Predică la Duminica a II-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Dar pentru ca să te bucuri de Hristos, de Dumnezeul mântuirii noastre, trebuie mai întâi să crezi în El. Și credința nu are nimic de-a face cu forțarea cuiva de a veni la Biserică, de a citi cărțile Bisericii, de a trăi creștinește, pentru că ea este revelare dumnezeiască. Credința se naște în om, atunci când el acceptă revelarea, descoperirea, arătarea în mod viu a lui Dumnezeu în viața sa. Și când are loc această mare minune a convertirii, a primirii credinței în Dumnezeu, în care omul simte slava și puterea lui Dumnezeu în ființa sa, când Îl simte pe El Cel viu, atunci viața omului se schimbă radical. Și se schimbă, pentru că omul înțelege că El, Cel care i S-a arătat în mod personal, e Izvorul său de viață și de cunoaștere și de iubire, e Dumnezeul mântuirii sale.

Nimeni și nimic nu te poate convinge de contrariu, atunci când Dumnezeu ți Se revelează! Pentru că înțelegi că El este unicul Dumnezeu, este Cel cu totul acaparator al ființei tale prin frumusețea și sfințenia Lui, că El e singurul adevărat și mântuitor pentru tine. Iar de când L-am simțit pe El atunci, în decembrie 1989, prin mărturia Sfinților Mucenici ai libertății noastre, prezența Lui e aceeași, e neschimbătoare, dar e tot mai intensă în viața mea, tot mai încântătoare, tot mai veselitoare. Pentru că nu numai că L-am simțit pe El, nu numai că am simțit slava Lui, dar Mi-a arătat și slava Lui cea negrăită, din marea Sa milă față de mine, atunci când am cunoscut că El e Treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și când am învățat că El trebuie chemat neîncetat în viața mea. Prin sfătuirea și rugăciunile continue ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu a început viața mea mistică, viața mea tainică cu Dumnezeu. Dar fără clipa dumnezeiască a convertirii, când L-am acceptat pe El cu totul în viața mea, și fără creșterea necontenită în cunoașterea și slujirea Lui, nu aș fi putut să mă intimizez cu El atât de mult. Pentru că nu e de ajuns să crezi, ci trebuie să te întărești tot mai mult în credința în El. Și asta se face prin slujirea Lui, prin ascultarea Lui, prin împărtășirea cu El, prin intimizarea continuă cu El.

Sfântul Apostol Tomas a avut nevoie de încredințare dumnezeiască, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli și ca toți Sfinții și oamenii credincioși Lui. Pentru că credința în El e o încredințare dumnezeiască din partea lui Dumnezeu că El există și e fundamentul existenței tuturor. Hristos Cel înviat i S-a arătat lui Tomas din slava Lui și i-a dat harul de a pipăi trupul Său cel transfigurat[2]. De a atinge coasta Lui cea plină de foc[3], de focul slavei Sale. După cum, atunci când simțim slava Lui în Sfânta Euharistie sau în timpul rugăciunii sau când ne închinăm Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane sau când vedem slava Lui în mod extatic, Îl vedem și Îl simțim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne încredințează că este împreună cu noi. Și încredințarea Lui e plină de iubire, de delicatețe, de curăție și de sfințenie. Pentru că El nu ne arată doar că există, ci ne arată și cum este. Căci El ne dăruie din viața Lui, pentru ca noi să Îl simțim cu adevărat în toată ființa noastră, iar simțirea Lui să ne transfigureze continuu și pe noi.

Și din acest motiv, din motivul transfigurării noastre continue, care se face prin iubirea Lui inexprimabilă care ne atrage la Sine, noi ne apropiem iar și iar de Domnul ca să ne împărtășim cu El, pentru ca să Îl slăvim pe El, pentru ca să Îi slujim Lui, pentru ca să Îl chemăm continuu în viața noastră. Pentru că nu ne săturăm niciodată de Dumnezeul mântuirii noastre, ci Îl vrem tot mai mult și mai mult în noi și cu noi pentru veșnicie.

– Și de ce nu ne săturăm de El?

– Pentru că „în aceasta este iubirea: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 10, BYZ]. Că El ne-a iubit din veci pe noi și ne-a creat pe noi din iubire nețărmurită pentru noi. De aceea, umplându-ne de iubirea Lui pentru noi, noi știm că „cel care rămâne în iubire [ὁ μένων ἐν τῇ ἀγάπῃ], în Dumnezeu rămâne [ἐν τῷ Θεῷ μένει], și Dumnezeu în el rămâne [καὶ ὁ Θεὸς ἐν αὐτῷ μένει]” [I In.  4, 16, BYZ] prin slava Lui cea veșnică. Pentru că Îl simțim mereu pe El în noi și cu noi, învățându-ne toată pacea și tot adevărul.

De aceea, credința este mărturia personală despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră. El, Cel mai presus de toate, este intimul nostru prin slava Lui, pentru că coboară în noi și rămâne în noi prin slava Lui. Căci, prin slava Lui, El este prezent în toți cei credincioși Lui și, prin slava Lui, ne adună pe toți la Sine, făcându-ne una în Împărăția Sa. Iar nădejdea noastră în El nu este o așteptare goală, ci o așteptare plină de slava Lui, a Celui care va face toate cele făgăduite nouă.

– Însă cum înțelegem cuvintele Domnului: „Fericiți [sunt] cei care nu au văzut, dar au crezut [Μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες, καὶ πιστεύσαντες] [In. 20, 29, BYZ]”?

– Le înțelegem ca pe un îndemn viu la faptul de a nu ne îndoi de mărturia Bisericii! Căci mulți au crezut în Domnul fără ca să Îl vadă în mod extatic, ci numai datorită predicii Bisericii. Ei nu L-au văzut în slava Lui, dar au crezut în El pentru că au auzit predicarea Evangheliei Sale. Și pentru că au crezut în El, ei sunt fericiți și acum și pentru veșnicie, pentru că se pot mântui în Biserica slavei Sale.

Căci credința, iubiții mei, e minunea prin care suntem pescuiți de Dumnezeu din vâltoarea lumii! Și când Îl cunoaștem personal pe Domnul slavei, atunci viața noastră nu mai e una la întâmplare, ci devine eclesială. Căci Biserica devine centrul vieții noastre, atâta timp cât slujirea lui Dumnezeu este râvna noastră zilnică.

Iar dacă mulți oameni, astăzi, iubesc alte instituții, alte locuri, în afară de instituția divino-umană a Bisericii, nu e pentru că Biserica „și-a pierdut relevanța pentru postmodernitate”, ci pentru că oamenii aceștia nu L-au găsit încă pe Dumnezeul slavei, Cel care ne învață să trăim creștinește și în postmodernitate.

Acesta este rostul pentru care, pe frontispiciul platformei noastre Teologie pentru azi, am scris: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci reala postmodernitate, adică reala viață în postmodernitate, e viața eclesială. Iar Dumnezeu ne luminează să trăim credința întru El și acum, în zilele noastre, pentru că El e mereu actual și ne face și pe noi profund actuali, plini de noutate dumnezeiască.

Cei care învață fraze memorate de la alții sau care plictisesc prin repetițiile lor fără sens nu au de-a face cu actualitatea lui Dumnezeu. Cei lipsiți de entuziasm dumnezeiesc și care se plictisesc la Slujbele Bisericii nu au actualitatea lui Dumnezeu în ei înșiși. Cei care nu simt că se sfințesc zilnic și n-au bucurii sfinte în mod zilnic de la Dumnezeu nu știu despre ce vorbim aici.

Pentru că aici, înaintea lui Dumnezeu și cu puterea Lui cea făcătoare de viață, noi vorbim despre minunea continuă a sfințirii oamenilor și despre cum viața ortodoxă e relevantă în orice epocă și în orice parte a lumii, pentru că e reala viață a omului.

Unde acum este păgânism și erezie, poate fi Ortodoxie. Unde acum e mult păcat, poate fi multă sfințenie. Oamenii se schimbă imediat, se schimbă profund, se schimbă radical când Îl întâlnesc pe Dumnezeu. Așa că nu e nevoie de mult timp și de multe cuvinte pentru ca să Îl întâlnești pe Domnul slavei, ci de o clipă. Clipa mântuirii, clipa din care începe drumul mântuirii noastre, adică clipa convertirii noastre, e începutul drumului, dar drumul acesta sfânt e plin de minuni și de multă împlinire sfântă. Și pe fiecare zi ne lucrăm mântuirea noastră, așa cum scriem o carte sau zidim o casă. Ștergem ce e de șters, corectăm continuu, împlinim ceea ce lipsește. Reconstruim continuu casa interioară a mântuirii noastre, pentru ca să fim o zidire duhovnicească a tuturor virtuților dumnezeiești.

Iar postmodernitatea noastră ne ajută de minune să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră. Comunicăm imediat, citim cărți din toată lumea, avem Biserici la tot pasul în lumea ortodoxă, ne putem nevoi acasă, pe stradă, la locul de muncă, la Biserică, în Mănăstire, în Schit, în pustie. Nicio altă epocă creștină nu a avut libertatea, facilitățile pentru studiu teologic și pentru nevoință și, mai ales, bogăția teologică pe care o avem noi la îndemână. Putem accesa imediat manuscrise, cărți vechi, studii de orice fel, putem scrie și putem traduce lucruri uluitor de profunde și ne putem nevoi oricât vrem de mult. Pentru că epoca noastră, adică postmodernitatea, e o epocă nespus de favorabilă pentru mântuire.

Cine nu ne lasă să studiem, să ne rugăm, să slujim, să ne punem în dialog continuu? Cine ne oprește de la a-I sluji lui Dumnezeu și de la a fi oameni Sfinți?

