Predică la Duminica posterioară Teofaniei Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

după Botezul Domnului, cel pentru noi și pentru mântuirea noastră, au urmat ispitirea Lui de către diavolul, postirea Lui cea de 40 de zile și flămânzirea Lui de după postire [Mt. 4, 1-2; Lc. 4, 2, BYZ], cele pentru noi și pentru mântuirea noastră. Botezul Său a fost urmat de asceza Sa, pentru că și Botezul nostru e urmat de toată lupta noastră cea pentru sfințenie. Căci noi, în Botez, primim puterea Lui cea dumnezeiască, adică slava Lui, puterea de a putea lupta cu demonii, dar și cu noi înșine. De a lupta cu neputințele noastre, cu obiceiurile noastre cele rele, cu conformismul nostru, cu iubirea noastre de sine și cu toată insinuarea diavolească cea venită la poarta inimii noastre.

Botezul, asceza, apoi propovăduirea Lui cea pentru noi! Și când a început să propovăduiască, Domnul a unit vestirea Împărăției Sale cu începutul mântuirii noastre personale. Pentru că El ne-a vorbit despre pocăință – și, implicit, despre iertarea lui Dumnezeu față de noi –, ca despre ușa prin care intrăm în Împărăția Lui. Pentru că Domnul ne-a spus și ne spune continuu: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat  Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

Orice om conștient de sine, de viața pe care a avut-o și o are, e un om al pocăinței. Pentru că păcatele tale te fac să ai conștiința de om păcătos înaintea lui Dumnezeu. Și orice om păcătos se roagă pentru iertarea lui. Cerem în continuu iertarea lui Dumnezeu, iar venirea Lui la noi, prin care ne iartă pe noi de păcatele noastre, e venirea Lui împreună cu toată Împărăția Sa la noi.

Pentru că mesajul Său cel dintâi pentru noi, într-o înțelegere explicită, e acesta: „Pocăiți-vă, pentru ca să trăiți în adâncul vostru venirea Mea în voi! Căci Eu vin în voi cu toată Împărăția Mea!”. De aceea, când Domnul ne-a atenționat: „Căci [Ἰδοὺ], iată [γάρ], Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]!” [Lc. 17, 21, BYZ], El ne-a reîntors la adevărata cale a mântuirii: la coborârea noastră cu mintea în inimă pentru a ne închina Domnului întru slava Lui.

Mulți merg în pelerinaj la Locurile Sfinte, așteptând ca sfințenia acelor locuri să îi ajute, să îi odihnească, să îi mântuie. Și îi ajută într-o anume măsură! Însă adevăratul pelerinaj, adevărata mergere spre Dumnezeu, nu este exterioară, ci interioară. Pentru că noi trebuie să coborâm mereu în noi înșine prin pocăință și prin totala renunțare la gânduri și imagini și griji, pentru a ne ruga în tăcerea deplină a inimii noastre. Pentru că acolo, în rugăciunea plină de slava lui Dumnezeu, ni Se revelează El, Dumnezeul mântuirii noastre!

Iar pocăința e începutul cunoașterii lui Dumnezeu, pe când vederea Lui întru slava Sa e împlinirea acestei cunoașteri. Pentru că noi plecăm în asceza mântuirii noastre de la recunoașterea de sine, de la recunoașterea păcătoșeniei noastre, cerând mila și iertarea Lui, pe când El ne ridică din păcatele noastre, ne curățește de ele, ne luminează prin slava Lui și ne umple mereu de sfințenie. Noi vrem doar iertarea Lui la început, pe când El, Dumnezeul nostru, ne duce pe calea cea veșnică a sfințeniei Lui. Căci începutul pocăinței nu are drept scop un bine relativ, o calmare de sine, un câștig terestru, ci o schimbare radicală a ontologiei noastre, adică o creștere continuă în sfințenie.

