital pentru viața noastră. Ne spune ce trebuie să facem noi și ne făgăduiește a ne fi colaborator în fiecare lucrul al vieții noastre. Pentru că El ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], iar acestea toate va fi adăugat [vor fi adăugate] vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. De cine vor fi adăugate nouă? De El Însuși! Pentru că El ne făgăduiește nouă că vom primi toate cele ale vieții noastre de la El, dacă vom dobândi Împărăția Lui în noi înșine, adică, dacă vom primi și păstra în noi slava Lui, și dacă toată ziua ne vom nevoi să ne umplem de dreptatea Sa, adică de sfințenia Lui.

Iar oricine L-a crezut pe Domnul în acest cuvânt al Său, a trăit duhovnicește pe pământ. Pentru că a experimentat în fiecare zi ajutorul lui Dumnezeu, atâta timp cât el s-a făcut slujitorul Lui.

Dar când ne facem slujitorii Lui, atunci nu mai trăim viața cu obsesia că nu avem, că nu suntem cine trebuie, că boala ne va cuprinde și că singurătatea ne va doborî, pentru că ne-am pus toată viața în mâna Lui. Și ne bucurăm de cât avem, ne bucurăm de ceea ce putem să facem împreună cu El și știm că orice boală și orice neputință e spre binele nostru, dacă le trăim împreună cu El.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne cheamă la o viață sfântă, la o viață dumnezeiască, la viața dimpreună cu El! Și când ne cere să nu mai trăim cu obsesii, cu frici puerile, El ne cere să ne dăm viața cu totul Lui. Căci El dorește să ne învețe să gândim, să simțim și să acționăm dumnezeiește în viața noastră. Nu ne dorește instinctuali, nu ne dorește fricoși, nu ne dorește iubitori de sine și destrăbălați, ci cuvioși, pașnici, plini de slava Lui și de fapte sfinte, plini de credință și de iubire dumnezeiască. Pentru că El dorește să ne facă pe toți ai Lui, moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice, unde să trăim împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Începută la 9. 24, în zi de joi, pe 8 iulie 2021. Cer senin, soare, 25 de grade, vânt de 21 km/ h.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/grija.

[3] Cf. https://uk.wikipedia.org/wiki/Грижа.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hernie.

[5] S. Leonis Magnis, Sermo XV, cap. I, in PL 54, col. 175.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mammon.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, cu trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 271.

Predică la Duminica tuturor Sfinților Români [2021]

Iubiții mei[1],

în zilele de 24-26 mai 1986, la Mănăstirea Neamț, pavajul de ciment și piatră s-a ridicat în mod minunat circa 30 de centimetri. Și când s-a săpat în acel loc, la adâncimea de un metru și jumătate s-au găsit Sfintele Moaște ale unui Cuvios Părinte din secolul al 14-lea. Și pentru că nu știu cum îl cheamă, Monahii de-acolo îl numesc „Sfântul necunoscut”[2].

Dar el este necunoscut doar nouă, oamenilor păcătoși. Pentru că Dumnezeu îi cunoaște pe toți Sfinții Lui și toți Sfinții Lui se cunosc unii pe alții și cu toții sunt moștenitorii Împărăției Sale. Iar când azi, în această duminică sfântă, îi pomenim pe toți Sfinții Români, îi pomenim pe toți cei care sunt în Împărăția lui Dumnezeu de neam român, știuți sau neștiuți de către noi.

Căci dacă Sfinții români ar fi doar cei pe care i-am canonizat noi până acum, am fi foarte codași la sfințenie. Și asta în ciuda celor două milenii de viață creștină. Însă pământul românesc e plin de Sfinți ai lui Dumnezeu, numai că noi nu îi cunoaștem sau, dacă îi cunoaștem pe unii, nu ne grăbim să îi recunoaștem. Și nu îi cunoaștem pe mulți din Sfinții lui Dumnezeu, pentru că datele despre ei n-au ajuns până la noi. Sau pentru că nimeni nu i-a văzut pe mulți dintre ei cu adevărat și mărturia vieții lor s-a pierdut.

Dar ce știm, în definitiv, despre mulți dintre Sfinții canonizați de către Biserica noastră? Ce fel de Vieți de Sfinți români avem noi, când despre unii dintre ei abia știm câteva amănunte? Și dacă vrem să le scriem Slujbele, repetăm aceleași date de zeci de ori, pentru că datele despre ei sunt infime.

Când Părintele Ilie Cleopa a scris Acatistul Sfinților Mucenici de la Niculițel[3], el n-a spus nimic concret despre ei. De ce? Pentru că nu știa nimic despre ei! În afară de faptul că au fost găsite Sfintele lor Moaște în mod minunat, din cauza unei ploi, și eventual, să le fi văzut.

Cum s-a ajuns atunci la pictarea Sfintele lor Icoane, dacă nu știm nimic despre ei? E ușor să îl iconizăm pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica sau pe Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, pentru că de la ei mai avem portrete ale lor. Dar ce facem cu cei pe care nu îi cunoaștem iconic? Se pare că le inventăm o înfățișare anume! Dacă vrem să îl iconizăm pe Sfântul Apostol Andreas, Apostolul României, avem o tradiție iconică în spate, păstrată în multe părți ale Bisericii și ne alegem o asemănare a lui. Dar ce știm despre cei pe care nu-i știm?…

Pentru că sunt mai aproape de noi, ne dorim să fie canonizați Sfinții recenți. Și acest lucru se petrece în multe Biserici locale. Însă Sfinții n-ar trebui canonizați după mofturi și prietenii, după înțelegeri între Ierarhi și teologi, ci ei trebuie canonizați metodic și din toate secolele. După ce sunt cercetate îndelung sursele despre ei. Și pentru asta trebuie un institut sau mai multe de cercetare a Vieților Sfinților în colaborare cu Sfântul Sinod al Bisericii locale. Pentru ca Părinții sinodali să aibă clare lucrurile, atunci când au în fața lor un dosar de canonizare. Numai că realitatea e mult mai săracă în munca de cercetare aghiologică! Cel mai adesea un Ierarh își asumă de unul singur sau împreună cu un grup restrâns cercetarea Vieții unui Sfânt și așa se ajunge la canonizarea Sfântului respectiv. Tocmai de aceea lucrurile se mișcă greu, încet, pentru că munca de cercetare a Vieții Sfântului și de întocmire a dosarului de canonizare e făcută doar de o persoană sau de câteva persoane.

Pe de altă parte, Sfinții canonizați sau nu de o Biserică locală, dar pe care îi cinstim în Biserică, nu au întotdeauna o Viață clară sau cu multe detalii. Complicarea dosarului de canonizare e iarăși neortodoxă, pentru că mulți dintre Sfinții deja canonizați au fost canonizați pe baza mărturiei unei persoane sau a mai multora, dar fără prea multe detalii personale. Așa că a încerca acum să fim exhaustivi cu cineva, în comparație cu trecutul Bisericii, e iarăși o cerință prea mare, atâta timp cât știm doar câteva lucruri despre mari Sfinți ai Bisericii din trecut.

Pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț îl cunoaștem din opera lui scriitoricească și din mărturia câtorva persoane. Iar acum avem la îndemână opera lui completă la numai 47 de lei[4]. Pe Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana îl cunoaștem din opera lui teologică[5]. La fel pe Sfântul Cuvios Ioannes Cassianus[6] și pe Sfântul Cuvios Dionysius Exiguus[7]. Cunoaștem ce s-a păstrat din operele lor. Ce a ajuns până la noi. Dar sunt Sfinți Români despre care nu știm mai nimic, pentru că nu s-a păstrat despre ei vreo mărturie în afara țării noastre. Și au fost uitați aproape cu totul de urmașii lor, pentru că nu au avut contemporani cu iubire, evlavie și atenție față de Sfinții lui Dumnezeu. I-au trecut cu vederea și uitați au rămas! Dar uitarea aceasta ne costă pe noi, pe noi toți, pentru că ne privăm de ajutorul Sfinților lui Dumnezeu din neamul nostru. Un ajutor atât de scump și de întăritor…

De aceea, având conștiința clară a sfințeniei Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, a Părintelui meu duhovnicesc, eu am publicat întreaga sa operă cu meticulozitate[8]. Ea e o comoară de mare preț a Bisericii Ortodoxe Române. Putem face o a doua ediție, o a treia, putem corecta anumite lucruri, putem face adăugiri la ce există, dar esența vieții și a experienței sale sfinte e acolo, e deja în fața noastră. Pentru că atunci când dăm mărturie despre sfințenia cuiva, dăm mărturie despre prezența lui Dumnezeu în Sfântul Său și despre minunile Sale din viața acestuia. Și oricând voi avea de-a face cu oameni ai lui Dumnezeu, eu voi scrie despre ei: despre gândirea lor, despre viața lor, despre teologia lor, despre experiența lor mistică, despre minunile lor. Pentru că mă simt responsabil față de Sfinții Lui, pe care El mi i-a scos în față și prin care m-a luminat și ajutat prin intermediul lor.

Căci Sfinții de acum se recunosc numai când îi punem alături de toți Sfinții Lui. Îi vedem pe Sfinții Lui numai când vedem cum lucrează Dumnezeu prin ei și cum trăiește El în ei prin slava Lui. Recunoașterea Sfinților e o teologie vie, o experiență directă, o simțire pe viu a prezenței lui Dumnezeu în Sfinții Lui. Și cu cât sinaxarul Bisericii primește noi și noi nume în el, cu atât noi suntem mai bogați în experiență și în prietenia cu Sfinții Lui.

Mă bucur că am putut să îndrept, să îmbogățesc și să public predicile Sfântului Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, predicile sale care au ajuns până la noi[9]. Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab le avem la îndemână[10]. Cartea românească de învățătură a Sfântului Ierarh Varlaam Moțoc al Moldovei a republicat-o recent Dr. Dan Zamfirescu[11]. Corespondența Sfântului Ierarh Andrei Șaguna a fost editată în 5 volume[12].

Despre Sfinții Calinic și Gheorghe de la Cernica[13] și despre Sfântul Vasile de la Poiana Mărului[14] a publicat editura Deisis[15], adică Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr. Care a editat și o Teză Doctorală despre Sfântul Ierarh Andrei Șaguna[16].

Teza Doctorală despre Sfântul Dionysius Exiguus, a Părintelui Alexandru Moțoc[17], a apărut cu 6 ani înainte de moartea sa[18]. Editura Doxologia a publicat mai multe cărți cu minunile Sfintei Cuvioase Paraschevi de la Iași[19]. În 2020 s-a publicat o carte despre Sfântul Cuvios Dimitrii Basarbovski [Димитрий Басарбовски][20], Ocrotitorul Bucureștiului, la editura Cuvântul Vieții[21].

Despre Sfântul Cuvios Grigorios Decapolitis [Γρηγόριος ο Δεκαπολίτης][22] a scris și editat Părintele Profesor Ioan I. Ică jr.[23]. Sfintele sale Moaște fiind la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea[24]. Pe când Sfintele Moaște ale Sfântului Nicodim cel Sfințit sunt la Mănăstirea Tismana[25]. Și cu toate că „a fost considerat un Sfânt încă în timpul vieții, [Sfântul Nicodim] a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie”[26].

Însă pentru ce trebuie să așteptăm sute de ani, dacă știm deja că un om e Sfântul lui Dumnezeu? Pentru că cei care pierdem suntem noi, nu el! Căci noi pierdem ajutorul și luminarea sa, atâta timp cât nu îl cinstim cu evlavie ca ceea ce este: Sfântul lui Dumnezeu.

Dar Sfinții lui Dumnezeu doresc să ne ajute și se bucură când noi îi cinstim cu evlavie. Pentru că ei se bucură când noi recunoaștem prezența lui Dumnezeu din ei și Îl lăudăm pe Dumnezeu prin ei. Ei se bucură să ne lumineze spre mântuirea noastră. Pentru că vor să fim și noi acolo unde sunt ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, dacă îi iubim pe Sfinții Lui și dacă le cercetăm viețile cu atenție și dacă le înălțăm Biserici spre pomenirea lor, Sfinții lui Dumnezeu se bucură nespus pentru evlavia noastră cea bună! Pentru că tot ceea ce facem spre slujirea lui Dumnezeu e o bucurie imensă pentru Sfinții și Îngerii Lui. Căci ei tocmai asta ne învață pe toți: să Îl iubim pe Dumnezeu și să Îl ascultăm pe El întru toate cele ale Sale.

Sfintele lor Icoane, Sfintele lor Moaște, Sfintele lor Cărți, Sfintele lor Biserici sunt mângâierea și întărirea noastră de fiecare zi. Dacă îi cinstim pe Sfinții Români, pe Sfinții poporului nostru, dimpreună cu ei îi cinstim pe toți Sfinții pământului. Căci Sfinții nu se disociază unul de altul, nu se rușinează unul de altul, nu se luptă unul cu altul, ci unii pe alții se îmbrățișează și se iubesc și se cinstesc reciproc, pentru că împreună sunt moștenitorii Împărăției Sale. Și, întru toți, este Dumnezeu prin slava Lui, Cel care ne stăpânește pe noi toți.

Așa că Sfinții Români ne învață să nu fim șovini, să nu fim extremiști, să nu fim disprețuitori ai altora, ci prietenii tuturor și rugătorii pentru întreaga lume. Pentru că întreaga lume are nevoie de Dumnezeu și de Biserica Lui, pentru că numai în Biserica Lui ne mântuim noi, păcătoșii.