Dar dacă noi ne prețuim foarte ieftin timpul mântuirii noastre, nimeni în afară de noi nu e de vină. Pentru că doar noi pierdem frumusețea lui Dumnezeu, pe care El dorește să ne-o dea la tot pasul.

Trebuie să-I fim credincioși Lui, adică fideli Lui și cuvintelor Sale! Fidelitatea înseamnă statornicia în relația cu El. De aceea și Domnul îi spune lui Tomas: „Nu fi necredincios [μὴ γίνου ἄπιστος], ci credincios [ἀλλὰ πιστός]!” [In. 20, 27, BYZ]. Căci a fi credincios înseamnă a fi stabil, a fi statornic în relația cu El și nu indiferent față de El.

Multă sănătate, pace și împlinire! Și Dumnezeu să ne bucure nespus în zilele prăznuirii Învierii Domnului! Amin.


[1] Începută la 9. 45, în Sâmbăta Luminată, pe 8 mai 2021. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 26 km/ h.

[2] În icosul Utreniei se spune: Αὕτη ἡ χάρις Θωμᾷ ἐδόθη, ταύτην ψηλαφῆσαι, Χριστῷ δὲ ἐκβοῆσαι· Κύριος ὑπάρχεις καὶ Θεός μου, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

[3] Tot acolo: ὅτε τῇ πυρίνῃ πλευρᾷ προσῆλθε τοῦ Κυρίου, cf. Ibidem.

Predică la Izvorul cel purtător de viață [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel a treia zi înviat din morți, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici, ne va dărui nouă astăzi apa milei Sale, cea care astâmpără însetarea noastră duhovnicească. Căci uneori, în timp ce slujesc, transpir atât de mult încât ajung deshidratat. Și abia aștept să beau niște vitamine, să beau apă, să beau lucruri care să mă întărească mental și trupește. Cu atât mai mult însetarea noastră duhovnicească are nevoie imediată de astâmpărarea ei, pentru că sufletul nostru are nevoie de mâncare și de băutură duhovnicească, adică de rugăciune îndelungă, de citire sfântă îndelungă, de slujire îndelungă, de constanta împărtășire euharistică cu Domnul, de multe simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, care să ne curățească și să ne lumineze și să ne sfințească pe noi pururea. Iar dacă sufletul nostru nu le trăiește pe acestea toate, el este flămând și însetat după adevărul, după curăția, după slava, după sfințenia lui Dumnezeu.

Așa că în ziua de azi, în această Vinere Luminată, în care suntem luminați din belșug, din interior, de slava lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic ne izvorăște nouă apă sfântă, apă plină de sfințenia Lui, ca să înțelegem cât de multe și mari sunt roadele Crucii din Vinerea Mare. Pentru că Cel înviat din morți este Cel care a murit pentru noi pe Cruce și a răstignit în umanitatea Sa tot păcatul, biruind desăvârșit moartea și pe demoni. Pentru că El păcat nu a avut și nu are și de aceea moartea nu L-a putut ține pe El în Iad. Și a înviat ca un biruitor din Iad, scoțându-I pe Sfinții Lui din Iad, și făcându-se „pârga celor care au fost adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]. Căci întrucât prin om [a venit] moartea, și [tot] prin om [și] învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor fi făcuți vii [οὕτως καὶ ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]” [I Cor. 15, 20-22, BYZ]. Pentru că toți cei care păcătuiesc mor, dar toți cei care se sfințesc întru Hristos vor fi făcuți vii de către El, pentru că El îi va învia din moartea păcatului.

Praznicul de azi e numit Izvorul cel purtător de viață [Ζωοδόχου Πηγῆς][2]. Pentru că apa poartă viața cea veșnică, adică slava lui Dumnezeu. Însă când poartă apa slava lui Dumnezeu? Când ea e sfințită! Când ajunge Αγίασμα [Aghiasma][3], adică apă sfântă. Și când ea e sfințită de Episcopi și de Preoți, Aghiasma rămâne apă vie, apă sfântă, apă plină de putere dumnezeiască mulți ani, ca să îi încredințeze pe oameni de sfințenia lui Dumnezeu și să îi sfințească în mod continuu.

Pentru că aidoma Dumnezeieștii Euharistii de peste an, cu care îi împărtășim pe oameni în casele lor, Aghiasma este sfințenie continuă. Dumnezeiasca Euharistie, uscată și păstrată pentru împărtășirea credincioșilor care nu pot veni la Dumnezeiasca Liturghie, este Hristos Domnul în fiecare fărâmitură a ei, după cum Aghiasma e apă sfântă în fiecare strop de apă al ei. Și așa cum apa sfântă nu se strică, deși trec lunile și anii peste ea, tot la fel Dumnezeiasca Euharistie de peste an este Domnul nostru, Cel care Se dăruie mereu nouă, pentru ca viață să avem și din belșug să avem [In. 10, 10, BYZ].

Iar belșugul duhovnicesc despre care vorbește Domnul este slava Lui cea dumnezeiască, care ne inundă sufletul și trupul pe măsura deschiderii noastre față de El. Pentru că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ Θεὸς τὸ Πνεῦμα]” [In. 3, 34, BYZ], ci noi primim harul Duhului Sfânt după puterea noastră de a-l primi. Și din aceasta înțelegem că puterea noastră de a primi cele ale lui Dumnezeu e redusă și că există trepte și trepte personale de sfințenie. De aceea, dacă alții se nevoiesc mai mult, dacă alții înțeleg lucruri mai mari decât noi, dacă alții sunt și mai plini de sfințenie în comparație cu noi, e pentru că pot mai mult decât noi. Și pot, pentru că sunt și mai încăpători pentru slava lui Dumnezeu, și sunt mai încăpători interior, pentru că se deschid și mai mult Lui în comparație cu noi.

Acesta e motivul pentru care trebuie să învățăm mereu de la toți cei credincioși Lui și de la toți Sfinții Lui. Pentru că tot omul evlavios și tot teologul au o anume experiență a vieții cu Dumnezeu și la fel și toți Sfinții Lui. Și dacă învățăm de la toți viața cu Dumnezeu, noi ne lărgim pe fiecare zi în înțelegere și în acceptarea voii lui Dumnezeu cu noi, pentru că ne asumăm o experiență plurală de teologie și de viețuire, dar care, în esența ei, este viața noastră cu Dumnezeu.

Și viața noastră cu Dumnezeu este eclesială. Pentru că noi ne naștem și creștem și ne împlinim în viața duhovnicească în Biserica lui Dumnezeu, adică în relația necontenită cu El prin slava Lui. Toate Dumnezeieștile Taine și Slujbe ale Bisericii le găsim aici, în Biserica Lui, iar tot modul de a fi al omului evlavios e o consecință a cultului Bisericii. Tocmai de aceea nu putem lipsi de la Biserică, nu putem ignora Biserica, pentru că ea este izvorul nostru continuu de viață. Și noi, aici, ne instruim dumnezeiește, ne luminăm, ne dăruim unii altora în rugăciune și în slujire sfântă, pentru că dorim ca toți să ne mântuim. Și dorim mântuirea tuturor, pentru că vedem că rugăciunea pentru toți și ajutorarea tuturor sunt cele care ne vindecă interior de egoismul nostru și de perspectiva îngustă a individualismului.

La prima vedere, a strânge doar pentru tine pare a fi „împlinitor”. Dar când trece timpul și îți dai seama că ești sărac în prieteni, că ești singur, că ai multe lucruri, dar nu și bucurie și împlinire interioară, atunci înțelegi că viața omului e dăruită de Dumnezeu pentru a fi trăită în comuniune, în prietenie, în iubire sfântă, și nu pentru a ajunge bogați singuri și triști.

Oamenii sunt comunionali și cresc în viața cu Dumnezeu numai în comuniunea Bisericii și a societății umane. Trebuie să îți asumi pe ceilalți, trebuie să îți asumi și binele lor, ca să ai bine și tu. Căci binele este interior, pentru că e slava lui Dumnezeu în noi înșine. Și din acest bine dumnezeiesc aflat în noi dăruim și altora, pentru că binele se înmulțește în mod continuu.

Dar dacă nu înmulțești binele prin viața, faptele și vorbele tale, atunci înmulțești răul. Și răul e nelucrarea binelui și lupta împotriva binelui. Pentru că cei care se luptă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu poruncile Lui, se luptă de fapt cu binele și mântuirea oamenilor. Căci vor ca toți oamenii să fie nefericiți precum sunt ei.

Însă noi, iubiții mei, trebuie să lucrăm binele neîncetat și să învățăm la bine pe toți oamenii. Trebuie să împlinim neîncetat voia lui Dumnezeu, care e binele mântuirii noastre, și la voia lui Dumnezeu să îi aducem pe cei care doresc să se mântuie. Căci mântuirea e deschidere totală către Dumnezeu și încredere nețărmurită întru El. Dacă vii la El cu totul, atunci primești din destul mântuirea ta și te bucuri dumnezeiește în fiecare zi a vieții tale. Dar dacă eziți, dacă te îndoiești, dacă răstălmăcești cuvintele Sale, atunci te întuneci interior, pentru că te lupți cu El în tine însuți.

Și văd peste tot lupta interioară a oamenilor cu Dumnezeu, dar și pe cea cu ei înșiși. Tristețea, marasmul interior, acreala, ura, răzbunarea cea vie sunt acolo unde oamenii sunt neîmpăcați. Neagă, contestă, pun lațuri, discreditează, se adună pentru a face răul.