Așa se face, că cine vine la Biserică doar pentru un examen, doar pentru o căsătorie, doar pentru o boală, nu prea înțelege ce rost are nevoința de toată viața. Dar adevăratul convertit la viața cu Dumnezeu, adevăratul om care se pocăiește, înțelege că viața creștină nu e pentru binele de acum, oricât de mare ni s-ar părea nouă acest bine, ci pentru binele veșnic al comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

Asceza e pentru veșnicie și nu pentru siluetă! Pentru că asceza omoară patimile cele omorâtoare de suflet pentru ca să sădească în locul lor virtuțile cele dumnezeiești, care trebuie să crească și să rodească în noi multă sfințenie. Asceza e dalta care ne transformă în operă de artă dumnezeiască. Dar dalta nu ia niciodată locul focului dumnezeiesc din noi, a slavei Sale, pentru că suntem dăltuiți de asceză tocmai pentru ca să fim focuri vii ale lui Dumnezeu. Ne curățim și stăm în curăție nu pentru curăție, ci pentru ca să ținem slava lui Dumnezeu în noi, care stă în toată curăția și sfințenia.

Căci asceza dăltuiește minuțios adâncul nostru, însă el e umplut de slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Și noi ne pregătim toată viața pentru a fi și a rămâne locașuri vii, duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. Toată asceza noastră e pentru păstrarea focului lui Dumnezeu în noi. Pentru că atunci când Dumnezeu ni Se revelează și ne învață cele ale Lui, acelea nu mai sunt rodul ascezei noastre, ci al bunătății celei negrăite a lui Dumnezeu.

Și când oamenii lui Dumnezeu se umplu de luminări sfinte, de vederi dumnezeiești, de harisme mari și preasfinte, atunci ei au conștiința că toate acestea sunt darurile cele prea mari ale lui Dumnezeu față de ei. Tocmai de aceea, ei nu se simt în stare de lucruri mari, pentru că știu că toate lucrurile mari din ei și pe care Dumnezeu le lucrează prin ei sunt darurile Lui. Iar noi, cei care ne bucurăm de marile lor daruri și minuni, slăvim prin ei pe Dumnezeul Cel adevărat, Care face toate acestea spre mântuirea lor și a noastră.

Primim harul Lui la Botez și puterea dumnezeiască de a ne nevoi duhovnicește toată viața. Asceza noastră e posibilă, tocmai pentru că Dumnezeu ne întărește continuu. Și El ne întărește mereu în viața sfântă, pentru că dorește ca noi să ne împlinim în mod deplin în relația cu El. De aceea, veșnicia trăită cu Dumnezeu e continuarea și permanentizarea veșnică a sfințeniei începută aici.

Noi nu dorim să murim! Moartea nu are de-a face cu realitatea noastră personală! Pentru că moartea e consecința păcatului și nu o realitate zidită de Dumnezeu. Tocmai de aceea, „vrăjmașul cel din urmă [Ἔσχατος ἐχθρὸς][al nostru], [care va fi] nimicit [καταργεῖται], [va fi] moartea [ὁ θάνατος]” [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii, vor fi veșnic vii. Numai că Sfinții vor fi veșnic vii pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când cei păcătoși vor fi veșnic vii pentru chinurile cele veșnice și pentru singurătatea cea veșnică a Iadului.

Coborâm prin pocăință și asceză în adâncul vieții noastre duhovnicești, pentru că intrăm în Împărăția lui Dumnezeu încă de aici. Și câți suntem duhovnicești, suntem trăitori încă de acum în Împărăția lui Dumnezeu. Iar în Împărăția lui Dumnezeu sunt toți Sfinții, cei din toate secolele și din toate locurile. Tocmai de aceea, câți îi iubim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi iubim pe cei lângă care vrem să fim pentru veșnicie. Însă, când îi iubești pe Sfinți, atunci faci lucruri concrete pentru ei, așa după cum facem pentru familia, pentru prietenii și cunoscuții noștri.

Dar când Sfinții lui Dumnezeu n-au Slujbe, n-au Icoane, n-au Biserici îngrijite, n-au bine întreținute locurile unde ei au trăit, ce evlavie avem noi față de Dumnezeu și de Sfinții Lui?! Ce înseamnă, cu adevărat, a ajuta Biserica lui Dumnezeu, când noi dăm câțiva lei pe an pentru Biserică?

Vilele și blocurile sunt ditamai, iar Bisericile sunt mici, reci și afumate de lumânări. Pentru că facem mai nimic pentru Biserica lui Dumnezeu, dar facem totul pentru confortul nostru. Asta e marea problemă a Creștinătății de azi: e indolentă! Nu îi pasă de lucrurile cu adevărat importante, ci de lucruri colaterale. Însă oamenii se nasc duhovnicește în Biserică și au nevoie de hrană duhovnicească! Ei au nevoie de exemplul viu de viață creștină și de teologia Bisericii și de slujirea evlavioasă a Bisericii.

