Predică la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

Στέφανος [Stéfanos], cu accentul pe prima silabă, înseamnă Cel încununat[2]. Și viața lui cea plină de sfințenie, viața Întâiului Mucenic al Bisericii, a fost încununată de moartea sa martirică. De mărturisirea lui cea neînfricată și de acceptarea în pace a morții pentru Domnul. Căci atunci când a avut marea sa vedenie și a vorbit despre ea cu multă îndrăzneală în fața conaționalilor săi cei necredincioși [F. Ap. 7, 56, BYZ], el a înțeles că sfârșitul său va fi foarte dureros și l-a acceptat în mod deplin.

Pentru că Mărturisitorul Bisericii nu e un nebun, nu e un om inconștient de urmările mărturisirilor sale, ci e un om care mărturisește adevărul lui Dumnezeu, tocmai pentru că Dumnezeu îl luminează să facă asta. Căci la baza mărturiei lui stă tocmai Dumnezeu, Cel care îl binecuvântă și îl întărește pentru a purta chinurile mărturisirii. Și la tot pasul în Viețile Sfinților Mucenici observăm acest lucru dumnezeiesc: că ei erau neînfricați în chinurile lor, tocmai pentru că știau că ele sunt dorite de Dumnezeu. Și că El Însuși îi întărea să suporte cele mai grele schingiuiri pentru credința în El.

Luminările și vederile dumnezeiești pe care le-au trăit Sfinții Mucenici în ultima parte a vieții lor erau taina puterii lor. Ei îi vedeau pe Îngerii Lui, pe Sfinții Lui sau pe Însuși Domnul venind la ei, vindecându-i, întărindu-i, ocrotindu-i în diverse feluri. De aceea, ei nu își puneau problema dacă e bine să sufere sau dacă e bine să își mărturisească credința lor, pentru că ei știau foarte sigur că această puțină, dar grea suferință, e ușa lor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Doreau să moară cât mai repede, pentru că doreau viața veșnică cu Dumnezeu. Și dorința lor cea sfântă e cea mai normală dorință a omului. Pentru că omul conștient de sensul vieții sale nu poate să dorească decât acest lucru: să trăiască și să moară creștinește, în așa fel încât moartea lui să însemne intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Stefanos, cel care era „om plin de credință și de Duhul Sfânt [ἄνδρα πλήρης πίστεως καὶ Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 6, 5, BYZ], a fost luminat dumnezeiește despre ce trebuie să facă și să spună în viața lui. El nu făcea lucruri la întâmplare sau anapoda, ci le făcea pe cele care trebuie. Adică pe acelea pe care îl învăța Dumnezeu să le facă. Iar ceea ce a spus și a făcut în Faptele Apostolilor, cap. al 7-lea, sunt o mărturie clară a faptului că el era condus de Dumnezeu, cu voia lui, în toate cele ale sale. Pentru că mărturisirea lui teologică și vedenia lui dinaintea adormirii sale și martirizarea lui sunt mărturia certă a marii lui sfințenii. Căci a murit așa după cum a trăit și a trăit în sfințenie pentru ca să trăiască veșnic cu Dumnezeu.

Și când viața ta e una serioasă, când e una plină de atenție și de responsabilitate, când e plină de delicatețe și de frumusețe dumnezeiască, atunci e una verticală, e una care inspiră toate veacurile. Și ne îndeamnă pe toți la viața cea foarte bună, la viața cea dumnezeiască, la îndumnezeirea noastră continuă. Căci îndumnezeirea continuă înseamnă umplerea noastră continuă de slava lui Dumnezeu și de toată fapta cea bună. Și ea se trăiește împreună cu Dumnezeu și ajutați de El în toate clipele vieții noastre.

Iar omul păcătos crede că viața cu Dumnezeu e una foarte grea, e imposibilă pentru om. Și crede asta, pentru că nu are habar de cum arată viața cu Dumnezeu, viața zilnică, cotidiană, continuă cu El. Însă cel care începe să trăiască duhovnicește și se întărește tot mai mult în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, înțelege că aceasta e, de fapt, adevărata viață a omului! Pentru că această viață, viața cu El, e cea care ne împlinește în mod real și acum, dar și veșnic. Iar pe fiecare zi noi trăim în toată ființa noastră cu Dumnezeu, oriunde mergem și orice facem, pentru că ne lăsăm umpluți de slava Lui continuu și călăuziți de El spre ceea ce trebuie să facem. Dumnezeu ne întărește, Dumnezeu ne luminează, El ne bucură, El ne miluiește, El ne umple de curăție și de simplitate, de atenție și de bunăvoință față de toți, pentru că fiecare clipă cu El este o școală a sfințeniei. Așa cum, împreună cu părinții, cu frații, cu prietenii, cu soțiile, cu copiii noștri, trăim noi și noi lucruri pe fiecare zi și în orice clipă, la fel trăim și împreună cu Dumnezeu. Dar cu Dumnezeu nu trăim lucruri amestecate, adică și bune și rele, așa cum trăim cu oamenii, ci cu El trăim numai lucruri bune și foarte bune pentru noi. Căci El nu ne dezamăgește niciodată, nu ne minte niciodată, nu caută niciodată să râdă de noi, să ne desconsidere sau să ne lase la greu, ci, dimpotrivă, El ne primește iar și iar, dacă noi ne pocăim cu adevărat, indiferent de câte prostii facem în viața noastră. Pentru că El înțelege în mod abisal neputința și slăbiciunea noastră umană, cele aduse în noi de multele noastre păcate și de patimile noastre, dar și dorința noastră vie după iertare, după bucurie, după pace, după sfințenie, după viața veșnică cu El. Și de aceea, El ne iartă de fiecare dată și ne unește iar și iar cu Sine: pentru că știe că avem nevoie de împlinirea noastră reală, de singura noastră împlinire, adică de viața veșnică cu El.

Primul meu Duhovnic s-a numit Ștefan. Și când mă duc la bunicii mei la mormânt, dau pe la mormintele celor 3 Preoți ai Scrioaștei, care sunt unul lângă altul, Părintele Ștefan fiind primul dintre ei. Și îl salut de fiecare dată pe Duhovnicul meu, acolo, la mormântul lui, cu: „Hristos a înviat, Părinte Ștefane!”. Pentru că atât el, cât și Botezătorii mei, Părinții Nicolae și Gheorghe, sunt vii în rugăciunile mele. Căci eu privesc mormintele lor, ca și pe cele ale bunicilor mei, așa după cum privesc orice mormânt din această lume: din perspectivă eshatologică, din perspectiva învierii celei de obște. Pentru că mormintele acestea, acum pline de trupuri, vor fi desființate la a doua venire a Domnului cea întru slavă, pentru că El va învia pe tot omul care a fost zămislit vreodată pe această lume. Cimitirele, atunci, ca o consecință atotputernică a Învierii Domnului cea de a treia zi, se vor desființa, pentru că toți vom învia. Toți, din toate secolele și din toate locurile. Și El va desființa cimitirele lumii, pentru că El este viața întregii lumi. Pentru că atunci, la venirea Lui, nu vor mai fi morți, ci doar vii, cu toții fiind transfigurați de slava Lui, pentru ca să trăim veșnic împreună cu El sau împotriva Lui, după cum ne-am ales de aici, din viața noastră istorică.

Și, iată, că Domnul garantează pentru totdeauna libertatea noastră! Căci El îi va învia și îi va înveșnici pe toți, pe toți oamenii. Dar nu va forța pe nimeni să fie altcineva. Ci oamenii Lui vor fi cu El pentru veșnicie, dar cei care nu L-au dorit pe El, aceia I se vor împotrivi Lui în mod veșnic. Și vor putea să își trăiască necredința și aversiunea lor nebună față de El pentru veșnicie, pentru că vor fi niște persoane veșnice.

Și dacă Dumnezeu nu dorește să te schimbe cu forța, dacă El nu te forțează să Îl iubești, cum e El un dictator? Pentru că dictatorii umani vor să fie iubiți și ascultați cu forța. Demonii, la rândul lor, și ei dictatori, unii spirituali, vor același lucru: să te forțeze să le faci voia lor. Însă Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul Îngerilor și al oamenilor, nu te obligă să te sfințești, dacă tu nu vrei asta cu niciun chip. El îți explică, prin toți Sfinții Lui, că singura viață care ne împlinește e viața cu El, pentru că așa ne-a creat El. Dar dacă tu nu accepți acest lucru, El nu vrea să te convingă cu forța de contrariu, ci te lasă să experimentezi veșnic ceea ce tu ai ales, ceea ce tu crezi că e „bine” și care, în fapt, e chinul tău veșnic. Chiar și atunci când, ca un Părinte iubitor, El te ceartă în multe feluri pentru ca tu să te îndrepți, nu va face acest lucru la nesfârșit, ci te va lăsa în fărădelegea ta, în nebunia ta. Iar după moarte, de unul singur, constați ce nefericire ai ales. Pentru că nu poți să spui că n-ai ales-o, dacă tu ai ales-o toată viața. Dar după moarte vezi cu tot sufletul și cu tot trupul tău că viața ta e un fiasco, e un eșec total, pentru că trupul tău ți se împute și nu devine Sfinte Moaște, iar sufletul tău e plin de nefericire și de chin. Și perspectiva ta veșnică e cu totul sumbră, înfricoșătoare și nespus de dureroasă, pentru că nu te așteaptă nicio bucurie, nicio alinare, nicio odihnă.

Când Sfântul Stefanos a fost martirizat, el a adormit [F. Ap. 7, 60] în mod cuvios. El atunci s-a odihnit de toate ostenelile sale, pentru că a câștigat prin ele odihna cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Dar când păcătoșii mor, ei nu se odihnesc! Pentru că veșnicia lor este Iadul cel veșnic. Și Iadul cel veșnic e nebunie curată, e luptă continuă cu Dumnezeu, e neîmplinire veșnică, pentru că e locul în care se chinuie cei care nu L-au acceptat pe Dumnezeu în viața lor.

Însă Sfântul Stefanos, înainte de a adormi, L-a văzut pe Dumnezeu întru slava Lui, pe Dumnezeul nostru treimic! Căci el a mărturisit în fața tuturor: „Iată [Ἰδού], văd cerurile deschise [θεωρῶ τοὺς οὐρανοὺς ἀνεῳγμένους] și pe Fiul omului stat [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [καὶ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐκ δεξιῶν ἑστῶτα τοῦ Θεοῦ]!” [F. Ap. 7, 56, BYZ]. Iar unde e Tatăl și Fiul, acolo e și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu Se revelează extatic, întru slava Lui, celor care se curățesc pentru El, care se sfințesc continuu în relația cu El. Și când Dumnezeu Se arată pe Sine celor care Îl iubesc pe El, El li Se arată pentru ca să îi bucure și pentru ca să îi încredințeze și pentru ca să îi întărească întru sfințenia Lui. Căci El li Se arată celor ai Săi, celor care Îl iubesc pe El în mod nespus.

Așadar, iubiții mei, când îl cinstim azi pe Sfântul Stefanos, îl cinstim pe unul care este cu Dumnezeu pentru veșnicie. Și „minunat [este] Dumnezeu în[tru] cei Sfinți ai Lui, [El,] Dumnezeul lui Israil” [Ps. 67, 36, LXX], pentru că îi umple pe ei de toată sfințenia Lui. Dar dacă nu trăim întru sfințenia Lui, noi nu putem fi cu El pentru veșnicie, pentru că El este doar cu cei Sfinți ai Lui.

Vă doresc multă pace și împlinire! Și să trăim această sfântă zi și următoarele 4 din acest praznic și din acest an cu pace și cu bucurie dumnezeiască, pentru că Dumnezeu este Păstorul nostru, este Călăuzitorul nostru spre Împărăția Sa! Amin.


[1] Începută la 20. 22, în zi de miercuri, pe 22 decembrie 2021. Cer senin, – 3 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Stephanos.

Predică la Nașterea Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

S-a născut din Fecioară, așa cum profețise Sfântul Isaias: „Iată [ἰδοὺ], Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν]!” [Is. 7, 14, LXX], iar Fecioara aceea, cea mai curată și cea mai sfântă de pe pământ, care nu a făcut niciun păcat în întreaga ei viață, se numea Maria [Μαρία] [Mt. 2, 11, BYZ]. Iar Iisus Hristos, Care s-a născut din Fecioara Maria după umanitatea Sa, este Fiul Tatălui, tocmai de aceea Fecioara preacurată este Născătoarea de Dumnezeu. Și ea este Maica lui Dumnezeu, pentru că nu a născut un om, ci pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar dacă L-a născut pe Fiul cel veșnic al Tatălui, nașterea ei este mai presus de fire, pentru că Acela S-a întrupat în mod dumnezeiește în uterul ei, mai presus de orice înțelegere a noastră, nestricând fecioria ei.

Și când Fecioara L-a născut pe Fiul ei după umanitatea Sa, pe Cel care este Dumnezeu și om, când L-„a născut pe Fiul ei Cel Întâi-născut [τὸν Υἱὸν αὐτῆς τὸν Πρωτότοκον]” fără a avea lehuzie, ea „L-a înfășat pe El [ἐσπαργάνωσεν Αὐτόν] și L-a culcat pe El în iesle [καὶ ἀνέκλινεν Αὐτὸν ἐν τῇ φάτνῃ], pentru că nu era lor loc în[tru] găzduire [διότι οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ]. Și ieslea aceasta era într-o peșteră, pentru că „[în] peșteră Te-ai sălășluit [σπηλαίῳ παρῴκησας], Hristoase Dumnezeu[le] [Χριστὲ ὁ Θεός], [iar] ieslea [pe Tine] Te-a primit [φάτνη ὑπεδέξατο]”[2].