Însă când omul se luptă cu sine, când se luptă cu patimile sale, el se concentrează pe rănile sale și nu pe ale altora, pentru că își vede catastrofa lui interioară. De aceea, din adâncul inimii sale strigă către Domnul. Cere mila Lui, cere iertarea Lui, cere pacea Lui. Și până nu le primesc, până nu primesc îndurările lui Dumnezeu, sufletul și trupul nostru nu se liniștesc. Căci ne liniștim numai când Dumnezeu coboară slava Lui în noi și, prin ea, El Însuși este în noi.

Pentru că Hristos cel înviat coboară, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor comună și veșnică în noi, ca să fie veșnic cu noi. Și când noi mărturisim tuturor că El a înviat, că El e viu, mărturisim că El, Cel viu, e și în noi, cei mult păcătoși. Și pentru că El, Cel veșnic viu, e mereu în noi și cu noi, de aceea putem mărturisi tuturor bucuria învierii Sale, pentru că bucuria învierii Lui se actualizează mereu în noi. Pentru că acolo unde e El, noi retrăim toate praznicele Sale și ale Sfinților și ale Îngerilor Lui cu bucurie și cu sfințenie, fiindcă El e împreună cu toți ai Lui.

Așa înțelegem de ce Biserica e a tuturor și de ce sensul lumii este eclesial: pentru că nimeni nu poate fi scos de la bucuria mântuirii. El a înviat primul, pentru ca să ne învie și pe noi, pe fiecare în parte acum și pe toți la un loc la învierea de obște. Iar cine a înviat de acum, va învia în slava Lui, cu multă bucurie, și atunci, la învierea de obște, pentru că va învia ca Sfânt al Lui. Căci toți suntem chemați la sfințenie, la a fi Sfinții Lui, Sfinții Celui Preasfânt și veșnic.

Să vă bucurați cu pace, pe mai departe, în praznicul cel mare al Învierii Domnului și să auzim numai lucruri bune de la dumneavoastră! Amin.


[1] Începută la 10. 29, în Miercurea Luminată, pe 5 mai 2021. Soare și nori, 15 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3603/sxsaintinfo.aspx. Iar Slujba zilei e aici: https://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html.

[3] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/Αγίασμα.

Predica la 16 ani de la adormirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu (4 mai 2021)

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Însă Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, Cel care ne umple pe noi de toată bucuria și sfințenia, face evidentă starea lumii noastre. Căci cei care se bucură cu adevărat sunt cei care se bucură duhovnicește, cei care se bucură în slava lui Dumnezeu, cei care cresc zilnic în sfințenie, pe când cei care se bucură teluric se mulțumesc cu puținul vieții acesteia. Și Domnul îi separă interior pe cei ai Lui, pe cei care se bucură duhovnicește, de cei care se bucură numai de mâncare și de băutură și de slava trecătoare a acestei lumi. Căci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi luminat zilnic de către El și umplut de simțiri și de vederi dumnezeiești.

Situația lumii de azi a scos la lumină egoismul grosier, acela în care contează doar eu și familia mea, nu și ceilalți. În care se caută o scăpare individualistă din durere și moarte. Atmosferă nefastă pe care a trăit-o din plin Sfântul Ilie, Părintele nostru, astăzi pomenit, în anii dictaturii comuniste. Ca fost deținut politic, el era „dușmanul poporului”, când el era rugătorul neadormit pentru mântuirea întregii lumi. Dar cei care erau cu ideologia în suflet sau mimau apartenența la ea, l-au înconjurat cu răceala, cu indiferența lor, cu nevorbirea lor. Pentru că mai nimeni nu dorea să își pericliteze liniștea sau situația socială. De aceea, nici nu au contat mai deloc sfințenia sa și marile sale descoperiri dumnezeiești primite de la Dumnezeu: pentru că nu era „un element social agreat” la nivel ideologic.

Astăzi, când o problemă medicală a devenit motiv de alienare mondială, excluderea socială e la fel de fals motivată. Cine are îndoieli sau critici la adresa situației de față e un om „neapreciat”. Pentru că nu contează ceea ce se petrece în realitate, ci imaginea oficială despre realitate. Și cum imaginea despre realitate în comunism era că mergem spre un continuu „progres”, tot la fel azi mergem spre o continuă „prosperitate” în ciuda sărăciei interioare și exterioare în care ne zbatem.

Și într-o societate falsă și profund coruptă, într-o lume care se mințea pe sine ca și a noastră, Sfântul Ilie nu numai că s-a curățit pe sine și a devenit un ascet autentic al Bisericii, ci în închisorile comuniste cele mai inumane, el s-a luminat și s-a sfințit atât de mult împreună cu Dumnezeu, încât a trăit zile și luni întregi în vederi dumnezeiești copleșitoare. Tocmai de aceea, scrierile sale nu sunt metaforice ca ale altor deținuți, ci sunt pline de confesiuni extatice, pentru că el a scris despre marile sale revelații dumnezeiești.

Dar ca să prețuiești un Sfânt mistic de o asemenea unicitate trebuie să iubești adevărul mântuirii oamenilor. Adică drumul interior al sfințirii omului credincios în Biserică. Trebuie să știi calea prin care un om se curățește, se luminează și se sfințește continuu și să apreciezi orice luminare și vedere dumnezeiască a sa, care au sporit pe fiecare zi sfințenia lui. Căci dacă omul se mântuie în relația interioară cu Dumnezeu, a iubi un astfel de Sfânt al Lui înseamnă a iubi ce face Dumnezeu cu cel care Îl ascultă continuu pe El.

Întâlnirea mea cu Sfântul Ilie a fost minunea lui Dumnezeu în viața lui pe care o așteptase toată viața și pentru care se rugase îndelung. El avea nevoie de un ucenic real și de un moștenitor al comorii sale dumnezeiești, al experienței sale sfinte, pe când eu aveam nevoie de un Părinte duhovnicesc real, de unul aidoma cu Părinții cei mari ai Bisericii. Viața mea fără el ar fi intrat iremediabil în conul de umbră al conformismului liturgic și al academismului fără transfigurare. Și nu m-aș fi simțit niciodată împlinit, pentru că nu aș fi experimentat niciodată pe viu relația reală cu Dumnezeu. Însă el a intrat în viața mea tocmai atunci când înflorea persoana mea și când încrederea în oameni și în cuvintele lor nu îmi fusese rănită abisal. De aceea, tot ceea ce el a însemnat ca om sfânt și mi-a mărturisit cu cea mai mare conștiință, m-au făcut să cobor profund în mine și să am parte de o izvorâre continuă de creație și de nevoință. Pentru că am început drumul greu, dar împlinitor al uceniciei duhovnicești sub continua sa povățuire.

Învățat de către el și umplut de rugăciunea sa, am avut parte de primele mele experiențe mistice, adică de luminarea mea dumnezeiască prin slava lui Dumnezeu. Am știut de la început că el e la baza sporirii mele teologice și duhovnicești și am fost luminat de Dumnezeu continuu asupra vieții sale, a teologiei sale celei dumnezeiești și a rugăciunii sale continue în viața mea. Pentru că am avut parte de acea ucenicie sfântă pe care o citeam în istoria Bisericii și care mi se revela ca singura cale de mântuire a omului.

El, Sfântul Bătrân, învăluit în taina sa, iar eu eram tânărul învățăcel ce se lăsa modelat ca ceara. Aveam încredere deplină în el, pentru că știam că Sfântul Ilie nu folosea cuvintele la întâmplare. Și cum mi-am dat seama de la bun început că el este văzător de Dumnezeu, dar și văzătorul inimilor oamenilor, păstram în inima mea orice cuvânt, pentru că știam că el are o valoare continuă.

Nu m-am luat la întrecere cu el, nu l-am discreditat, nu l-am minimalizat niciodată, nu am dorit niciodată să îl îndurerez cu ceva. Pentru că ucenicii nu fac niciodată acest lucru. L-am ascultat cu totul, l-am lăsat să intre cu totul în inima mea și a rămas cu mine în mod deplin. Pentru că marea sa profunzime, măreția gândirii sale teologice și copleșitoarea sa curăție erau roadele vii ale ascultării lui Dumnezeu. Ale strigării continue în rugăciune față de El.

Căci toate lucrurile pe care El le-a făcut în viața sa au fost urmările reale ale luminării lui Dumnezeu în viața lui. S-a lăsat condus de Dumnezeu, iar Dumnezeul mântuirii noastre l-a dus la o imensă sfințenie. De unde înțelegem cu toții că putem crește și noi la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, dacă facem voia Lui cu toată răbdarea de care suntem capabili.

A nu te opri nicăieri în viața cu Dumnezeu, ci a merge la nesfârșit cu El. A nu te înfricoșa de nimeni și de nimic. A îndrăzni continuu în viața cu Dumnezeu și a te sfinți continuu. Acestea erau constante ale vieții Sfântului Ilie, Părintele nostru! Pentru că el nu se oprea niciodată din rugăciune, din citire, din muncă, din ajutorarea reală a oamenilor, din deschiderea sa față de toată cunoașterea creației lui Dumnezeu.

Discutam cu el teologie, filosofie, literatură, poezie, artă, știință, politică, vorbeam despre virtuți și patimi, despre evenimente la zi, despre păcatele, așteptările, împlinirile, bucuriile noastre. Sinceritatea era nota abisală a oricărei discuții cu el. Cel mai sincer om pe care l-am întâlnit și cel mai delicat în același timp. Pentru că vederile dumnezeiești nu se primesc dacă ești grosolan, nesimțit, înfumurat, împăunat cu „buna” impresie despre tine însuți, ci dacă ești tot mai smerit, tot mai simplu, tot mai curat și mai delicat.