Multă bucurie, pace și întărire de la Dumnezeu vă doresc tuturor! Pentru că El este Cel care ne călăuzește pe noi spre Sine, ca să facem mereu voia Sa. Amin!


[1] Începută la 19. 48, în zi de vineri, pe 2 iulie 2021. Soare la apus, 28 de grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. https://doxologia.ro/pateric/sfantul-necunoscut-de-la-manastirea-neamt.

[3] Acesta de aici: https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-mucenici-zotic-atal-camasie-filip-de-la-niculitel.

[4] Cf. https://www.emag.ro/opere-complete-sf-ioan-iacob-de-la-neamt-9786068117843/pd/DBV022BBM/.

[5] A se vedea: https://archive.org/details/NicetaOfRemesiana1905/mode/2up.

[6] Idem: https://www.documentacatholicaomnia.eu/30_10_0360-0435-_Cassianus_Ioannes.html.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Dionysius_Exiguus.

[8] O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[9] Le găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/.

[10] Le avem aici: https://ro.wikisource.org/wiki/Învățăturile_lui_Neagoe_Basarab_către_fiul_său_Teodosie.

[11] A se vedea: https://www.emag.ro/cartea-romaneasca-de-invatatura-a-sfantului-ierarh-varlaam-dan-zamfirescu-rva978-973-1735-29-0/pd/DYCM9BBBM/.

[12] Idem: http://www.editura.ubbcluj.ro/www/ro/books/search.php.

[13] Idem: https://edituradeisis.ro/magazin/sfintii-stareti-gheorghe-si-calinic-de-la-cernica-vietile-povatuirile-testamentele/.

[14] Idem: https://edituradeisis.ro/magazin/introduceri-in-rugaciunea-lui-iisus-si-isihasm/.

[15] Care are o nouă față la nivel online: https://edituradeisis.ro/.

[16] Pe aceasta: https://edituradeisis.ro/magazin/ecleziologia-organica-a-mitropolitului-andrei-saguna-si-fundamentele-ei-biblice-canonice-si-moderne/.

[17] A se vedea: https://basilica.ro/sfantul-dionisie-exiguul-parintele-erei-crestine-preot-dr-alexandru-motoc/.

[18] Cf. https://basilica.ro/parintele-alexandru-motoc-slujitor-harnic-si-milostiv-al-bisericii-noastre-n-10-mai-1963-†-25-martie-2016/.

[19] A se vedea: https://edituradoxologia.ro/binefacerile-sfintei-cuvioase-parascheva-vol-1,

https://edituradoxologia.ro/binefacerile-sfintei-cuvioase-parascheva-vol-2,

https://edituradoxologia.ro/binefacerile-sfintei-cuvioase-parascheva-vol-3.

[20] Cf. pietrei care atestă scoaterea Sfintelor sale Moaște din apă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/68/Basarbovsky-relics-memorial.jpg.

[21] Aici: https://www.edituracuvantulvietii.ro/Books/Details?BookID=fbc8ccf8-5cfe-416d-816c-2132940cdb37.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_of_Dekapolis.

[23] A se vedea: https://edituradeisis.ro/magazin/sfantul-grigorie-decapolitul-dosar-hagiografic/.

[24] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Decapolitul.

[25] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicodim_de_la_Tismana.

[26] Ibidem.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [2021]

Iubiții mei[1],

dacă ne-ar fi evanghelizat Sfântul Apostol Pavlos și ne-ar fi scris spre întărirea noastră în dreapta credință, el ne-ar fi spus: „peste măsură am dorit fața voastră să o vedem [περισσοτέρως ἐσπουδάσαμεν τὸ πρόσωπον ὑμῶν ἰδεῖν], [am dorit să o vedem] cu multă poftă [ἐν πολλῇ ἐπιθυμίᾳ]” [I Tess. 2, 17, BYZ], cu multă plăcere, cu multă bucurie duhovnicească. Pentru că el dorea să îl vadă pe om în fața lui, să îi vorbească, să îl vadă manifestându-și credința și nădejdea și iubirea lui pentru Dumnezeu. Deși scria epistole către diverse comunități religioase, el dorea întâlnirea reală cu oamenii, întâlnirea față către față. Pentru că nu era un asocial, nu era un om distant față de cei pe care îi evangheliza, ci un om care și-i asuma cu totul, cu multă bucurie, și care se bucura să îi vadă, să îi revadă, să audă de la ei lucruri bune, adică modul în care ei cresc în viața cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petros, la rândul său, vorbindu-le celor bătrâni din Biserică, le vorbește ca „cel împreună bătrân [cu ei] și martorul Patimilor lui Hristos [ὁ συμπρεσβύτερος καὶ μάρτυς τῶν τοῦ Χριστοῦ Παθημάτων], [dar] și părtaș al slavei ce va fi a se descoperi [ὁ καὶ τῆς μελλούσης ἀποκαλύπτεσθαι δόξης κοινωνός]” [I Petr. 5, 1, BYZ]. El este unul dintre bătrânii credincioși ai Bisericii, e martorul vieții Domnului, dar e și părtaș la consecințele iconomiei mântuirii Domnului. Pentru că el experimentează în mod personal și comunitar slava lui Dumnezeu primită la Cincizecime, care a fost primită ca o consecință reală și îndumnezeitoare a iconomiei lui Hristos Dumnezeu pentru noi. Și slava Lui se va descoperi plenar întregii creații, atunci când întreaga creație va fi transfigurată de Domnul prin slava Lui, prin slava comună a Dumnezeului treimic. De aceea, ceea ce Sfântul Petros are în persoana lui ca arvună a mântuirii sale și ca frumusețe dumnezeiască, adică slava Duhului Sfânt, se va descoperi tuturor, la cea de a doua venire a Domnului întru slavă, că este frumusețea întregii creații. Pentru că slava Lui cea veșnică va transfigura, va înfrumuseța, va umple de sfințenia Lui întreaga Sa creație.

Sfântul Petros a predicat celor tăiați împrejur, pe când Sfântul Pavlos a predicat neamurilor păgâne [Gal. 2, 7-9, BYZ]. Însă amândoi au cunoscut și au propovăduit faptul că „nu se îndreaptă omul din faptele legii [οὐ δικαιοῦται ἄνθρωπος ἐξ ἔργων νόμου] [vechi], dacă nu [se îndreaptă] prin credința lui Iisus Hristos [ἐὰν μὴ διὰ πίστεως Ἰησοῦ Χριστου]. Iar noi întru Hristos Iisus am crezut [καὶ ἡμεῖς εἰς Χριστὸν Ἰησοῦν ἐπιστεύσαμεν], pentru ca să fim îndreptați din credința lui Hristos și nu din faptele legii [ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ καὶ οὐκ ἐξ ἔργων νόμου]” [Gal. 2, 16, BYZ]. Pentru că îndreptarea noastră se trăiește în Biserica lui Dumnezeu și ea se trăiește ca relația noastră reală cu Dumnezeu, cea care e plină de slava Lui cea veșnică.