Dacă nu mai văd cum se închină oamenii, dacă nu mai văd cum citesc, cum cântă, cum slujesc lui Dumnezeu, tinerii nu au ce să învețe. Ei privesc spre noi și se umplu de răceala și de indiferența noastră. Sufletul lor tânăr, plin de aspirații, îngheață pe zi ce trece, pentru că nu văd entuziasm dumnezeiesc la noi.

Și de aceea, mulți vor veni din altă parte și ne vor da lecții de duhovnicie, pentru că își vor lua în serios viața creștină. Căci Dumnezeu îl umple de daruri pe cel care e plin de dor pentru El și de râvnă pentru adevărul Său.

Și noi trebuie să învățăm continuu, să citim continuu, să ne schimbăm continuu. Pentru că viața creștină e un continuu azi și nu o repetiție fără sens. Viața creștină e plină de înțelegeri și de bucurii noi, de schimbări dumnezeiești abisale în ființa noastră. Ea nu are de-a face cu anchilozarea! Când devenim oamenii rutinei, de fapt suntem oamenii păcatului, pentru că am pactizat cu el.

Nu ne mai zbatem pentru mântuirea altora, pentru că nu ne mai zbatem nici pentru noi. Și ne uităm doar la ziua salariului, la ce să ne mai facem prin casă, la unde ne vom petrece concediul…și nu la binele Bisericii. Căci binele Bisericii e ascetic, e numai slujire și muncă, multă muncă și oboseală, pentru că pocăința și slujirea sunt o sleire profundă a ființei noastre.

Viața creștină e un martiriu. E oboseală peste oboseală și chin peste chin, nu pentru ca să convingi pe cineva, ci pentru ca să fii pe linia de plutire a vieții duhovnicești. Pentru că răsplata noastră e de la Domnul și ea e slava Lui ce rămâne în noi și e cu noi. Și e acum, dar și pentru veșnicie în noi. Pentru că ea e pecetea și haina de nuntă și slava noastră cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, predica nu e o corvoadă, ci e vestea mântuirii! E grija mea părintească față de dumnevoastră. E iubirea mea pentru dumneavoastră. Și ar trebui să iubiți predicile Bisericii cu atât nesaț, încât să le învățați pe de rost. Să le știți, să le rostiți cu voce tare, să le trăiți tot timpul, pentru că de ele ține mântuirea dumneavoastră.

Predica Bisericii e adevărul Bisericii. Și adevărul e cel care trebuie întrupat! Pentru că minciuna este cădere din adevăr. Este schilodire a ființei noastre. Dar cine iubește tot adevărul Bisericii, fără să nege ceva din el, acela e o câmpie plină de dogmele cele veșnice ale lui Dumnezeu.

E mult de lucru în Biserica lui Dumnezeu! Sunt multe guri de hrănit și multe minți de luminat. Nu îi cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu! Ei n-au Slujbe și Sfinte Icoane. Scriptura trebuie tradusă cu adevărat și la fel și Sfinții Părinți. Avem nevoie de cărțile de cult ale Bisericii, cele traduse cu adevărat după originalele grecești. Avem nevoie să ne trezim! Avem nevoie să fim noi înșine!

Pentru că nu trebuie să copiem pe cineva, ci trebuie să ne nevoim după puterea noastră. Și dacă facem după cât putem noi, atunci ne vom împlini cu adevărat. Amin!


[1] Începută la 11. 34, în zi de vineri, pe 8 ianuarie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 16 km/ h.

Predică la Sfânta Teofanie a Domnului nostru Iisus Hristos [2021]

Iubiții mei[1],

deși Hristos Domnul era „ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα]” [Lc. 3, 23, BYZ] când S-a botezat și a început să propovăduiască, oamenii nu Îl știau. Nu știau cine este El cu adevărat. Nu știau că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea, Îl vedeau numai ca om și Îl considerau doar om. Pentru că ar fi trebuit să vadă duhovnicește, adică să fie oameni duhovnicești, ca să Îl vadă pe El cu adevărat.

