Etichetă: Predici 2021

Iubiții mei[1],

pe când cei necredincioși așteaptă învieri din morți pentru ca să creadă în Dumnezeu, pe când ei așteaptă minuni de proporții, oamenii credincioși învie din păcatele lor ori de câte ori se pocăiesc cu adevărat, se mărturisesc cu pocăință Domnului și se împărtășesc cu El, Cel euharistic, cu multă împlinire duhovnicească. Primii vor ceva uimitor, ceva spectaculos, pe când cei credincioși învie tainic în ființa lor și se bucură dumnezeiește de această înviere a lor. Și aceste învieri sufletești din moartea păcatului, interioare, se trăiesc în taină, fără să le știe sau să le vadă sau să le mediatizeze mai nimeni, dar ele sunt adevăratele învieri pe care ar trebui să le căutăm cu toții.

Căci Dumnezeu există și dacă vrem și dacă nu vrem noi. El există și dacă ne dăruie nouă minuni mari, văzute de toți, și dacă ne dăruie doar minuni copleșitoare în taina sufletului nostru, care sunt nevăzute de ceilalți. Însă El, pentru cei credincioși Lui, nu face minunile în afara lor, ci în lăuntrul lor, pentru că în ei înșiși se lucrează taina mântuirii. Pentru că minunile exterioare sunt pentru cei care sunt necredincioși sau începători în ale credinței și care au nevoie să creadă în Dumnezeu sau să se întărească în credința lor. Pe când, pentru oamenii lui Dumnezeu, minunile sunt o realitate cotidiană, continuă. Pentru că întreaga lucrare a mântuirii noastre e o continuă și inexprimabilă minune.

– De ce?

– Păi, dacă mântuirea noastră e conlucrare continuă cu Dumnezeu, iar El locuiește în noi continuu prin slava Lui, cum să nu fie o continuă minune viața noastră, dacă noi suntem cu El tot timpul?! Prezența Lui continuă în noi e cea mai mare minune. Pentru că El nu e doar din când în când cu noi, ci e tot timpul. Iar El, în noi, lucrează minuni fără de număr, atâta timp cât ne curățește, ne luminează și ne îndumnezeiește continuu, ajutându-ne în tot ceea ce noi facem.

Însă, când cei care au transformat, din lene, rugăciunea în salut cotidian și spun, pe scurt, „Doamne, ajută!”, în loc să facă o rugăciune pentru noi, ei se referă, cel mai adesea, la faptul ca El să ne ajute la lucruri mari, speciale din viața noastră. Pentru că ei cred că „doar atunci” avem „nevoie” de ajutor. Dar omul duhovnicesc nu se roagă doar din când în când sau la nevoie sau când se trezește, când mănâncă și când adoarme, ci se roagă tot timpul. Pentru că el e cu Dumnezeu tot timpul și toată viața lui e o continuă vorbire cu Dumnezeu și o continuă simțire și înțelegere și vedere a Lui. Din când în când înseamnă mai deloc. Dar tot timpul înseamnă că viața ta e o rugăciune, o dăruire către Dumnezeu, o viață cu Dumnezeu.

De aceea, oamenii duhovnicești nu așteaptă „să se întâmple minuni”[2] în viața lor, ci ei trăiesc continuu minunea de-a trăi împreună cu Dumnezeu. Pentru că ei nu vor doar ceva de la Dumnezeu sau nu Îl vor pe El doar la greu, ci Îl au pe El deplin în viața lor tot timpul, pe Dăruitorul tuturor minunilor și al darurilor dumnezeiești. Și când Îl ai pe Dumnezeu, atunci ești acaparat numai de El, pentru că Îl vrei doar pe El, doar pe El în mod deplin…

Compătimim cu văduva din Nain, pentru că era de două ori suferindă: și pentru soț și pentru fiu [Lc. 7, 12, BYZ]. Și cetatea a înțeles acest lucru, pentru că „destulă [ἱκανὸς] mulțime a cetății [era] împreună cu ea” [Ibidem]. Era un convoi mortuar în spatele ei! Era o întreagă lume care compătimea, care suferea împreună cu ea. Dar sufereau împreună cu ea, cu femeia, și nu sufereau pentru tânărul ei fiu, pentru că știau că nu îl mai pot ajuta.

Și acest convoi mortuar, fără doar și poate, nu se aștepta la nicio înviere. Era ca înscrisul păgân de pe coroanele noastre, cumpărate de la florăriile fără știință teologică, unde aflăm că există „regrete eterne”. Dar dacă există „regrete veșnice”, atunci nu e nicio înviere de obște! Pentru că „regretele veșnice” neagă învierea cea de obște, universală, de la cea de a doua venire a Domnului. De aceea, acest înscris mortuar, ca și altele, sunt păgâne și nu creștine, pentru că cei care le fac nu sunt duși la Biserică.

Dar pentru noi, pentru oamenii Bisericii, moartea nu e o calamitate, nu e un sfârșit, nu e o desființare a omului, ci începutul vieții lui celei veșnice! Pentru că trupul rămâne în pământ până la învierea cea de obște, dar sufletul omului merge în Rai sau în Iad, după cum decide Dumnezeu la judecata particulară a fiecărui om. Și de aceea, Biserica e în rugăciune continuă pentru cei adormiți, în pomenire continuă a lor, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de ei. Căci El, Dăruitorul vieții noastre, e și Mântuitorul nostru și numai El ne mântuie pe noi, păcătoșii și nevrednicii Săi robi. Dar noi, cu toții, ne rugăm Lui și Îi cerem stăruitor să ne ierte și să Se milostivească de noi și de toți cei vii și adormiți, pentru că El dorește mântuirea tuturor oamenilor și nu doar a unora.

Perspectiva creștină asupra morții e cea mai luminoasă perspectivă eshatologică și ea e plină de nădejde sfântă pentru cei credincioși. Pentru că moartea nu e veșnică, ci viața e veșnică!

– Și de ce viața e veșnică?

– Pentru că toți oamenii vor învia la a doua venire a Domnului și vor trăi veșnic. „Căci precum în Adam toți mor [Ὥσπερ γὰρ ἐν τῷ Ἀδὰμ πάντες ἀποθνῄσκουσιν], așa și în Hristos toți vor fi făcuți vii [οὕτως καὶ ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]” [I Cor. 15, 22, BYZ].  Cei care păcătuiesc ca Sfântul Adam, ca Protopărintele nostru, ca primul om creat de Dumnezeu, mor prin păcatele lor nepocăite, dar, la a doua venire a Domnului cea întru slavă, oamenii din toate timpurile și din toate locurile vor fi făcuți vii de către El, vor învia prin slava Lui cea veșnică, cea care strălucește din persoana Sa divino-umană.

Și când El va învia întreaga Sa umanitate și o va transfigura cu slava Lui, atunci va fi desființată moartea [I Cor. 15, 26, BYZ], care este numită de Sfântul Pavlos drept „vrăjmașul cel ultim [ἔσχατος ἐχθρὸς]” [Ibidem] al nostru și al întregii creații. Pentru că moartea nu e creația lui Dumnezeu, ci e consecința păcatului Protopărintelui nostru. Și noi trăim moartea ca pe cel mai nefiresc lucru al vieții noastre, ca pe un lucru vrăjmaș firii noastre, pentru că noi dorim să trăim veșnic. De aceea, nu ne putem acomoda niciodată cu moartea, nu ne putem împăca cu existența ei, nu putem să admitem că ea are de-a face cu noi, pentru că știm că ea nu e veșnică. Ci veșnică va fi numai viața. Pentru că oamenii, toți oamenii, toți cei înviați de Domnul vor trăi veșnic, dar nu toți la fel! Pentru că „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [ἀκούσονται τῆς φωνῆς Αὐτοῦ], și vor ieși [din morminte toți oamenii, cu trupuri transfigurate, veșnice, dar], cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ] în ei înșiși. Vor învia cu toții, dar unii pentru a moșteni Paradisul lui Dumnezeu pentru veșnicie, pe când alții Iadul pentru veșnicie.

– Dar de ce l-a înviat pe tânăr mai înainte de vreme? Ce a vrut să ne arate prin intermediul lui?

– Că El e Viața tuturor și că El e mult-milostiv față de noi [Lc. 7, 13-14, BYZ]! Pentru că El ne dăruie viața și ne ține în viață, dar ne poate și redărui viața trupească, pentru că sufletul nostru e nemuritor, dar că El, Dumnezeul nostru, ne dăruie și ne redăruie viața pentru că este mult-milostiv cu noi! Pentru că noi nu suntem „un experiment oarecare” al Lui, ci creația Lui, cei pe care El ne-a creat din multă iubire față de noi și pentru ca să ne bucurăm de comuniunea veșnică cu Sine.

Și dacă El ne-a creat din iubire față de noi și pentru ca noi să ne împlinim veșnic în iubirea, în comuniunea cu Sine, atunci viața veșnică pe care ne-o dă El e pentru această comuniune veșnică cu El, care ne împlinește cu totul, și nu pentru Iad. Pentru că Iadul e consecința păcatului, a căderii Îngerilor și a transformării lor în demoni! Căci păcătoșii nepocăiți vor merge „întru focul cel veșnic [εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ], celor care au căzut împreună cu el, cu Satanas, prin păcatul trufiei lor, din slava lui Dumnezeu. Însă Iadul e pentru Satanas și pentru demonii Lui, și nu pentru noi! Noi ajungem în Iad pentru că ne lăsăm mințiți de către demoni și le urmăm păcatele și fărădelegile lor, nepocăindu-ne de relele noastre. De aceea, păcatul, ca și moartea, ca și Iadul sunt nefirești pentru noi, pentru că păcatul a adus în noi moartea și ne-a aruncat în Iadul cel veșnic. Și noi nu putem considera niciodată păcatele și urmările lor ca fiind „bune” pentru noi, de aceea le spovedim imediat și cerem iertarea lui Dumnezeu pentru ele. Căci viața cu Dumnezeu înseamnă a trăi în toată fapta bună și în toată virtutea dumnezeiască și a urî tot păcatul care ne omoară veșnic.