Însă a fi smerit nu înseamnă a nu ști ce valoare au experiențele tale mistice. A fi smerit nu înseamnă a nu ști cum lucrează Dumnezeu prin slava Lui în tine și cum te sfințește zilnic. A fi smerit nu înseamnă a nu cunoaște harismele lui Dumnezeu date ție și minunile pe care El le face mereu cu tine. Pentru că el era o smerenie imensă tocmai pentru că era umplut de Dumnezeu zilnic de simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Pe el îl smerea continuu bogăția nesfârșită a vederilor dumnezeiești pe care le avea. El era uimit și înveselit zilnic de Dumnezeu cu taine mari și acestea îl umpleau de multă smerenie și simplitate. Și când îți vorbea despre el nu făcea literatură, nu își literaturiza viața, după cum nu își teatraliza suferințele sale, ci ți le mărturisea ca pe niște fapte oarecare, banale. Și aceasta se petrecea, pentru că el nu se oprea niciodată, nu se mulțumea niciodată cu un anume mult, cu o anume imensitate a revelațiilor dumnezeiești, ci el era avid de tot mai multul lui Dumnezeu, pe care îl primea de la El în fiecare zi.

Așa înțelegem de ce imensitatea lui e copleșitoare: pentru că Îl lăsa pe Dumnezeu să facă cu el tot ceea ce voia! Nu Îi punea condiții, nu cerea de la El lucruri pentru sine, ci mereu pentru alții. Și această privire continuă spre alții era frumusețea sa copleșitoare. Pentru că se dăruia continuu oricui fără ca cineva să știe acest lucru. Se dăruia în rugăciunea sa pentru toți, în dorința sa sfântă ca toți să se mântuie. Și această continuă deșertare de sine îl făcea tot mai copleșitor.

Da, îmi lipsește mult abisalitatea discuțiilor cu el, a discuțiilor din mijlocul Împărăției lui Dumnezeu! Dar am în mine izvorul viu al prezenței și al rugăciunii sale pentru mine și pentru întreaga umanitate. Iar această simțire vie a lui în mine și în toate ale sale e de neînlocuit, pentru că el, cel care Îl vede neîncetat pe Dumnezeu, e Părintele meu în continuare, e Povățuitorul și Luminătorul meu în viața cu Dumnezeu.

A face lucrurile lui Dumnezeu fără râvnă sfântă, a nu citi teologia Bisericii neîncetat și a nu te ruga neîncetat sunt bolile vremii noastre. Sunt cele pe care nu le suporta nicidecum Sfântul Ilie. El pleda mereu pentru muncă, pentru familie, pentru identitatea națională a românilor, pentru multidisciplinaritate, pentru deschiderea continuă spre cunoașterea aproapelui nostru. Ne învăța mereu să avem multiple specializări, să avem multiple proiecte de cercetare, să nu ne fie teamă să vorbim cu oameni foarte diverși, pentru că avem de învățat de la oricine.

Toată viața lui a fost una pascală, una plină de bucurie sfântă, de veselie dumnezeiască. De aceea, adormirea sa în perioada pascală am văzut-o ca ceva foarte firesc. Pentru că el învia continuu în viața cu Dumnezeu. Bunătatea și dragostea lui pentru toți erau o continuă îmbrățișare. Și oricine i se roagă lui cu credință va simți această îmbrățișare sfântă a lui, pentru că el vine imediat la cei care au nevoie de dragostea lui Dumnezeu. El vine și ne învață imediat cum iubește Dumnezeu oamenii.

Slujind de 4 ani aproape de mormântul său, mă simt tot mai aproape de el. Pentru că mormântul lui e izvor de viață și de bucurie pentru mine și pentru soția mea. E cu noi, se roagă pentru noi, ne ajută, e un ajutător neadormit pentru toți, pentru că îi pasă imens de binele nostru veșnic, de mântuirea noastră.

De aceea, pomenindu-l astăzi cu evlavie, la ziua sa de peste an, ne comportăm în cel mai firesc mod cu putință, pentru că cel ce e în Împărăția Lui nu ne-a părăsit de fapt niciodată. Pentru că el e prezent mereu cu noi și prezența lui ne învață totala ascultare de voia lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, dacă vă simțiți neînțeleși și neiubiți, marginalizați sau excluși de către oameni, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu e cel care a învins toate acestea în ființa lui și e cel mai bun prieten al dumneavoastră! Dacă suferiți pe nedrept, dacă sunteți străpunși de boală, dacă singurătatea vă zdrobește, și el a cunoscut toate acestea! Și dacă vă veți rugați lui, el vă va alina durerile și bolile și singurătatea dumneavoastră.

Pentru că Sfinții sunt prietenii și apărătorii noștri în viața cu Dumnezeu, ca unii care vor să ne ducă și pe noi acolo unde sunt ei. Povățuirile lor sunt bune și sunt spre binele nostru, pentru că ei ne vor mântuiți. Iar Dumnezeu Se bucură veșnic întru Sfinții Lui și împreună cu ei și cu toți Îngerii Lui, pentru că El Se bucură cu cei care Îl ascultă pe El întru toate.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Începută la 13. 49, în Sâmbăta Mare, pe 1 mai 2021. Soare și nori, 26 de grade, vânt de 8 km/ h.

Predică la Învierea Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și El „a înviat ca un biruitor [ἀνέστης ὡς νικητής]”[2] din Iad, pentru că i-a scos de acolo pe Sfinții Lui, răscumpărând sufletele lor din mâna Iadului [Ps. 48, 16, LXX[3]].  Din lunga mână a Iadului care este păcatul. Iar dacă i-a scos pe ei din Iad, atunci a redeschis Paradisul Său pentru ei și pentru noi[4], ca toți cei care credem întru El și ne sfințim mereu împreună cu El să moștenim Împărăția Sa cea veșnică.

Oamenii au crezut, atunci când L-au răstignit, că „s-a încheiat capitolul Iisus”. Că odată cu moartea Lui, toți „vor uita de El” și că „lucrurile vor reveni la normal”. Numai că nimic nu a mai rămas la fel după întruparea Sa ca om și după toată iconomia mântuirii noastre pe care El a lucrat-o pentru noi în umanitatea Sa!

Căci Iisus Hristos, Dumnezeul și Domnul nostru, Cel care „păcatele multora le-a purtat și pentru păcatele lor a fost dat [ἁμαρτίας πολλῶν ἀνήνεγκεν καὶ διὰ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν παρεδόθη]” [Is. 53, 12, LXX] la moarte pe Cruce, ca Jertfă de răscumpărare veșnică pentru păcatele noastre, este Dumnezeu și om, pentru că este Fiul Tatălui, Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și pe El Iadul nu Îl putea opri, pentru că este Stăpânul a toate.

De aceea, când S-a coborât în Iad, El a umplut cu slava Lui Iadul. Și așa cum a coborât atunci în Iad, El coboară și acum pentru fiecare dintre noi. Coboară până acolo unde noi zăcem în moarte, până în Iadul cel mai de jos unde suntem noi. Coboară până acolo, până unde am ajuns datorită păcatelor noastre celor prea rele și a patimilor noastre celor de rușine.

Și coboară la noi, pentru că noi nu putem să ne mai ridicăm din moarte, din moartea noastră sufletească, odată ce păcătuim iar și iar! Păcatul ne omoară și ne afundă în Iad, însă numai El ne învie din moarte și ne scoate de acolo. Iar când noi ne mărturisim Lui cu pocăință, cu durere, cu lacrimi pline de zdrobire a inimii noastre, cu iubire sfâșiată, El ne iartă păcatele noastre cele multe și ne învie din Iadul în care suntem. De acolo, din adâncul Iadului, El ne scoate la fiecare Spovedanie a noastră și ne umple de slava Lui și ne face moștenitori ai Împărăției Sale.

De aceea, nimic nu mai e ca înainte! Odată ce El a murit și a înviat pentru noi și a înălțat umanitatea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi, iar, în Biserica Sa, El coboară toată slava Lui pentru curățirea, luminarea și sfințirea noastră, noi nu mai suntem trupești, ci dumnezeiești. Pentru că oricare dintre noi putem să biruim, prin slava Lui coborâtă în noi, tot păcatul și toată patima în ființa noastră, și să trăim dumnezeiește pe pământ.

Căci noi suntem „fiii Învierii”[5] Sale. Suntem înviați din morți iar și iar de către El, de Cel care a înviat din morți a treia zi pentru noi. Însă a treia zi după Scripturi, după mărturia Scripturilor, El a înviat cu trupul Său, pe care l-a arătat îndumnezeit, plin de slava Lui cea veșnică, căci cu sufletul Său El niciodată nu a fost mort. Căci sufletul Său a coborât în Iad și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui. Și noi ne rugăm mereu ca acolo unde sunt Sfinții Lui, acolo să ne odihnim și noi pentru veșnicie[6]. Pentru că odihna și bucuria noastră cele veșnice sunt împreună cu Domnul, cu Sfinții și cu Îngerii Lui întru slava Lui.

Așa că azi, când El a înviat din morți, a fost marele Paști [Πάσχα][7] pentru Sfinții Lui. Pentru că El i-a scos din Iad și i-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. Căci Πάσχα [Pasha] transliterează ebraicul פֶּסַח‎ [Pesah], care e un singular absolut[8] și care înseamnă „El a trecut peste”[9]. Iar dacă, în vechime, El l-a trecut pe Israil prin Marea Roșie cu picioare vesele, cu picioare neudate, acum, în ziua Învierii Sale, El îi trece pe Sfinții Lui peste „prăpastia cea mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26, BYZ], deschizându-le lor Paradisul, cel închis până azi. Pentru că Învierea Lui e începutul Raiului pentru noi toți și bucuria noastră cea veșnică.