Tot Vechiul Testament vorbise tainic despre Dumnezeul nostru treimic. Pentru că Dumnezeu S-a revelat în mod tainic, în mod umbrit în el. Dar când Fiul lui Dumnezeu a venit și S-a botezat de către Sfântul Ioannis Botezătorul în râul Iordanis, atunci a avut loc „Sfânta Teofanie a Domnului nostru Iisus Hristos [Τὰ Ἅγια Θεοφάνεια τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ]”, care e titlul praznicului de astăzi, adică Sfânta Arătare/ Revelare a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Căci, ne spune Sfântul Matteos: „Și Iisus, botezându-Se [de către Ioannis], numaidecât a ieșit din apă. Și, iată, I-au fost deschise Lui cerurile [ἀνεῴχθησαν Αὐτῷ οἱ οὐρανοί] și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu [καὶ εἶδεν τὸ Πνεῦμα τοῦ Θεοῦ] coborând ca o porumbiță [καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν] și venind în[tru] El [καὶ ἐρχόμενον ἐπ᾽ Αὐτόν]! Și, iată, glas din ceruri [φωνὴ ἐκ τῶν οὐρανῶν], zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit [Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱός Μου ὁ ἀγαπητός], în[tru] Care am binevoit [ἐν ᾯ εὐδόκησα]»!” [Mt. 3, 16-17, BYZ].

Iar Fiul Se revelează lumii ca Dumnezeu întrupat prin aceea că Se arată tuturor ca fiind Unul din Treime. Și despre Fiul vorbește Tatăl, Cel care L-a născut pe El din veci, spunând că este Fiul Lui Cel preaiubit, pe când Duhul Sfânt, ca o porumbiță preacurată, Se coboară și rămâne în El, în Fiul întrupat, căci Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl și Se odihnește din veci în Fiul.

Așadar, Fiul Se revelează pe Sine cu conlucrarea întregii Treimi. Pentru că Dumnezeul treimic Se revelează pe Sine odată cu arătarea/ cu revelarea Fiului întrupat la Botezul Său, pentru ca triadologia, învățătura despre Dumnezeul nostru treimic, să fie temelia cea sigură a întregii propovăduiri a Domnului și a întregii Sale Biserici.

Tocmai de aceea, înainte de a fi botezați, după ce suntem excorcizați, rostim Crezul Bisericii[2]. Iar Crezul e structurat triadologic. Și, după ce rostim Crezul, mărturisim că ne închinăm „Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei deoființă și nedespărțite [Πατέρα, Υἱόν καὶ Ἅγιον Πνεῦμα, Τριάδα ὁμοούσιον καὶ ἀχώριστον]”[3]. Pentru că mai întâi ne mărturisim credința, iar închinarea noastră vine din credința noastră. Închinarea sau evlavia noastră față de Dumnezeu e consecința credinței noastre în Dumnezeu.

Și Botezul este numit pe drept cuvânt „τὸ ἅγιόν φώτισμα [sfânta luminare]”[4], pentru că atunci am primit în noi slava Dumnezeului nostru treimic. Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne-a curățit și ne-a luminat și ne-a sfințit pe noi, pentru că ne-a făcut un locaș rațional al lui Dumnezeu. Pentru că mântuirea Lui am primit-o de la El în dar, adică slava Lui și întreaga Lui sfințenie, dar păstrarea acestui dar unic și preasfânt în noi, în ființa noastră, necesită multă nevoință și multă curățire din partea noastră.

Tocmai de aceea, noi citim în Viețile Sfinților despre nevoințele lor cele nesfârșite. Căci ei, Sfinții lui Dumnezeu, pe cât se nevoiau și se sfințeau mai mult, pe atât se umpleau de și mai mare râvnă pentru curățirea lor de patimi. Pentru că nevoința e ținerea noastră în lucrare, în entuziasm dumnezeiesc, în pocăință, în curăție și sfințenie. Nevoința e modul nostru de-a fi, pentru că păstrăm prin ea focul viu al slavei lui Dumnezeu în noi.

Căci atunci când Domnul a mărturisit: „Foc am venit să arunc întru pământ [Πῦρ ἦλθον βαλεῖν εἰς τὴν γῆν] [Lc. 12, 49, BYZ], El a vorbit despre focul slavei Sale, pe care îl dorea aruncat în pământul sufletului nostru. Iar când Sfântul Pavlos ne sfătuia să nu stingem Duhul [I Tes. 5, 19] lui Dumnezeu din noi, se referea tot la prezența vie și dinamică a slavei Lui în noi. Pentru că viața creștină e o viață plină de dinamism, de bucurie și de sfințenie, căci e viața plină de slava lui Dumnezeu.