Domnul Și-a arătat mila Lui cea mare față de femeia văduvă și față de fiul ei și i-a umplut pe amândoi de multă bucurie, cât și cetatea Nainului. Cetatea Nain [Ναΐν] [Lc. 7, 11, BYZ] e în Galilea, la 14 kilometri de Nazaret și aproape de Muntele Tabor[3]. Și Domnul l-a înviat pe tânăr „prin atingere și prin poruncă”[4]. Pentru că, „apropiindu-Se, S-a atins de sicriu [ἥψατο τῆς σοροῦ]! Iar cei care îl purtau au stat. Și a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 17, 14, BYZ]. Domnul S-a atins de sicriul lui, apoi i-a poruncit revenirea sa la viață ca un Atotputernic. Și sufletul lui, cel nemuritor, s-a întors în trupul său imediat, la porunca Domnului, în trupul său pe care îl părăsise de curând „și cel mort s-a ridicat și a început a vorbi. Și [Domnul] l-a dat pe el maicii sale” [Lc. 17, 15, BYZ].

Pentru că și noi, cei care înviem din păcatele noastre în Biserica Sa, suntem hrăniți de mama noastră cea duhovnicească, Biserica. Aici Se atinge Domnul de noi și aici ne iartă: în Biserica slavei Sale! Pentru că noi venim la Biserică precum niște coșciuge ambulante, venim morți, omorâți de păcatele noastre, dar, prin iertarea Lui în Taina Mărturisirii, plecăm ca înviați din morți. Venim mortuari și plecăm resurecționali[5].

Pentru că venim morți și plecăm vii, plecăm plini de viața Lui cea veșnică. Și dacă Domnul ne învie din morți iar și iar, când noi ne pocăim și ne recunoaștem păcatele noastre cu durere, de ce minune mai mare avem nevoie decât de aceasta?! Și de această minune fundamentală ține toată mântuirea noastră! Pentru că iertarea Lui înseamnă mântuirea noastră. Iertarea Lui înseamnă primirea noastră în comuniunea cu Sine, înseamnă umplerea noastră de viața Lui, înseamnă viețuirea noastră veșnică împreună cu El.

Nain înseamnă „pășunile cele verzi” sau „cel iubit”[6]. Ca să trăiești duhovnicește trebuie să paști pe pășunile cele verzi și bogate ale voii lui Dumnezeu. Ca să fii iubit de El trebuie să faci voia Lui. Căci „cel care are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel care Mă iubește pe Mine; iar cel care Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu [și de către Duhul Meu Cel Sfânt]; și Eu îl voi iubi pe el [καὶ Ἐγὼ ἀγαπήσω αὐτόν] și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi [καὶ ἐμφανίσω αὐτῷ Ἐμαυτόν]” [In. 14, 21, BYZ].

– Și când ni Se arată nouă El Însuși?

– Oricând ni Se poate arăta întru slava Lui, în mod extatic, ca să Îl vedem cu ochii inimii noastre, dacă Îl iubim pe El cu adevărat! Iubirea Lui înseamnă ascultarea totală de El și urmarea Lui în toată nevoința cea duhovnicească. Și dacă noi suntem în poruncile Sale, atunci suntem mereu cu El și El ni Se arată în multiple feluri dumnezeiește, pentru a ne întări și a ne sfinți pe noi în relația cu Sine.

De aceea, iubiții mei, problema numărul unu a vieții noastre nu e apartenența politică, nici scumpirea traiului zilnic și nici problemele medicale pe care le avem, ci mântuirea noastră. Un creștin conștient de responsabilitatea lui pe fața pământului e un creștin care se nevoiește zilnic pentru mântuirea lui și a întregii umanități. Pentru că viața creștină e viața cu Dumnezeu, e viața în continuă slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Iar noi, când plecăm de aici, din această viață, trebuie să fim împăcați cu toți, având toate ale noastre puse în rânduială, trebuie să fim spovediți și împărtășiți cu Domnul și având în noi slava lui Dumnezeu, adică viețuirea încă de acum în Împărăția Lui. Pentru că astfel suntem îmbrăcați întru slava Lui, suntem îmbrăcați pentru Nunta cea veșnică, suntem proprii veseliei celei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu, adică în toată curăția, sfințenia și bogăția de virtuți a vieții creștine. Și dacă murim astfel, atunci adormim cu moartea celor Cuvioși. Dar dacă murim nepregătiți, în păcate multe și fără pacea lui Dumnezeu în noi înșine, atunci murim rău, pentru că murim ca oameni păcătoși.

Toată viața noastră creștină e o pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu. Moartea e ușa de intrare în Împărăția Lui pentru cei Sfinți ai Săi! Așa că nu moartea e problema noastră, ci Judecata lui Dumnezeu, cea în urma căreia primim locul nostru cel veșnic. Și noi de aceea ne rugăm neîncetat Domnului să ne ierte și să ne odihnească împreună cu Sfinții Lui: pentru că Paradisul lui Dumnezeu ține de răspunsul la Judecata Sa. Și Judecata Lui este dreaptă [δικαία] [In. 5, 30, BYZ], pentru că e radiografia corectă a vieții noastre. Pentru că El judecă ceea ce aude [Ibidem] de la noi și despre noi, El judecă ceea ce vede că suntem noi.

Căci și noi, atunci când judecăm viața cuiva, o judecăm ca pe suma tuturor faptelor sale, ca pe consecința tuturor faptelor sale. Și când vedem ce a ajuns omul după toate câte a făcut, spunem că el e bun sau rău, pentru că omul e ceea ce predomină în el. Infinit mai mult vede El cine suntem noi, ce am ajuns noi în urma vieții noastre pământești. De aceea, judecata Lui e cea mai dreaptă posibilă, pentru că e judecata Celui care ne iubește pe noi din veci, pentru că ne-a creat din iubirea Sa cea mare față de noi. Dar dacă noi alegem cu obstinație să nu facem voia Lui, El nu ne desființează ontologic, ci ne lasă să trăim veșnic potrivit alegerii noastre. Tocmai de aceea, Iadul nu e pedeapsa Lui pentru noi, ci e pedeapsa noastră pentru noi înșine! Pentru că noi ne-am pedepsit la Iadul cel veșnic, noi ne-am aruncat cu totul în Iad, pentru că am trăit toată viața contrar voii Sale.

Însă de ce să ne auto-pedepsim veșnic, când putem să ne bucurăm veșnic?! Dacă pentru a ne îmbogăți facem atâtea eforturi și ne facem atâtea griji și facem atâtea păcate pentru „stabilitatea” noastră efemeră, de ce să nu ne dăm toată energia în slujba mântuirii noastre, a fericirii noastre celei veșnice?!! Pentru că veșnicia nu înseamnă 80 de ani de viață, ci o nesfârșită viață. Iar dacă ne credem raționali, dacă nu ne place „să fim luați de proști”, dacă spunem că „ne vrem binele”, dacă ne căutăm mereu fericirea, de ce nu dorim adevărata fericire, comuniunea veșnică cu Dumnezeu?!!!

Viața păcătoasă nu are nicio logică, dar viața cu Dumnezeu are toată logica și rațiunea umană, e împlinirea noastră veșnică. Pentru că te nevoiești acum puțin, pentru o veșnică bucurie, iar în viața cu Dumnezeu afli toată taina și toată bucuria și toată sfințenia posibile. Dar dacă alegi păcatul, ai parte numai de chin, de suferință, de neștiință, de orbire, de singurătate. Cum să alegi păcatul, dacă tu vrei să fii fericit pentru veșnicie?! Cum să alegi chinul Iadului în locul fericirii celei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu?!! Ce te face să vrei durerea cea veșnică a Iadului, când aici nu suporți nici cele mai mici chinuri?!!!

Căci de ce avem multe spitale și multe medicamente pe lume? Pentru că nu suportăm durerile! Vrem să scăpăm cât mai repede de boală. Și vrem să scăpăm de boală, pentru ca să fim sănătoși și bucuroși. Dar dacă vrem să fim sănătoși și bucuroși pentru toți vecii, adică mântuiți, de ce trăim ca niște păcătoși notorii?! Și ne putem pune la nesfârșit aceste întrebări, pentru că păcatul n-are nicio logică și nicio bucurie, ci, dimpotrivă, ne aduce chinul cel veșnic.

Dumnezeu să ne înțelepțească pe toți, pentru ca să facem voia Sa cea sfântă, cea care ne mântuie pe noi! Căci viața cu El e împlinirea și desăvârșirea noastră cea veșnică. Amin!

---

[1] Începută la 10. 26, în zi de joi, pe 7 octombrie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://genius.com/Bug-mafia-strazile-lyrics.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nein.

[4] [Sfântul] Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. din lb. gr. veche și note de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia & Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 99. E vorba de Sfântul Cuvios Eftimios Zigabinos [Εὐθύμιος Ζιγαβηνός], cf.   https://el.wikipedia.org/wiki/Ευθύµιος_Ζιγαβηνός.

[5] De la resurrectio, resurrectionis = înviați din nou, reînviați. Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=resurrectio.

[6] Cf. Easton’s Bible Dictionary, 2.660, apud BW 10.