Căci „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis”[10] pentru toți cei credincioși Lui. Pentru ca noi să trăim mereu întru bucuria slavei Sale. Căci El ne scoate mereu „din valul ce ne bântuie”[11], din toată ispita și din tot păcatul nostru, ca să ne pună pe piatra credinței și să ne umple de slava Lui, de cea care ne odihnește și ne veselește pe noi în mod negrăit.

Fiindcă răspunsul nostru la toate problemele lumii de azi e slava lui Dumnezeu cea veșnică. Răspunsul nostru creștin e viața în sfințenie, e viața în slava lui Dumnezeu. Pentru că numai umpluți de slava Lui, noi putem să ne bucurăm și să ne împlinim cu adevărat pe fața acestui pământ. Numai crescând mereu în sfințenie, în relația cu El, noi putem fi oameni cu adevărat și creștini. Căci suntem fiii Învierii Sale, dacă ne umplem zilnic de slava Lui cea necreată, de cea care ne curățește, ne luminează și ne transfigurează continuu, pentru ca să fim și noi ca Hristos în umanitatea Sa cea îndumnezeită în mod deplin.

Țelul vieții noastre nu e să trăim mult și fără probleme, nici să fim admirați și iubiți de către toți și nici să facem o avere exorbitantă, unică, ci să ne îndumnezeim continuu în relația interioară cu Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că oricât de grea ar fi viața noastră și oricât de multe piedici ni s-ar pune, libertatea noastră interioară și mântuirea noastră sunt de la Domnul. El ne luminează ce să facem, ce să spunem, cum să ne trăim viața. Și dacă suntem mereu cu El și ne lăsăm călăuziți de către El spre tot adevărul și spre toată nevoința cea îndumnezeitoare, atunci suntem cu adevărat fericiți, cu adevărat împliniți, pentru că viața noastră merge spre Rai, spre Raiul care astăzi s-a deschis pentru noi.

Iar aici, în Biserica lui Dumnezeu, e locul unde noi trăim de pe acum Raiul cel plin de veselia cea veșnică. Pentru că nouă ni s-a deschis ușa spre Rai de către Domnul nostru și trăim încă de aici Raiul desfătării noastre celei veșnice. Căci El Însuși, Cel care coboară mereu pentru noi în Iad, Se sălășluiește în noi prin Euharistia milei Sale, ca noi să fim vii duhovnicește, mereu bucuroși și plini de veselie dumnezeiască.

Pentru cei care nu trăiesc împreună cu El mereu, cuvintele mele par metaforice și idealiste. Și aceasta se întâmplă, pentru că nu cunosc taina mântuirii noastre. Dar dacă ar cunoaște taina mântuirii omului, adică ce face Domnul cu noi și în noi în mod zilnic, cum ne curățește și ne luminează și ne sfințește El pe noi, și viața lor ar fi o continuă bucurie, așa cum e a noastră prin mila Lui.

Căci, iubiții mei, Domnul nu doar ne cheamă să ne bucurăm dumnezeiește în fiecare clipă, ci ne și ajută să trăim această viață cu totul fericită și împlinitoare! Iar eu nu vă spun dumnevoastră povești, adică lucruri pe care eu nu le cunosc și nici nu le trăiesc, ci vă mărturisesc bucuria învierii mele din mine însumi, din viața împreună cu Dumnezeul meu și al nostru, din mijlocul sfințeniei pe care El o lucrează întru mine. Și aceasta, pentru că am crezut cuvintele Lui și mă lăs învățat continuu de către El viața cea sfântă, viața creștinilor.

Pentru că totul e atât de simplu! Viața creștină e nespus de simplă și de plină de minuni. Trebuie doar să crezi în El și să Îl urmezi pe El întru toate. Trebuie să Îl crezi pe El întru toate și să te bucuri de cele pe care te învață Dumnezeu tot timpul. Și El Se bucură nespus să ne învețe tot timpul tainele Sale, minunile Sale, voia Sa cu noi toți. Căci El dorește să ne dăruie veșnic toate ale Sale, din iubire inexprimabilă pentru noi, pentru lucrurile mâinilor Sale.

Da, e totul atât de simplu! Și El ne dăruie toate ale Sale, dacă Îl urmăm pe El întru toate. Și toate ale Sale sunt sfințenia, pacea, bucuria, curăția, înțelepciunea, adică toate virtuțile cele dumnezeiești și apoi, după adormirea noastră, ne face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că numai El ne dăruie toate ale Sale și ne dă împlinirea cea desăvârșită a ființei noastre.

Și când noi vrem să fim iubiți, să fim liniștiți, să fim fără griji și fără boli și fără necazuri, ne dorim de fapt fericirea cea veșnică a Împărăției Sale. Dar pentru a trăi fericirea cea veșnică trebuie să ne ridicăm zilnic la exigențele sfințeniei, adică ale Împărăției Sale. Pentru că Împărăția e a acelora care se sfințesc mereu împreună cu Domnul și se lasă călăuziți de El în fiecare zi.

Mă bucur că am putut să spovedesc și să împărtășesc pe mulți dintre dumneavoastră și în aceste zile sfinte. Pacea din mine și atenția pe care v-o acord v-a bucurat, după cum m-a bucurat și pe mine deschiderea dumneavoastră față de mine și bucuria dumneavoastră pentru Domnul. Căci intimitatea duhovnicească care se naște în cadrul Sfintelor Taine e plină de slava lui Dumnezeu și El ne ajută pe toți după măsura dorinței noastre de schimbare interioară. Nimic nu se schimbă în noi, dacă nu dorim cu adevărat schimbarea în bine a vieții noastre. Iar dacă ne dorim să fim tot mai buni și mai ascultători de Dumnezeu, atunci El ne ajută tot mai mult pe fiecare zi.

Vă mulțumesc pentru darurile dumneavoastră, pentru vorbele dumneavoastră bune, pentru prietenia și iubirea dumneavoastră față de mine! Și vă asigur că vă am în inima mea pe toți și că mă rog pentru dumneavoastră, pentru toți, cât și pentru întreaga umanitate vie și adormită. Căci toți avem nevoie de ajutorul, de iertarea și de mila lui Dumnezeu. Toți avem nevoie de mântuirea Lui. Pentru că împlinirea tuturor e moștenirea Împărăției Sale celei veșnice.

La mulți ani, zile pascale cu pace și cu multă binecuvântare și să ne bucurăm duhovnicește!

Hristos a înviat! Amin!


[1] Începută la 17. 55, în Miercurea Mare, pe 28 aprilie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Fragment din condacul praznicului: „Εἰ καὶ ἐν τάφῳ κατῆλθες ἀθάνατε, ἀλλὰ τοῦ ᾍδου καθεῖλες τὴν δύναμιν, καὶ ἀνέστης ὡς νικητής, Χριστὲ ὁ Θεός, γυναιξὶ Μυροφόροις φθεγξάμενος. Χαρετε, καὶ τοῖς Σοῖς Ἀποστόλοις εἰρήνην δωρούμενος ὁ τοῖς πεσοῦσι παρέχων ἀνάστασιν”, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[3] Unde avem textul: „Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Iadului [πλὴν ὁ Θεὸς λυτρώσεται τὴν ψυχήν μου ἐκ χειρὸς ᾍδου], când are să mă ia pe mine” de aici, din lumea aceasta.

[4] Cf. https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/pogorarea-mantuitorului-hristos-la-iad.

[5] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ortodoxia-nu-este-atat-cu-tragismul-suferintei-mantuiorului-ci-este-cu-bucuria.

[6] Așa cum spunem în condacul Înmormântării: „Μετὰ τῶν Ἁγίων ἀνάπαυσον, Χριστέ, τὴν ψυχὴν τοῦ δούλου σου, ἔνθα οὐκ ἔστι πόνος, οὐ λύπη, οὐ στεναγμός, ἀλλὰ ζωὴ ἀτελεύτητος”, cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

[7] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21.107, apud Bible Works 10,  cuvântul Πάσχα este indeclinabil. Adică e o formă de singular. De aceea, conform limbii grecești, nu există „Paștile”, ci numai N. Paști, G. al Paștiului, D. Paștiului, Ac. de Paști, V. Paștiule!

[8] Cf. Holladay Hebrew Lexicon 6.866, apud Bible Works 10.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Passover.

[10] Cf. https://www.versuri.ro/versuri/colinde-de-craciun-praznic-luminos-_6up6.html#.

[11] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Rugăciune_(Eminescu).

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2021]

Iubiții mei[1],

când Domnul a intrat în Ierusalim, El știa că merge către Patimă [πρὸς Πάθος][2]. Pentru că mergea spre Cruce de bună voie. Și pentru că El dorea nespus de mult să moară pentru noi, pentru ca să ne mântuie pe noi, Domnul Se grăbea pentru ca să pătimească[3].

Însă, deși El Se grăbea pentru mântuirea noastră, a venit plin de blândețe[4] spre Cruce, așa cum vine și în sufletul nostru, atunci când credem în El. Pentru că El nu vine ca să ne înspăimânte, ci pentru ca să ne umple de iubirea Lui, iubire care ne întărește și ne face neînfricați în fața tuturor încercărilor vieții noastre.

Și El, Cel cu totul curat și blând, a fost primit de pruncii evreilor[5] cu „ramuri de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων]” [In. 12, 13, BYZ], de palmieri în mâini și aceștia au strigat către El în mod profetic: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου], Împăratul lui Israil [Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [Ibidem]. Fiind luminați de Dumnezeu[6], pruncii L-au primit cu adevărat pe Împăratul slavei. Pentru că și azi tot pruncii, tot cei cu inimă iubitoare, sinceră, Îl primesc pe El în inima lor.