Fiul S-a arătat cu adevărat la apa Iordanisului, S-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu întrupat! Dar El S-a arătat ca Cel ce este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Tot la fel și noi, când vrem să ne arătăm oameni, trebuie să ne arătăm ca fiind părtași la viața Sfinților lui Dumnezeu și în rugăciune pentru întreaga umanitate vie și adormită. Pentru că nu ne arătăm oameni în indiferență față de ceilalți oameni, ci împreună cu ei și reprezentând profunda experiență umană.

Marile genii ale umanității sunt reprezentative tocmai prin modul în care revelează în operele lor adâncul omului, trăirile și dorurile sale. Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt în mod deplin reprezentativi pentru oameni, pentru că ei revelează adâncul omului împlinit și bucuros în relația lui cu Dumnezeu. Căci ei au arătat că cunoașterea lui Dumnezeu e totuna cu trăirea în relația cu El. Numai în relația cu El, noi putem să Îl cunoaștem, și Îl cunoaștem pe măsură ce El ni Se revelează nouă și ne luminează să Îl cunoaștem pe El.

Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu nu e distantă față de El, ci e urmarea revelării Lui față de noi și a unirii noastre cu El. Teologia e revelarea lui Dumnezeu față de noi, pentru care avem nevoie mereu de luminarea Lui ca să o înțelegem. Căci El și în revelarea Lui față de noi e tainic, e profund, e imens pentru noi și, pentru a-L înțelege, trebuie să fim mereu în intimitate smerită cu El.

Dar începutul înțelegerii lui Dumnezeu e liturgic, e prin Botez! Botezul ne face mădulare mistice ale Bisericii Sale și, odată cu această naștere a noastră din Dumnezeu [ἐκ Θεοῦ] [In. 1, 13, BYZ], începe și relația noastră cu El. Botezul e nașterea noastră cea de-a doua, cea dumnezeiască, în Biserica slavei Sale. Tocmai de aceea azi, la Botezul Domnului – Care S-a botezat pentru noi, căci El n-a avut păcat –, noi ne retrăim și Botezul nostru, adică nașterea noastră din Dumnezeu. Pentru că atunci noi ne-am făcut fii și moștenitori ai Cereștii Sale Împărății[5]. Și toată asceza vieții noastre e pentru a fi tot mai proprii relației noastre cu Dumnezeu.

Iar dacă înțelegem rostul ascezei, adică rostul dinamismului neîncetat în viața noastră, atunci nu ne mai plângem de nicio greutate a vieții ortodoxe. Pentru că orice nevoință e spre binele nostru. Rugăciunea, privegherea, postul, munca, slujirea nu sunt pentru ca să ne omoare, ci pentru ca să ne vindece de patimile noastre cele rele și pentru ca să ne facă vii, dinamici, plini de iubire și de bunătate.

Domnul a venit și S-a botezat în Iordanis și a sfințit apele Iordanisului! Tocmai de aceea și noi, la Botez, mai întâi sfințim apa, apoi îl botezăm pe prunc în acea apă. Iar Aghiasma [de la gr. Ἁγιασμός (Aghiasmos)] sau Sfânta Apă pe care o vom sfinți și o vom bea astăzi, e apa în care S-a botezat Domnul sfințind firea apelor, dar în care ne-am botezat și noi. Și o bem spre curățirea, luminarea și sfințirea noastră, pentru că o bem ca pe apa lui Dumnezeu care ne face bine și ne întărește în sufletul și în trupul nostru. Pentru că ea e plină de slava lui Dumnezeu, adică de viața Lui cea veșnică.

Vă doresc multă sănătate și pace tuturor! Amin!


[1] Începută la 13. 51, în zi de sâmbătă, pe 2 ianuarie 2021

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 29-30.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html. [4] Ibidem.

[5] În Rugăciunea Mirului: „υἱὸς (θυγατέρα) καὶ κληρονόμος τῆς Ἐπουρανίου Σου γὲνηται Βασιλείας”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

Predică la Tăierea-împrejur a Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

fiecare an vine cu speranțe noi, cu gânduri noi de împlinire. Pentru că fiecare dintre noi vrem mai mult și mai bine în viața noastră. Însă începem anul, de fiecare dată, cu actualizarea circumciziei Domnului, adică cu începutul suferințelor Sale cele pentru noi. Căci astăzi, la 8 zile după nașterea Sa, când I s-a pus liturgic numele de Iisus [Ἰησοῦς], așa cum a fost vestit prin Înger, El a vărsat și primul sânge pentru noi [Lc. 2, 21, BYZ]. Pentru că trupul Său cel preacurat și preasensibil la orice durere, cel care nu avea în el plăcerea păcatului, a fost astăzi tăiat împrejur, a fost circumcis, ca prin suferințele Lui cele de multe feluri să scoată din trupul nostru urmările plăcerilor noastre celor păcătoase.