Căci religia mozaică s-ar fi împlinit, dacă ea L-ar fi acceptat pe Hristos Dumnezeu, pe Fiul Tatălui întrupat, și dacă s-ar fi lăsat condusă de către El. Israil ar fi intrat atunci în Biserica Lui și Biserica Lui ar fi fost împlinirea așteptărilor de veacuri ale lui Israil. Însă, religia mozaică, lepădându-L pe Hristos Dumnezeu, ea s-a autodesființat, pentru că realitatea ei era una tipo- logică, una hristologică, pentru că s-ar fi împlinit numai întru El.

Templul de la Ierusalim era în planul lui Dumnezeu drept slujirea de tranziție spre Biserică. Scopul lui era să-i pregătească pe credincioșii lui Israil pentru primirea lui Hristos. Însă ei n-au privit duhovnicește cultul de la Templu! N-au privit profunzimea tainei lui! N-au înțeles că scopul lui era hristologic! De aceea, nici nu L-au văzut și primit pe Hristos, pentru că nu erau duhovnicești. Și dacă nu ești duhovnicesc, de aceea nu poți să Îl vezi pe Cel cu totul Sfânt, Care Se descoperă numai celor care se curățesc continuu de patimile lor.

Puțini au crezut în Domnul, pentru că puțini s-au curățit pe ei înșiși pentru El. Puțini au fost receptivi în mod real la propovăduirea și slava Lui. De aceea, azi, când vedem că tot puțini sunt cei care cred în El și Îl caută pe El tot timpul, nu trebuie să ne mirăm deloc. Pentru că primirea lui Dumnezeu în viața noastră se face prin convertire, înțelegere și alegere liberă.

A crede înseamnă a accepta să vezi duhovnicește. Adică a ieși din privirea mioapă a minții noastre, pentru a ne lăsa luminați de Dumnezeu. Pentru a vedea plenar, pentru a vedea profund, pentru a vedea dumnezeiește. Sfântul Pavlos s-a lăsat convins și luminat de Dumnezeu în mod extatic [F. Ap, 9, 4-6, BYZ]. Iar el, crezând în Hristos, ca și Sfântul Petros, nu și-a părăsit credința mozaică, ci și-a împlinit-o. Pentru că împlinirea legii era Hristos, iar toată viața liturgică de la Templu vorbea tainic despre Dumnezeul nostru treimic. De aceea, când a venit Hristos, când a venit împlinirea legii, Apostolii Domnului au crezut în Cel care împlinește legea și Care le-a spus că El este Unul din Treime. Pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh e Dumnezeul care a creat toate și ține toate întru existență.

Și astfel, Biserica din Ierusalim nu a distrus Templul iudaic din Ierusalim, ci a prezervat toată revelația dumnezeiască a Templului și toată istoria mântuirii noastre. Biserica a păstrat cu sfințenie și a explicat abisal ceea ce Templul a lepădat odată cu lepădarea lui Hristos. Pentru că „Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate”[2], în toți cei credincioși Lui, El fiind dimpreună sălășluit în noi cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor cea veșnică. Și împlinirea oricărui evreu, ca și a oricărui păgân, este viața cu Dumnezeu în Biserica Sa. Pentru că în Biserică intrăm prin credință și prin primirea Sfintelor Taine și a întregii vieți a Bisericii. Și, ca mădulare vii ale Bisericii, noi trăim necontenit curățirea, luminarea și sfințirea noastră de către Dumnezeu. Pentru că toată viața noastră e o continuă îndumnezeire a persoanei noastre.

Opera epistolară a Sfântului Pavlos este „o fereastră spre primele decenii ale mișcării lui Hristos [a window into the early decades of the Christ movement]”[3]. O fereastră prin care vedem Biserica așa cum era. Iar Sfântul Pavlos „este unul dintre primii teologi creștini”[4] ai Bisericii, a cărui operă este până azi de-o profunzime și vastitate exemplare. Însă, cu siguranță, că ceea ce au scris Apostolii Domnului e mult prea puțin pe lângă ceea ce au propovăduit toată viața. Iar propovăduirea lor, în mare parte, s-a pierdut, după cum s-au pierdut multe alte cărți și vestigii ale Bisericii. Iar când vorbim despre Sfinții lui Dumnezeu – O, Dumnezeul meu!… – vorbim despre niște minuni umane uluitoare de la care ne-au rămas mult prea puține lucruri. Știm puține, mult prea puține lucruri despre Sfinții lui Dumnezeu și despre rolul lor activ și determinant în mântuirea lumii.

De aceea, istoria Bisericii e mult prea săracă pe lângă cât de bogată este. S-au pierdut mult prea multe detalii despre viața Bisericii și sunt ocultate sau răstălmăcite, adesea sistematic, multe din cele care ne-au rămas. Așa că e foarte greu să vorbești răspicat despre un veac al Bisericii, despre anumiți Sfinți ai Bisericii, despre anumite date punctuale, pentru că ele lipsesc sau sunt răstălmăcite în chip și fel. Iar teologii și oamenii credincioși ai Bisericii au mari probleme cu înțelegerea anumitor lucruri istorice, tocmai pentru că datele sunt puține, iar cele care sunt au primit diverse interpretări. Și sunt imense minuni cărțile care redescoperă adevărul și istoria Bisericii, cele care ne pun în fața unor certitudini. Pentru că cele care ne bagă în ceață sunt la tot pasul.

Dr. Ed Parish Sanders[5] și-a dat seama că „Pavlos a memorat Septuaginta sau, cel puțin, părțile din care el citează”[6]. Și el scrie în greacă, citând textul LXX, textul Bisericii, și nu textul ebraic, cel de la Templu, al Vechiului Testament. Text al Septuagintei pe care îl traduc și eu în fața dumneavoastră de ceva ani.

Sfântul Pavlos persecută Biserica [F. Ap. 9, 1-2, BYZ] înainte ca Domnul să i Se arate întru slava Lui. Sfântul Petros Îl cunoaște în mod intim pe Domnul, pentru că era Ucenicul Său, dar cu toate acestea se leapădă de El de trei ori [Mt. 26, 69-74, BYZ]. Dar când a cântat cocoșul și el și-a adus aminte de cuvintele Domnului [Mt. 26, 74-75], „ieșind afară [ἐξελθὼν ἔξω], a plâns cu amar [ἔκλαυσεν πικρῶς]” [Mt. 26, 75, BYZ]. S-a depărtat de cei care îl ispitiseră spre păcat și și-a plâns cu amărăciune sufletească păcatul său.