Iubiții mei[1],

cel mai mare păcat al celor care se ocupă cu teologia Bisericii, dar nu și cu mântuirea lor, este acela de a lupta sistematic împotriva Sfinților lui Dumnezeu. În secolul întâi al Bisericii avem trei mari Sfinți Teologi a toată lumea: pe Sfântul Ioannis Teologul, pe Sfântul Apostol Pavlos și pe Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, ultimul fiind pomenit azi, pe 3 octombrie. Însă modul cum e negată persoana și opera Sfântului Dionisios de vreo câteva secole încoace este execrabil.

Și de ce e negat cu atâta vehemență Sfântul Dionisios? Pentru că el arată în dumnezeiasca sa operă – care are nevoie de o traducere românească și mai atentă –, că Biserica lui Dumnezeu este ierarhică și sacramentală, că ea are teologia și experiența ei mistică și îndumnezeitoare și că ea a fost dintru început divino-umană și cu vocația ecumenicității, a universalității. Că ea a fost și este viața tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioși Sieși, pentru că nu a existat niciun hiat în istoria ei.

Hiatul, discontinuitatea, desființarea Bisericii pentru o anumită perioadă e un nonsens teologic. Pentru că Biserica e a lui Dumnezeu și e viața lui Dumnezeu cu credincioșii Săi. El nu Se retrage niciodată din relația cu noi, ci doar noi putem să ne retragem din relația cu El. Însă Biserica Lui a rămas credincioasă slujirii Sale în cele două milenii de existență, chiar dacă au avut loc mai multe ieșiri masive din Biserică. Cea mai mare și mai dureroasă cădere și despărțire de Biserica lui Dumnezeu s-a produs în anul 1054, când partea de Apus a Bisericii a căzut de la viața cu Dumnezeu și a început să se transforme în romano-catolicismul de azi. Și așa cum făcuse și cu monofiziții și cu nestorienii, Biserica a făcut și cu romano-catolicii: nu a mai avut comuniune liturgică și frățească cu ei, nu a recunoscut niciun „sfânt” canonizat de către ei, nu a recunoscut nicio „dogmă” dogmatizată de către ei, ci i-a considerat eretici și căzuți de la viața și teologia Bisericii. Fapt pentru care au fost mulți Sfinți ai Bisericii care au luptat împotriva teologiei latine, a teologiei romano-catolice, pentru că Biserica lui Dumnezeu e una, sfântă, catolică și apostolică și această Biserică e Biserica Ortodoxă.

Odată cu secolul al 20-lea însă, de când există noile discuții interreligioase dintre Biserică și romano-catolicism, discursul teologic a început să fie tot mai conciliant, mulți trag speranțe de „unire” sau de revenire la Biserică, dar teologic, liturgic și canonic lucrurile au rămas neschimbate în viața Bisericii. Căci, deși unii teologi ortodocși își asumă practici, idei teologice și „sfinți” romano-catolici și practici protestante sau neoprotestante, în fapt, în sinaxarele și calendarele Bisericii nu există „sfinți” eretici, adică împrumutați de la monofiziți, nestorieni, romano-catolici, armeni, protestanți, neoprotestanți. Și dacă nu există „sfinți” eretici în cultul Bisericii, e de la sine înțeles că Biserica nu acceptă o altă perspectivă liturgică, teologică și de viață. Pentru că ea are, de la început, modul ei de a fi, de a-I sluji lui Dumnezeu, de a-și rândui toate ale ei.

Și Sfântul Dionisios Areopagitul a scris tocmai despre modul de a fi al Bisericii, despre experiența ei liturgică și mistică. El a mărturisit existența tripartită a ierarhiei bisericești și că ea e după voia lui Dumnezeu. Pentru că, așa cum Dumnezeu a creat ierarhia Puterilor cerești, tot la fel El a rânduit și a umplut de puterea Sa preoțească pe Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii. Și i-a învățat pe ei să slujească Tainele și Slujbele Sale, prin care să sfințească întreaga Lui Biserică.

Iar eu mă regăsesc și mă simt bine citind mărturia teologică și plină de experiență sfântă a Sfântului Dionisios, pentru că trăiesc în aceeași Biserică a lui Dumnezeu, unde lucrurile se petrec ca și pe timpul lui. Căci și acum tot tainic trăim toată experiența îndumnezeirii noastre în Biserică, umplându-ne din destul de viața lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și fiind ajutați de toți Îngerii și Sfinții Lui în nevoințele noastre. Dar dacă ai părăsit Biserica Lui sau dacă te afli într-o parodiere a Bisericii Sale, într-o facțiune eretică, atunci nu mai suporți adevărurile Sfinților, mărturiile lor, pentru că nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine care să te curățească, să te lumineze și să te sfințească, ci simți duhurile demonice care te fac să te îndreptățești în minciunile tale.

Însă orice ieșire interioară din adevărul, din sfințenia și din rânduiala Bisericii e un păcat imens al nostru. Oricine crede altcumva decât crede Biserica și slujește altcumva decât slujește Biserica păcătuiește profund. Și am întâlnit credincioși și teologi ortodocși care nu erau conștienți de răul pe care și-l fac prin amestecarea de practici și idei eretice în viața lor. Pentru că nu aveau o reală conștiință dogmatică, una care să cunoască și să respecte cu acrivie mărturia, slujirea și experiența Bisericii.

Mai pe înțeles: Nu poți să te închini unor „icoane” sau statui romano-catolice și nici să te rogi cu rugăciunile lor sau să primești slujbe de la vreun preot romano-catolic! Pentru că tu ești ortodox și nu romano-catolic. Nu poți să te rogi sau să cânți cântece neoprotestante sau să socotești că „slujirea” lor e una bună pentru tine! Pentru că tu ești ortodox și nu neoprotestant. Nu poți să împrumuți semne, talismane, practici păgâne, eretice sau sataniste! Pentru că tu ești ortodox și nu sincretist religios. Nu poți să socotești în mintea ta că îți vei găsi sănătatea, pacea și mântuirea „în afara” Bisericii! Pentru că prin asta minimalizezi Biserica, o desconsideri, o relativizezi în mod nepermis.

Căci porunca Bisericii de a nu citi cărți eretice și păgâne și de a nu participa la slujbele lor are tocmai acest substrat: de a nu amesteca viața și teologia Bisericii cu alte practici și idei care îți dăunează vieții tale. Dar, dacă ești întărit în viața, în teologia și în experiența Bisericii, atunci poți citi și cărți eretice și păgâne, dar pentru ca să afli cât de departe stau aceștia de viața cu Dumnezeu. Pentru că apologiile, apărările teologiei Bisericii se fac pe surse. Și pentru ca să știi ce crede eterodoxul trebuie să îi cunoști părerea. Iar Sfinții Părinți ai Bisericii au cărți apologetice făcute pe surse, pentru că mai întâi au cunoscut cărțile ereticilor și ale păgânilor, iar, mai apoi, luminați de Dumnezeu, au răspuns în mod meticulos la mistificările și aberațiile lor.

Și de ce au scris Sfinții lui Dumnezeu mii de pagini despre acuratețea în înțelegerea credinței, despre atenția enormă pe care trebuie să o dăm credinței Bisericii? Pentru că din credința Bisericii rezultă viața și evlavia noastră, iar de modul cum trăim depinde mântuirea noastră. Și nu ne poate curăți, lumina și sfinți decât adevărul lui Dumnezeu. Dar adevărul Lui, amestecat cu minciuni, e o hulă la adresa Lui. Și de aici s-a născut vehemența Sfinților lui Dumnezeu în ceea ce privește coruperea credinței. Pentru că atunci când corupem credința, când o falsificăm, o pierdem. Căci noi înșine ne dezicem interior de Biserica lui Dumnezeu.

Însă, în duminica de azi, Domnul ne cere tuturor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]!” [Lc. 6, 35, BYZ]. Și vrăjmașul poate fi orice om, de orice credință, care ni se împotrivește și ne urăște și ne face rău, și, în primul rând, demonii sunt vrăjmașii noștri. Căci demonii îi învață pe oameni să facă răul. Și ei aleg să facă răul din diverse motive rele, devenind oameni păcătoși, oameni răi, răzbunători.

Dar pentru a nu fi ca ei, pentru a nu înmulți și noi răul în lume, Domnul ne poruncește să îi iubim pe cei care ne fac rău. Să îi iubim cu iubirea cu care El ne iubește pe noi. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, care coboară în noi, ne învață să ne rugăm pentru toți oameni și să îi iubim pe toți. Și a-i iubi pe vrăjmași înseamnă a le dori tot binele de acum și cel veșnic.

Și porunca aceasta preadumnezeiască a Domnului ne îndumnezeiește enorm pe noi înșine. Căci ea ne învață să ne asumăm întreaga umanitate în asceza și în rugăciunea noastră. Adică, să ne nevoim pentru toți oamenii, pe când ne nevoim pentru noi înșine. Și cum să nu fie acesta un mare bine pentru noi, când nu mai avem nicio luptă interioară cu vreun om? Căci, dacă nu mai vrem să biruim pe nimeni, dacă nu mai vrem să dăm lecții nimănui, ci să dăruim tuturor atenția și iubirea noastră, cum să nu fie acest lucru un mare bine pentru noi și pentru toți ceilalți? Pentru că a iubi înseamnă a nu căuta motiv de ceartă, a nu căuta să deranjezi, a nu căuta să faci rău cuiva. A iubi înseamnă a avea pe tot omul partener de dialog. Și când dialoghezi cu cineva, atunci cauți să înveți de la el, dar și să îi dărui din experiența și din viața ta. Pentru că dialogul e o împlinire interioară a tuturor celor care participă la el.

Știu cât de dureroasă e lupta interioară cu ceilalți sau resentimentele. La începutul vieții mele religioase, când mă luptam interior să mă dezic de omul cel vechi, de omul păcatului, aveam aversiune față de unul sau altul. Mă luptam interior cu ostilitatea părinților mei, cu aversiunea unora sau a altora față de mine, cu îndepărtările unor prieteni și cunoscuți de mine. Dar când am început să trăiesc această poruncă a Domnului, porunca iubirii față de toți oamenii, atunci am început să mă liniștesc interior din ce în ce mai mult. Și să mă rog pentru toți și să vreau binele tuturor și să nu mai caut să conving pe cineva în mod neapărat.