Căci noi credem, în mod naiv, că plăcerea este „o virtute” și de aceea dăm bani mulți pe plăceri. Numai că plăcerile păcătoase ne aduc dureri multe și veșnice, pentru că ne aduc moartea în noi înșine. Și aruncarea noastră continuă în plăceri și în confort ne arată robi ai iubirii de sine, care este „început…și maică a [tuturor] răutăților”[2], adică al tuturor patimilor. Însă Domnul Își începe viața Sa pământească, cea asumată pentru mântuirea noastră, tocmai cu pătimirea Sa cea pentru noi, ca să ne arate că asceza e împlinirea omului. Că nevoința continuă scoate din noi patimile, cele care au intrat în noi prin iubirea pătimașă pentru oameni și lucruri.

Însă Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, pentru ca să trăiască desăvârșit Botezul nostru. Căci tăierea împrejur a Vechiului Testament era prefigurarea Botezului creștin. Iar noi, în Botez, primim puterea dumnezeiască de a ne lupta până la sânge cu păcatul în firea noastră și să îl biruim. De aceea, Botezul nostru e nedureros, pentru că toată curățirea, luminarea și sfințirea noastră o face Domnul, Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Însă drumul mântuirii noastre, adică asceza de toată viața, e o continuă nevoință, o continuă suferință duhovnicească, adică o continuă actualizare a Botezului nostru. Pentru că noi, ajutați de slava Lui, luptăm cu tot păcatul și cu toată ispita și cu toată durerea din ființa noastră pentru ca să trăim duhovnicește. Lupta vieții noastre e pentru a trăi duhovnicește. Și a trăi duhovnicește înseamnă a trăi în slava lui Dumnezeu, în slava Dumnezeului nostru treimic, pe care am primit-o de la El la Botezul nostru.

Până azi, la 8 zile se pune liturgic numele pruncului. Căci atunci se înseamnă el cu semnul Sfintei Cruci de către Preot la frunte, la gură și la piept[3] și i se rostește numele în mod liturgic. Iar rugăciunea care se rostește atunci e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemne lumina feței Tale peste robul Tău acesta (aici îi pune numele), și să se însemne Crucea Unuia-născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale! Și, dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de la el, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele Taine ale Hristosului Tău! Ca, după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleși în Împărăția Ta. Cu harul și cu iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[4].

Și vedem din textul rugăciunii că viața creștină e o viață sfântă. Pentru că creștinul împlinește poruncile Domnului în viața sa, lepădând de la sine insinuările demonilor, dar și deșertăciunile lumii acesteia, adică luxul și continua desfătare și exagerare.

Însă, și când se sfințește apa pentru noua mamă, în prima zi de la nașterea pruncului, rugăciunea ne vorbește despre viața creștină tot ca despre o viață sfântă. Căci Preotul spune acestea despre apa sfântă cu care se va îmbăia pruncul ce va fi botezat, ca o indicare a direcției baptismale a vieții sale: „Dumnezeule cel cu nume mare, Care faci minuni fără de număr, vino, Stăpâne, la robii Tăi, care Ți se roagă Ție, și, prin trimiterea Sfântului Tău Duh, sfințește apa aceasta (de trei ori)! Și fă-o, cu puterea Duhului Sfânt, să fie robilor Tăi, celor ce vor gusta din ea sau o vor lua sau se vor stropi spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințire a caselor! Că s-a binecuvântat și s-a preaslăvit preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[, acum și pururea și în vecii vecilor]. Amin”[5].

Căci apa sfântă e spre sfințirea oamenilor și spre întărirea lor în faptele cele bune. Iar mama, tatăl, pruncul, toți cei din casă și întreaga casă trebuie stropite cu apă sfântă, cu apă plină de bucurie și de sfințenie, pentru că Dumnezeu a dăruit un prunc acestei case.