Și au strigat profetic, citând Ps. 118, 25-26, WTT: „O, Doamne, mântuie-ne pe noi acum [הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א אָֽנָּ֥א]! Doamne, sporește acum! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului [‎בָּר֣וּךְ הַ֭בָּא בְּשֵׁ֣ם יְהוָ֑ה]”. Iar Ὡσαννά [Osanna] din greacă este sintagma ebraică Hoșiah na ana [הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א אָֽנָּ֥א] din Ps. 118, 25, WTT, care înseamnă: Mântuie-ne pe noi acum!

Pentru că Împăratul lui Israil este Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre. Și ei, cei luminați de Dumnezeu, nu L-au văzut ca pe un împărat lumesc, ci ca pe Împăratul ceresc, Care a venit în lume să îi mântuie pe oameni. Pentru că Domnul mergea spre Cruce de bună voie pentru ca să îi scoată pe oameni din robia păcatului, a morții și a demonilor. Căci El a biruit în umanitatea Sa tot păcatul, ca Cel care a fost fără de păcat, și prin aceasta a arătat că moartea și demonii nu pot avea stăpânire asupra Lui. Pentru că El a coborât în Iad ca un biruitor, ca Stăpânul a toate, și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui, făcând astfel din învierea Lui cea de a treia zi și ziua ridicării lor din Iad și a intrării preaînveselitoare, împreună cu El, întru Împărăția Sa.

Și astfel înțelegem de ce Se grăbea Domnul spre Cruce…De ce aștepta cu mult dor să moară pentru noi. Pentru că numai astfel putea să ne deschidă tuturor ușa spre Împărăția Lui. Căci Crucea ne-a deschis nouă ușa spre Împărăție. Iar toate durerile noastre suportate în credință sunt crucea noastră, care ne deschide nouă Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi ne mântuim prin asumarea cu totul a suferinței sufletești și trupești. Și când ne asumăm crucea mântuirii noastre, când răbdăm toate pentru Domnul, atunci ne umplem de mila Lui. Pentru că Domnul îi cercetează cu bunătate și cu pace pe cei care se nevoiesc pentru El, pe cei care duc lupta cea bună, lupta mântuirii lor.

Privită din afară, viața noastră poate fi ridiculizată în chip și fel. Pentru cei care consideră viața un experiment continuu sau, dimpotrivă, o corvoadă continuă, viața noastră plină de asceză și de răbdare și de bunătate poate părea o perspectivă idealistă asupra vieții. Pentru că cei care se grăbesc doar pentru a-și face poftele lor, văd viața noastră ca pe o privare absurdă de atâtea plăceri, pe când, pentru cei care văd viața ca pe o realitate nedorită, noi părem unii care ne înmulțim toată ziua nefericirea. Însă, din interior, cu toată asceza noastră, viața noastră e plină de bucurie sfântă, pentru că asceza ne împlinește și nu ne doboară. Asceza ne face bine și nu ne dezumanizează. Iar asumarea durerii de orice fel, asumarea cu totul a vieții noastre, nu e o înmulțire a durerii noastre, ci o diminuare continuă a ei. Pentru că noi acceptăm toate ca pe voia lui Dumnezeu cu noi, iar El nu ne dă să trăim mai mult decât putem noi să suportăm.

De aceea, nu ne rușinăm de cei care nu ne înțeleg, după cum nici nu ne temem de cei care ne vor răul. Pentru că împlinirea noastră e reală și continuă, atâta timp cât Dumnezeu ne umple de slava Lui în mijlocul ascezei și a slujirii noastre zilnice. Prezența Lui continuă cu noi e bucuria noastră reală, dar și izvorul continuu al răbdării și al trudei noastre continue. Căci zidirea noastră interioară, cea duhovnicească, e munca noastră de fiecare clipă, și la această muncă sfântă noi conlucrăm continuu cu Dumnezeul mântuirii noastre…

N-avem palmieri și nici dafini pentru a le sfinți frunzele, dar avem ramuri de salcie. Și ramurile acestea verzi, pline de viață, alături de toate florile primăverii, sunt expresiile vii ale credinței noastre fierbinți. Pentru că prin ele arătăm că trăim pe mai departe cu Domnul, că ne împrimăvărăm dimpreună cu El, că mereu ne înnoim interior.

Cine rămâne în trecut, cine nu se poate înnoi continuu, cine nu vrea să se adapteze la noile condiții de viață, acela pierde contactul cu realitatea lui istorică. De aceea îi auzim pe mulți că nu mai înțeleg lumea lor, că nu mai înțeleg ceea ce se petrece, că nu mai suportă această lume. Dar nu o mai înțelegem sau nu o mai suportăm, pentru că nu mai vrem să facem efortul de a o înțelege, de a o contempla în adâncul ei. Pentru că lumea de azi a fost și ieri, dar mereu trebuie să înțelegem voia lui Dumnezeu cu noi, cu noi toți.

Afacerile murdare, manipulările de tot felul, nedreptățile strigătoare la cer și toată decăderea noastră sunt modul păcătos în care ne ducem viața. Însă voia lui Dumnezeu cu noi toți, cu întreaga creație, nu are nimic de-a face cu păcatele noastre, cu modul nostru îngust de a vedea lucrurile, pentru că e cu totul bună și mântuitoare pentru noi. De aceea, ori de câte ori vrem „să amestecăm” păcatele lumii cu voia lui Dumnezeu cu lumea, noi păcătuim. Pentru că întreaga creație merge spre împlinirea ei, spre transfigurarea ei prin slava lui Dumnezeu, și nu spre haos. Știind acest lucru, ne afundăm cu totul în pacea lui Dumnezeu, nemaifăcându-ne griji puerile. Pentru că nu noi mântuim lumea, nu noi o apărăm de autodistrugere, ci Dumnezeu Însuși face acest lucru. Dar noi putem să ne aducem unul pe altul la Dumnezeu și să ne întărim împreună în Biserica Lui, crescând continuu în sfințenie împreună cu El. Căci dacă ne schimbăm interior, dacă ne sfințim în mod real, și lumea din jurul nostru se sfințește.

Așadar, iubiții mei, bucuria acestui praznic e recunoașterea cu adevărat a Domnului. Căci pruncii evreilor L-au recunoscut pe El ca Împăratul slavei, ca Hristosul nostru, ca Mântuitorul nostru. Și dacă noi Îl recunoaștem pe Iisus Hristos, pe Dumnezeul nostru, ca Dumnezeu și om, Care a venit să ne mântuie pe noi, atunci recunoaștem că sfințenia este viața creștină. Pentru că viața Lui e sfințenia și noi o trăim aici, în Biserica Sa, ca pe adevărata noastră viață. De aceea, orice cădere din sfințenie e o cădere din viața cu Dumnezeu și întoarcerea la El se face prin pocăință și prin mărturisirea păcatelor noastre.

În toată Săptămâna Mare vom spovedi și împărtăși acasă, venind în casele dumneavoastră, dar și aici, la Biserică. Pentru că trebuie să ne împrimăvărăm cu toții, să ne umplem cu toții de Dumnezeul mântuirii noastre, Care ni se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică.

Vă doresc multă sănătate, pace și împlinire în viața și în lucrarea dumneavoastră! Și să ne reîntâlnim cu bucurie sfântă în toată această Dumnezeiască Săptămână, dar mai ales la praznicul Învierii Domnului, ca să ne bucurăm și pentru anul trecut, când am fost separați unii de alții! Amin.


[1] Începută la 11. 05, în zi de joi, pe 22 aprilie 2021. Soare, 16 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html.

[3] Ibidem: „Ἀγάλλεσθε Ἀδάμ, καὶ Εὔα σὺν Προφήταις, ἰδοὺ ἀνακαλέσαι, ὑμᾶς διὰ τοῦ Πάθους, ὁ Κύριος ἐπείγεται”.

[4] Ibidem: „πραῢς καὶ σῴζων”.

[5] Ibidem: „παῖδες Ἑβραίων”.

[6] Ibidem: „Τὸ πανάγιον Πνεῦμα, τὸ καὶ τοὺς Ἀποστόλους διδάξαν λαλεῖν, ἑτέραις ξέναις γλώσσαις, αὐτὸ τοὺς παῖδας τῶν Ἑβραίων, τοὺς ἀπειροκάκους, προτρέπεται κραυγάζειν· Ὡσαννὰ ἐν τοῖς ὑψίστοις, εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ”.

Predică la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, Purtătorul de biruință [2021]

Iubiții mei[1],

ca să devii Purtător de biruință [Τροπαιοφόρος] ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghios [Γεώργιος][2] trebuie să te birui pe tine însuți. Pentru că adevărata biruință este cea interioară. Este cea prin care tu te vindeci de patimile tale și te faci locaș rațional al lui Dumnezeu. Iar Sfântul Gheorghios s-a arătat biruitor asupra sa în copilăria, în adolescența și în prima lui tinerețe, pentru că el a fost martirizat la vârsta de 23 de ani. Născut în 280 în Cappadocia, el a fost martirizat pe 23 aprilie 303 în Nicomidia[3].