Și peștera aceasta era în Bitleem [Βηθλέεμ], în cetatea unde s-a născut Sfântul Împărat și Profet David [Lc. 2, 4, BYZ], acum având o lungime de 12 metri și o lățime de 3 metri[3]. Și „peștera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopții, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbințeală și cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea și de dragostea Lui, [L-]a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci și cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se și cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără [de] păcat”[4]. Căci „singură a născut și singură [L-]a înfășat, singură Maică, fără osteneală și fără moașă învățată […] Apoi singură L-a înfășat și L-a culcat în iesle”[5].

În Bitleemul Iudeii [Βηθλεὲμ τῆς Ἰουδαίας] S-a născut Domnul [Mt. 2, 5; Lc. 2, 4, BYZ]! Pentru că acolo profețise Sfântul Miheas că Se va naște: „Și tu, Bitleem[e] [Βηθλεεμ], casa lui Efrata [οἶκος τοῦ Εφραθα], împuținat ești a fi în[tre] miile lui Iudas [ὀλιγοστὸς εἶ τοῦ εἶναι ἐν χιλιάσιν Ιουδα]. [Dar] din tine Mie Îmi va ieși a fi întru stăpânitor în Israil [ἐκ σοῦ Μοι ἐξελεύσεται τοῦ εἶναι εἰς ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ] și ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [καὶ αἱ ἔξοδοι Αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς, ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος]” [Mih. 5, 1, LXX].

Iar cuvântul Bitleem [Βηθλεὲμ] din limba greacă, care e grafia Bisericii pentru orașul unde s-a născut Domnul,  în limba ebraică este Bet Lehem [בֵּית לֶחֶם‎] și înseamnă Casa Pâinii[6]. Pentru că „Pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer [Ἄρτος τοῦ Θεοῦ ἐστιν ὁ καταβαίνων ἐκ τοῦ οὐρανοῦ] și [Ea este] dând lumii viață [καὶ ζωὴν διδοὺς τῷ κόσμῳ]” [In. 6, 33, BYZ].

Și Hristos Dumnezeu, Viața noastră cea adevărată, S-a întrupat, făcându-Se „pentru noi cu adevărat om ca noi…spre învierea duhovnicească [cea] pentru noi”[7]. Pentru ca noi să avem parte, prin Dumnezeiescul Botez, de învierea noastră cea duhovnicească, care e totodată și înfierea noastră cea duhovnicească. Iar El S-a întrupat și S-a coborât la noi, nedespărțindu-Se de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru ca „să împlinească iconomia cea pentru noi în mod teandric, adică lucrând deodată dumnezeiește și omenește”[8] toate cele ale mântuirii noastre. Și pentru că El S-a întrupat pentru mântuirea noastră, noi ne împărtășim în Biserică de „lucrarea [cea] îndumnezeitoare a harului”[9] Său, prin care ne putem îndumnezei la nesfârșit în relația cu Sine și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci noi suntem chemați de El ca „să ne facem încăpători ai lui Dumnezeu întreg și cu totul întregi dumnezei după har”[10], în așa fel încât „să nu mai purtăm în noi înșine nicio trăsătură a veacului acestuia”[11] de acum.

Pentru că Cel ce S-a întrupat pentru noi ne cheamă pe toți la o asemănare continuă cu Sine, adică la o viață dumnezeiască. La o viață plină de curăție și de sfințenie în relația cu Sine. De aceea, Hristos Dumnezeu ni Se dăruie continuu ca Mâncare și Băutură dumnezeiești, pentru ca să ne unească continuu cu Sine. Ca noi să trăim și să gândim și să iubim și să înfăptuim toate în relația cea sfântă și îndumnezeitoare cu El și nu după moda veacului de acum.

Dar ca să faci ceea ce vrea Dumnezeu trebuie să te lași învățat de către El. Și Domnul nu ne învață despre Sine numai prin cuvinte și prin gesturi liturgice, ci și prin sălășluirea Lui euharistică în noi și prin luminări și vederi dumnezeiești, care abisalizează continuu intimitatea noastră cu El. Și El nu este numai Cel din fața noastră și de pretutindeni, ci și Cel care e în noi prin împărtășirea cu El și prin slava Lui și prin simțirea și vederea Lui mistică. Pentru că intimitatea noastră cu Dumnezeu e totală și duhovnicească, nedespărțindu-ne nimeni și nimic de El, căci ne îndumnezeim zilnic în relația cu El.

Moda veacului trece! Oamenii își schimbă continuu obiceiurile și pasiunile. Cei care vor să fie plăcuți oamenilor își aleg să trăiască o viață perisabilă. Pentru că reala viață a oamenilor e cea neperisabilă, e viața cea duhovnicească, cea care ne înveșnicește în relația noastră cu Dumnezeu. Și când ești copil sau tânăr și nu ești îndrumat spre viața cea adevărată, îți alegi modele umane care fac senzație, care sunt la modă. Ai vrea să fii ca actorul, ca muzicianul, ca afaceristul, ca omul de televiziune aflat în prim plan, pentru că ai impresia că ei sunt „adevărații” oameni ai lumii tale. Însă adevărații oameni sunt Sfinții lui Dumnezeu! Și dacă ești îndrumat de mic spre ei, spre cunoașterea și împrietenirea cu Sfinții Lui, atunci calci pe urmele lor, care te vor înveșnici și pe tine în relația ta cu Dumnezeu. Căci numai Sfinții Lui te pot învăța adevărata viață, cea care niciodată nu se învechește, dar care te împlinește în mod desăvârșit. Adică te pot învăța sfințenia lui Dumnezeu, cea care poate deveni conținutul vieții fiecăruia dintre noi.

Însă Sfinții sunt mereu actuali! Sfinții Lui, cei din ziua de azi, au computer și telefon, scriu online și comunică pe canale media, au card bancar și folosesc metroul, merg cu trenul, urcă în avion, fac studii universitare și postuniversitare, se implică activ în diverse vocații și meserii, dar în același timp sunt nevoitori autentici, sunt oameni ai credinței, sunt slujitorii lui Dumnezeu și propovăduitorii voii Lui peste tot. Sfinții Lui sunt mereu actuali, pentru că voia lui Dumnezeu se actualizează și se personalizează în fiecare om credincios. Nu trebuie să pari din secolul al 20-lea pentru ca să fii ortodox, ci trebuie să îți asumi întreaga credință a Bisericii în secolul al 21-lea și să trăiești ortodox. Căci cadrul social e altul, dar nu și ontologia umană. Iar noi putem trăi și la țară și la oraș și în Mănăstire și în locuri retrase, singuratice, pentru că nu cadrul social e cel determinant pentru viața și mântuirea noastră, ci ceea ce schimbăm continuu în ființa noastră. Mântuirea noastră se lucrează înăuntrul nostru și este o schimbare continuă, duhovnicească, a întregii noastre persoane. De aceea, cei care se mântuie sunt mereu mai buni, mai curați, mai simpli, mai dăruitori, tot mai transfigurați, tot mai dumnezeiești. Pe ei îi poți recunoaște și de mireasma vieții lor te poți îndrăgosti pentru totdeauna, pentru că ei sunt autentici în tot ceea ce fac și zic. Pentru că nu îi interesează în mod neapărat să îi placi, ci ei doresc să fie tot mai proprii relației cu Dumnezeu, adică tot mai umani și în același timp tot mai duhovnicești.

Moda e nespus de trecătoare! O uităm repede și o ironizăm constant, pentru că ne delimităm de ea. Ce s-a purtat în anii 1980 în materie de haine, ce considerau oamenii că e bun și folositor pentru ei în ani 2000, acum e mai puțin important. Noi avem problemele noastre, gusturile noastre, obiceiurile noastre. Istoria e trecutul lăsat în urmă și ne concentrăm pe ce e acum, pe ce facem noi în clipa de față. Dar clipa de față ne scapă printre degete, dacă noi avem doar mofturi și vise derizorii, pentru că viața noastră e pentru a ne îndumnezei și pentru nimic altceva. Iar dacă nu facem pași concreți în îndumnezeirea noastră, nu ne putem simți decât goi și neîmpliniți, pentru că împlinirea reală e viața noastră cotidiană cu Dumnezeu.

Pentru că toți suntem chemați, iubiții mei, la a fi Sfinții Lui! Și suntem chemați să fim Sfinții Lui acolo unde trăim noi, în satul sau orașul nostru, în casa noastră și la locul nostru de muncă. Pentru că ceea ce trebuie să facem ca să fim Sfinții Lui e să împlinim voia Sa în mod continuu. Și ca să știm voia Lui trebuie să o citim în cărțile Bisericii și să o trăim aici în mod liturgic, apoi social, apoi în familia noastră și în intimitatea noastră. Spre exemplu, în aceste zile premergătoare ale praznicului Nașterii Domnului, Dumnezeu ne-a cerut să postim, să ne rugăm, să fim milostivi, să ne spovedim și să ne împărtășim cu El, să citim cărțile Lui, să fim oameni ai păcii și ai dialogului. Iar dacă am fi postit în fiecare zi și ne-am fi rugat și am fi căutat să citim din cărțile Bisericii și să dialogăm frumos cu oamenii, am fi văzut imediat o schimbare, o sporire, o înnoire a vieții noastre. Căci fiecare zi trăită creștinește aduce o schimbare reală în viața noastră. Noi înșine ne dăm seama de ea, dar și cei din jurul nostru. Pentru că schimbarea vieții noastre e lucrarea lui Dumnezeu. Pe măsură ce împlinim voia Lui, așa cum o înțelegem noi, la vârsta pe care o avem, apar și schimbările minunate, bune, în viața noastră. Căci dacă ne abținem de la păcate, dacă suntem atenți la ce spunem și la ce facem, și dacă lucrăm binele în mod constant, viața noastră se înnoiește continuu. Și viața noastră interioară devine un izvor de noutate, de bucurie, de pace, de împăcare, de împlinire interioară, de înțelepciune binecuvântată, pentru că noi încercăm continuu să fim slujitorii lui Dumnezeu.

Și retrăim anual întreaga viață a Domnului și a Sfinților Lui pentru ca să înțelegem ce schimbări sfinte se petrec cu noi în fiecare an. Pentru că noi suntem mereu alții în relația cu Dumnezeu și ne bucurăm să prăznuim, să ne bucurăm dumnezeiește împreună cu El. Și acum retrăim nașterea Lui, pentru ca să fim tot mai recunoscători pentru nașterea noastră și a tuturor oamenilor. Retrăim nașterea Lui pentru ca să vedem cât de important e să fii delicat și atent și curat și onest în relațiile cu oamenii. Căci dacă dorim ca Dumnezeu să ne dea, să ne facă bine, să ne ajute, atunci și noi trebuie să facem același lucru cu toți oamenii. Pentru că nu poți să-I ceri lui Dumnezeu să îți dea numai ție, iar altora să nu le dea nimic. Ci, când simți iubirea lui Dumnezeu în viața ta, atunci înțelegi că El îi iubește pe toți oamenii și îi dorește pe toți slujitorii Lui. Și dacă asta e voia lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne asumăm întreaga umanitate în rugăciunea și în dorința noastră de bine, pentru că toți avem nevoie de mila Lui.

Cel preaputernic S-a făcut azi preafirav pentru noi, pentru ca să Îl vedem Prunc și să ne cutremurăm cu toată ființa noastră înaintea Lui! Dumnezeu S-a coborât la noi, pentru ca noi, umplându-ne de iubirea Lui față de noi, să ne îndumnezeim continuu și să ne suim acolo unde este El! Fiul Tatălui S-a coborât la noi, ca să ne urce pe noi la relația veșnică cu Dumnezeul nostru treimic! Și dacă ni se pare că suntem cineva pe fața acestui pământ, deși nu suntem nimic, trebuie să ne plecăm cu totul înaintea Lui până la pământ, ca să învățăm de la El smerenia cea atotcuprinzătoare. Căci până nu îi cuprindem pe toți în inima noastră și nu ne simțim mai mici decât toți, nu putem să ne înălțăm duhovnicește. Fiindcă harul lui Dumnezeu ne ridică continuu la viața cu El, dacă noi ne simțim cu totul păcătoși și nevrednici de El. Căci nu există ridicare decât prin smerenie! Fiindcă smerenia Lui, a Celui care a coborât la noi, e cea care ne înalță pe noi duhovnicește.

Să fiți bucuroși, iertători, milostivi și frumoși în relațiile dumneavoastră cu cei din familie, din Biserică, din societate! Să trăiți praznicele lui Dumnezeu cu bucurie și cu pace, mulțumindu-I Lui pentru tot ajutorul dat întregii lumi și pentru toată bucuria cu care ne umple continuu! Căci praznicele lui Dumnezeu sunt bucurie și veselie dumnezeiască, sunt pace, curăție și sfințenie. Iar dacă le trăim așa, ele sunt o luminare pentru mulți și o mare împlinire pentru noi înșine. Amin!


[1] Începută la 18. 42, în zi de sâmbătă, pe 18 decembrie 2021. Cer înnorat, două grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec25.html.

[3] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/pestera-nasterii-domnului.

[4] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html.

[5] Ibidem.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bethlehem.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 295.

[8] Idem, p. 61.

[9] Idem, p. 90.

[10] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și Epistole hristologice și duhovnicești, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB 81, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 15.

[11] Idem, p. 16.

Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

Evanghelia zilei [Mt. 1, 1-25] e plină de nume, pentru că Domnul, după umanitatea Sa, e plin de istoria lumii. Căci El, întrupându-Se, Și-a asumat întreaga umanitate, adică pe fiecare om în parte, pentru ca să aibă o relație unică cu fiecare în parte. Iar genealogia Sfântului Matteos începe cu Sfântul Patriarh Avraam și se termină cu Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu, pentru că e o genealogie a credinței. Și toți cei care L-au așteptat pe Domnul Iisus Hristos de-a lungul istoriei mântuirii și apoi L-au văzut și L-au primit, Îl primesc și Îl vor primi în inima lor sunt oamenii credinței, adică aceia care Îl cred pe Dumnezeu întru toate. Pentru că atunci când crezi în Dumnezeu îți fundamentezi întreaga ta viață pe cuvintele Lui, pe făgăduințele Sale. Viața ta nu mai e o viață după mintea ta, ci după mintea Lui. Și dacă Dumnezeu e Cel care te conduce, pe fiecare zi înveți ce vrea Dumnezeu de la tine în această relație intimă, unică, foarte personală cu El.