În toate aceste zile ale praznicului Nașterii Domnului, noi am prăznuit bucuria cea mare și preaveselitoare a întrupării Domnului. Căci El „pe pământ S-a arătat [ἐπὶ τῆς γῆς ὤφθη] și cu [firea] oamenilor S-a unit [καὶ ἐν τοῖς ἀνθρώποις συνανεστράφη]” [Baruh 3, 38, LXX]. El, Cel veșnic, S-a arătat Prunc în brațele Maicii Sale, pentru că S-a unit cu firea oamenilor în persoana Sa cea dumnezeiască și veșnică. El Și-a însușit umanitatea noastră din uterul Fecioarei Maria, pentru ca să Se arate nouă ca Prunc preacurat și Care are nevoie de ajutorul și de iubirea noastră. Și pentru ca noi să vedem an de an cum se trăiește creștinește.

Căci, la viața cu Dumnezeu, ne naștem prin Botez. Dar fiecare zi a vieții noastre trebuie să fie o înaintare în intimitatea noastră cea sfântă cu Dumnezeu. Botezul e începutul intimității noastre cu El, dar viața noastră e veșnică. Pentru că Cel veșnic, Cel care ne-a zidit pe noi, ne-a făcut să fim veșnici, pentru ca veșnic să trăim împreună cu El. Și pentru că am primit de la Dumnezeu, prin crearea noastră de către El, darul nemuririi sufletului, iar, la învierea cea de obște, vom primi și darul nemuririi trupului, pentru că vom trăi veșnic ca ființe duhovnicești, ca ființe transfigurate de slava Lui, tocmai de aceea Raiul și Iadul sunt veșnice. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii cei nepocăiți și nemântuiți, vor trăi pentru veșnicie.

Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, nu Își ia darul vieții și pe cel al nemuririi de la noi! Pentru că orice om, pe care El l-a creat în pântecele maicii sale, va trăi pentru veșnicie. Și noi suntem chemați de Dumnezeu la comuniunea cea veșnică cu El, adică la bucuria cea veșnică, la împlinirea cea veșnică împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Tocmai de aceea, Biserica ne propovăduiește cea mai frumoasă și mai luminoasă perspectivă a existenței umane: sfințenia. Pentru că sfințenia este împlinirea reală și veșnică a omului. Împreună cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui, în Biserica slavei Sale, noi trăim sfințenia ca pe viața reală a omului, ca pe aceea care îl împlinește veșnic pe om. Consecințele vieții de acum sunt veșnice, așa cum consecințele florilor unui copac sunt fructele. Frumusețea florilor nu e o frumusețe în sine, ci e o frumusețe spre rod!

Tinerețea și puterea noastră de muncă și de creație, frumusețea sufletului nostru și încrederea noastră în viață nu sunt spre a le murdări în păcate, ci pentru ca prin ele să ne sfințim viața noastră. Pentru că florile nasc fructe, dar oamenii trebuie să se nevoiască duhovnicește ca să aibă roade duhovnicești. „Iar roada Duhului [καρπὸς τοῦ Πνεύματός] este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea; împotriva [unora ca] acestea nu este lege. Iar cei [care sunt] ai lui Hristos, [aceia] și-au răstignit trupul [dimpreună] cu patimile și [cu] poftele. [Iar] dacă trăim [în] Duhul, [în] Duhul să și umblăm!” [Gal. 5, 22-25, BYZ].

Și toate virtuțile noastre sunt o roadă a Duhului Sfânt, pentru că toate au la bază slava lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu, lucrate în viața noastră cu adevărat, devin roada Duhului Sfânt. Pentru că revelația lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură și în viața Bisericii, pusă în practică, ne face oameni dumnezeiești.

De aceea, Sfântul Vasilios cel Mare [Βασίλειος ὁ Μέγας][6], pomenit astăzi cu multă bucurie, e numit în prima cântare a Utreniei: „comoara cea nesecată a dogmelor [τῶν δογμάτων θησαυρὸν τὸν ἀνέκλειπτον]”[7] Bisericii.  Pentru că prin toate dogmele, prin toate învățăturile sale, Sfântul Vasilios ne-a învățat „a cinsti Sfânta Treime [Τριάδα σέβειν Ἁγίαν], cea unită [în] ființă [ἡνωμένην μὲν τῇ οὐσίᾳ], dar despărțită [în] ipostasuri [διαιρετὴν δὲ ταῖς ὑποστάσεσι]”[8], în persoane.