Însă s-a născut într-o familie creștină și a trăit creștinește din copilăria lui, tatăl său, Gherontios [Γερόντιος], fiind senator grec din Cappadocia, iar mama sa, Polihronia [Πολυχρονία], fiind din Lidda, din Palestina[4]. Iar când a rămas orfan de tată, mama lui l-a luat și a plecat cu el în Palestina. Iar când a crescut și a putut să intre în armată, el a devenit tribun militar și apoi comite în timpul lui Diocletianus[5].  Și în calitate de comite sau de colonel, Sfântul Gheorghios conducea garda imperială a Împăratului Diocletianus, care îi persecuta pe creștini. Iar după ce a murit și mama sa, el a împărțit toate ale sale la cei săraci[6], ca să se îmbogățească în Dumnezeu. Pentru că adevărata bogăție a noastră sunt faptele credinței noastre, cele care ne sfințesc pe noi și ne fac intimii lui Dumnezeu.

Iar el, deși avea o funcție militară atât de mare, nu s-a dat înapoi ca să propovăduiască dreapta credință. Pentru că îi învăța pe toți că idolii nu sunt dumnezei, ci Hristos este Dumnezeul nostru[7]. Tocmai de aceea a fost judecat de Magnentios și el i-a mărturisit în mod deschis că e creștin[8], după care își mărturisește credința sa și în fața lui Diocletianus[9].

Este închis și chinuit cu cruzime[10]. E tras pe roată până e crezut mort, dar Dumnezeu îl vindecă pe el[11]. Și când el vine și se arată viu și sănătos împăratului și spune că e Gheorghios, atunci mărturia lui naște doi Sfinți Mucenici: pe Sfinții Mucenici Anatolios și Protoleon, care erau generali de armată și care mărturisesc: „Unul este Dumnezeul Cel mare și Cel adevărat: [Cel] al creștinilor!”. Și pentru această mărturie a lor, ei au fost martirizați cu sabia cu două tăișuri[12]. Dar nu numai pe cei doi i-a întărit în credință, ci și pe soția Împăratului, pe Împărăteasa Alexandra[13].

Sfântul Gheorghios, la porunca lui Diocletianus, este aruncat într-o groapă cu var nestins, unde a stat timp de 3 zile și a fost păzit nevătămat[14]. Însă, de la această chinuire a sa, avem una dintre rugăciunile sale rămase în Viața sa. Adică aceasta, care e plină de credință: „O, Mântuitorul celor necăjiți, scăparea celor izgoniți, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne, Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău, și vezi-mă pe mine și mă miluiește, și izbăvește-mă de venirea ispitei potrivnicului! [Și] dă-mi mie, Stăpâne, [ca] mărturisirea [cea] întru Tine până la sfârșit să o păzesc nevătămată! Nu-mi da mie [după] fărădelegile mele, Doamne, [ca] să nu zică niciodată vrăjmașii mei: «Unde este Dumnezeul lui?»! Arată stăpânirea Ta și preaslăvește numele Tău în[tru] mine, netrebnicul, și trimite pe Îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, cel care în Babilon a schimbat cuptorul întru rouă și pe Sfinții Tăi slujitori i-a păzit nevătămați, că binecuvântat ești întru veci! Amin”[15].

Iar când împăratul a numit minunea păstrării sale în viață drept o lucrare diavolească, Sfântul Gheorghios l-a înfruntat și i-a spus că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu cu el[16]. Și noi trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate minunile din viața noastră.

Spre exemplu, săptămâna asta am lucrat ceva prin casă și am mutat un corp de bibliotecă dintr-o parte în alta. Și am luat partea de sus în mâini, după ce am dat cărțile jos din ea, uitând că blana de la mijloc e liberă, că poate cădea de la locul ei. Și pe când eu eram cu partea de mobilă în mână, înălțată deasupra capului meu, polița de la mijloc s-a deprins de la locul ei…și m-a lovit cu putere, cu un centimetru deasupra arcadei ochiului drept, fără să îmi spargă capul și nici ochelarii. Acum aș fi fost orb de ochiul drept, dacă Preacurata Stăpână nu ar fi ridicat cu un centimetru traiectoria blănii și nu ar fi oprit-o într-un os dur al trupului meu. Pentru că demonii vor să te orbească, să îți rupă picioarele, să te pună la pat, să te omoare. Dar Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Lui, ne păzește de toate relele întâmplări. Și pentru aceasta, dar și pentru toate minunile din viața mea, eu Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu, pentru că știu că ele au fost lucrate pentru binele meu, pentru mântuirea mea. Și de aceea și Sfântul Gheorghios a mărturisit adevărul despre minunile din viața sa, pentru că prin aceasta a dat slavă lui Dumnezeu, Celui care le-a lucrat spre mântuirea lui.

E încălțat în fiare și pus să alerge, dar Dumnezeu l-a vindecat din nou în mod deplin[17]. E bătut cu vine de bou până e umplut de sânge[18]. La rugăciunea sa, învie un om mort[19]. Dar făcând această minune, Atanasios, fost vrăjitor, și omul pe care l-a înviat din morți Sfântul Gheorghios, au fost martirizați la porunca împăratului[20]. Temnița Sfântului Gheorghios devine locul în care el propovăduiește, sfătuiește și îi vindecă pe cei bolnavi[21]. Pentru că locul unde te nevoiești e locul unde coboară slava lui Dumnezeu în tine și se revarsă și în afara ta.

În vedenia visului, Sfântul Gheorghios Îl vede pe Domnul, Care îi spune că va împărăți împreună cu El, pentru că le va primi pe cele pregătite lui[22]. Și într-o zi de vineri[23], Sfântului Gheorghios i s-a tăiat capul, după ce s-a rugat Domnului[24]. Pentru că atât viața, cât și pregătirea noastră pentru adormire, se trăiește în rugăciune. Căci rugăciunea e hrana noastră cea duhovnicească, dar și mărturisirea vie a dragostei noastre pentru Dumnezeu. Și noi, rugându-ne Domnului, ne vărsăm inima înaintea Lui, mărturisindu-I Lui toate cele ale noastre.

De aceea, iubiții mei, viața noastră trebuie trăită ca o continuă pregătire pentru întâlnirea cu Domnul. Noi trebuie să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim continuu, pentru ca să fim lumini vii, raționale, aprinse de slava lui Dumnezeu. Pentru că numai astfel putem moșteni Împărăția lui Dumnezeu: fiind plini de slava Lui, adică de viața Sa cea veșnică.

Îl pomenim pe Sfântul Gheorghios astăzi, pe Părintele nostru, în ziua adormirii sale, în zi de vineri. Mâine, în zi de sâmbătă, îl pomenim pe Sfântul Lazaros, Episcopul de Chitios, în Cipru, Prietenul Domnului, cel a 4-a zi înviat din morți, cel pe care l-am pomenit și pe 17 martie[25]. Pentru ca duminică să prăznuim Intrarea Domnului în Ierusalim cea plină de bucurie, când, luminați de Dumnezeu, oamenii au înțeles că El e Hristos, că El e Mașiah Cel așteptat de către Sfinții Profeți.

Însă El dorește ca noi toți să știm că El e Mânuitorul nostru, că El e Domnul nostru, că El e Cel ce dorește să ne bucure pentru veșnicie. Căci de aceea a venit la noi, întrupându-Se din Preacurata Fecioară: pentru ca să ne facă veșnic fericiți.

Pentru că ce dorim noi mai mult pe fața acestui pământ decât fericirea cea veșnică? Viața noastră ne-o dorim într-o continuă fericire și împlinire. Am dori să se oprească în loc clipa în care ne vom simți cel mai bine, pentru ca să nu mai ieșim din acea stare.

Însă Domnul ne cheamă la comuniunea veșnică cu Sine, adică la veșnica veselie, la neîmbătrânitoarea bucurie cea împreună cu El. Dacă trăim împreună cu Domnul și suntem mereu cu El, atunci bucuria aceasta se va înveșnici în viața noastră. Căci El e Viața și Bucuria noastră cea veșnică.

Să sporim cu toții în tot lucrul cel bun, în toată pacea, curăția și sfințenia! Și să ne bucurăm dumnezeiește împreună cu Domnul, cu Cel care ne curățește și ne vindecă de toată boala și de toată neputința! Și pe El să Îl slăvim neîncetat dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic e Dumnezeul mântuirii noastre! Amin.


[1] Începută la 10. 30, în zi de marți, pe 20 aprilie 2021. Soare după ploaie, 10 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Acta Sanctorum, vol. 12, p. VIII, C 3 [1072]. [6] Ibidem.

[7] Acta Sanctorum, vol. 12, p. VIII, D 4 [1072].

[8] Acta Sanctorum, vol. 12, p. VIII, E 5 [1072].

[9] Acta Sanctorum, vol. 12, p. VIII, F 6 [1072].

[10] Acta Sanctorum, vol. 12, p. VIII, F 7 [1072].

[11] Acta Sanctorum, vol. 12, p. IX, AB 7-8 [1073].

[12] Acta Sanctorum, vol. 12, p. IX, C 9 [1073]. [13] Ibidem.

[14] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. IX, C 10-D 10 [1073]. [15] Ibidem.

[16] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. IX, E 11 [1073].

[17] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. IX, F 12-13 [1073].

[18] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. X, A 13 [1074].

[19] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. X, F 17-XI, A 17 [1074-1075].

[20] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. XI, B 19 [1075].

[21] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. XI, C 20 [1075].

[22] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. XI, D 21 [1075].

[23] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Γεώργιος.

[24] Acta Sanctorum, vol. 12, cap. II, p. XII, DE 25 [1076].

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany.

Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2021]

Iubiții mei[1],

Domnul nostru, Cel care a venit să ne slujească nouă și Care Și-a dat sufletul Său „răscumpărare pentru mulți [λύτρον ἀντὶ πολλῶν]” [Mc. 10, 45, BYZ], adică pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor oamenilor, este Slujitorul [Διάκονος] [Mc. 10, 43, BYZ] prin excelență. Pentru că El S-a făcut pentru noi Slujitorul nostru și Robul tuturor [πάντων Δοῦλος] [Mc. 10, 43-44, BYZ]. S-a făcut de bună voie Slujitor și Rob al nostru, așa cum trebuie să ne facem și noi pentru a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a avea o tot mai intensă conștiință de rob al Lui, de ascultător al Lui întru toate. Iar ascultarea față de Dumnezeu implică și asumarea tuturor în slujirea și rugăciunea noastră. Dar pentru ca să Îi slujești lui Dumnezeu trebuie să te lupți cu patimile din tine, să le birui desăvârșit în ființa ta și să trăiești duhovnicește. Pentru că slujirea lui Dumnezeu e împlinirea și desăvârșirea omului.

Viața Sfintei Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία][2] ne arată ce face Dumnezeu din om, atunci când îl cheamă la Sine și când acesta se lasă învățat de către El. După 17 ani de experiențe sexuale trăite din plăcere, dar în sărăcie mare[3], Sfânta Maria, dorind să intre în Biserica Învierii Domnului, a simțit puterea lui Dumnezeu care n-a lăsat-o să intre[4]. Toată lumea intra, numai ea nu putea! Și puterea lui Dumnezeu i s-a revelat acesteia, pentru ca ea să-și vină în fire. Pentru ca pocăința ei să înceapă…și, odată cu aceasta, și zidirea ei duhovnicească să înceapă.

Pentru că viața libertină nu e o viață împlinitoare, ci una care te destructurează interior. Și când Dumnezeu te cheamă la Sine, când te cheamă să te pocăiești, El te cheamă pentru ca să te zidești duhovnicește, să te zidești interior, adică să te sfințești în mod deplin.

„O putere mare m-a împiedicat [să intru în Biserică], întocmai ca o mulțime rânduită de ostași…Și [după ce] am pătimit aceasta de trei [sau]…de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing…căci trupul meu ostenise foarte tare…”[5]. S-a luptat cu puterea lui Dumnezeu până a ostenit. Și atunci a ieșit în curtea Bisericii și a stat într-un colț al ei[6]. Și „abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător [al Crucii Domnului]. [Și] cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]. [Și atunci] am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul scoțând suspine din adâncul inimii mele”[7].

Aceasta a fost întoarcerea ei la Domnul! Acesta a fost începutul pocăinței sale! Și de la acest început mântuitor, de la pocăința ei reală, profundă, cutremurătoare, Sfânta Preacuvioasă Maică Maria a urcat la nesfârșit în viața sa cu Dumnezeu. Pentru cei 17 ani ai ei de viață destrăbălată, ea s-a luptat 17 ani cu patimile sale în pustiu, care erau ca niște fiare sălbatice în ființa ei[8]. Pentru că ceea ce ai sădit cu plăcere în ființa ta se smulge cu multă durere. Și a trăit 47 de ani[9] în pustiul Palestinei, pentru că s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, simțind din plin slava și puterea Lui, dar și ajutorul și călăuzirea Născătoarei de Dumnezeu[10]. Căci Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care a primit de la început rugăciunea pocăinței ei[11] și a trimis-o dincolo de Iordanis pentru ca să își găsească odihna ei cea duhovnicească[12].

Însă, dacă Sfânta Maria și-a trăit curățirea, luminarea și sfințirea ei în loc pustiu, fără să fie cunoscută de oameni, mulți dintre Sfinții lui Dumnezeu au trăit și își trăiesc viața lor cu Dumnezeu în lume, în societate, slujind în pace lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că slujirea lui Dumnezeu se face potrivit luminărilor Sale din viața noastră. Continua luminare a noastră de către Dumnezeu, continua noastră învățare de către El ne arată ce înseamnă a-I sluji Lui. Pentru că El ne cere pas cu pas, pe măsura noastră, să facem lucruri concrete în relația Sa cu noi și în relațiile noastre cu semenii noștri.

Tocmai de aceea, a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a trăi continuu noutatea relației Sale cu noi. El ne învață ce să facem, ce să spunem, cum să trăim, cum să ne pocăim, cu cine să facem treabă, la cine să apelăm în caz de nevoie. Ne trimite continuu la oamenii Lui, la cărțile Sale, la înțelepciunea și frumusețea pe care le-a revărsat peste tot în creația Sa. Toată creația lui Dumnezeu e școala noastră zilnică pe care o frecventăm. Și în măsura în care suntem receptivi la toate schimbările creației și ale istoriei, noi învățăm înțelepciunea lui Dumnezeu care ne mântuie.

Sfântul Cuvios Zosima [Ζωσιμᾶ], deși era plin de asceză, de teologie și de vederi dumnezeiești, a vrut să vadă un mod și mai înalt de viețuire duhovnicească. Iar Sfânta Maria a fost răspunsul la rugăciunea sa[13]. Pentru că omul care se sfințește nu vrea mai puțin, ci tot mai mult. Și pentru că și-a spus inima sa lui Dumnezeu, El l-a trimis în adâncul pustiei. Și când a văzut-o pe Sfânta Maria a crezut că e vorba de o nălucire demonică[14]. Pentru că era „o umbră ca un trup de om…[Fiindcă] era cu trupul gol, neagră la trup, înnegrită [de soare]…[Iar] părul capului îi era alb ca lâna”[15]. Pentru că nevoința duhovnicească nu te face superb la trup, ci te secătuiește trupește, dar te umple de toată sfințenia.

Iar ceea ce făcuse soarele, asceza, chinurile și bătrânețea din Sfânta Maria însemnau secătuirea trupului ei, însă toate luminările și vederile dumnezeiești și toată sfințenia coborâtă în ea erau frumusețea ei cea dinăuntru și veșnică. Pentru că trupul îmbătrânește și moare, dar sufletul mereu întinerește și se umple de slava lui Dumnezeu, atunci când Îi slujim cu totul lui Dumnezeu.

Căci postul și slujirea și toată pocăința noastră au acest scop interior: ca să ne sfințească în mod deplin. Pentru că tot ceea ce facem e pentru sfințirea noastră și nu pentru ca să fim remarcați de către oameni.

Domnul a fost Slujitorul nostru prin ceea ce a făcut în umanitatea Sa pentru noi. Îndumnezeirea umanității Sale cea pentru noi are drept consecință veșnică îndumnezeirea noastră prin slava Lui. Pentru că noi ne umplem veșnic de slava Sa, care se revarsă din umanitatea Sa cea îndumnezeită și ridicată în persoana Sa în sânul Preadumnezeieștii Treimi. Pentru că El e unit veșnic cu noi prin slava Lui și ne îndumnezeiește veșnic pe noi. Iar vederile Sale cele dumnezeiești, pe care veșnic le dăruie celor Sfinți ai Lui, e continua noutate și bucurie sfântă a lor. Pentru că la El nu este repetiție și nici oboseală și nici plictiseală, ci o continuă noutate dumnezeiască și o preaplină bucurie și o continuă revărsare de dragoste sfântă în toți ai Lui.

De aceea, iubiții mei, a fi cu Dumnezeu nu înseamnă a juca un rol, ci înseamnă a trăi cu adevărat viața care ne împlinește și ne desăvârșește pe noi. A fi cu El înseamnă a primi zilnic de la El curățire, pace, luminare, sfințire, vindecare dumnezeiască, înțelepciune sfântă, putere dumnezeiască pentru ca să trecem peste toate necazurile și ispitele, echilibru. Tot ceea ce facem bun în viața noastră, facem împreună cu Dumnezeu și călăuziți de către El. Iar călăuzirea Lui e însăși calea mântuirii noastre. Pentru că toate ale mântuirii sunt legate între ele. Și toate faptele care ne sfințesc pe noi au legătură interioară, pentru că toate sunt făcute prin slava lui Dumnezeu, care este în noi de la Botezul nostru.

Mormântul Sfintei Maria a fost săpat de un leu ascultător, iar Sfântul Zosima a îngropat-o cu multă evlavie[16]. Pe baza mărturiei sale, Sfântul Sofronios [Σωφρόνιος], Patriarhul Ierusalimului, a scris Viața Sfintei Maria Egiptia[17], care a fost cuprinsă în Triod. Și el a scris viața Sfintei, pentru ca să rămână adevărul ei peste secole[18]. Pentru că adevărul ne zidește interior. Și noi avem nevoie mai mult decât de apă de adevărul Sfinților lui Dumnezeu, de adevărul care ne mântuie.

Însă, până ajungem la această nevoie sfântă de adevăr, de adevărul adevărat, e drum greu și amar. Pentru că amărăciunea minciunii e cea care ne îngreunează viața. Dar când Dumnezeu ne scoate din minciuni, când ne luminează ca să cunoaștem adevărul Său, atunci ne bucurăm nespus și reîntinerim interior. Pentru că minciuna te îmbătrânește continuu, pe când adevărul e o întinerire veșnică a noastră.

Dumnezeu să ne întărească pe toți și în nevoința următoare, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește! Căci Dumnezeul mântuirii noastre ne ajută pe toți, pe măsura noastră, ca să ne bucurăm de cunoașterea Lui cea pururea înveselitoare. Amin!


[1] Începută la 12. 17, zi de sâmbătă, pe 17 aprilie 2021. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[3] Triodul, ed. BOR 1986, p. 650.

[4] Idem, p. 651. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 652. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 653. [11] Idem, p. 651. [12] Idem, p. 652. [13] Idem, p. 646. [14] Idem, p. 648. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 655.

[17] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[18] Triodul, ed. BOR 1986, p. 656.