Iar când Dumnezeu m-a luminat spre scrierea acestei predici, gândul Său pentru mine a fost acesta: că fiecare nume amintit aici are un înțeles duhovnicesc pe care trebuie să îl știm. Și că toate aceste nume, pe lângă istoricitatea lor, pentru că toate indică nume de persoane reale, ne vorbesc despre ceva tainic, dumnezeiesc: despre viața noastră cu Dumnezeu. Și vom vedea taina acestor nume astăzi, pentru că taina lor e și taina noastră, a oamenilor credincioși Lui.

Iisus Hristos [Ἰησοῦς Χριστός], Domnul nostru, ne spune Sfântul Matteos, e fiul lui David [Δαυίδ] după umanitatea Lui și al lui Avraam [Ἀβραάμ] [Mt. 1, 1, BYZ].  David înseamnă Cel iubit[2], pe când Avraam înseamnă Tatăl mulțimii[3]. Iar relația lui Dumnezeu cu noi e cea a iubirii, a iubirii desăvârșite față de noi. Pentru că El ne-a arătat dintru început și ne arată continuu iubirea Lui pentru noi, fiind vrea să ne iubească în mod veșnic. Fundamentul credinței noastre e iubirea Lui cea veșnică pentru noi. Căci pe măsură ce credem în El tot mai mult, pe atât simțim iubirea Lui revărsându-se în noi, iar iubirea Lui ne face statornici în relația noastră cu Sine.

Și iubirea Lui cea veșnică pentru noi, împărtășită nouă în relația intimă cu Sine, umple Biserica de mulțime mare de oameni. Căci Hristos Dumnezeu, Cel iubit de Tatăl și de Duhul Sfânt, Cel împreună veșnic și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e Cel care aduce mulțimea umanității la Sine și la Tatăl și la Duhul Sfânt în Biserica Sa. Căci Biserica e lumea iubirii lui Dumnezeu. E lumea curățită, luminată și sfințită de Dumnezeul nostru treimic, care învață zilnic voia lui Dumnezeu. Pentru că scopul real al lumii e acela de a deveni Biserică. Fiindcă niciunul dintre noi nu ne putem împlini cu adevărat, adică pentru veșnicie, dacă nu ne facem mădularele smerite ale lui Hristos, adică fiii Bisericii Sale, pentru ca să învățăm zilnic mântuirea lui Dumnezeu.

Căci, ascultând de El, de Dumnezeul mântuirii noastre, ne facem fii iubiți ai Lui și Părinți duhovnicești ai multora. Dacă învățăm de la El mântuirea, adică viața zilnică cu Dumnezeu, îi putem hrăni pe mulți cu cunoașterea noastră cea dumnezeiască. Pentru că mântuirea se învață continuu în Biserica lui Dumnezeu și se trăiește continuu aici.

Tatăl mulțimii, Avraam, l-a născut pe Isaac [Ἰσαάκ] [Mt. 1, 2, BYZ], pe Cel care râde[4]. Și Sfântul Isaac reprezintă bucuria noastră duhovnicească, bucuria noastră izvorâtă din relația noastră abisală cu Dumnezeu. Adevărata credință e plină de nădejde, de pozitivitate, de bucurie sfântă. Pentru că trăim continuu simțirile, schimbările duhovnicești interioare, luminările și vederile Lui cele dumnezeiești, adică pe cele care ne bucură dumnezeiește.

Iacov [Ἰακώβ] [Mt. 1, 2, BYZ] exprimă modul în care el s-a născut: Cel care ține de călcâi[5]. Pentru că l-a ținut de călcâi pe fratele său. Dar care l-a și înlocuit pe acela, pentru că a dorit mântuirea lui Dumnezeu. Iar noi, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Iacov, trebuie să ne ținem strâns de învățăturile lui Dumnezeu, de cele primite prin Îngerii și Sfinții Lui. Trebuie să fim statornici în credința și în viața noastră cu Dumnezeu. Statornici și credincioși Lui.

Iudas [Ἰούδας] [Mt. 1, 2, BYZ] e grecizarea lui יְהוּדָה [Iehudah] și înseamnă Cel care mulțumește sau Cel care laudă[6]. Și cel care e statornic în credința și în nădejdea și în iubirea lui pentru Dumnezeu, acela Îi mulțumește pentru toate și Îl laudă pentru toate pe care El le face în viața lumii. A te bucura de Dumnezeu înseamnă a-L slăvi pe El pururea. Înseamnă a recunoaște pururea că El e sursa de viață și de bucurie a întregii creații. Fares [Φαρὲς] [Mt. 1, 3, BYZ] înseamnă Cel care sparge sau Cel care izbucnește[7]. Și numele său exprimă toată lupta noastră interioară cu mentalitatea seculară, cu toată gândirea lumii necredincioase. Pentru că atunci când începi să crezi în Dumnezeu, atunci dai de pământ cu ideile mici ale vieții la întâmplare, cu perspectiva puerilă asupra vieții. Începi să lupți cu toată impostura lumii, pentru că ea nu are nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Și cel care are izbucniri reale de mânie față de păcatele lumii, acela e plin de râvna lui Dumnezeu, adică de iubirea pentru adevărul Lui.

Zara [Ζάρα] [Mt. 1, 3, BYZ] înseamnă Cel ca un răsărit de soare[8]. Pentru că așa a fost întruparea și nașterea Domnului pentru întreaga creație: o venire la noi a Soarelui dreptății [Mal. 3, 20, LXX]. Iar noi ne facem luminoși, dacă ne umplem de slava Lui și de multele fapte bune ale vieții sfinte. Iar Zara e fiul lui Tamar [Θάμαρ] [Mt. 1, 3, BYZ], Tamar fiind femeie și nu bărbat. Lucru specificat de Sfântul Matteos prin articolul feminin la genitiv de dinaintea numelui ei: ἐκ τῆς Θάμαρ [Mt. 1, 3, BYZ]. Și Tamar înseamnă Cea ca un palmier[9]. Căci din cea ca un palmier de frumoasă și de plină de toate virtuțile dumnezeiești, din Născătoarea de Dumnezeu, S-a născut Soarele dreptății noastre, Hristos, Dumnezeul nostru. Iar noi putem fi palmieri duhovnicești pentru toți, care să îi umplem pe oameni de razele bucuriei celei sfinte, dacă ne sfințim pe noi înșine. Căci bucuria cea sfântă pe care Sfinții o aduc lumii e consecința vieții lor celei sfinte, a vieții lor tainice cu Dumnezeu. Esrom [Ἑσρώμ] [Mt. 1, 3, BYZ] înseamnă Cel care e săgetat de bucurie[10], care e străpuns de bucurie, iar Aram [Ἀράμ] [Mt. 1, 3, BYZ] înseamnă Cel înalt[11]. Și nu poți fi plin de bucurie sfântă, dacă nu ești înalt cu viața ta, dacă nu ai o viață sfântă. Iar înălțimile duhovnicești la care ne cheamă Dumnezeu sunt înțelegerile Lui cele sfinte și virtuțile Lui cele dumnezeiești. Pentru că nu poți să ai gânduri mari și sfinte, dacă nu ai virtuți dumnezeiești, dacă nu ai o viață mare, plăcută lui Dumnezeu.

Aminadab [Ἀμιναδάβ] [Mt. 1, 4, BYZ] înseamnă Cel al cărui popor este nobil[12], e de neam bun. Și el vestește neamul creștinesc, adică poporul Bisericii. Pentru că poporul lui Dumnezeu e adevăratul popor nobil al lumii. Naasson [Ναασσών] [Mt. 1, 4, BYZ] înseamnă Cel care prevestește[13] sau Cel care este deschizător de drumuri[14]. Și nu poți vorbi mai înainte despre anumite lucruri decât luminat de Dumnezeu. Pentru că adevărata prorocie e cea pe care ne-o dăruie Dumnezeu. Iar profețiile dumnezeiești le înțelegem prin luminarea lui Dumnezeu. Salmon [Σαλμών] [Mt. 1, 4, BYZ] înseamnă Cel umbros[15]. Pentru că Fiul lui Dumnezeu, deși S-a întrupat și a trăit în mijlocul oamenilor, El nu a fost înțeles în adâncul cuvintelor și al faptelor Sale decât de către unii. Pentru că e nevoie de multe vederi și luminări dumnezeiești pentru ca să le înțelegi pe cele dumnezeiești. Iar omul duhovnicesc, deși pare explicit prin faptele sale, el e adânc de taină, pentru că viața lui cu Dumnezeu e plină de minuni sfinte.

Booz [Βοὸζ] [Mt. 1, 5, BYZ] înseamnă Cel ager[16], Cel plin de vioiciune, iar pe mama lui o cheamă Rahav [Ῥαχάβ] [Mt. 1, 5, BYZ], adică Cea largă[17]. Și nu poți să fii plin de viață, dacă nu îți lărgești inima ta tot mai mult pentru Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne facem tot mai largi în iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. După Tamar, Rahav e a doua femeie din genealogia Domnului. Iar dacă Tamar, prin numele ei, vorbește despre Născătoarea de Dumnezeu, și Rahav face la fel. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu e cea mai cuprinzătoare decât cerurile. Și nu te poți lărgi și nu Îl poți cuprinde pe Cel neîncăput, decât dacă Îl iubești în mod desăvârșit pe El.

Obid [Ὠβὴδ] a fost născut de către Rut [Ῥούθ] [Mt. 1, 5, BYZ], care e mama lui și a 3-a femeie din genealogia Domnului. Iar Obid înseamnă Cel care slujește sau care se închină[18] lui Dumnezeu, pe când Rut înseamnă Cea care însoțește[19] sau Cea care este prietenă[20]. Pentru că numai când ești mereu cu Dumnezeu poți să Îi slujești Lui cu adevărat. Slujirea și închinarea înaintea Lui pre- supun intimitatea cu El. Iar Rut, prin numele ei, vorbește și ea despre Născătoarea de Dumnezeu, despre cea care s-a socotit pe sine roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου] [Lc. 1, 38, BYZ]. Pentru că L-a însoțit pe El pretutindeni, „iar Mariam păstra toate cuvintele acestea [πάντα συνετήρει τὰ ῥήματα ταῦτα], cugetând în inima ei [συμβάλλουσα ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῆς]” [Lc. 2, 19, BYZ]. Pentru că atunci când Îl iubești pe Dumnezeu, cugeți îndelung la cuvintele Lui și la faptele Lui și la tot modul dumnezeiesc în care El ne poartă de grijă.

Iar Obid e tatăl lui Iesse [Ἰεσσαί] [Mt. 1, 5, BYZ]. Și Iesse înseamnă Cel care este împărat sau Cel care este darul lui Dumnezeu[21]. Și dacă Iesse e fiul lui Obid, adică al Celui care Îi slujește sau care se I închină lui Dumnezeu, de aceea nu poți să Îi slujești Lui dacă nu împărățești peste tine însuți. Pentru că adevărata slujire a lui Dumnezeu e cea în curăție. Și ca să te curățești de patimi trebuie să te umpli de slava lui Dumnezeu și de ajutorul Lui, căci numai împreună cu El ne putem sfinți viața noastră.

Și David sau Cel iubit l-a născut pe Solomon [Σολομών] cu cea a lui Urias [Οὐρίας] [Mt. 1, 6, BYZ], cu nevasta lui Urias în mod ilegitim, în mod păcătos, adică cu Birsabee [Βηρσαβεε] [Ps. 50, 2, LXX]. Sfântul Matteos nu îi pronunță numele celei de a 4-a femei pomenită în genealogia Domnului, ci pe al soțului ei. Pentru ca să sublinieze și aici păcatul Sfântului David. Iar Solomon înseamnă Cel iubitor de pace[22], Birsabee e grecizarea lui Bat-șeba [בַּת־שֶׁבַע], care înseamnă Fiica jurământului[23], iar Urias înseamnă Domnul este lumina mea[24]. Și Birsabee ne vorbește și ea despre Născătoarea de Dumnezeu prin numele ei, pentru că ea este fiica Domnului prin credința în jurământul și în făgăduința Sa. Și ea L-a născut pe Dătătorul păcii, pe Domnul, Sfântul Solomon fiind o prefigurare a Lui. Iar dacă vrem să se împlinească și în noi ce înseamnă Urias și să fim și noi luminați de Dumnezeu, atunci ne vom bucura veșnic întru lumina Lui cea veșnică. Roboam [Ῥοβοάμ][Mt. 1, 7, BYZ] înseamnă Cel care lărgește poporul[25], care îl înmulțește. După cum noi trebuie să înmulțim faptele cele bune în viața noastră. Iar fiul lui Roboam e Abia [Ἀβιά] [Mt. 7, 1, BYZ] și Abia înseamnă Cel al cărui Tată este Domnul[26]. Și când avem conștiința fermă că Dumnezeu este Tatăl nostru și că El ne ajută întru toate, atunci înmulțim foarte mult toată fapta cea bună în viața noastră. Asa [Ἀσά] [Mt. 1, 7, BYZ] e fiul lui Abia și Asa înseamnă Vindecătorul[27]. Pentru că Asa Îl prefigura pe Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Iosafat [Ἰωσαφάτ] [Mt. 1, 8] înseamnă Domnul a judecat[28], ca o prefigurare a Lui ca Judecător al tuturor. Ioram [Ἰωράμ] [Mt. 1, 8, BYZ] înseamnă Domnul S-a înălțat[29], pe când Ozias [Ὀζίας] înseamnă Domnul este tăria Mea[30]. Iar Domnul nostru, deși S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui, este împreună cu noi pururea și ne întărește pe noi întru toate, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci Dumnezeul nostru treimic ne întărește pe noi prin slava Lui cea veșnică.