Pe seama Sfântului Apostol Petros, romano-catolicismul a brodat inacceptabilul „primat papal”, care susține că „docemus, itaque, et declaramus [de aceea, noi învățăm și declarăm], iuxta Evangelii testimonia [îndeaproape cu mărturia Evangheliei], primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam, immediate et directe Beato Petro Apostolo promissum, atque collatum a Christo Domino fuisse [primatul de jurisdicție în întreaga Biserică a lui Dumnezeu, făgăduit nemediat și direct Fericitului Petrus Apostolul, și care i-a fost dăruit lui de Hristos Domnul]”[7].

Însă piatra pe care Și-a zidit Domnul Biserica Sa [Mt. 16, 18, BYZ] a fost credința apostolică. Credința în El, pe care au avut-o Apostolii Lui. Iar „cheile Împărăției cerurilor [τὰς κλεῖς τῆς Βασιλείας τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 16, 19, BYZ], adică puterea de a ierta păcatele oamenilor, a primit-o Sfântul Apostol Petros de la Domnul, dar, împreună cu el, au primit-o și ceilalți Apostoli ai Săi, cât și toți Episcopii și Preoții până azi.

Iar Patriarhul Romei nu a fost niciodată în Biserică „capul” Bisericii, pentru că Capul Bisericii a fost, este și va fi Hristos Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Hristos nu are nevoie de un „înlocuitor” al său în persoana Papei, atâta timp cât El e Dumnezeul Cel viu, e Atotțiitorul întregii creații.

Așadar, iubiții mei, viețile și teologiile celor doi Sfinți Apostoli astăzi pomeniți sunt luminile călăuzitoare ale Bisericii. Când vrem să știm ceva fundamental despre Biserică și despre viața creștină trebuie să ne întoarcem la experiența apostolică a Bisericii și la învățătura ei apostolică. Iar cărțile, Viețile, Slujbele, Sfintele Icoane și Sfintele Moaște ale Sfinților Săi Apostoli ne vorbesc despre ei cu putere sfântă. A ne ruga Sfinților Apostoli înseamnă a le cere să ne lumineze în viața noastră de credință. Pentru că avem nevoie din plin de ajutorul și de luminarea lor.

Multă sănătate, bucurie, pace și luminare dumnezeiască! Dumnezeu să ne ajute, pentru rugăciunile Sfinților Săi Apostoli Petros și Pavlos, să îi cunoaștem și să îi iubim din toată inima, pe cei care sunt Părinții și Învățătorii întregii lumi! Amin.


[1] Începută la 15. 52, în zi de sâmbătă, pe 26 iunie 2021. Cer senin, soare, 33 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. al II-lea, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 215.

[3] Walter F. Taylor Jr., Paul: Apostle to the Nations. An Introduction, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2012, p. 7. [4] Idem, p. 8.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/E._P._Sanders.

[6] E. P. Sanders, Paul. The Apostle’s Life, Letters, and Thought, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2015, p. 75.

[7] Cf. https://www.vatican.va/archive/hist_councils/i-vatican-council/documents/vat-i_const_18700718_pastor-aeternus_la.html.

Predică la Duminica tuturor Sfinților lui Dumnezeu [2021]

Iubiții mei[1],

Sfânta Cuvioasă Maria, în secolul al 6-lea, a trăit într-o Mănăstire de Monahi, ascunzându-se că e femeie și toți au socotit-o Monahul Marinos [Μαρίνος] în întreaga ei viață monahală. Când să o îngroape și-au dat seama că ea este femeie și nu bărbat[2]. Dar Dumnezeu a ajutat-o să își sfințească viața în aceste condiții, pentru că ea L-a dorit numai pe El.

Sfântul Nikolai Kasatkin [Николай Касаткин], Cel întocmai cu Apostolii, a fost primul Sfânt al Bisericii Ortodoxe Japoneze, fiind canonizat în 1970[3]. Aidoma lui, oricând se pot naște, cu harul lui Dumnezeu, Apostolii țărilor acum păgâne sau Restauratorii dreptei credințe acolo unde acum oamenii sunt eretici sau indiferenți din punct de vedere religios, dar, cândva, strămoșii lor au fost membrii Bisericii. Pentru că fiecare om vine pe lume cu o chemare a sa, iar Dumnezeu Își cheamă Slujitorii Lui într-un mod tainic și îi întărește în tot ceea ce ei fac pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul Tarasios, Patriarhul Constantinopolului, a adormit în anul 806. Iar înaintea morții sale, demonii au venit la el și l-au acuzat de păcate pe care nu le făcuse[4]. Vă dați seama ce bucurie le facem demonilor, dacă ne ascundem păcatele făcute de noi și nu le spovedim, iar ei pot să ne acuze pentru ele? Căci demonii nu sunt niciodată „frații” și „ajutătorii” noștri, ci dușmanii noștri cei mai invidioși, care ne doresc mereu numai răul. Fiindcă vor să fim chinuiți veșnic împreună cu ei în Iad, cu ei, cei care păcătuiesc neîncetat înaintea lui Dumnezeu.

Pe la anul 597, lombarzii au martirizat 440 de Sfinți Mucenici în Italia, care sunt pomeniți pe 2 martie[5]. 40 dintre ei au fost martirizați pentru că nu au mâncat din cărnurile jertfite zeilor, pe când ceilalți 400 au fost martirizați pentru că nu au vrut „to adore the head of a goat [să adore capul unei capre], which was their favourite idol [care era idolul lor preferat]”[6]. Însă capul de țap este imaginea fundamentală a satanismului postmodern[7]. Care nu mizează pe chipul omului, ci pe cel al animalului, adică pe instinctualitatea fără conștiință de sine. Pentru că îi consideră pe oameni „animale fără conștiință”, care pot să facă tot ce vor, fără să se gândească la urmările faptelor lor.

Sfântul Apostol Aristobulos [Ἀριστόβουλος] a fost primul Apostol al Britanniei[8]. Anglia ortodoxă a devenit romano-catolică din 1054[9], apoi anglicană din 1534[10]. Ceea ce a fost bun s-a pervertit, pentru că ceea ce e cu adevărat bun pentru oameni, adică adevărata Biserică, nu a fost păstrată cu sfințenie de către poporul englez. Și când nu păstrezi ceva atât de sfânt cu sfințenie, atunci îl pierzi. Și e nevoie de multe eforturi sfinte de evanghelizare a lumii, pentru că în multe părți ale lumii s-a pierdut dreapta credință sau n-a fost niciodată.

De aceea, a cunoaște istoria Bisericii și pe Sfinții lui Dumnezeu înseamnă a cunoaște adevărul despre oameni. Pentru că adevărații oameni ai istoriei sunt Sfinții lui Dumnezeu, cei care L-au urmat pe El întru toate și sunt moștenitorii Împărăției Sale.