Pentru că îmi doream să fiu înțeles, să fiu apreciat pentru cine sunt, pentru munca mea, pentru valoarea crezurilor mele, îmi doream să colaborez cu oameni în stare de lucruri mari în literatură și în teologie…Dar am înțeles, ne mai luptându-mă interior cu oamenii, că nu pot să nasc cu forța relații, chiar dacă acelea ar fi unele foarte productive la nivel teologic și editorial. Pentru că într-o idee trebuie să credem măcar doi, ca să putem să colaborăm. Și nu trebuie doar să credem într-o colaborare teologică, ci și să muncim efectiv cot la cot.

Așadar, iubiții mei, e nevoie de multă înțelepciune și de multă smerire de sine pentru a avea relații reale cu oamenii. Căci ei te percep la nivelul lor și nu cum te percepi tu pe tine însuți. Ca cineva să ajungă la înțelegerea ta reală trebuie să facă mulți pași interiori, pentru că trebuie să aibă parte de multă luminare dumnezeiască. Dar, pentru ca să ai relații reale cu oamenii, trebuie să îi lași să vină spre tine. Trebuie să accepți nivelul lor redus de înțelegere a ta, diferența lor de vârstă, diferența lor de experiență. Îi lași să vină, îi ajuți să intre în tine, îi pui la masa adevărurilor tale și îi lași să decidă. Și decizia lor, bucuroasă sau dureroasă, ține de ei. Dacă un om te-a înțeles întru câtva în binele tău, el nu mai renunță la tine, pentru că binele îl încălzește. Renunță doar cel care nu te-a înțeles. Renunță doar cel care te-a disprețuit de la început.

Și dacă am înțelege de fiecare dată ce e bun și ce nu e bun pentru noi, asta cu luminarea lui Dumnezeu, atunci n-am mai suferi atât de mult în relații. Pentru că nu am mai dori să fim iubiți și înțeleși cu forța.

Vă doresc multă pace și bucurie! Și Dumnezeu să ne ajute în tot lucrul cel bun și în acest octombrie al mântuirii noastre!

---

[1] Începută la 8. 31, în zi de miercuri, pe 29 septembrie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 11 km/ h.

Iubiții mei[1],

slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor înseamnă tot ceea ce faci și spui spre folosul duhovnicesc, mântuitor al oamenilor. Pentru că a vesti tot timpul cuvântul lui Dumnezeu [τὸν λόγον τοῦ Θεου] [Lc. 5, 1, BYZ] înseamnă a fi văzut de ceilalți ca credincios al lui Dumnezeu, ca unul care Îl slujești pe El prin toată viața ta. De aceea, nu poți să termini Slujba la Biserică și, după Slujbă, să fii cu totul altul, să fii la polul opus slujirii tale eclesiale. Ci, când stai și slujești acolo, când pleci de la Biserică, când te manifești ca om social sau la tine în casă, tu ești un om religios, un om al propovăduirii, un vestitor al cuvântului lui Dumnezeu prin tot ceea ce faci și spui.

Că sunt sau nu sunt cu veșminte preoțești pe mine, eu sunt același: Preotul lui Dumnezeu. Veșmintele nu mă fac „mai Preot”, ci indică cine sunt eu. Veșmintele preoțești mă arată a fi Preot în ochii celor care nu mă cunosc. Dar cei care mă cunosc, că sunt sau nu cu reverendă pe mine, ei îmi vorbesc ca unui Preot, pentru că ei știu că asta sunt, iar eu le vorbesc ca unor credincioși ai lui Dumnezeu, pentru că eu știu că asta sunt ei.

Veșmintele preoțești indică harul Preoției din mine, dar nu îl înlocuiește. Căci dacă veșmintele ar ține loc de harul Preoției, eu aș fi „un actor” al Preoției. Unul care ar teatraliza Preoția, fără să am de-a face cu ea. Asta apropo de actorii sau de neaveniții care, în mod blasfemic, se îmbracă în veșminte preoțești, pentru ca „să ridiculizeze” Preoția.

Însă Preoția nu poate fi ridiculizată dacă nu o ai! Doar tu, cel care o ai, care ești Preot, dar care îți bați joc de Preoția ta, poți să o ridiculizezi. Pentru că tu îți batjocorești sufletul tău, viața ta, Preoția pe care ai primit-o de la Dumnezeu, mântuirea ta. La fel îți bați joc de Botezul tău și de Căsătoria ta și de Monahismul tău, dacă îți uiți făgăduințele pe care tu le-ai făcut lui Dumnezeu și te comporți ca și când nu le-ai fi făcut.

Și am pus problema lipsei veșmintelor preoțești de pe tine în societate, care nu înseamnă și derobarea ta de Preoție, pentru ca să subliniez faptul că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu se face numai în Biserică, ci oriunde mă duc eu, Preotul lui Dumnezeu.

Plec de la Biserică, dar scriu online pentru întreaga Biserică. Cumpăr mâncare, mă bucur cu soția mea, mă odihnesc, pentru ca să scriu pentru întreaga Biserică. Cumpăr cărți, citesc cărți, scriu cărți pentru ca să fiu de folos întregii Biserici. Timpul vieții mele, toată viața mea, e o slujire a Bisericii, pentru că eu slujesc lui Dumnezeu și oamenilor tot timpul și nu doar 8 ore pe zi.

Dacă aș fi fost Preot „numai” la Biserică, dacă Preoția ar fi fost „un job banal” pentru mine, în care nu m-aș fi implicat mai deloc, aș fi sfârșit-o repede. De ce? Pentru că nu m-aș mai fi obosit toată ziua și toată noaptea cu slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Mă duceam orele alea la Biserică, mimam că sunt „credincios”, zâmbeam la toți „de bine”, nu enervam pe nimeni, nu stresam pe nimeni, pentru că, de fapt, nu m-ar fi interesat nimeni în niciun fel, îmi luam banii frumușel…și apoi mă ocupam cu afaceri sau cu distracții sau cu pierderea timpului! Căci dacă Preoția înseamnă doar hainele preoțești de pe tine și să pari „respectabil”, să ai Cruce lată pe piept și Parohie bună, bănoasă, atunci e totul facil și fără conștiință.

Numai că Preoția e o îmbrăcare cu totul în slava lui Dumnezeu, pentru ca să Îi slujește cu tot sufletul și cu totul trupul tău lui Dumnezeu. Ca să ajungi la Biserică trebuie să ai picioare bune, să ai mâini bune, să ai ochi buni, să ai sănătate bună. Trebuie să fii în putere, viguros, atent, zglobiu, șarmant, cu bunăvoință față de toți, cu poftă de slujire, cu poftă de predicare, cu râvnă sfântă pentru viața sfântă. Adică trebuie să mănânci bine, să bei bine, să de odinești bine, să ai o casă bună, o familie bună, pentru ca să fii propriu slujirii pe fiecare zi. Pentru că, după Liturghie, poți avea Botez, Nuntă, Înmormântare, Sfințire de casă. Trebuie să cădești, să predici, să mirui oamenii, să vorbești cu ei. Trebuie să reziști la Slujbă nedus la veceu, trebuie să ai stomac tare, trebuie să fii puternic în faptă și în cuvânt întotdeauna, pentru că oamenii asta vor, asta așteaptă de la tine.

Și ca să propovăduiești cuvântul lui Dumnezeu trebuie mai întâi de toate să te cunoască Dumnezeu și să te călăuzească în predicarea voii Lui. Și cum te cunoaște Dumnezeu? Din relația pe care o ai cu El! Din iubirea ta cea multă pentru El, din ascultarea Lui, din urmarea Lui în toate cele ale vieții tale. Pentru că tu, Preotul lui Dumnezeu, și în Biserică și pe stradă și la piață și în patul tău trebuie să Îi slujești Lui. Tu trebuie să fii și în pat și la masa de scris și pe stradă și în fața Sfintei Mese același. Pentru că, dacă nu ești același mereu, dacă nu ai o relație vie cu Dumnezeu tot timpul și oriunde, nu Îi slujești Lui.

Pentru că predicile mele pornesc de la ce citesc undeva, din ce îmi vine în minte pe când mănânc sau pe când merg pe stradă, dintr-un cuvânt al unui om, spus fără să înțeleagă importanța lui pentru mine, dintr-o luminare a lui Dumnezeu. Și ele se scriu și se continuă în mod organic, pentru că mă las condus de Dumnezeu spre voia Lui, atingând astfel subiecte, pe care nu mi le-aș fi propus niciodată de unul singur. Căci, de fapt, Dumnezeiasca Preoție înseamnă să trăiești cu Dumnezeu și să te lași condus de El tot timpul în ceea ce faci și spui, fără însă ca păcatele tale să însemne „o luminare” de la Dumnezeu. Păcatele tale sunt ale tale! Dar tot lucrul cel bun pe care îl faci ca credincios sau ca Preot e făcut cu Dumnezeu și sub călăuzirea Sa.

Însă propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă doar cuvinte! Ci, mai întâi de cuvinte, trebuie să ai sfințenie, trebuie să fii plin de slava lui Dumnezeu, trebuie să ai experiența celor propovăduite. Pentru că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu e transmitere de experiență sfântă și nu oratorie deșănțată.