Ioatam [Ἰωάθαμ] [Mt. 1, 9, BYZ] înseamnă Domnul este desăvârșit[31], Ahaz [Ἄχαζ] [Mt. 1, 9, BYZ] înseamnă Cel apucat[32] de Dumnezeu, cu sensul de a fi izbăvit de către El, pe când Ezechias [Ἑζεκίας][Mt. 1, 9, BYZ] înseamnă Cel pe care Domnul l-a întărit[33]. Și după cum observăm s-au înmulțit tot mai mult numele teoforice, cele care vorbesc despre relația lui Dumnezeu cu oamenii.

Μανασσῆς [Manassis] [Mt. 1, 10, BYZ] înseamnă Cel care a fost făcut să uite[34], cu referire la pedeapsa primită de la Dumnezeu pentru păcatele sale. Amon [Ἀμών] [Mt. 1, 10, BYZ] înseamnă Cel credincios sau Cel adevărat[35], Iosias [Ἰωσίας] [Mt. 1, 10, BYZ] înseamnă Cel vindecat de Domnul sau Cel pe care El îl va sprijini[36], pe când Iehonias [Ἰεχονίας] [Mt. 1, 11, BYZ] înseamnă Cel pe care Domnul l-a întărit[37]. Și cu Iehonias am ajuns la robia Babilonului [Mt. 1, 11, BYZ].

Salatiil [Σαλαθιήλ][Mt. 1, 12, BYZ] înseamnă Cel pe care l-am cerut de la Dumnezeu[38], Zorobabel [Ζοροβαβέλ] [Mt. 1, 12, BYZ] înseamnă Cel care a fost semănat în Babilon[39], cu sensul că s-a născut în Babilon, Abiud [Ἀβιούδ] [Mt. 1, 13, BYZ] înseamnă Tatăl [cel ceresc] este slava[40] mea, pentru că El ne umple pe noi cu slava Lui cea veșnică. Eliachim [Ἐλιακείμ] [Mt. 1, 13, BYZ] înseamnă Cel pe care Dumnezeu îl va ridica[41]. Căci El ne ridică din păcatele noastre, dar ne va învia și pe noi, pe toți, la învierea cea de obște. Azor [Ἀζώρ] [Mt. 1, 13, BYZ] înseamnă Cel care ne este de ajutor[42], Sadoc [Σαδώκ] [Mt. 1, 14, BYZ] înseamnă Cel drept[43], Ahim [Ἀχείμ] [Mt. 1, 14, BYZ] înseamnă Cel care va face sau Cel care va ridica[44], Eliud [Ἐλιούδ] [Mt. 1, 14, BYZ] înseamnă Domnul este mare[45], Eleazar [Ἐλεάζαρ] [Mt. 1, 15, BYZ] înseamnă Cel pe care Dumnezeu l-a ajutat[46], pe când Mattan [Ματθάν] [Mt. 1, 15, BYZ] înseamnă Cel dăruit[47] de Dumnezeu.

Și așa am ajuns, iubiții mei, la Sfântul Iosif [Ἰωσὴφ] [Mt. 1, 16, BYZ], la cel pe care oamenii îl considerau „bărbatul Mariei [τὸν ἄνδρα Μαρίας]” [Mt. 1, 16, BYZ], pe când el, în fapt, era apărătorul fecioriei sale! Și Iosif înseamnă Cel care a fost luat sau Cel care a fost adăugat[48]. Căci el a fost ales de Domnul să fie Logodnicul cel curat și sfânt al Născătoarei de Dumnezeu. Pentru ca, în aparență, el să fie crezut soțul ei, iar Născătoarea de Dumnezeu să Îl nască în pace pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat.

Iar Emmanuil [Ἐμμανουήλ] [Mt. 1, 23, BYZ] înseamnă „cu noi [este] Dumnezeu [μεθ᾽ ἡμῶν ὁ Θεός]” [Ibidem], pentru că Iisus Hristos sau Mântuitorul[49] nostru Cel uns[50] cu slava lui Dumnezeu este cu noi pururea. Și noi vom retrăi la acest sfârșit de an Nașterea Lui cea preasfântă, pentru ca să avem multă grijă față de pruncia și de copilăria noastră duhovnicească. Pentru că atunci când un om vine la Dumnezeu și crede întru El, acesta își începe viața lui cu Dumnezeu. Și primii lui ani de credință sunt pruncia, sunt copilăria, sunt adolescența lui cu Dumnezeu. Și noi, cei care suntem maturi sau bătrâni în credința noastră, adică întăriți duhovnicește și plini de teologia Bisericii, trebuie să avem mare atenție la neputințele celor mici în credință. Pentru că fiecare înțelege viața cu Dumnezeu pe măsura vârstei lui duhovnicești. Și de aceea, nu le putem cere începătorilor să fie avansați în credință și în făptuire, ci trebuie să ținem cont de cine este și ce face zilnic omul din fața noastră.

Iar cele mai multe certuri și necazuri în Biserică vin de aici: de la neînțelegerea a ceea ce se slujește și se propovăduiește în Biserică. Pentru că Slujbele, cât și predicile, sunt cu idei și cu experiențe de niveluri diferite și, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, nu ne putem cere niciodată să știm și să înțelegem tot ceea ce se petrece în Biserică. Întotdeauna vor fi lucruri care ne vor depăși, pe care nu le vom înțelege! Dar, dacă nu le vom înțelege, nu le vom înțelege tocmai pentru că suntem încă prea mici pentru ele. Și de aceea, dacă suntem onești cu noi înșine, nu ne vom apuca de cele care ne depășesc, ci le vom face doar pe acelea care sunt pe măsura noastră. Fiindcă numai așa sporim în credință și în făptuirea cea bună: când ne ocupăm de cele pe care le înțelegem, de cele care sunt pe măsura noastră.

Și mai avem doar săptămâna aceasta pentru a ne înprunci viața noastră! Pentru a ne coborî tot mai mult spre pruncia duhovnicească pe care o cere Domnul de la noi. Pentru că praznicul Nașterii Domnului, în acest an binecuvântat, este chiar sâmbăta viitoare, când Domnul vrea să ne odihnim cu totul…privind spre El. Vrea să privim spre El, spre peștera nașterii Sale, spre staulul în care S-a născut, pentru ca să vedem smerenia Lui cea copleșitoare, deșertarea Lui cea incomprehensibilă pentru noi, sărăcia și simplitatea în care S-a născut și care nu au minimalizat deloc venirea Lui la noi. Ci, dimpotrivă, văzându-L așa curat și preasmerit, atât de delicat și de bun, dar în atâta sărăcie și tratat cu indiferență, noi înșine ne simțim cu totul mici pe lângă marea Sa lecție de iubire față de noi. Pentru că ne îndeamnă și pe noi să înțelegem că nimic nu e de preț în afară de viața cu Dumnezeu.

Toată simplitatea desăvârșită, care a fost descrisă de Sfântul Matteos în primul capitol al Evangheliei sale, e o chemare la simplificarea vieții noastre. Pentru că putem trăi și cu mai puțin, și cu foarte puține lucruri, dacă acelea sunt esențiale pentru noi. Căci în primul rând trebuie să fim cu Dumnezeu și să Îi slujim Lui. Și, iată, când El ne-a chemat să postim, noi am mâncat foarte puține lucruri în comparație cu de obicei! Ne-am rugat, am postit, am citit, am dat milostenie, am slujit în pace, și prin toate ne-am simplificat viața. Iar când o să avem dezlegare la toate, să nu uităm binefacerile postului și ale simplității creștine! Pentru că mâncarea și băutura și odihna sunt pentru a ne întări trupul nostru și a ne odihni mintea noastră, dar noi avem și suflet! Iar sufletul nostru nu mănâncă ciorbă de os, nici șorici, nici piftie, nu bea țuică și nici nu mănâncă prăjituri, ci el mănâncă rugăciune, citire sfântă, slujire cuvioasă, vorbire duhovnicească. Și hrana noastră sufletească e mai importantă decât cea trupească. Căci de aceea și venim mai întâi la Biserică, de dimineață, apoi mâncăm și bem după ce ne împărtășim cu Domnul. Pentru că primează în viața noastră grija pentru sufletul nostru și nu cea pentru trupul nostru.

Să ne mai spălăm încă sufletul nostru, viața noastră! Să devenim tot mai copii, tot mai buni, tot mai iertători! Pentru că astfel, Domnul ne va zâmbi duhovnicește, va râde cu bucurie sfântă în inima noastră și ne va face și pe noi părtași bucuriei Sale celei preasfinte.

La mulți ani, multă sănătate, pace, bucurie și împlinire! Amin!


[1] Începută la 5. 45, în zi de marți, pe 14 decembrie 2021. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Easton’s Bible Dictionary, 982, apud Bible Works 10.

[3] Easton’s Bible Dictionary, 54, apud BW 10.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Isaac.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Judah_(son_of_Jacob).

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Perez_(son_of_Judah).

[8] Easton’s Bible Dictionary, 3907, apud BW 10.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tamar_(name).

[10] Cf. https://www.biblestudytools.com/dictionaries/hitchcocks-bible-names/esrom.html.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aram,_son_of_Shem.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Amminadab.

[13] Thayer’s Greek Lexicon, 3565, apud BW 10.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nahshon,_Israel.

[15] Easton’s Bible Dictionary, 3193, apud BW 10.

[16] Easton’s Bible Dictionary, 614, apud BW 10.

[17] Easton’s Bible Dictionary, 3054, apud BW 10.

[18] Easton’s Bible Dictionary, 2763, apud BW 10.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Ruth_(given_name).

[20] Easton’s Bible Dictionary, 3165, apud BW 10.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jesse.

[22] Easton’s Bible Dictionary, 3473, apud BW 10.

[23] Cf. https://www.behindthename.com/name/bathsheba.

[24] Easton’s Bible Dictionary, 3748, apud BW 10.

[25] Cf. https://www.behindthename.com/name/rehoboam.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Abijah.

[27] Cf. https://www.thebump.com/b/asa-baby-name.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jehoshaphat.

[29] Easton’s Bible Dictionary, 2013, apud BW 10.

[30] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Uzziah.

[31] Easton’s Bible Dictionary, 2118, apud BW 10.

[32] DANK Lexicon, 1102, apud BW 10 și https://en.wikipedia.org/wiki/Ahaz.

[33] Easton’s Bible Dictionary, 1771, apud BW 10.

[34] Easton’s Bible Dictionary, 2400, apud BW 10.

[35] Cf. https://biblehub.com/topical/a/amon.htm.

[36] Easton’s Bible Dictionary, 2116, apud BW 10.

[37] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jeconiah.

[38] Easton’s Bible Dictionary, 3186, apud BW 10.

[39] Cf. https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Zerubbabel.

[40] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Abihud.

[41] Easton’s Bible Dictionary, 1158, apud BW 10.

[42] Cf. https://biblehub.com/topical/a/azor.htm.

[43] Easton’s Bible Dictionary, 3864, apud BW 10.

[44] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Achim_(name).

[45] Cf. https://charlies-names.com/en/eliud/.

[46] Easton’s Bible Dictionary, 1148, apud BW 10.

[47] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Matan_(given_name).

[48] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph.

[49] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus_(name).

[50] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când suntem singuri la părinți sau când creștem fără familia noastră sau când nu suntem înțeleși și acceptați de ai noștri, avem multe probleme în ceea ce privește integrarea în societate. Căci nu știm ce să spunem și ce să facem atunci când ne întâlnim cu ceilalți. Și aceasta, pentru că nu suntem învățați cu mulțimea, cu mulți oameni în jurul nostru, atâta timp cât ne-am învățat cu singurătatea noastră, sau ne e frică să nu fim răniți interior de cei cu care am dori să dialogăm, să ne împrietenim.

Însă Biserica, dimpotrivă, nu e singurătate, ci diversitate, e o mulțime de oameni foarte diversă, care ne cere să avem multiple abordări față de cei care o compun. Motiv pentru care, atunci când vrem să fim eclesiali, trebuie să învățăm să trăim în mijlocul acestei diversități personale și să avem un dialog personalizat cu fiecare dintre confrații noștri.

Dar ca să fim înțeleși și apreciați trebuie ca la rândul nostru să înțelegem și să apreciem pe cei din jurul nostru. Și ca să îi înțelegem trebuie să trecem peste reticența noastră față de oameni, peste preconcepțiile noastre referitoare la unii și la alții, peste diferențele de caracter și de temperament dintre noi. Trebuie să acceptăm faptul că fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile și că, dacă în anumite lucruri suntem pe aceeași lungime de undă, în multe altele vom avea probleme de comunicare. Și vom avea probleme să ne înțelegem, pentru că fiecare a trăit într-un anume fel viața sa, relațiile cu oamenii, cărțile, viața Bisericii, ispitele și necazurile de tot felul.

Căci a fi în comuniune eclesială nu înseamnă a nu avea disensiuni, controverse, neînțelegeri, ci a accepta faptul că slujim aceluiași Dumnezeu și că suntem confrați între noi. Și pentru că Îi slujim aceluiași Dumnezeu și săvârșim aceleași Slujbe și ne împărtășim împreună din același adevăr dumnezeiesc și din același Potir al lui Dumnezeu, noi facem pași importanți în cunoașterea de sine, dar și a confraților noștri.