De la Sfântul Ierarh Martinus[11] de Bracara, astăzi Braga, în Portugalia[12], ne-a rămas o scrisoare teologică numită De correctione rusticorum [Despre corectarea țăranilor][13]. Despre îndreptarea lor în credință. Și în care el îi învăța pe oamenii credincioși de la țară că zeitățile păgâne nu sunt decât demonii cei răi [maligni daemones] și că nu trebuie să îi cinstească și să îi urmeze[14]. Aidoma lui, în ziua de astăzi, noi trebuie să-i luminăm pe oamenii credincioși despre cât de vătămătoare de suflet sunt superstițiile, obiceiurile băbești, amestecarea ideilor și praticilor păgâne și eretice în viața creștină, urmărirea horoscopului, ghicitul, vrăjitoria, spiritismul, alinierea după moda lumii în detrimentul vieții creștine. Pentru că mulți amestecă lucrurile în stil mare, împrumută tot felul de practici bizare, sunt superstițioși din cale afară, dar nu au carte de rugăciune ortodoxă în casa lor, nu au Sfinte Icoane ortodoxe, nu se spovedesc, nu se roagă, nu postesc, nu sunt milostivi, nu sunt comunicativi, nu sunt de treabă, dar se declară „credincioși”.

Credincioșii cui? Credincioși în cine? Dacă nu ai citit niciodată Dumnezeiasca Scriptură și nu vii la Biserică pentru ca să vezi ce propovăduiește Biserica, ce fel de credință ai? Și cum să ajungi un om Sfânt, dacă nu știi cum arată Sfinții lui Dumnezeu, dacă nu te rogi lor și dacă nu înveți zilnic de la ei?

Marea dramă ce s-a produs în anul 1054, când romano-catolicii au apostaziat de la Biserica lui Dumnezeu, e aceasta: că a început să existe o pseudo viață eclesială paralelă cu Biserica. Biserica a mers mai departe în istorie, a rămas în credința și în slujirea lui Dumnezeu, dar țările romano-catolice au început să experimenteze o religiozitate falsă pe baza unei gândiri teologice și a slujirii unui cult altul decât cel al Bisericii. Ei au rămas cu Sfinții Bisericii una și cu trecutul lor ortodox, dar s-au tot îndepărtat de Biserica lui Dumnezeu. Și în îndepărtarea lor continuă față de Biserică, romano-catolicii și-au „canonizat” noi și noi „sfinți” eretici, cu o teologie și o predică altele decât ale Bisericii. De aceea, când a apărut în mijlocul ei protestantismul, el a apărut ca o aversiune și mai radicală față de teologia și slujirea Bisericii. Pentru că protestantismul nu s-a „întors” nicăieri, ci a desfigurat și mai radical realitatea Bisericii, făcând și mai lată prăpastia produsă de romano-catolicism. Fapt pentru care orice credincios romano-catolic, protestant, neoprotestant, cât și monofiziții, nestorienii, armenii și toți păgânii lumii, au nevoie să cunoască și să experimenteze viața creștină în Biserică, pentru ca să înțeleagă ce înseamnă viață creștină. Căci literatură teologică creștină și păgână există din plin astăzi, dar experiența mântuirii e numai aici, în Biserica lui Dumnezeu. Și această experiență sfântă și îndumnezeitoare a Bisericii este bucuria și împlinirea tuturor celor care se convertesc la dreapta credință și care se întorc acasă, în Biserica lui Dumnezeu, la adevărata religiozitate a oamenilor.

Pentru că atunci când stai în afara Bisericii ți se pare că ești „superior” ei. Dar când ajungi membru real al Bisericii, prin Botezul sacramental, vezi la modul abisal cât de departe ești tu față de reperele Ortodoxiei, față de Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că a fi ortodox nu înseamnă a le ști pe toate și nici a fi asigurat la Împărăție, ci a te pune smerit pe calea mântuirii, pentru ca să te curățești, să te luminezi și să te sfințești la nesfârșit în relația cu Dumnezeu. A fi creștin sau ortodox înseamnă a experimenta la nesfârșit, în mod veșnic, slava lui Dumnezeu în persoana ta, care te face pe fiecare zi să te simți tot mai păcătos și în nicio secundă „Sfânt” și „împlinit”.

De aceea, marea frumusețe și cuviință a Sfinților lui Dumnezeu constă în smerenia lor abisală, în lipsa lor de înfumurare, în lipsa lor de închipuire de sine. Toți își cunosc păcatele lor, puținătatea lor, lipsa lor de fapte bune, dar în același timp știu că toată sfințenia lor e de la Dumnezeu. Iar paradoxul acesta viu și prea frumos, între marea lor curăție și sfințenie și smerenia și simplitatea lor, ne face să îi simțim aproape de noi și să avem toată nădejdea în ajutorul lor, pentru că îi simțim ca reali slujitori ai lui Dumnezeu.

Îi pomenim azi, iubiții mei, pe toți Sfinții lui Dumnezeu, știuți și neștiuți de către noi, dar cu toții știuți de Dumnezeu și împreună locuitori cu El. Și avem conștiința că Sfinții Lui sunt mădulare vii ale Bisericii Sale. Pentru că Sfinții nu apar dintr-o viață trăită inconștient, fără legătură cu Biserica sau dintr-o viață în luptă cu Biserica, ci dintr-o viață asumată zi de zi. Sfinții se nasc în relația reală și continuă cu Dumnezeu, ca fii autentici ai Bisericii.

Tocmai de aceea, Biserica „nu importă Sfinți” din afara ei și nici nu-i „exportă”. Sfinții Bisericii sunt credincioșii ei reali, cei care au crezut cu totul în Dumnezeu și și-au sfințit viața în relație cu El în Biserica Lui. Ei sunt exemplari prin credința și viața lor, tocmai pentru că reprezintă viața și credința Bisericii.

Până la anul 1054, Sfinții Bisericii una sunt comuni și nouă și romano-catolicilor. Dar după anul căderii Apusului de la Biserică, noi nu îi mai cinstim pe „sfinții” canonizați de romano-catolici și nici nu „împrumutăm” teologie de la ei sau de la protestanți sau de la păgâni, pentru că Sfinții Bisericii sunt interiori ei, sunt fiii ei cei credincioși. Iar teologia Sfinților lui Dumnezeu e teologia Bisericii.

Tocmai de aceea, noi nu putem avea în casele noastre tablouri romano-catolice sau monofizite, pe care să le cinstim ca „Sfinte Icoane”, pentru că Sfintele Icoane mărturisesc credința ortodoxă și nu erezii. Sfintele Icoane au aceeași teologie cu Scriptura și cu cărțile Sfinților Părinți și cu întregul cult al Bisericii. Și noi nu amestecăm adevărul cu minciuni de tot felul, pentru că mântuirea se trăiește numai în adevărul lui Dumnezeu.