Predicatorialismul fără certitudinile sfințeniei e aidoma teatralizării poeziei și a teatrului. Poezia teatralizată sau teatrul teatralizat sunt antiartă. Pentru că poetul a scris poezia cu durere, cu sfâșiere lăuntrică, iar tu o reciți ca la școală, în mod inept, indiferent față de fiorul ei lăuntric. Sau piesa de teatru e o dramă și tu faci din ea o comedie răsuflată, pentru că interpretezi lucrurile ca și când n-ai știi că e vorba de durere, de chin, și nu de zâmbet.

Ce înseamnă predicatorialism anticreștin, adică o predică care n-are de-a face cu viața de sfințenie, dar „le știe pe toate”? Înseamnă o teatralizare a predicii, o batjocorire a ei, pentru că tu nu transmiți experiența îndumnezeirii oamenilor când predici, ci o mimare prostească a predicării. Căci predica adevărată are adevăr din destul, adevăr plin de pace și de bucurie, are înțelegere sfântă a textului sfânt, are vehemența binelui, a binelui pe care îl trăiești și de aceea te doare lipsa lui în Biserică și în societate, are neajustarea dogmelor la contexte, ci punerea lor în evidență cu credincioșie și cu simplitate, are râvna continuă de a îngloba cât mai mult și mai mult Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii în inima ascultătorilor ei.

Căci predica e ca omul care o rostește: ori e sfântă, autentică, ori e degeaba. Și predica degeaba e cea care nu transmite râvna mântuirii, care nu trezește pe nimeni, care nu enervează pe nimeni, care nu enervează nicio patimă, pentru că cel care vorbește a dat-o la pace cu patimile. Căci el, cel care vorbește, nu se luptă cu ele, cu patimile, cu nedreptățile, cu abuzurile, cu mistificările credinței și ale evlaviei, ci se ocupă cu nimic special.

Tocmai de aceea, Domnul propovăduia oamenilor, dar pe înțelesul lor scăzut. Căci El Se cobora mereu spre ei, spre popor. Dar când venea vorba de Sfinții lui Apostoli, pe care El îi dorea Teologi și au ajuns mari Sfinți Teologi ai Lui, avea exigențe maximale. Căci îi purta pe ei „întru adânc [εἰς τὸ βάθος]” [Lc. 5, 4, BYZ], întru adâncul vieții cu Dumnezeu, pentru ca acolo, în adâncul vederii și al cunoașterii lui Dumnezeu, ei să își lase plasele lor întru prindere [Ibidem]. Pentru că Teologii nu sunt cei care au citit cărți de teologie și le-au memorat, ci cei care și-au adâncit mereu mintea și inima lor prin asceza lor curățitoare de patimi, prin simțirile sfinte, prin luminările dumnezeiești și prin vederile dumnezeiești pe care le-au avut. Căci de aceea sunt Teologi, adică vorbitori de Dumnezeu, vorbitori la prima mână despre El: pentru că au primit direct de la El cunoașterea Lui vie, reală, copleșitoare și sfințitoare. Tu, cel care le citești opera, înveți de la ei. Dar ei au învățat toate de la Dumnezeu, pentru că El Însuși Și-a învățat pe Sfinții Lui Teologi cele ale Sale.

Ca să fii Teolog și Propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu trebuie să ai plase [τὰ δίκτυα] [Lc. 5, 4, BYZ] abisale. Omul, aidoma unui pește ultrarapid, se mișcă dintr-o parte în alta tot timpul ca să vadă tot ce e online, ca să vadă tot ce e în lume, ca să vadă peste tot ceea ce îl interesează pe el. Dar el, cel mai adesea, nu știe ce vrea cu adevărat! El caută, sărmanul, să vadă, să audă, să aibă, dar nu știe care e lucrul cel mai de preț: mântuirea lui. Și tu, Teologul lui Dumnezeu, trebuie să ai plase abisale, adică experiențe și cuvinte abisale, dumnezeiești, pentru ca să îl privești în ochi pe acest pește ultrarapid și să îl faci să rămână pironit locului. Căci adevărul lui Dumnezeu te scoate din fuga ta nebună și te face să rămâi locului, adică să înțelegi că adevărata ta viață începe de la El, de la legătura cu El pentru veșnicie.

Când Dumnezeu m-a oprit locului prin revelarea Lui, a puterii Sale, care i-a umplut de entuziasm dumnezeiesc pe cei care au murit pe străzi la Revoluția Română din decembrie 1989, El m-a oprit din graba mea spre nimic. Alergam spre nimic, pentru că nu îmi găseam liniștea în nimic. Dar când El mi-a arătat că poate să îi unească într-un gând pe atâția oameni și să îi facă în stare să moară pentru crezul lor bun, adică pentru libertate și pentru credință, atunci am rămas lipit de El, de viața cu El, care m-a făcut să nu mai rătăcesc în mod fundamental.

Iar mesajul convertirii îl poate da numai unul care a trăit-o. Și mesajul minunii, al curățirii de patimi, al luminării dumnezeiești, al vederii dumnezeiești îl poate da unul care le-a trăit, cu harul lui Dumnezeu, pe toate acestea. Căci dacă vorbești despre ce nu cunoști, vorbești fără convingere. Dar dacă vorbești despre ce cunoști, atunci vorbești despre ce ai văzut, despre ce ai trăit, despre ce este, pentru că și tu ai fost acolo.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Apostol Petros, când și-a simțit păcătoșenia la modul abisal [Lc. 5, 8, BYZ], nu și-a simțit-o pentru că nu s-a întâmplat nimic, ci pentru că a conștientizat că în fața lui e Însuși Dumnezeu. Cel care i-a poruncit lui să prindă pește, după o noapte de trudă în zadar, ca o introducere la porunca de a paște oile Lui cele duhovnicești. S-a simțit mic, păcătos, fără putere, neînsemnat în fața Lui, pentru că așa se simte tot omul credincios și smerit, tot omul conștient de păcătoșenia și micimea lui. Căci dacă te crezi mare, important, de neînlocuit în infatuarea ta, nu te simți așa pentru că ești așa, ci pentru că te supraestimezi. Și cea mai mare boală a noastră e supraestimarea de sine.

Dar cei care au păcătuit primii sunt cei care te-au mințit că ești „mare”, că ești „genial”, că ești „steaua de pe cer”, când tu nu ai de-a face cu măreția reală. Și tu, avid de laude, avid de bani, avid de notorietate, te scalzi în buna părere despre tine însuți, însă viața și opera ta nu te ajută. Și nu te ajută, pentru că ești un șarlatan și nu „un genial”. Pentru că genialitatea are profunzime abisală, are durere multă, are sfâșiere, are trudă nesfârșită, și ea se vede peste tot în viața și în opera ta. Dar dacă nu se vede, e pentru că nu există.

Duminica asta nu vom sluji la Biserică, ci vom fi la Mănăstirea Pantocrator, după cum v-am anunțat pe Facebook. Dar vă purtăm în rugăciune și acolo, ca peste tot, pe dumneavoastră și întreaga umanitate, pentru că toți avem nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Amin!

---

[1] Începută la 10. 53, în zi de joi, pe 23 septembrie 2021. Soare și nori, 12 grade, vânt de 5 km/ h.

Iubiții mei[1],

trebuie să ne dorim toată viața ca să trăim lui Dumnezeu [Gal. 2, 19, BYZ]. Ca să trăim cu El și prin El, fiind plini de slava Lui. Pentru că viața creștină e o continuă răstignire interioară împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, o continuă renunțare la păcatele și tabieturile noastre păcătoase, ca nu noi să mai trăim, ci El să trăiască în noi [Gal. 2, 20, BYZ]. Și când El trăiește în noi, atunci ne învață să gândim, să simțim, să voim, să acționăm ca El, ca Cel ce Se odihnește în noi prin slava Lui.

La Galatei 2, 20, BYZ, Sfântul Pavlos folosește perfectul pasiv συνεσταύρωμαι pentru prima și ultima oară în opera sa. Și textul de început al versetului de la Gal. 2, 20, adică Χριστῷ συνεσταύρωμαι, înseamnă: am fost răstignit împreună cu Hristos. Însă când a fost răstignit Pavlos împreună cu Hristos? În Botezul lui! Atunci când a fost botezat [F. Ap. 9, 18, BYZ]. După cum și noi am trăit în mod tainic răstignirea împreună cu Domnul nostru în Botezul nostru. Dar lupta noastră cu patimile noastre și cu toată tentația păcatului e o continuă răstignire interioară a noastră, pentru că e o continuă renunțare la alipirea pătimașă de cele rele.

Ne răstignim interior continuu pentru că renunțăm continuu la păcat, la actualizarea lui în noi. Și dacă actualizăm mereu binele și nu răul, atunci ne umplem de slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vine și locuiește în noi, în cei care Îi slujim Lui.

Și pentru că El vine în noi prin slava Lui, atunci viața noastră creștină se umple de foarte multe înțelegeri, simțiri și lucrări sfinte. Pentru că El e cu noi mereu, e cu noi și în noi prin slava Lui, și nu departe, nu foarte departe de noi.

Cei care nu au experiența vie a lui Dumnezeu în ei înșiși fantazează multe despre Dumnezeu. Și e și normal să fie așa, pentru că El e un subiect de discuție care nu are de-a face cu ei. Dar când El e intimul nostru Cel dintâi, când El e Cel mai profund în noi înșine, când El e viața noastră cea adevărată, nu mai avem dilema existenței Lui și nici pe aceea a cum lucrează El, nu mai ne întrebăm în mod păcătos de ce moare unul, de ce se îmbolnăvește altul, de ce se naște celălalt, pentru că știm că toate se petrec cu foarte multă înțelepciune și atenție. Din viața împreună cu El înțelegem că trebuie să fim mereu mulțumitori și recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce se petrece în întreaga Lui creație. Căci nimic nu se petrece fără voia Lui, nimeni nu se naște și nu moare fără voia Lui, nu se petrece nimic bun fără voia și ajutorul Lui. Pentru că toată existența, absolut toată, e văzută, încuviințată, dorită, ajutată și ținută în viață de Dumnezeu.