Venim din diverse locuri la Biserică, ne trăim credința personal și familial în casele noastre, dar aici, la Biserică, venim să o trăim comunitar și public. Pentru că venirea noastră totală spre Dumnezeu este, totodată, și o venire personală spre fiecare confrate al nostru. Și la Biserică noi trebuie să ne dorim să ne cunoaștem unii pe alții, să începem relații reale de prietenie și de cunoaștere reciprocă, pentru că aici ne pregătim pentru viața noastră cea veșnică. Căci cu toții suntem chemați la Cina cea Dumnezeiască de aici, din Biserică, pentru a fi pentru veșnicie cu Dumnezeul nostru treimic și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și ce se întâmplă când cineva ne invită la masă? El ne invită să îl cunoaștem, să îi cunoaștem familia, casa, viața, să ne cunoaștem unii pe alții, iar masa este cadrul bucuros, împlinitor, în care ne arătăm unii altora atenția și considerația noastră. Pentru că la masă se vede cât de bine știm să stăm împreună cu ceilalți, cât de mult știm să dialogăm la modul frumos, împlinitor, cât de mult ne-am însușit abilitatea de a trece peste asperități, peste disonanțele dintre noi. O vorbă necugetată, o remarcă obscenă, o curiozitate bădărană strică toată ma- sa. Îți rămâne mâncarea în gât, dacă invitația la masă se transformă într-un rechizitoriu sau într-o șaradă ieftină. Pentru că masa împreună trebuie să fie confesiune și bucurie, venire de bună voie a unora spre alții pentru a ne înțelege mult mai bine reciproc și nu e o strângere împreună pentru a ne certa sau ne urî sau a ne invidia unii pe alții.

Iar ceea ce se petrece în cadrul intim al unei invitații acceptate trebuie să se petreacă cu mult mai mult aici, în Biserica lui Dumnezeu, când cu toții venim să auzim cuvintele lui Dumnezeu, să Îl slăvim pe El, să ne rugăm Lui, să ne împărtășim cu El euharistic și să ne bucurăm duhovnicește unii de alții. Exigențele noastre față de viața bisericească trebuie să fie exigențele sfințeniei. Pentru că nu numai Slujbele Bisericii sunt sfinte, ci și venirile și participările noastre la Slujbe trebuie să fie sfinte. Și dacă trebuie cuiva să îi ceri să fie Sfânt, atunci trebuie să îți ceri ție însuți să fii Sfântul lui Dumnezeu.

Însă viața sfântă nu este o reverendă frumoasă sau un costum frumos sau o rochie frumoasă cu care vii la Biserică și care n-are nimic de-a face cu ceea ce simți, cu ceea ce trăiești tu. Ea nu e mutrișoară evlavioasă care prostește publicul. Ci viața sfântă înseamnă ore nesfârșite de rugăciune, de citire, de epuizare evlavioasă pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a le sluji și oamenilor. Viața sfântă e modul în care zilnic te curățești, te umpli de slava lui Dumnezeu și de toată atenția și bunătatea. Viața sfântă e ceea ce ești tu tot timpul, ești tu cel adevărat, cel care ești așa în toate câte faci. Și când vii așa la Biserică, când vii ca un om plin de curăție și sfințenie, de cunoaștere și de atenție sfântă, atunci slujirea ta și vorba ta sunt o frumusețe sfântă, sunt o încântare dumnezeiască, pentru că ești un om care inspiră la tot lucrul cel bun.

Și când vrem să avem un prieten sau un soț sau un Duhovnic cu adevărat, noi suspinăm după acest lucru: după un om al lui Dumnezeu care să ne bucure și să ne împlinească cu adevărat. Dar ca să avem parte de așa ceva în viața noastră, trebuie ca mai întâi de toate el să se creeze pe sine însuși în Biserica lui Dumnezeu, în relația cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui, pentru ca să fie propriu unei relații personale cu fiecare om. Căci lucrul cel mai urât la un om e când acela e stereotip, când răspunde cu cuvinte gata stabilite, învățate, când se comportă la fel în fiecare situație de viață. Dar când întâlnești un om care se manifestă de fiecare dată altfel în relația cu tine, care îți dă răspunsuri pe moment, gândite și trăite atunci, care nu are o agendă de subiecte, ci îți răspunde spontan, atunci simți că trăiești o relație unică și așa și este. Pentru că ai parte de vorbirea cu un om care e viu și sincer cu tine, care trăiește clipa împreună cu tine și pentru tine, pentru că se bucură să fie cu tine. Și când vorbim despre relații reale, atunci acestea sunt relațiile reale dintre oameni, pe care ni le dorim cu toții: să avem parte de oameni care sunt mereu surprinzători, mereu vii, mereu dăruitori, mereu sinceri și onești în relația cu noi.

Domnul ne cheamă la Cina cea mare [Δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a cunoașterii Lui, a intimizării cu El. Și cina cea mare e viața bisericească, e teologia Lui, e cunoașterea Lui și împărtășirea cu El, e vorbirea continuă cu El. Și în fiecare clipă, Dumnezeu nu Se comportă cu noi în mod stereotip, adică nu Se comportă cu noi după cum S-a comportat ieri sau acum un an, ci Se comportă mereu după vârsta noastră duhovnicească. El ne spune în fiecare clipă ceva potrivit clipei vieții noastre, a nevoii noastre reale de acum. Și de aceea, El e mereu de acum, e mereu actual, pentru că nu ne dă niciodată senzația că relația cu El e una învechită, caducă, fără surprize. El e mereu surprinzător, mereu uluitor de frumos, de bun, de primitor, de înțelegător cu noi, pentru că e cu totul sincer în relația Lui cu noi. Și dacă am fi sinceri și noi în relația cu oamenii, dacă le-am spune ce e cu adevărat în inima noastră, oamenii ne-ar recepta la fel: ca pe mereu frumoși și buni, pentru că ar vedea că trăim mereu nevoia de frumos, de bine, de profund, de iubire.

Suntem chemați cu totul și cu toții la Cina Lui. Deși El Se urgisește [Lc. 14, 21, BYZ], Se umple de urgie sfântă la adresa noastră, când noi nu vrem să venim la El, Dumnezeu insistă pe chemarea noastră: „«Ieși îndată întru străzile și aleile cetății [Ἔξελθε ταχέως εἰς τὰς πλατείας καὶ ῥύμας τῆς πόλεως] și pe cei săraci și pe cei ologi și pe cei șchiopi și pe cei orbi adu-i aici!»” [Lc. 14, 21, BYZ]. Pentru că El Își dorește toți păcătoșii pământului la Cina Lui. El dorește ca toți cei păcătoși să se facă Sfinții Lui prin pocăință și prin viață sfântă. Pentru că Dumnezeu crede cu totul în îndreptarea noastră! El știe că noi ne putem îndrepta. Dar noi nu ne îndreptăm nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem! Și nu vrem din motive puerile, prostești, nefericite…

Când nu vrei să te duci la o Nuntă, la o petrecere, la o întâlnire, nu vrei de fapt să te bucuri, să cunoști oameni, să comunici. Când alegi să faci altceva în timpul sărbătorilor, orice altceva, și să nu vii la Biserică, tu desconsideri marea binefacere a slujirii lui Dumnezeu. Pentru că nu vrei să te bucuri de Dumnezeu în acele zile de prăznuire, ci le trăiești egoist, doar pentru tine. Numai că zilele vieții noastre nu sunt pentru noi, ci pentru relația cu Dumnezeu! Numai în cadrul acestei relații cu totul sfinte și împlinitoare, noi trăim cu adevărat, noi ne bucurăm cu adevărat. Dar dacă faci orice altceva, dar nu vrei să te bucuri cu Dumnezeu, atunci îți trăiești viața egoist, doar pentru tine, și nu în relație cu Dumnezeu și cu semenii tăi. Pentru că viața împlinitoare e cea în care prăznuiești cu adevărat, adică te bucuri în mod sfânt.

Dumnezeu voiește ca să-Și umple Casa Lui cu noi, cu noi toți [Lc. 14, 23, BYZ]! El ne vrea pe toți în Biserica Lui și în Împărăția Sa. Pentru că nici Biserica și nici Împărăția Lui nu sunt exclusiviste, ci inclusiviste. Tot omul care se naște în lume, se naște pentru a fi membru al Bisericii și al Împărăției lui Dumnezeu. Dacă excluzi pe cineva de la viața Bisericii, îl excluzi de la relația veșnică cu Dumnezeu. Și acesta e un păcat colosal împotriva umanității! Pentru că nimeni nu trebuie exclus de la mântuire, adică de la relația veșnică cu Dumnezeu.

Și dacă afli acest lucru extraordinar de benefic pentru tine, și anume că ești chemat la relația veșnică cu Dumnezeu, atunci viața ta eclesială nu mai e o venire oricum la Biserică, tu nu îți vei mai trăi la întâmplare viața ta, ci cu totul responsabil, cu totul evlavios, pentru că aceasta te împlinește pentru veșnicie. Căci tot ceea ce faci împreună cu Dumnezeu și pentru semenii tăi, faci pentru tine și pentru ei în mod veșnic. Pentru că reverberațiile, consecințele faptele noastre sunt veșnice.

Însă când Dumnezeu ne spune: „Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ], El ne subliniază că a da curs invitației Sale la relația veșnică cu Sine înseamnă a-L alege pe El pentru veșnicie. Căci, cel chemat, e chemat și se face că nu L-a auzit. Pe când, cel care Îl alege pe El, nu doar că aude glasul Lui, ci Îl urmează pe El indiferent de consecințe. Și Dumnezeu îl alege, adică Îl face moștenitor al Împărăției Sale, pe cel care L-a ales pe El cu adevărat! Pentru că a-L alege pe El înseamnă a te uita cu totul pe tine pentru El.

– De ce n-au vrut să vină la Biserică și la Dumnezeu?

– Pentru că au pământ, pentru că au animale, pentru că au soții [Lc. 14, 18-20]! Oamenii au casele lor, au nevoile lor, au necazurile lor…Dar când te cheamă Dumnezeu la relația veșnică cu El, a alege altceva, orice altceva în afara Lui, înseamnă a alege foarte prost. Pentru că noi nu vom trăi pentru totdeauna în istorie, ci în veșnicie! Și când te cheamă Dumnezeu la viața cu El, atunci nimic nu e mai important decât aceasta.

Și pentru ca să trăiești cu Dumnezeu în Biserica Lui trebuie să înveți să trăiești cu oamenii care sunt în Biserică. Care sunt foarte diferiți, care îți pot face multe neplăceri, te pot enerva și scandaliza în multe feluri, dar tu trebuie să ții la binele tău real, la binele tău veșnic, adică la mântuirea ta. Pentru că doar aici, în Biserica Lui, noi ne putem mântui și nicăieri altundeva. Cei care s-au smintit de comportamentul confraților lor și care s-au războit toată viața cu ei, au pierdut timpul degeaba. Cei care n-au suportat anumiți oameni ai Bisericii din timpul lor, s-au răzvrătit împotriva întregii Bisericii și s-au desprins de ea, făcându-și propriile lor secte. Și au făcut acest lucru extrem de grav și și-au pierdut mântuirea lor, pentru că nu au vrut să învețe să conviețuiască pașnic cu ceilalți.

Dar ca să iubești pacea cu toți oamenii trebuie să îi înțelegi și să îi iubești pe oameni în ciuda patimilor și a ideilor lor fixe și a partizanatelor lor de tot felul. A conviețui în Biserică înseamnă a te smeri continuu înaintea lui Dumnezeu și a învăța continuu de la toți oamenii. Și când vrei să te bucuri și să înveți de la toți oamenii pe cele bune ale lor, atunci viața ta eclesială e o mare împlinire, pentru că tu te folosești mereu duhovnicește din venirea la Biserică și nu te acrești continuu. Căci atunci când vezi numai păcatele lor, te crezi mai bun decât toți. Dar când începi să vezi mai degrabă lucrurile bune ale lor, când vezi eforturile lor pentru a fi oameni buni, atunci nu te mai împiedici de păcatele lor, pentru că îi iubești pentru ceea ce înțelegi că sunt: oameni și confrații tăi. Fiindcă și tu ai păcate și dureri și neîmpliniri ca și ei. Iar cu toții suntem Biserica lui Dumnezeu și ne pregătim pentru Împărăția Lui. Dar în Împărăția Lui nu intră indiferenții, nesimțiții, egoiștii, nemilostivii, cei răi și cu viață spurcată, ci cei care au încercat toată viața să fie în relație cu Dumnezeu și cu toți semenii lor.

De aceea, iubiții mei, Dumnezeul mântuirii noastre ne cheamă să fim una în Biserica Lui cea sfântă, o singură comunitate sfântă prin dorința noastră de a ne mântui împreună. Iar dacă pe toți, Dumnezeu, prin Botezul milei Sale, ne-a făcut mădulare ale Sale, atunci noi trebuie să învățăm continuu să fim frați buni cu toți oamenii. Pentru că nu numai noi trebuie să ne mântuim, ci toți oamenii trebuie să se mântuie. Amin!


[1] Începută la 12. 08, în zi de miercuri, pe 8 decembrie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 11 km/ h.

Predica la 15 ani de creație online [6 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

Catedrala e mai întâi în sufletul nostru, apoi apare în carte! Ea e mai întâi o taină, luminată de Dumnezeu, apoi o bucurie publică. Căci Catedrala Teologie pentru azi, la 15 ani de la punerea temeliei sale electronice, trece în mod continuu de la starea de proiect la cea de realitate eclesială. Cu harul lui Dumnezeu, în 2021, am publicat 9 cărți:

Bucuria de Dumnezeu (vol. 1) (255 pagini),

Istoria literaturii române (vol. 5) (452 pagini),

Vorbiri de Facebook (vol. 7) (621 pagini),

Vorbiri de Facebook (vol. 8) (594 pagini),

Istoria literaturii române (vol. 6) (910 pagini),

Praedicationes (vol. 17) (603 pagini),

Twitter pentru azi (vol. 9) (342 pagini),

Cartea Sfântului Profet Daniil (107 pagini),

Vorbiri de Facebook (vol. 9) (478 pagini).