Osteniți-vă zilnic ca să citiți viețile Sfinților lui Dumnezeu și să vă împrieteniți cu cât mai mulți dintre Sfinții Lui! Pentru că veți avea parte de nespus de multe bucurii sfinte și de mari prietenii dumnezeiești cu Sfinții Lui. Căci Sfinții lui Dumnezeu iubesc nespus de mult să ne ajute și să ne lumineze în viața noastră. Ei sunt imediat receptivi la întoarcerea noastră spre ei și la dorința noastră de a-i cunoaște și de a-i chema în viața noastră. Așa că nu trebuie să așteptați luni și ani un răspuns de la ei, pentru că el vine imediat, în câteva clipe. Dacă ne deschidem lor cu totul, Sfinții lui Dumnezeu ne vor bulversa prin iubirea, atenția și ajutorul lor preabinecuvântat.

Așa că ziua de azi, această duminică sfântă, e o încurajare a tuturor pentru ca să ne împrietenim cu Prietenii lui Dumnezeu. Cu cei care conviețuiesc veșnic cu Dumnezeu. Pentru că nu Îl putem despărți pe Dumnezeu de Prietenii Lui, de Sfinții și Îngerii Săi, ci noi dorim ca să fim acolo unde sunt El împreună cu ei.

Mult spor în tot lucrul cel bun și să vă faceți prieteni pentru veșnicie! Pentru că nu se termină totul aici, ci continuă veșnic. Amin!


[1] Începută la 8. 07, în zi de vineri, pe 25 iunie 2021. Cer senin, 25 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2014/02/12/100508-venerable-mary-who-was-called-marinus-and-her-father-venerable-e și https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2103/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_of_Japan.

[4] Cf. https://www.oca.org/saints/lives/2014/02/25/100605-saint-tarasius-archbishop-of-constantinople: „Before his death, devils examined his life from the time of his youth, and they tried to get the Saint to admit to sins that he had not committed”.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/March_2_(Eastern_Orthodox_liturgics).

[6] Cf. https://www.bartleby.com/210/3/021.html.

[7] A se vedea: https://www.vice.com/ro/article/jp8qnk/cum-a-fost-la-inaugurarea-monumentului-ridicat-de-templul-satanic-lui-bafomet-491.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aristobulus_of_Britannia

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Schismă și https://ro.orthodoxwiki.org/Harold_al_Angliei.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_England, https://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Cranmer și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Anglicană.

[11] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_of_Braga.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Braga.

[13] O avem aici în latină și în engleză: http://germanicmythology.com/works/De%20Correctione%20Rusticorum.html. [14] Ibidem.

Predică la nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul [2021]

Iubiții mei[1],

„Ioannis este numele său [Ἰωάννης ἐστὶν τὸ ὄνομα αὐτου]” [Lc. 1, 63, BYZ]! Ioannis este numele celui pe care îl pomenim astăzi, nu la moartea sa, ci la nașterea sa. Iar numele Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în limba ebraică, în limba sa maternă, este יוֹחָנָן [Iohanan], care vine de la יְהוֹחָנָן‎ [Iahohanan], și înseamnă „Domnul este milostiv”[2]. Pentru că prin întreaga viață și propovăduire a Sfântului Ioannis Botezătorul, Domnul ne-a arătat mila Lui cea mare față de noi.

Nașterea lui a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 19] în vedenie, care i-a spus tatălui său: „a fost ascultată rugăciunea ta, și femeia ta, Elisavet, îți va naște ție fiu și vei chema numele lui Ioannis [Ἰωάννης]” [Lc. 1, 13, BYZ]. Pentru că mai înainte de a fi Ioannis a fost rugăciunea pentru el. Cererea cu iubire a unui fiu. Căci părinții lui, Sfinții Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ], l-au dorit mai înainte de a-l avea și l-au cerut lui Dumnezeu în rugăciune.

El nu a fost „un accident nedorit”, ci un copil dorit și iubit mai înainte de a-l primi! Pentru că „[el] îți va fi bucurie ție și veselie [χαρά σοι καὶ ἀγαλλίασις], și mulți se vor bucura [χαρήσονται] de nașterea lui. Căci [el] va fi mare [μέγας] înaintea Domnului, și vin și sichera [σίκερα] nu are să bea, și va fi umplut de Duhul Sfânt [καὶ Πνεύματος Ἁγίου πλησθήσεται] încă din pântecele maicii sale [ἔτι ἐκ κοιλίας μητρὸς αὐτου]. Și pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul, Dumnezeul lor” [Lc. 1, 14-16, BYZ].

Iar Sfântul Ioannis a fost umplut de slava Duhului încă din pântecele maicii sale, pentru că toți ne naștem pentru a primi slava lui Dumnezeu în noi în Biserica slavei Sale. El a primit slava Duhului încă din pântecele matern, pentru că copiii sunt apți să o primească. De aceea și Biserica îi botează imediat pe prunci: pentru ca ei să se bucure din primul an al vieții lor de comuniunea cea veșnică cu Dumnezeu.

Căci Botezul nostru sacramental înseamnă scoaterea noastră din robia demonilor și înfierea noastră duhovnicească. Pentru că Dumnezeu ne eliberează pe noi din robia demonilor și ne face fiii Săi duhovnicești, umplându-ne pe noi de slava Lui cea veșnică. Din robii demonilor, noi ajungem, deodată, prin mila Lui cea mare, fiii Săi duhovnicești!

De aceea, prima zi de bucurie sfântă a vieții noastre e clipa aceasta: a Dumnezeiescului Botez. Căci noi, cei născuți în păcate, suntem în acea clipă curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu, El dăruindu-ne deodată toate cele ale Sale din marea Sa iubire pentru noi.

Și când Sfântul Pavlos subliniază că „[prin] har [τῇ χάριτί]” suntem mântuiți și că mântuirea [este] „darul lui Dumnezeu [Θεοῦ τὸ δῶρον]” [Efes. 2, 8, BYZ] se referă la Botezul nostru. La ce a făcut Dumnezeu în Botezul nostru: ne-a curățit de păcate, ne-a luminat cu slava Lui și ne-a sfințit pe noi, nu pentru cine eram noi atunci, nu pentru faptele noastre, ci pentru marea Sa milă față de noi. Căci mântuirea primită de noi la Botez „nu [este] din fapte [οὐκ ἐξ ἔργων], [din faptele noastre], ca să nu se laude cineva [ἵνα μή τις καυχήσηται]” [Efes. 2, 9, BYZ] pentru asta, ci e consecința lucrării mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu pentru noi. Căci El ne-a dăruit toată mântuirea noastră deodată, la Botez, adică ne-a dăruit slava Lui cea veșnică, pentru ca să rămânem în relație cu El toată viața și toată veșnicia. Pentru că, dacă rămânem în slava Dumnezeului nostru treimic toată viața, dacă o simțim pe ea mereu în noi, atunci noi rămânem întru mântuirea Lui, sfințindu-ne pe fiecare zi și îndumnezeindu-ne veșnic.