De aceea, viața cu Dumnezeu exclude panica păcătoasă, exclude frica păcătoasă, exclude fanteziile despre viitor din noi înșine, pentru că noi ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu. Dacă El știe ceea ce e cel mai bine pentru fiecare în parte, de ce ne mai facem griji? De ce ne mai înfricoșăm pentru viitorul nostru și al întregii creații, dacă nu noi am creat lumea și nu noi o ținem în brațe? De ce ne imaginăm scenarii catastrofice despre viitor, dacă viitorul nu ține de noi, ci de El?

Generalul Emil Străinu[2], în niște interviuri TV recente[3], a vorbit despre proiectul Blue Beam[4], prin care se dorește proiectarea tehnologică 3D pe cer „a celei de a doua veniri a Domnului”[5]. Însă, credincioșii noștri, care știu teologia Bisericii, nu se vor entuziasma când vor vedea pe cer tot felul de apariții „religioase”, pentru că ei știu că a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos înseamnă nu doar venirea Lui în slavă, împreună cu Îngerii și Sfinții Lui, ci și învierea tuturor celor adormiți și transfigurarea întregii creații prin slava Lui, urmate de Judecata de obște a întregii umanități.

Oamenii de știință, prin tehnologia lor, pot face diverse simulări pe cer și pe pământ și în pământ și în ape care pot părea „religioase”. Demonii, la rândul lor, se pot prezenta ca diverse „divinități” și ca diverse „civilizații extraterestre”. Dar toate aceste lucruri fabricate de oameni și de demoni spre înșelarea noastră nu ne pot scoate din pacea și din locuirea noastră împreună cu Dumnezeu, pentru că știm și vom știi interior că acelea nu au de-a face cu El. Că ele nu sunt spre folosul nostru, ci spre mințirea noastră la modul grosolan.

De aceea, a trăi împreună cu Dumnezeu tot timpul, în fiecare clipă, ne scapă de multe frici, de multe griji, de multe boli sufletești și trupești, de multă pierdere de timp. Căci El ne arată în mod intim că nimic nu e mai important pentru noi ca pacea, bucuria, curăția, evlavia, sfințenia aduse de slava Lui în noi. Prezența Lui în noi, cu toată sfințenia și înțelepciunea pe care o implică, e adevărata noastră împlinire. Dacă trăiești cu El tot timpul nu mai vrei nimic altceva, pentru că nu există nimic altceva mai bun pentru noi ca viața cu El. Iar praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne învață că sfințenia, oricât de multe dureri și chinuri implică, e singura de preferat în comparație cu viața la întâmplare. Pentru că sfințenia ne unește pentru veșnicie cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, pe când păcatul ne aruncă în același chin cu demonii. Și de aceea și noi preferăm viața cu El, sfințenia Lui, și ne dezicem de tot păcatul.

La început, când începi să te spovedești, da, trăiești rușine mare și durere mare pentru păcatele tale! Dar după ce primești iertarea lui Dumnezeu și curăția Lui și pacea Lui și bucuria Lui înțelegi că merită să trăiești toată rușinea și toată durerea pentru tot binele lui Dumnezeu care coboară în viața ta după spovedirea păcatelor tale. Și ne rușinăm, pentru că trebuie să acceptăm că greșelile ne aparțin în totalitate. Și ne dor păcatele noastre, pentru că ele au produs răni abisale în noi. Și multe versete din Scriptură și multe locuri din cărțile Sfinților Părinți și din Slujbele Bisericii ne dor, le suportăm cu greutate, și la fel și predicile Bisericii, pentru că vorbesc despre păcatele noastre, despre ce facem noi rău. Dar când primim mustrarea lui Dumnezeu, când înțelegem că în acele locuri se vorbește despre păcatele noastre vii, nepocăite, și ne pocăim pentru ele, atunci acele locuri dureroase ne devin bune, vesele, pentru că ne vindecăm de păcatele noastre.

Așa că, locurile pe care nu le putem suporta din învățătura Bisericii vorbesc despre păcatele noastre. Și cât vom sta în păcatele noastre nu le vom putea suporta. Dar dacă nu mai drăcuim, dacă iertăm, dacă nu ne mai masturbăm, dacă nu mai furăm, dacă nu mai suntem răi, dacă nu mai suntem răzbunători, dacă nu mai suntem leneși, dacă nu mai suntem trufași, dacă lepădăm tot păcatul din noi, atunci înțelegem că tot ceea ce ne învață Biserica e spre mântuirea și sfințirea noastră, iar păcatele noastre sunt Iadul nostru. Căci de aceea nu suportăm lucrurile bune: pentru că nu le avem în noi. Dar când începem să facem lucrurile bune ale lui Dumnezeu, când începem să facem voia Lui, atunci vorbele și faptele Bisericii devin și ale noastre.

A te răstigni interior înseamnă a te lupta până la moarte cu toată patima din tine însuți. A te răstigni interior înseamnă a birui zilnic în ființa ta împotriva tuturor păcatelor pe care odinioară le făceai sau pe care nu le-ai făcut niciodată, dar demonii te îndeamnă spre ele. Și, de multe ori, păcătuim iar și iar, și ne dor mult slăbiciunea și păcatul nostru. Dar ceea ce contează e să ne ridicăm din moartea noastră de fiecare dată, cu credința în iertarea Lui, și să ne pocăim iar și iar. Pentru că El nu ne va scoate niciodată afară. Pentru că El nu ne va întoarce niciodată spatele pocăinței noastre, ci ne va primi pe noi, nevrednicii.

Vă mulțumesc mult pentru toate mesajele de bucurie și pentru toate rugăciunile dumneavoastră la împlinirea a 16 ani de Dumnezeiască Preoție! Vă sunt mereu aproape în rugăciune și prin toată lucrarea mea bisericească și scriitoricească! Și Dumnezeu ne va întări, cu harul Său, ca să ne ajutăm unii pe alții pe mai departe pe calea mântuirii noastre. Amin!

---

[1] Începută la 9. 50, în zi de joi, pe 16 septembrie 2021. Cer senin, soare, 20 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Străinu.

[3] Una dintre ele: https://www.youtube.com/watch?v=KDX05lPrLLI.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiectul_Blue_Beam. [5] Ibidem.

Iubiții mei[1],

a-I sluji lui Dumnezeu ca Preot al Său înseamnă a simți tot timpul „puterea Dumnezeieștii Preoții [τῆς Θείας Ἱερωσύνης τὴν δύναμιν]”[2] lucrând în tine și prin tine. Căci slava lui Dumnezeu este cea care ne face pe noi lucrători ai celor dumnezeiești [θεουργικοὶ], dar și lucrători ai desăvârșirii [τελεσιουργοὶ] oamenilor celor credincioși[3]. Pentru că nu dăruim altora numai harul mântuirii, ci și înțelepciunea dumnezeiască și tainică prin care aceștia se pot desăvârși, se pot sfinți în mod deplin.

Și noi ne putem sfinți în Biserica lui Dumnezeu, pentru că izvorul sfințeniei noastre e Însuși Dumnezeul nostru treimic[4]. Căci cei care se mântuie, aceia se sfințesc[5] în mod continuu în relația lor cea veșnică cu Dumnezeu. Pentru că scopul Dumnezeieștii Preoții este unul cu totul dumnezeiesc, fiindcă este acela de a ne dărui nouă asemănarea [ἀφομοίωσις] și unirea [ἕνωσις] noastră cu Dumnezeu[6].

Iar dacă Preoția lui Dumnezeu are drept scop ca să îi facă pe cei credincioși Sfinți și Dumnezeiești, atunci a cere de la ea lucruri omenești, trecătoare, înseamnă a cere prea puțin, mult prea puțin. Pentru că Preoția are scopul de a-i înmulți pe Sfinții lui Dumnezeu. De a-i face pe cât mai mulți moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

De la început, din ziua hirotoniei mele, din acea sâmbătă plină de vederi dumnezeiești copleșitoare, a început purtarea și întărirea mea de către Dumnezeu. Pentru că El te poartă, te însoțește, te călăuzește, te luminează, te întărește în lucrarea Lui preoțească într-un mod copleșitor. Înainte de hirotonie eram în afara acestei relații speciale, abisale, cu Dumnezeu. Puteam să o văd, puteam să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă a fi Preot, așa cum face oricare, dar nu știam ce înseamnă Preoția lui Dumnezeu. Și nu știi ce înseamnă această mare Taină a lui Dumnezeu, până când nu o primești în curăție și cu multă smerenie.

Nu știi și nimeni nu îți poate povesti toate detaliile ei, dacă nu o trăiești! Pentru că primești atunci, în clipa hirotoniei tale, Preoția lui Dumnezeu, sau te faci propriu acestei mari intimități cu Dumnezeu, ca El să lucreze prin tine toate cele ale Sale pentru mântuirea oamenilor. Pentru că de aici încolo tu vei sta la dispoziția lui Dumnezeu tot timpul, ca prin tine El să-Și lucreze, cu putere Sa cea prea mare, cu tărie dumnezeiască, lucrarea Sa de curățire, de luminare și de sfințire a oamenilor.

Tu, Preotul, ești interfața actuală a lui Dumnezeu, dar de la El este toată energia cea curățitoare, luminătoare și sfințitoare a oamenilor, cea care coboară în toate Tainele și Slujbele Bisericii. Tu ești monitorul, tu ești fața care vorbește și mâinile care lucrează în mod văzut, dar Cel care lucrează în mod tainic împreună cu tine și prin tine este Dumnezeu. Și tu Îl simți pe El lucrând în tine și prin tine în mod copleșitor, pentru că împreună cu El tu săvârșești toate cele ale Sale.