Adică 4.362 de pagini de carte a însemnat 2021! Și ele s-au alăturat la cele 15. 901 articole de pe TPA și la cele 15. 161 comentarii infrapaginale. Iar pe Facebook, pe Messenger și pe Twitter, și de anul acesta și pe Instagram, prezența mea înseamnă dialog asumat. Pentru că a dialoga înseamnă a te interesa în mod real viețile oamenilor. Și cum să nu mă intereseze viețile oamenilor, dacă eu scriu și public zilnic pentru oameni, pentru binele lor real? Căci binele real al oamenilor e mântuirea lor. Și prin cărțile mele și ale soției mele, noi ajutăm zilnic la acest bine real: la mântuirea oamenilor. Pentru că îi învățăm pe oameni ceea ce îi personalizează și nu ceea ce îi distruge interior.

Anul 2021 a fost un an pașnic și împlinitor pentru mine. Unul în care am scris și tradus mult, în care am citit, în care am dialogat, în care m-am odihnit duhovnicește și trupește, în care am editat, în care m-am bucurat tot mai mult de roadele specializărilor noastre. Căci binele, înmulțit zilnic, se face un izvor de viață în tine însuți. Ceea ce am început și continuat în acest an se va vedea în anii următori. Viitoarele noastre apariții editoriale vor avea amprenta acestei împliniri pe care o trăim acum. Pentru că munca la o carte e munca la tine însuți. E construire de sine. Și cu cât ești mai atent, mai clar pentru vederea adevărului, pe atât adevărul te umple și te împlinește.

Publicând primul volum din Bucuria de Dumnezeu, am început să public opera mea liturgică. Pentru că acolo am rugăciune, imnografie, Acatiste, Slujbe. Am dus mai departe, prin volumele 5 și 6, Istoria literaturii române, opera fundamentală a soției mele de critică literară din perspectivă teologică. Cele 4 cărți scrise pe Facebook și Twitter, la interacțiunea cu publicul cititor, și al 17-lea volum de Predici subliniază faptul că avem nevoie de un dialog real pentru a ne cunoaște și pentru a ne ajuta reciproc pe calea mântuirii. Iar Cartea Sfântului Profet Daniil continuă traducerile din LXX ale Dumnezeieștii Scripturi, pentru că trebuie să știm cu adevărat care e textul Scripturii. Cum arată el și ce taine dumnezeiești ne învață.

Și a traduce înseamnă a vedea textul din fața ta, așa după cum a fotografia înseamnă a avea ochiul plin de ceea ce vezi. Când citești o pagină tradusă sau când vezi o fotografie, o Icoană sau un tablou, vezi produsul finit, terminat, vezi opera pusă înaintea ta. Dar cel care le face, care le lucrează, a trecut prin el cartea, Icoana, imaginea pentru a ți le dărui. A vedea sau a citi ceva ține de dăruirea de sine a autorului. Și la revelarea aceasta de sine tu participi cu ochii tăi, cu mâinile tale, cu întreaga ta ființă, dacă vii și vezi, dacă vii și citești, dacă vii și atingi tabloul, sculptura, cartea, omul…

Ca să întâlnești pe cineva trebuie să mergi spre el. Ca să înțelegi pe cineva trebuie să îți asumi asceza prieteniei. Adică această mergere interioară continuă spre el și cu el, pentru a-l înțelege pe el și pentru a te înțelege și mai bine. Venirea dumneavoastră continuă spre noi doi, spre mine și spre soția mea, spre ceea ce noi punem înaintea dumneavoastră, este o asumare a ascezei prieteniei. Pentru că vreți să știți ce urmează, ce se mai petrece, ce vom mai publica. Și dacă urmărești pe cineva cu prietenie, atunci vrei să știi ce urmează.

Dar când te legi interior de cineva cu o prietenie mare și te bucuri să îl vezi continuu, atunci și tu ești mereu altul. Pentru că te bucuri să crești în cunoașterea și în aprecierea celui pe care îl iubești, îl respecți, îl cinstești pentru ceea ce face. Și creșterea ta în cunoaștere și în iubire e o zidire de sine, pentru că te personalizează. Iar ceea ce te personalizează, nu te face un fanatic, ci un om social, care știe să dialogheze, care știe să fie prieten.

Relațiile care te fanatizează, acelea te radicalizează. Iar radicalizarea te desparte de oameni, pentru că tu alegi să mergi de unul singur pe un culoar foarte îngust. Însă relațiile sociale reale trebuie să înglobeze întreaga realitate și nu doar o parte din ea. Prietenii reali pot discuta orice subiect. Dar discuția aceasta sinceră înseamnă asumarea a ceea ce spui. Înseamnă a avea o perspectivă clară asupra vieții. Poți discuta orice subiect, dacă subiectul are de-a face cu tine. Și poți discuta un subiect anume, dacă el e cunoscut și de celălalt.

Tocmai de aceea, cel mai adesea vorbim despre viața noastră, despre profesia noastră, despre ce se întâmplă cu țara și cu lumea noastră. Luăm pulsul vieții și al istoriei din perspectiva vieții pe care o trăim și a modului în care înglobăm în noi cunoașteri diverse des- pre realitatea din jurul nostru. De cât de mult putem cuprinde din realitatea cotidiană, depinde și profunzimea răspunsurilor noastre despre lumea de azi. Pentru că răspunsurile noastre sunt cât implicarea noastră în lumea în care trăim.

Emisiunile de divertisment sau cele de știri ne spun adevăruri brutale, dar decupate despre lumea noastră. Ele ne spun despre frânturi de realitate. Dar noi știm și ceea ce se petrece dincolo de ele! Noi știm că oamenii sunt în măsura în care aleg să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu. Cel care a violat, a omorât, a furat, a ajuns la închisoare nu este finalul poveștii de viață! După cum nu e finalul nici cel care azi stă în lene ca într-un fotoliu și nu așteaptă nimic de la el și de la viață. Omul e mai mult decât ceea ce a făcut ieri sau decât a făcut acum 10 minute. Pentru că omul se poate schimba! A-l ajuta pe om înseamnă a-l convinge că se poate schimba în bine.

Și cum putem să îi convingem pe alții de această schimbare minunată din viața noastră? Prin ceea ce facem noi în noi înșine și în văzul celorlalți! Dacă și noi am fost păcătoși, dacă și noi am greșit mult, dar ne-am schimbat viața noastră împreună cu Dumnezeu și acum arătăm aceste schimbări bune ale vieții noastre, atunci și alții pot să trăiască aceste minuni ale lui Dumnezeu în viața lor. Mărturia credinței e încredere bună pentru toți oamenii. Și pe fiecare zi, vorbind și bucurându-ne de viața noastră cu Dumnezeu, vestim tuturor că bucuria e pentru toți. Și bucuria lui Dumnezeu e pentru toți oamenii, pentru că pocăința și întoarcerea la Dumnezeu sunt pentru toți. Căci Dumnezeu ne dorește pe toți a-I Lui, pentru ca să ne bucurăm veșnic împreună cu El.

În cei 15 ani de zile, perspectiva față de mediul online s-a schimbat în mod fundamental. S-a trecut pragul reticenței față de nou. Și atât Bisericile, cât și Bibliotecile, Muzeele, Instituțiile culturale și de divertisment, Firmele și Asociațiile de tot felul, dar mai ales oameni de tot felul au venit masiv în online. Și nu doar în treacăt sau ocazional, ci creând spații de online personalizate. Fapt pentru care, acum onlineul nu mai e „doar pentru tineri”, așa cum era la început, ci e pentru orice instituție, pentru orice afacere și pentru orice persoană care vrea să aibă un punct de vedere, care vrea să creeze ceva, care vrea să dăruie ceva. Facturile online, cumpărăturile online, discuțiile online, consumul de divertisment și de carte și de știri sunt modul de a fi al lumii noastre, pentru că telefonul mobil e noul computer portabil.

Prețurile mici pentru conexiunea la online a democratizat onlineul până la banalizare. Putem uploada și downloada lucruri într-o manieră rapidă, pentru că România ocupă locul 6 în lume la viteza onlineului, după Singapore, Hong Kong, Monaco, Elveția și Thailanda[2]. De aceea, a scrie, a propovădui, a fi cunoscut în online înseamnă a crea zilnic online. Și oamenii consumă creație online și creează tot mai mult în online, pentru că acest lucru te face cunoscut, te binedispune, te împlinește la costuri foarte mici. Și pentru că acum poți scrie și poți vorbi live și te poți exprima de oriunde ai conexiune la online.

Masa de scris s-a mutat pe telefon, iar telefonul ne asigură legătura noastră cu spațiul nostru online, care e a doua noastră casă, și în care putem fi percepuți la reala noastră valoare. Și dacă veniți aici, pe Teologie pentru azi, înseamnă a intra în sufletul nostru, pentru că aici aveți toate informațiile necesare pentru a ne înțelege în mod real.

Pentru că onlineul nostru explică, de fapt, ceea ce întâlnirea noastră offline, de pe stradă, nu poate explica: profunzimea vieții noastre interioare. Putem vorbi câteva minute pe stradă sau online, la telefon sau video, dar dacă vrei să ne cunoști, atunci trebuie să ne citești. Pentru că tot ceea ce am publicat noi e o hartă interioară a noastră. Și, dacă o parcurgi, ne vei înțelege în trăirile noastre cele mai profunde și în aspirațiile vieții noastre. După care putem vorbi detaliat despre una sau alta, pentru că avem, aici, începutul întâlnirii dintre noi.

Căci împlinirea reală a vieții noastre, iubiții mei, este munca de zi cu zi. Catedrala crește în fiecare zi pentru că la ea se muncește în fiecare zi. Și muncim pe fiecare zi, pentru că munca noastră duhovnicească și științifică ne umple de toată bucuria și de toată împlinirea de care avem nevoie. Și ne simțim bine să dăruim, să dăruim în continuu, pentru că ne bucurăm să Îl slăvim pe Dumnezeu în continuu, pe Cel care ne umple de puterea de a lucra continuu. Și hrana noastră o facem hrana tuturor, pentru ca toți cei înfometați de adevăr să aibă ce mânca și ce bea și să aibă multă bucurie în ei înșiși.

Colecția noastră de articole online am numit-o Bucuria comuniunii, pentru că acesta e scopul lor: de a aduce adevărul care ne pune la un loc, care ne face comunionali. Biserica este locul real al adevărului comunional. Și Biserica ne spune adevărul despre noi înșine, adică ce păcate și ce virtuți avem, cum arată viața noastră, dar și care e scopul vieții noastre: sfințenia. Și când mergem și ne spovedim, atunci ne mărturisim în mod smerit înfrângerile noastre. Dar, în loc să fim aruncați afară de Dumnezeu, noi ieșim de la Spovedanie plini de adevăr, de întărire duhovnicească, pentru că viața noastră vrem să o zidim pe adevărul Lui. Și când ne spovedim păcatele, noi ne dezlipim de ele, pentru că ele nu sunt adevărul nostru, ci înfrângerile noastre! Ci adevărul nostru e binele, e ceea ce lucrăm cu Dumnezeu și prin care ne împlinim veșnic.

De aceea, binele e cel care ne pune în comuniune și bucuria reală izvorăște din acest bine care ne împlinește pe toți. Iar binele nostru e izvorâre din Dumnezeu, pentru că noi îl săvârșim ajutați fiind de slava Lui. Și pe cât de mult ne lăsăm umpluți de slava Lui, pe atât ne bucurăm comunional cu toți oamenii în Biserica lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm împreună pe mai departe, iubiții mei! Să ne bucurăm împreună cu Dumnezeu și cu toți oamenii! Pentru că bucuria sfântă este harisma dumnezeiască a comuniunii reale. Dacă suntem împreună cu Dumnezeu și cu oamenii în inima noastră, atunci suntem cu adevărat bucuroși. Iar dacă suntem bucuroși, atunci să lăsăm toate ferestrele noastre deschise, pentru ca și alții să se umple de bucuria noastră! Amin.


[1] Începută la 11. 22, în zi de joi, pe 2 decembrie 2021. Soare, 8 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.mediafax.ro/tehnologie/tarile-cu-cel-mai-rapid-internet-din-lume-pe-ce-loc-se-afla-romania-20283963.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

atunci când vrem să vorbim despre un om, despre cine este un om, trebuie să vorbim despre faptele sale. Pentru că faptele omului ne vorbesc cu putere despre el. De aceea, când vrem să vorbim despre un Sfânt al lui Dumnezeu, ca Sfântul Arhiepiscop Nicolaos, Părintele nostru, pe care astăzi îl pomenim, trebuie să vorbim despre viața, învățăturile și minunile sale, pentru că acestea toate ne vorbesc cu putere despre personalitatea sa dumnezeiască.

Sfântul Nicolaos [Νικόλαος][2] – biruitorul de popor[3], după numele său, cel care ne biruie inimile cu grija sa cea față de noi –, s-a născut pe 15 martie 270[4] în orașul Patara[5], din Licia, devenit mai apoi Arsinoi [Ἀρσινόη], care era situat în apropierea orașului Gelemiș din Antalia, din Turcia de azi[6]. Din părinții săi Epifanios [Ἐπιφάνιος] și Nonna [Νόννα], unchiul său fiind Episcopul cetății Mira [Μύρα] din Licia[7]. Și Sfântul Nicolaos s-a născut după rugăciunile îndelungi ale părinților lui, ca Domnul să le dea un copil. Pentru că părinții lui nu puteau să nască. Și astfel l-au primit în dar de la Dumnezeu, de la Cel care ne dăruie tuturor viața și ne întărește spre tot lucrul cel bun. Și când Sfântul Nicolaos s-a născut, el a stat în mod minunat pe picioarele sale în mod drept, timp de aproape două ore, uimindu-i pe toți[8]. Arătând prin aceasta verticalitatea vieții sale, faptul că el se va dărui cu totul lui Dumnezeu. Pentru că numai când Îi slujim lui Dumnezeu, noi suntem oameni verticali, oameni corecți, oameni evlavioși.