Pentru că triadologia Bisericii e temelia teologiei creștine și a mântuirii noastre. Învățătura despre Dumnezeu este izvorul întregii cunoașteri teologice și a întregii vieți ortodoxe. Căci numai Dumnezeu ne învață cele despre Sine și cele despre noi, iar noi numai împreună cu El ne putem curăți, lumina și sfinți viața noastră.

Așadar, nu putem trăi creștinește în afara relației cu Dumnezeu și în afara Bisericii Sale. Tocmai de aceea, pentru noi Biserica e centrul vieții noastre duhovnicești și trupești, pentru că aici venim și ne închinăm și Îi slujim Domnului. Și aici, noi Îl preaslăvim pe El pentru toate și Îi mulțumim Lui pentru toate și ne ne rugăm Domnului pentru toate cele mântuitoare pentru noi și pentru întreaga umanitate. Căci noi credem și mărturisim că nu putem face nimic bun fără ajutorul lui Dumnezeu, fără ajutorul Celui care ne întărește și ne ajută și ne mântuie pe noi.

Iar mesajele și felicitările de anul nou au la bază rugăciunile noastre pentru toți oamenii. Căci mesajele de complezență nu ne ajută pe niciunul dintre noi, dacă nu avem o rugăciune continuă pentru întreaga umanitate vie și adormită. Pentru că Cel care a început să sufere pentru noi din a 8-a zi de la nașterea Sa ca om, a început să sufere nu doar pentru câțiva oameni, ci pentru întreaga umanitate. Și de aceea și noi suntem chemați să suferim în rugăciunea noastră pentru întreaga umanitate, pentru ca Dumnezeu să Își facă voia Lui în noi toți.

Suflarea gurii noastre ne arată că suntem vii. Dar vii cu adevărat, vii duhovnicește, suntem atunci când rugăciunea e fiecare respirație a noastră. Și nu putem să facem respirația noastră o rugăciune continuă, dacă iubirea noastră de Dumnezeu nu e plină de iubirea noastră pentru oameni. Evlavia noastră pentru Dumnezeu e vie și reală, când noi suntem sensibili și atenți cu toți oamenii. Indiferența  și răutatea sunt o marcă a egoismului, pe când atenția și delicatețea față de oameni sunt marca sfințeniei.

Sfinții lui Dumnezeu și-au asumat continuu întreaga umanitate în viața și în rugăciunea și în nevoința lor, pentru că au fost plini de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui, revărsată în ei, i-a învățat să iubească la nesfârșit și să ajute la nesfârșit oamenii. De aceea, dacă vrem să le urmăm lor, nu le putem urma decât făcând bine, slujind, dăruindu-ne, ca să putem alina durerile și ispitele multora.

Privim spre viitor cu încredere, chiar și atunci când nu mai avem multă încredere în oameni sau în viața noastră. Vrem să trăim, vrem să fim bucuroși, vrem să iubim și să fim iubiți, vrem să nu murim niciodată. La mulți ani-ul pe care ni-l dorim unii altora e mai mult veșnicie. Pentru că nu ne dorim doar ani mulți, ci și o veșnicie bună, o veșnicie cu Dumnezeu. Și când ne rugăm pentru oameni, ne rugăm de fapt pentru a fi veșnic fericiți. Și a fi veșnic fericit înseamnă a fi mântuit, a fi Sfânt, a fi în Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea și eu vă doresc sănătate, pace și mântuire! Și vă mulțumesc frumos pentru tot ajutorul și pentru toată rugăciunea cu care m-ați îmbrățișat! Dumnezeul Cel Preamilostiv, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să vă întărească în tot lucrul cel bun și în toată curăția și sfințenia, pentru ca veșnic să bine-plăceți Lui! Amin.


[1] Începută la 8. 31, în zi de joi, pe 31 decembrie 2020. Soare, 7 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Filocalia, vol. 1, versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la Veneția, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul & Sfântul Macarie, Mitropolitul Corintului, la care s-au adăugat și alte texte, o ediție îngrijită, note și notă asupra ediției și postfață de Doina Uricariu, cu studiu introd. de Acad. Virgil Cândea, Ed. Universalia, București, 2001, p. 379.

[3] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 16. Am  corectat textul citat.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 11.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1584/sxsaintinfo.aspx

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jan/Jan01.html. [8] Ibidem.