De aceea, Preotul e un purtător de Dumnezeu [θεοφόρος], pentru că Îl poartă și Îl odihnește în sine pe Dumnezeu, pe Cel cu care săvârșește cele ale lui Dumnezeu. Însă, pentru că Dumnezeu săvârșește toate cele ale Preoției Sale prin oameni și pentru oameni, pentru mântuirea tuturor celor credincioși, Slujbele Bisericii sunt divino-umane, sunt dumnezeiești și omenești în același timp, pentru că, prin cele văzute, noi primim slava lui Dumnezeu cea nevăzută și tainică, necreată și veșnică.

Coliva poate fi mai mică sau mai mare, la fel colacii sau lumânările pe care le aducem la Biserică, dar cu ele îi pomenim pe cei adormiți ai noștri. Pentru că pomenirea nu stă în primul rând în cât aduci, ci în harul lui Dumnezeu care se coboară peste ce aduci și care îi odihnește pe cei adormiți.

La fel, la Dumnezeiasca Liturghie, putem avea o prescură sau mai multe, mai coapte sau mai puțin coapte, mai sărate sau mai puțin sărate, așa după cum au crescut și s-au copt ele în cuptor, dar alături de puțin vin și de puțină apă, puse înaintea Domnului, noi primim în Liturghie pe Hristosul mântuirii noastre. Pentru că Euharistia nu stă în primul rând în ce se vede, ci în ce devin Cinstitele Daruri. Și ele devin, prin transfigurarea lor de către El, Domnul nostru, Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre, și în fiecare firimitură și în fiecare strop ale Dumnezeieștii Euharistii este El în mod deplin. Și așa se petrec lucrurile în fiecare Slujbă Sfântă a Bisericii: Dumnezeu e Cel care le săvârșește pe toate prin Slujitorii Săi. Iar noi trebuie să Îl căutăm pe El în toate cele ale Bisericii, pentru ca să ne umplem din destul de slava Lui.

De aceea, Preoția nu constă în veșminte, nu constă în laude, nu constă în ce părere bună sau proastă au oamenii despre tine, ci în ceea ce simți tu că face Dumnezeu prin tine. Dacă ești conștient totdeauna de prezența și de lucrarea Lui prin tine, atunci ești cu adevărat Preotul lui Dumnezeu. Dar dacă nu simți nimic…ești o mare povară…

Pentru că această purtare tainică a Preotului de către Dumnezeu îl umple de o nesfârșită smerenie, de o abisală umilință, de multă simplitate sfântă, de multă dragoste și sfială și curăție și omenie și jertfelnicie. Căci El te învață pe fiecare zi cum este El și te face mereu ca El. Și tu te rușinezi continuu de tot ceea ce nu are de-a face cu El, pentru că tu ești pe fiecare zi tot mai mult ca El, ca Dumnezeul mântuirii tale, decât ca tine, ca cel ce te știai tu cândva.

A binecuvânta, a sluji, a te împărtăși, a predica, a înmormânta, a boteza, a cununa, a te ruga continuu pentru toți îți devin o obișnuință. Viața Preotului e mereu o slujire, o așteptare, o primire, o înțelegere a tuturor. Timpul tău se întrepătrunde cu al tuturor și tu ești slujitorul tuturor, pe cât dărui din el pentru a le sluji tuturor. Te uiți pe tine pentru a te regăsi alături de ei și, cunoscându-i pe ei, pe cei pe care îi slujești, te faci tot mai bogat, tot mai încăpător în sufletul tău din aceste întâlniri binecuvântate cu oamenii. Pentru că Dumnezeu te duce acolo unde trebuie, acolo unde e nevoie de tine, îți deschide drumul spre inima lor, te face să ai cuvinte pentru ei și mângâiere sfântă. Căci tu nu ești niciodată singur, ci cu El, cu Domnul și Stăpânul vieții tale! Tu nu slujești de capul tău, tu nu slujești pentru nimeni, tu nu vorbești pentru nimeni, ci pentru cei pe care Dumnezeu îi învie din morți prin predica și prin dăruirea ta.

De aceea, iubiții mei, cei 16 ani ai mei de slujire sfântă nu au fost aruncați pe fereastră, ci investiți în oameni. În grija sfântă pentru mântuirea oamenilor. Slujirea mea și cărțile mele sunt pentru oamenii de acum, dar și pentru cei ai viitorului. Investirea în oameni și în cărțile mele este singura mea avere reală. Și asta pentru că eu mizez totul pe oameni, pe cei care se convertesc la viața cu Dumnezeu și Îi slujesc Lui în sfințenie.

Căci nu e nimeni mai puternic pe pământ ca omul pe care Dumnezeu îl învie din morți și îl umple de râvna continuă pentru a-I sluji Lui. Un milion de impostori vor mima credința și evlavia și deșteptăciunea teologică. Și le vor mima, pentru că n-au de-a face cu ele. Dar acest unul, care e Slujitorul lui Dumnezeu, pentru că El odihnește în mod real în el, face toți banii pentru Biserica Lui. Căci acela e glasul autentic al adevărului, e cel prin care slujește și învață Dumnezeu, e cel prin care trezește Biserica spre slujirea Lui.

Și de unicii lui Dumnezeu e punctată istoria Bisericii de-a lungul veacurilor. Teologii Bisericii, privighetorii neadormiți ai credinței și ai evlaviei Bisericii, sunt ochii și gura neadormită ale Bisericii. Și trebuie să ai ochii lor cu tine pentru ca să nu cazi în gropi amare și trebuie să ai gura lor sfântă în inima ta ca să-ți vestească ea tainele lui Dumnezeu.

Au trecut ca o clipă cei 16 ani, dar nu degeaba! Pentru că nimic din ceea ce facem cu Dumnezeu nu e degeaba, nu e fără urmări sfinte. Fiecare rugăciune spusă, fiecare cuvânt pus în oameni, fiecare pagină scrisă, fiecare dăruire a mea față de toți sunt netrecătoare. Și dacă ele m-au schimbat și mă schimbă pe mine, fără doar și poate i-au schimbat și îi vor schimba pe cât mai mulți de aici încolo. Căci cele pe care le faci cu Dumnezeu le faci pentru veșnicie și cele veșnice sunt mereu convertitoare.

Mă rog pentru toți cei care m-au ajutat și mă ajută în fiecare zi și pentru toți oamenii. Rugăciunea mea pentru toți e o mulțumire adusă tuturor. Și așa cum la ultima Liturghie pe care am slujit-o, o femeie a venit în mod special la Biserică pentru ca să îmi aducă struguri din curtea ei, care au fost realmente buni, tot așa, rugăciunea și dorirea mea de bine față de toți doresc să fie o luare prin surprindere, bucuroasă, a tuturor. Căci eu doresc mântuirea tuturor, adică binele veșnic, real, pentru toți oamenii. Și dacă te rogi pentru toți, atunci când te întâlnești cu cineva, te întâlnești cu un prieten. Pentru că te întâlnești cu cel pentru care te-ai rugat, pentru care te-ai pregătit, căruia îi vrei binele real, adică mântuirea lui.

Biserica, iubiții mei, are nevoie mereu de Slujitori! Și Slujitorii de mâine ai Bisericii sunt tocmai fiii dumneavoastră. Dacă vă doriți binele real și dacă le doriți binele, învățați-i de pe acum să Îl slujească pe Dumnezeu cu adevărat. Pentru că El Își va alege, la timpul potrivit, pe Slujitorii Lui, și împlinirea dumneavoastră va fi mare atunci. Bucuria sfântă din ochii și din inima bunicii mele Floarea Picioruș pentru Preoția mea aș vrea să fie și în mulți dintre dumneavoastră! Adică vă doresc să vă vedeți copiii Diaconi, Preoți, Episcopi ai lui Dumnezeu și să vă bucurați dumnezeiește pentru ei! Căci e o mare împlinire ca fiul tău să fie Preotul lui Dumnezeu, iar fiica ta să fie Preoteasa Lui. E o mare împlinire asumarea totală, sfântă, a Preoției lui Dumnezeu. Și ca să o trăiești trebuie să te nevoiești toată viața pentru ea.

Vă doresc multă sănătate, multă pace, bucurie, echilibru și râvnă în slujirea lui Dumnezeu! Căci viața cu El e adevărata împlinire veșnică a omului. Amin!

---

[1] Începută la 10. 09, în zi de miercuri, pe 15 septembrie 2021. Soare, 21 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] PG 3, col. 372B.

[3] Ibidem.

[4] PG 3, col. 373D.

[5] PG 3, col. 376A.

[6] PG 3, col. 392A.

Iubiții mei[1],

pe 14 septembrie 407, adică cu 1.614 ani în urmă, adormea la Comana [Κόμανα], în Turcia de azi, Sfântul Ioannis Hrisostomos, Patriarhul Constantinopolului[2] și a toată lumea. Pentru că prin viața sa cea plină de asceză și de predicare, prin sfințenia sa cea plină de atenție la detalii și de continuă jertfire de sine, el s-a făcut Patriarhul întregii lumi, adică Învățătorul duhovnicesc al Bisericii din toată lumea. Dar pentru ca praznicul său să nu fie umbrit de praznicul de azi, de aceea s-a mutat pomenirea sa în luna noiembrie[3], pe 13 noiembrie[4]. Și facem pomenirea sa înainte de a începe Postul Nașterii Domnului, având conștiința că adevărata înțelegere a teologiei și a vieții noastre o avem prin luminarea marilor Sfinți Teologi ai Bisericii.