Iar părinții lui au încercat să mai aibă și alți copii, dar n-au mai putut, pentru că din nou au rămas sterpi[9]. Pentru că Dumnezeu a dorit ca ei să îl aibă doar pe acesta, pe Sfântul Nicolaos, și să se bucure de el duhovnicește. Și iarăși în mod minunat, Sfântul Nicolaos se hrănea doar din sânul drept al mamei sale, iar miercurea și vinerea, când postește întreaga Biserică, postea și el, încă de prunc, pentru că primea să sugă de la sânul drept al mamei sale doar după ceasul al 9-lea din zi[10]. Iar unchiul său, Episcopul, a aflat prin descoperire îngerească viața minunată a nepotului său, dar apoi și de la părinții lui[11]. Care se bucurau mult de un asemenea dar de la Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne bucurăm mult de copiii care sporesc duhovnicește de mici și pe ei trebuie să îi ajutăm să Îi slujească lui Dumnezeu. Pentru că acesta e semnul că El îi dorește ai Săi: pentru că de mici ei doresc cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu Se bucură de cei care Îl doresc pe El, de cei care Îl vor pe El din pruncie. Iar noi, ajutându-i să fie Slujitorii lui Dumnezeu, Îl bucurăm pe El, dar îi ajutăm și pe ei să se împlinească cu adevărat.

De la 5 ani începe calea învățăturii și a început să scrie în mod minunat[12]. Și, pe când era elev, și învăța să scrie și să citească, a vindecat-o pe o femeie, care se numea Nonna, ca și pe mama lui, și care avea un picior bolnav, însemnându-i piciorul cu semnul Sfintei Cruci[13]. Căci primise harisma vindecării dumnezeiești pentru viața lui curată și sfântă. Pentru că Dumnezeu îi umple pe Sfinții Lui de harisme minunate tocmai pentru sfințenia vieții lor, pentru iubirea lor față de El și față de semenii lor. Căci harismele dumnezeiești se primesc pentru a sluji Biserica lui Dumnezeu, pentru a fi de folos confraților tăi.

După ce a împlinit 19 ani, unchiul său îl hirotonește Ieromonah, apoi e hirotesit Arhimandrit[14]. Merge la Ierusalim, pe când era Arhimandrit, ca să se închine la Locurile Sfinte și are o vedere dumnezeiască[15]. Mai apoi, când s-a întors de acolo, au adormit părinții lui, iar Sfântul Nicolaos și-a împărțit averile sale după porunca Domnului[16], ca să fie liber față de orice constrângere pământească.

Cele 3 surori[17], pe care le-a ajutat cu bani ca să se mărite, erau fiicele unui om nobil și bogat, care sărăcise[18]. Și Sfântul Nicolaos l-a ajutat în taină, pentru că el dorea să își dea fiicele la un bordel pentru ca să se prostitueze[19]. Și astfel, Sfântul Nicolaos ne învață că trebuie să îl ajutăm pe om la nevoie, ca să nu păcătuiască, ca să nu deznădăjduiască în viața lui, și, prin aceasta, să îl întărim spre faptele cele bune. Pentru că milostenia, venită când nouă ne e greu, o primim ca pe un dar al lui Dumnezeu, iar cel care ne-o dăruie, ne învață că oamenii sunt buni și milostivi cu noi. Dar dacă nu simțim ajutorul oamenilor atunci când ne e greu și nici nu suntem tari în credință, ne întunecăm, ne facem răi, și acest lucru nu ne e de folos nici nouă și nici celor dimprejurul nostru.

Iar tatăl fetelor, găsind prima pungă de bani, a înțeles că trebuie să facă ceea ce trebuie: și și-a căsătorit cu ea prima lui fiică[20]. Și Sfântul Nicolaos le-a ajutat și pe celelalte două să se căsătorească, făcând același lucru: aducând bani în taină și pentru ele. Pentru ca niciuna, din cauza sărăciei, să nu ajungă o femeie decăzută.

Sfântul Nicoalos l-a vindecat pe copilul Ermis [Ἑρμῆς][21] de demonizare[22]. Iar mai înainte ca să fie ales Arhiepiscop al Mirelor Lichiei [Μύρων τῆς Λυκίας][23], el a avut o vedenie în acest sens, care l-a încredințat că e voia lui Dumnezeu alegerea lui[24]. Pentru că așa îi încredințează Dumnezeu pe toți Slujitorii Lui: în mod dumnezeiește. Ca ei să aleagă voia lui Dumnezeu cu smerenie și să Îi slujească Lui cu bucurie dumnezeiască.

Și, potrivit voii lui Dumnezeu, el a fost ales și hirotonit Arhiepiscop[25], dovedindu-se a fi un extraordinar Păstor duhovnicesc[26]. Pentru că s-a lăsat condus de Dumnezeu în toată viața ta. Și era blând cu cei care se pocăiau, dar era aspru cu cei care păcătuiau mult[27].

– Și de ce era aspru cu păcătoșii notorii?

– Pentru ca și ei să se întoarcă la pocăință! Căci nu poți glumi cu păcatul. Nu poți să fii îngăduitor cu cel care păcătuiește în neștire, cu nesimțire multă. Ci el trebuie să înțeleagă că greșește și, pe cale de consecință, că trebuie să se întoarcă la pocăință și la lucrurile cele bune. Dar când omul își recunoaște păcatul și îi pare rău pentru el, atunci ești blând și atent cu el, pentru că s-a întors la Dumnezeu prin pocăință. Și cel care se pocăiește cu adevărat trebuie ajutat în noua lui viață, trebuie întărit, pentru ca să devină un om virtuos. De aceea, cu cel care se pocăiește, ești blând, dar ești necruțător cu cel bădăran, cu cel care nu are conștiința păcatelor sale.

După cele trei femei scăpate de la prostituție, Sfântul Nicolaos a scăpat pe trei bărbați de la execuția publică. El s-a dus și a smuls sabia călăului din mână și a aruncat-o la pământ, cerând să fie omorât el în locul lor, pentru că cei 3 erau nevinovați de moarte[28].

Bărbăția lui dumnezeiască se vede și din aceea că a distrus cu totul altarele păgâne și a dărâmat și pustiit cu totul templul zeiței Artemis [Ἄρτεμις][29], atunci când a ajuns Arhiepiscop, iar demonii, alungați din locurile de închinare păgâne, mărturiseau că sunt alungați de către el[30]. Căci acolo unde noi mergem astăzi în concediu, în vacanțe, și vedem tot felul de temple și de altare păgâne, s-a adus și se aduc rugăciuni demonilor și nu lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e închinat, lăudat și slăvit în Bisericile, Mănăstirile și Schiturile Sale din toată lumea și întru ele lucrează mântuirea noastră. Dar unde oamenii s-au depărtat de El, acolo se slujește demonilor ca și în vechime. Și e nevoie de multă propovăduire și de multă rugăciune și de multă dragoste de oameni, pentru ca oamenii aceștia, care trăiesc acum în rătăcirile lor, să vină în Biserica lui Dumnezeu.

L-a ajutat pe un marinar care era în pericol de moarte[31]. I-a ajutat pe păstoriții săi în vreme de foamete[32]. Pentru că Sfântul Nicolaos era plin de dorința de a face bine oamenilor. De a-i ajuta în mod real. Și când vrei să îi ajuți pe oameni cu tot ceea ce poți tu înseamnă că ești plin de iubire pentru oameni. Pentru că iubirea față de oameni e o continuă privire la nevoile lor reale. Și când vrei să îi ajuți în mod real, atunci oamenii simt în mod puternic iubirea ta față de ei. Pentru că iubirea face bine oamenilor, îi întărește, îi ajută să meargă mai departe în viața lor.

Născătoarea de Dumnezeu, în vedenie dumnezeiască, i-a arătat unde trebuie să zidească o Biserică. Care a costat 400 de monede de aur. Dar el a ridicat Biserica, deși mulți i s-au împotrivit[33].  Pentru că atunci când e voia lui Dumnezeu trebuie să ducem lucrul la bun sfârșit. Și lucrul lui Dumnezeu, chiar dacă e unul care costă mult, e adevăratul nostru bine. Pentru că pe acesta îl dorește El și ne ajută ca să îl sfârșim cu bine.

Vindecă un alt tânăr demonizat! Un tânăr care, datorită demonului din el, care era plin de cruzime, se dezbrăca de haine și își mânca propria carne. Mama tânărului l-a adus la Sfântul Nicolaos[34]. Iar „alesul lui Dumnezeu, după ce l-a apucat pe el, a suflat întru gura lui [blew into his mouth], și el a fost curățit pe loc [and he was cleansed on the spot], și a rămas după aceea îmbrăcat și având mintea întreagă, fiind cu totul eliberat de înrâurirea acelui demon tiranic și foarte crud”[35]. A fost curățit de demonizare! A fost eliberat de demon. Și demonul n-a putut să suporte slava lui Dumnezeu din Sfântul Nicolaos și de aceea a fugit din tânăr. Pentru că demonii stau acolo unde se păcătuiește. Dar de oamenii care sunt plini de slava Lui, ei se îngrozesc, pentru că slava lui Dumnezeu din Sfinții Lui, ei o văd ca pe focul cel veșnic care îi va chinui pe ei.

Vindecă o femeie, care era posedată și paralizată cu tot trupul ei. Și când diavolul din ea a fost izgonit de Sfântul Nicolaos, femeia s-a întors acasă pe picioarele ei[36]. Pe un bărbat paralizat, pe care îl chema tot Nicolaos, l-a vindecat prin rugăciune și prin ungerea cu ulei sfințit, plecând și acesta pe picioarele sale[37].

Sunt aduși la el alți doi demonizați: Leo și Timoteos. Leo era ținut de trei bărbați și, datorită demonizării, acesta se dezbrăca de haine. Pe când Timoteos avea demonul locuind în capul lui și demonul făcea să-i iasă viermi din intestinele sale și îl îndemna să lovească lemne și pietre fără milă, fără ca să simtă durere în trupul lui. Și pentru ei doi s-a rugat Sfântul Nicolaos și i-a uns cu ulei sfințit, iar după câteva zile au plecat de la el vindecați[38]. Și din aceste minuni făcute cu cei demonizați vedem, pe de o parte, răutatea demonilor și starea jalnică în care ajung cei demonizați, dar, pe de altă parte, că de demonizare ne putem vindeca și ne putem face sănătoși cu harul lui Dumnezeu. Cei demonizați nu sunt oameni pierduți! Pentru că demonii pot fi scoși din ei de Slujitorii lui Dumnezeu. Și demonizarea nu e o boală psihică, ci locuirea demonilor în ființa ta. Iar demonii nu te învață la lucruri bune, ci numai la lucruri rele, potrivnice lui Dumnezeu.

După 28 de ani de sterpiciune, de sterilitate, îi profețește unei femei că va naște un fiu și acest lucru se împlinește[39]. Iar Sfântul Nicolaos îi ajuta pe oameni și atunci când tăcea, prin prezența lui sfântă între oameni. Căci vederea lui îi mișca pe oameni spre viața curată[40].

El a participat la Sinodul I Ecumenic[41], cel împotriva lui Arios [Ἄρειος], care Îl socotea pe Fiul lui Dumnezeu „o creatură”[42]. Și el l-a pălmuit pe acesta la Sinod[43] pentru nesimțirea lui, fapt pentru care i s-a luat omoforul. Și Însuși Domnul, împreună cu Preacurata Sa Maică, a venit la Sfântul Nicolaos și i-a dat Evanghelia în mână, iar Preacurata Stăpână i-a dat înapoi omoforul său arhiepiscopal[44]. Pentru că l-a pălmuit nu din răutate, ci din râvna lui cea mare pentru Dumnezeu! Și prin aceasta, Dumnezeu Însuși a arătat că el este vrednicul Său Slujitor. Pentru că Slujitorul lui Dumnezeu este acela care apără continuu dreapta credință, care slujește cu evlavie în Biserica Domnului, care îi ajută și îi iubește pe oameni, care se sfințește continuu în relația sa cu Dumnezeu. El este un om al lui Dumnezeu, dar și un om ales între oameni. Pentru că viața lui e mereu între Dumnezeu și oameni, slăvindu-L pe El neîncetat și ajutându-i pe ei în multe feluri.

Evghenia [Ευγενία][45], o femeie demonizată, a venit la el spre vindecare. Și el a vindecat-o prin rugăciune și însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, deși era bolnav în pat. Dar această femeie, după ce a fost vindecată, a fost martora adormirii sale. Pentru că ea, în vedenie, i-a văzut pe Sfinții Îngeri venind la el, pentru ca să-i ia sufletul său cel asemenea Îngerului. Și Sfântul Nicolaos fiind pe patul său, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să cânte Ps. 30. Și în timp ce Îi cânta Domnului, el a adormit cu cuvioșie[46], în ziua de 6 decembrie 343, la Mira, fiind în vârstă de 73 de ani[47].

Când trupul său a fost pus în Biserică din el a ieșit miros de smirnă[48]. Pentru ca să le dovedească tuturor că el e Sfântul lui Dumnezeu. Și a început totodată izvorul minunilor sale celor multe[49]. Pentru că Sfântul Nicolaos a făcut, face și va face minuni nenumărate în viețile oamenilor, dacă ei îl vor chema cu credință în ajutorul lor.

Și, iată, de 15 ani de zile, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos al Mirelor Lichiei este patronul platformei noastre online Teologie pentru azi! Pentru că în ziua de 6 decembrie 2006, neașteptată de nimeni, dar binecuvântată de Dumnezeu, începeam creația noastră online pe platforma Teologie pentru azi[50]. Și Sfântul Nicolaos, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, dar mai ales cu Preacurata Stăpână, a fost, este și cred că va fi alături de noi în demersurile noastre teologice și culturale.