Sfântul Ioannis a fost umplut de slava lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, pentru ca să trăiască toată viața cu și pentru Dumnezeu. Și el și-a trăit toată viața cu și pentru Dumnezeu, pentru că a trăit ca și când ar fi fost un Înger în trup. Viața ascetică, plină de multă nevoință sfântă, a fost trăsătura definitorie a persoanei Sfântului Ioannis Botezătorul. Rugăciunea, postul, curăția, fecioria, privegherea au fost cele care l-au făcut văzător de Dumnezeu și Botezător al Său. Pentru că el a pregătit poporul lui Israil pentru propovăduirea Domnului [Lc. 1, 17].

Și când Biserica îl numește Prodromos [Προδρόμος], adică Înaintemergător, Înaintemergător al Domnului nostru Iisus Hristos, pe lângă Profetul [Προφήτος] și Botezătorul [Βαπτιστής] Său[3], ne vorbește despre lucrarea sa teologică în mijlocul lui Israil. Pentru că el a lucrat ca „să întoarcă inimile părinților către copii [ἐπιστρέψαι καρδίας πατέρων ἐπὶ τέκνα] și pe cei neascultători în[tru] înțelepciunea celor Drepți [καὶ ἀπειθεῖς ἐν φρονήσει Δικαίων]” [Lc. 1, 17, BYZ]. Căci era nevoie „[ca] să pregătească Domnului un popor pregătit [ἑτοιμάσαι Κυρίῳ λαὸν κατεσκευασμένον]” [Ibidem]. Și ca Înaintemergător al Domnului, el a făcut tot ce trebuia pentru ca poporul să fie receptiv la propovăduirea și lucrarea Mântuitorului lumii. Căci i-a ajutat pe israiliți să vadă dincolo de aparențe. Să vadă dincolo de trupul Domnului, adică dumnezeirea Lui.

Pentru că Sfântul Ioannis le-a vorbit profetic despre Mașiah, despre Hristos [In. 1, 26-27, BYZ], dar le-a și indicat cine este. Pentru că atunci când Ioannis L-a văzut pe Iisus, el a exclamat cu multă bucurie: „Iată [Ἴδε], Mielul lui Dumnezeu [ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ], Cel care ridică păcatul lumii [ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου] [In. 1, 29, BYZ]!”.  Căci El a ridicat păcatul lumii, păcatul neascultării de Dumnezeu, făcându-Se întru toate ascultător Tatălui Său, Care L-a trimis să moară pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a făcut Jertfa cea fără de prihană pentru mântuirea noastră, Mielul Cel nevinovat pentru noi, ca să ridice păcatul întregii lumi, adică toate păcatele noastre care au urmat păcatului celui dintâi al neascultării de Dumnezeu, și ne-a dăruit mântuirea Sa tuturor. La toți ne-a dat posibilitatea să credem întru El, să ne botezăm întru El și să fim vii întru El pentru veșnicie. Căci mântuirea e darul Său pentru noi, pe care El l-a dobândit pentru noi prin toată viața și lucrarea Sa cele pentru noi.

Viața noastră e darul Său, după cum și mântuirea noastră e darul Său! El ne aduce în viață prin părinții noștri, ne ajută să creștem întru El după primirea Botezului, toate bucuriile noastră sfinte sunt darurile Sale, după care, adormirea noastră întru sfințenie, e tot darul Său. Căci Cel care ne ajută să ne naștem și să creștem și să ne mântuim, tot El ne ajută să adormim cu moarte cuvioasă, cu moarte sfântă, prin care trecem de la cele de aici la cele veșnic bucuroase și pline de veselie. Pentru că intrăm întru Împărăția lui Dumnezeu, ajungem acasă la noi, acolo unde El ne-a pregătit toate pentru veșnica viețuire cu El.

De aceea, iubiții mei, a prăznui astăzi nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul înseamnă a prăznui viața cu Dumnezeu. Viața cu Dumnezeu de la zămislire și până la ieșirea din cele de aici. Pentru că viața omului este eclesială, e duhovnicească, atâta timp cât noi ne botezăm din primul an de viață și trăim creștinește toată viața. Trăim în credință. În credința în Dumnezeul nostru treimic. Și de aceea, trăind bisericește, trăind cu Dumnezeu, suntem împliniți în tot ceea ce facem. Pentru că fiecare zi cu Dumnezeu e o luminare și o bucurie și o împlinire continue.

…Acum două zile, spre miezul nopții, am primit o scrisoare nădăjduită, așteptată de către mine. Putea fi vastă, plină de prietenie, de confesiuni sfinte, de păreri de rău…Putea fi un nou început, o mare împlinire pentru Biserică și o mare veselie pentru inimile multora. Căci atunci când doi teologi se pun la o masă scriu mai multe decât unul singur. Dar a fost scurtă și clarificatoare! A fost un Nu! concis și fără delicatețe.

Însă prin ea, la miezul nopții, Dumnezeu m-a luminat asupra expeditorului ei. Pentru că El a dat coperta la o parte după două decenii de așteptare și mi-a spus cine nu e acesta. Iar pentru mine luminarea lui Dumnezeu a fost foarte eliberatoare, plină de bucurie! Căci acum nu îl mai pot scuza pe expeditor pentru cine este el, pentru că nici Dumnezeu nu îl scuză.

Și această minune din viața mea, această luminare dumnezeiască are de-a face cu vocația Sfântului Ioannis de Înaintemergător. Pentru că Sfântul Ioannis a fost chemat de Domnul pentru o misiune sfântă, unică, neașteptată, dar și Ioannis și-a dat toată silința pentru ea. A fost cu totul exemplar în ascultarea sa de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne cheamă la viața cu El și la slujirea Lui, dar și noi trebuie să fim cu totul sinceri și doritori de El. Iar dacă El sporește harul Său în robii Săi e tocmai pentru sinceritatea lor, pentru faptul că sunt una cu voia Lui și cu râvna Lui de a-i mântui pe oameni. Căci ieri și azi, mâncarea Lui e aceeași: să săvârșească lucrul Domnului [In. 4, 34, BYZ], adică mântuirea noastră. Și dacă râvna noastră e ca râvna Lui, atunci suntem slujitorii Săi. Dar dacă râvna noastră e binele nostru pecuniar, e relaxarea noastră, e vacanța noastră, atunci n-avem de-a face cu Sfântul Ioannis Botezătorul, astăzi pomenit, și nici cu Sfinții Lui. Pentru că aceștia toți sunt plini de râvna lui Dumnezeu, de slujirea Lui, de sfințenia Lui cea plină de frumusețe veșnică.

La mulți ani, multă pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să ne călăuzească pe toți spre a face voia Lui, pentru rugăciunile Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru, cel care ne îndeamnă mereu la pocăință și la slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru! Amin.


[1] Începută la 7. 41, în zi de miercuri, pe 23 iunie 2021. Soare, cer senin, 20 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἰωάννης și https://en.wikipedia.org/wiki/Yohanan.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3950/sxsaintinfo.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Βαπτιστής.