Pentru că, mai înainte de a scrie și de a propovădui în Biserică, trebuie să te faci prietenul lui Dumnezeu, intimul Său. Mai înainte de a vorbi trebuie să primești de la El pe cele ale Sale. Pentru că această teologie, cea revelată și luminată de Dumnezeu, e teologia Bisericii, e hrana cea adevărată a tuturor credincioșilor. Și devii un Părinte al Bisericii, un hrănitor al tuturor celor credincioși, unul care îi hrănește pe ei cu adevărul lui Dumnezeu, doar dacă întrupezi și exprimi teologia și viața Bisericii.

De aceea, în troparul său, Sfântul Ioannis Hrisostomos e prezentat ca cel care a avut gura „ca o făclie [καθάπερ πυρσὸς]”[5], ca un foc dumnezeiesc arzând neîncetat, pentru că a luminat și luminează lumea prin harul cuvintelor sale[6]. Și ne luminează mereu, pentru că înlătură mereu neștiința și păcatul din noi înșine. Iar gura sa este de aur, adică teologia sa e ca aurul de strălucitoare, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu.

Și ca să fii plin de slava lui Dumnezeu trebuie să te faci prietenul lui Dumnezeu. Dar nu te poți face prietenul Lui, dacă nu calci pe urmele Sale. Iar urmele Sale sunt poruncile Sale. Căci „cel care are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel care Mă iubește pe Mine; iar cel care Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu; și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi [καὶ Ἐγὼ ἀγαπήσω αὐτόν καὶ ἐμφανίσω αὐτῷ Ἐμαυτόν]” [In. 14, 21, BYZ].

Pentru că Dumnezeu Se revelează pe Sine Însuși celor care Îl iubesc pe El în mod real. Și ei, Sfinții Lui, învață de la Însuși Dumnezeu pe cele ale Sale și ni le dăruie și nouă, nevrednicilor, prin sfintele lor cărți. Și dacă le citim cu atenție și cu evlavie, ca pe sursele noastre de viață și de cunoaștere, de aceea ne luminăm dumnezeiește continuu prin ele. Pentru că adevărul lor ne curățește pe noi de toată neștiința și de toată minciuna.

Căci teologia lui Dumnezeu e cea care ne vindecă sufletește și trupește. Teologia Lui e cea care ne pune pe drumul transfigurării noastre veșnice. Pentru că teologia lui Dumnezeu e adevărul cel dumnezeiesc care ne izbăvește de toată minciunea. Și dacă vrem să scăpăm de minciună, de toată înșelarea demonică cu care suntem îmbrobodiți continuu de către demoni, trebuie să ne umplem de adevărul teologiei celei dumnezeiești. Căci adevărata noastră deparazitare de minciună se face prin adevărul și luminarea lui Dumnezeu.

Dar dacă nu traducem și nu citim cărțile cele preasfinte ale Bisericii, de unde să avem adevărul lui Dumnezeu în ființa noastră? De unde să avem adevărul lui Dumnezeu, dacă nu Îl iubim pe El și dacă nu Îl ascultăm pe El și dacă El nu ni Se revelează nouă întru slava Lui? Căci Sfinții din acestea s-au făcut preaînțelepți și plini de teologie: din iubirea, ascultarea și revelarea Lui în viața lor.

Cinstindu-se Dumnezeiasca Cruce a Domnului la acest mare praznic, ea ne este prezentată ca cea care le-a adunat împreună pe cele risipite [τὰ διεστῶτα][7]. A adunat împreună turma cea rațională a Bisericii, adică pe toți cei credincioși Lui. Cu alte cuvinte, Crucea Domnului este un imens factor de coeziune, de unitate duhovnicească. Pentru că Cel care a murit pentru noi pe Cruce a murit pentru mântuirea tuturor. Și dacă Crucea Lui ne adună și ne unește în Biserica Sa e pentru că iubirea Lui împărățește în fiecare dintre noi.

Cu Patima Celui fără de patimă [Πάθει τοῦ ἀπαθοῦς], ne spune o altă cântare a zilei, ni s-au dezlegat patimile noastre[8]. Prin suferințele cele pururea mântuitoare ale Domnului, noi primim dezlegare de patimi în asceza noastră. Căci El ne întărește continuu să ne curățim de patimi, să ne luminăm și să ne îndumnezeim întreaga noastră persoană. Nevoința noastră eclesială se vede în întreaga noastră ființă, căci ne transfigurăm ontologic, ființial. Așa că nu este o realitate pur subiectivă credința noastră, ci una plină de obiectivitate, pentru că schimbările dumnezeiești din viața noastră sunt reale, se extind la întreaga noastră persoană. Și când mergem la Sfintele Moaște ale Sfinților și vedem că trupurile lor sunt transfigurate parțial, pentru că ele așteaptă transfigurarea finală a întregii creații, atunci înțelegem că credința noastră este obiectivă, pentru că are urmări reale în întreaga noastră ființă.

Și credința noastră are urmări ontologice reale pentru că e una revelată de Dumnezeu. Ea e plină de slava lui Dumnezeu, de slava Lui care ne sfințește pe noi veșnic. Dar dacă avem de-a face cu o ideologie, cu o teologie eretică sau păgână, aceasta nu ne sfințește, ci ne aruncă în Iad, pentru că nu ne transfigurează. Și nu ne transfigurează, pentru că nu ne unește cu Dumnezeu și nu ne face intimii Săi.

Așa înțelegem de ce minciuna, oricare ar fi ea, nu ne împlinește. Pentru că nicio minciună nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu demonii. Dumnezeu ne umple de tot adevărul Său cel mântuitor, pentru că acesta ne sfințește. Dar demonii, invidiindu-ne, încearcă mereu să strecoare în noi minciuni, care să strice adevărul lui Dumnezeu din noi. Și lupta noastră continuă cu demonii înseamnă identificarea oricărei minciuni în noi, pentru ca să o scoatem imediat din sufletul nostru.

Când vorbim de privegherea cea duhovnicească asupra ființei noastre lăuntrice ne referim la o scanare continuă a ființei noastre. Orice gând rău, orice sentiment rău, orice aplecare spre o faptă rea, orice faptă rea sunt viruși mortali pentru noi, pe care, văzându-i în noi, trebuie să începem imediat lupta cu ei. Și lupta cu ei se face prin spovedirea constantă a tuturor acestor păcate și prin a nu le mai face.

Trebuie să identifici continuu minciunile drăcești din tine însuți și să lupți împotriva lor! Și asta înseamnă să te răstignești continuu, adică să Îi urmezi clipă de clipă lui Dumnezeu în viața ta. Pentru că asumarea și purtarea Crucii Domnului se face astfel: prin toată lupta interioară cu toată patima din noi înșine.

Însă, prin slava Sa, Crucea Domnului este apărătoarea și păzitoarea și izgonitoarea demonilor[9] de la noi înșine. Pentru că este arma noastră cea nebiruită împotriva celor potrivnici. Și trebuie să ne închinăm de foarte multe ori trupul nostru peste zi și peste noapte, pentru ca să ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci, prin Dumnezeiasca Cruce, Dumnezeul mântuirii noastre ne umple din destul de slava Lui și ne face să biruim asupririle demonilor la adresa noastră.

Și Crucea Lui ne învață continuu să ne dezbrăcăm de tot păcatul și de toată patima. Căci orice păcătuire a noastră e îmbrăcarea cu răul. Dar dacă ne dezgolim de toate cele rele, Dumnezeu ne îmbracă în slava Lui cea veșnică, care e adevărata noastră îmbrăcăminte, îmbrăcămintea noastră baptismală. „Căci [γὰρ], câți întru Hristos ați fost botezați [ὅσοι εἰς Χριστὸν ἐβαπτίσθητε], [întru] Hristos v-ați îmbrăcat [Χριστὸν ἐνεδύσασθε]” [Gal. 3, 27, BYZ]. Și am fost îmbrăcați întru Hristos la Botez, pentru că Dumnezeu ne-a îmbrăcat întru El. Pentru că hainele albe ale Botezului trimit la ceea ce face Dumnezeu în noi la Botez: ne curățește de tot păcatul. Și când vorbim despre veșmântul nostru baptismal ne referim la veșmântul harului lui Dumnezeu, la veșmântul slavei Sale pe care îl primim la Botez.

Așadar, iubiții mei, lupta noastră este doar cu păcatul din noi înșine, cu ceea ce am păcătuit și păcătuim noi! A privi peste gard, la păcatele altora, nu te curățește de păcate, pentru că tu ai problema ta în tine însuți. Și trebuie mai întâi să învii din morți, adică să te curățești de păcate, pentru ca Domnul să te ridice dintre cei morți prin luminarea și sfințirea Lui. Trebuie să nu mai fim morți, ci vii întru El! Și ca să fim vii întru El trebuie să mergem mereu răstigniți în noi înșine, adică mereu luptându-ne cu toată patima din noi înșine. Căci numai așa păstrăm viața lui Dumnezeu în noi înșine: prin dezicerea noastră, prin disocierea noastră interioară de toată patima și de tot păcatul.

Și postim de praznicul Crucii Domnului, pentru că postul e continua noastră renunțare la tot păcatul. Postim, pentru ca să trăim în curăție, în pace și în sfințenie. Postim, pentru ca să fim vii duhovnicește. Și, fiind vii prin slava Lui, să Îl lăudăm acum și veșnic pe Dumnezeul slavei, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Cel care ne mântuie pe noi cu mântuire veșnică. Amin!

---

[1] Începută la 5. 35, în zi de luni, pe 13 septembrie 2021. Cer senin, 13 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1168/sxsaintinfo.aspx. [5] Ibidem.

[6] Ibidem. Pentru că începutul troparului său e acesta: Ἡ τοῦ στόματός σου καθάπερ πυρσὸς, ἐκλάμψασα χάρις, τὴν οἰκουμένην ἐφώτισεν.

[7] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html. [8] Ibidem. [9] Ibidem.