Pentru că eu și soția mea am dăruit și dăruim toate cele ale noastre, după exemplul Sfântului Nicolaos, pentru a-i bucura și a-i întări pe oameni în viața și în credința lor. Căci munca pentru adevăr, pentru evidențierea adevărului lui Dumnezeu, înseamnă un ajutor fundamental pentru oameni. Pentru că noi, oamenii, trăim și ne întărim cu adevărat numai din adevăr. Adevărul lui Dumnezeu e cel care ne mântuie și ne împlinește veșnic. Și cine trăiește slujind adevărului lui Dumnezeu, voii Sale cu noi, oamenii, acela îi ajută pe oameni să se mântuie.

Așa că, iubiții mei, bucurați-vă împreună cu noi în ziua aceasta sfântă, așa cum noi ne bucurăm cu dumneavoastră în fiecare zi, dăruindu-vă munca noastră! Căci bucuria de adevăr e bucuria de Dumnezeu. E bucuria de Dumnezeul mântuirii noastre, de Cel care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun și mântuitor. Amin!


[1] Începută la 6. 46, în zi de joi, 2 decembrie 2021. Cer senin, minus un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[5] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas și
https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[7] Cf.
https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/vita-compilata, https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas și https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[8] Vita Compilata, 13, cf. https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/vita-compilata.

[9] Ibidem, cf. Ibidem.

[10] Vita Compilata, 14, cf. Ibidem.

[11] Vita Compilata, 15, cf. Ibidem.

[12] Vita Compilata, 16, cf. Ibidem.

[13] Vita Compilata, 17, cf. Ibidem.

[14] Vita Compilata, 20, cf. Ibidem.

[15] Vita Compilata, 21, cf. Ibidem.

[16] Vita Compilata, 23, cf. Ibidem.

[17] Vita Compilata, 26, cf. Ibidem.

[18] Vita Compilata, 25, cf. Ibidem.

[19] Vita Compilata, 26, cf. Ibidem.

[20] Vita Compilata, 27, cf. Ibidem.

[21] În Vita Compilata, 29, cf. Ibidem, numele copilului, în grafie engleză, este Hermes. Dar Hermes este Ἑρμῆς, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Hermes.

[22] Vita Compilata, 29, cf. Ibidem.

[23] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[24] Vita Compilata, 31, cf. Ibidem.

[25] Vita Compilata, 32, cf. Ibidem.

[26] Vita Compilata, 33, cf. Ibidem.

[27] Vita Compilata, 35, cf. Ibidem.

[28] Vita Compilata, 36-37, cf. Ibidem.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Artemis.

[30] Vita Compilata, 42, cf. Ibidem.

[31] Vita Compilata, 43, cf. Ibidem.

[32] Vita Compilata, 44, cf. Ibidem.

[33] Vita Compilata, 45, cf. Ibidem.

[34] Vita Compilata, 46, cf. Ibidem.

[35] Ibidem, cf. Ibidem.

[36] Vita Compilata, 47, cf. Ibidem.

[37] Vita Compilata, 48, cf. Ibidem.

[38] Vita Compilata, 49, cf. Ibidem.

[39] Vita Compilata, 50, cf. Ibidem.

[40] Vita Compilata, 51, cf. Ibidem.

[41] Vita Compilata, 52, cf. Ibidem.

[42] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[44] Vita Compilata, 31, cf. Ibidem.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eugenia_(given_name).

[46] Vita Compilata, 54, cf. Ibidem.

[47] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[48] Vita Compilata, 55, cf. Ibidem.

[49] Vita Compilata, 56, cf. Ibidem.

[50] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când ești bucuros, atunci ești cel mai sănătos om. Simți că ai aripi, că zbori, că ești împlinit, că viața ta merge pe drumul cel bun. Și bucuria cea curată, cea care vine din faptele cele bune, te face să simți iubirea lui Dumnezeu în viața ta. Pentru că Dumnezeu Își revelează iubirea Lui cea negrăită, când noi dorim tot mai mult să fim ca El. Când noi împlinim poruncile Sale. El ne umple de bucurie și de pace, atunci când vede că vrem să venim spre El cu toată ființa noastră.

Dar când viața cu El ți se pare o glumă, când calci în picioare mereu poruncile Sale, când te arăți obraznic și infatuat înaintea Lui, atunci te gârbovești continuu. Nu mai stai drept, ci te cocârjești. Pentru că acel duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] [Lc. 13, 11, BYZ] care te cuprinde, acel demon care te face să vezi numai pământul, dar nu și cerul, te leagă [Lc. 13, 16] de păcat și te face să nu mai vezi ceea ce e bine, ce e frumos, ce e sfânt în viața noastră.

Și văd mereu oameni legați de patimile lor, pe care demonii îi țin legați de acele patimi. Văd la tot pasul oameni care își iubesc patimile și se laudă cu ele de parcă ar fi virtuți. Și își supralicitează patimile, se laudă cu ele, pentru că ei confundă binele relativ de aici cu cel veșnic. Cred că dacă aici sunt sănătoși, frumoși, cu bani făcuți oricum, cu prieteni și relații sociale, așa vor fi prosperi pentru totdeauna. Cred că dacă aici le e bine, le va fi bine și veșnic.

Însă viața păcătoasă, viața la întâmplare, nu este împlinirea omului, ci urâțirea lui continuă! Și dacă aici ești sănătos și frumos, și faci, datorită sănătății și a frumuseții tale exterioare, multe păcate, pentru care nu te pocăiești, sănătatea și frumusețea ta ți le-ai folosit rău, pentru că vei fi chinuit veșnic pentru păcatele tale. Căci nu de oameni trebuie să fim lăudați, ci de Dumnezeu! El trebuie să ne găsească frumoși, foarte frumoși înaintea Lui, adică plini de curăție și de sfințenie. Și așa trebuie să fim la Judecata Lui cea veșnică, când adevărata viață va fi binecuvântată [Mt. 25, 34, BYZ], va fi lăudată de către El, și viața păcătoasă va fi blestemată [Mt. 25, 41, BYZ].

Căci „moartea celor păcătoși [este] rea [θάνατος ἁμαρτωλῶν πονηρός]” [Ps. 33, 22, LXX]. Și de ce e rea? Pentru că sufletele lor vor coborî în Iad! Și Iadul dovedește că viața lor de pe pământ, viața trăită în lux și în indiferență față de voia lui Dumnezeu, nu era o viață „bună”, ci una rea. Căci o viață bună, cu adevărat bună, e aceea care te duce în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că „mântuirea celor Drepți [este] de la Domnul și [El] este apărătorul lor în vremea necazului [lor]. Și Domnul le va ajuta lor și îi va izbăvi pe ei și îi va scoate pe ei de la cei păcătoși” – înțelegându-se prin „păcătoși” și oamenii păcătoși, dar și demonii – „și îi va mântui pe ei, că[ci] au nădăjduit în El” [Ps. 36, 39-40, LXX]. Ei au trăit cu nădejdea în Domnul, cu nădejdea că El îi va mântui, și de aceea nu i-a făcut de rușine la moartea lor și nici după aceea.

Căci mulți dintre noi credem că dacă nu avem boli, dacă nu avem necazuri, dacă nu avem ispite, dacă avem tot ce ne trebuie suntem „plăcuți” de Dumnezeu, suntem „favorizați” de către El. Însă cel cu adevărat plăcut de El este intimul Său, este cel pe care El îl cunoaște din relația intimă cu Sine. Iar Sfinții nu se tem de dureri, de necazuri, de ispite, de nedreptăți, de moartea dureroasă, martirică, ci se tem de a păcătui înaintea Lui. Pentru că păcatul e cel mai nociv lucru pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi distrugem totul în noi și în jurul nostru. Adevărata bombă atomică e păcatul pe care îl săvârșim și pentru care nu ne pocăim. Pentru că păcatele ne fac urâți înaintea lui Dumnezeu și ele ne coboară în Iad.

–Și de ce ne urâțesc păcatele noastre?

– Pentru că a păcătui înseamnă a alege să faci lucruri contrare voii lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu e binele nostru, e frumusețea noastră, e viața noastră veșnică. Iar a alege să facă lucruri contrare voii lui Dumnezeu, a alege să păcătuiești, înseamnă a alege să te urâțești interior, să te sinucizi. Pentru că numai binele ne îndreaptă, binele ne zidește interior, binele ne mântuie. Și binele e viața noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul Și-a pus mâinile asupra femeii [Lc. 13, 13, BYZ] și l-a izgonit din ea pe demonul care o făcea să fie neputincioasă, gârbovă, aceea „numaidecât a fost îndreptată și Îl slăvea pe Dumnezeu [παραχρῆμα ἀνωρθώθη καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ]. Dumnezeu a îndreptat-o, El a pus-o pe calea Lui, El a făcut-o vie duhovnicește și de aceea a început să Îl laude pe El! Pentru că nu Îl putem lăuda pe El, dacă El nu ne ridică la viața cu El prin pocăință și nu ne luminează ca să facem voia Lui. Relația cu El e plină de ajutorul și de mila Lui, pentru că nu putem face nimic bun fără ajutorul Său.

De aceea, când în Slujba Tedeumului[2] Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate de El în viața noastră, noi recunoaștem că El este izvorul a tot binele și a tot ajutorul din viața noastră. Că noi nu putem trăi fără să ne raportăm la El. Și dacă ne raportăm acum și aici la El e pentru că dorim ca în mod veșnic să fim cu El. Și de raportarea noastră la Dumnezeu ține și raportarea noastră la toți ceilalți oameni. Pentru că nu îi vedem ca pe competitori, ci ca pe împreună-părtași la Împărăția lui Dumnezeu. Aproapele nostru nu este rivalul nostru pe calea mântuirii, ci confratele nostru, copărtașul nostru la viața cu Dumnezeu. Pentru că eu nu mă întrec cu ceilalți ca să mă mântui, ci mă birui pe mine însumi, îmi birui patimile mele, pentru ca să fiu propriu comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii mei. Lupta mea e cu mine, nu cu ceilalți, pentru ca să am relații reale cu Dumnezeu și cu confrații mei!

Domnul o vindecă pe femeie în ziua sabatului [τῇ ἡμέρᾳ τοῦ σαββάτου] [Lc. 13, 16, BYZ], a odihnei, pentru a ne arăta că adevărata odihnă e plină de bine, e cea în care facem binele, e cea în care îl odihnim pe aproapele nostru. Femeia vindecată se bucură și devine doxologică. Femeia vindecată se umple de bucurie sfântă, dumnezeiască. Femeia e odihnită cu adevărat de Dumnezeu, pentru că e umplută de bucuria Lui. Și când Dumnezeu ne bucură dumnezeiește, atunci El ne odihnește cu adevărat, căci face ca praznicul nostru să fie cu adevărat praznic. Pentru că nu poate exista praznic fără bucurie. Esența prăznuirii este bucuria de Dumnezeu și cu Dumnezeu. Și dacă noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, atunci facem fapte de praznic, fapte bune, iubitoare de semeni, care să Îl bucure pe El.

Ca să Îl vezi pe Cel ce se naște în peștera cea săracă trebuie să îți ridici ochii spre El. Acela pare un Prunc, dar Pruncul e Cel veșnic, e Stăpânul întregii creații! Ca să Îl bucuri pe El trebuie să te lași bucurat de El. Și ca El să te bucure trebuie să crezi în El, în Cel care a venit să ne mântuie pe toți. Căci Biserica Lui de aceea e catolică, e universală, pentru că e Biserica a toată lumea, e Biserica întregii lumi. Iar dacă în Biserica Lui trebuie să intre toată lumea și nu doar unii, nu doar anumite popoare, e pentru că Împărăția Lui e pentru toți.

Căci Domnul Iisus Hristos S-a întrupat din Preacurata Sa Maică nu pentru ca să fie evreu, ci pentru ca să fie om. Să fie om pentru toți oamenii, afară de păcat, El, Care este Dumnezeu și om, pentru ca să îl atragă la Sine pe tot omul. Și Domnul Se întrupează nu pentru ca omul să rămână în păcatele lui, ci pentru ca omul să se îndumnezeiască și să se facă moștenitorul Împărăției Sale. Iar creștinii sunt chemați la o astfel de viață, la o viață sfântă, pentru ca să trăiască și să prăznuiască pe pământ ca unii ce sunt plini de slava cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, praznicele noastre nu sunt mai întâi de toate mâncare și băutură, ci bucurie, pace și luminare dumnezeiască! Noi postim ca să ne bucurăm, pentru ca să ne umplem de pacea Lui, pentru ca să ne sfințim prin toată nevoința cea duhovnicească. Noi postim pentru ca învățăm cu adevărat să mâncăm și să bem. Căci postul ne învață cum să Îl mâncăm pe Domnul prin adevărul Lui, prin Euharistia Lui, prin faptele noastre de iubire creștină. Postim, pentru ca să învățăm să îmbrățișăm creștinește, adică să îi vedem în mod sfânt pe oameni. Postim, pentru ca să ne smerim. Postim, pentru ca să iertăm toate și să lucrăm dimpreună cu toți la mântuirea tuturor.

Postim, pentru ca să ne veselim. Căci veselia cea sfântă e cea în care ne bucurăm de voia lui Dumnezeu cu noi și de minunile Lui din viața noastră.

Să nu vă fie teamă să vă bucurați! Lăsați-vă inima să respire bucuria praznicelor celor sfinte ale lui Dumnezeu! Căci simplitatea lor cea sfântă ne va face și pe noi copii la suflet, copii ascultători și smeriți înaintea Lui. Amin!


[1] Începută la 10. 24, în zi de miercuri, pe 1 decembrie 2021. Soare, 7 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea:
https://www.librariacartilorbisericesti.ro/wp-content/uploads/Carte-de-Tedeum.pdf.