Predică la Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

intrarea și rămânerea Preacuratei Stăpâne în Templul de la Ierusalim trebuie să ne lumineze pe noi să intrăm mereu cu evlavie multă în Biserica lui Dumnezeu, să Îi slujim Lui cu pace și să rămânem întru slava Lui. Căci atunci când ne umplem de slava Lui, noi suntem biserici ambulante ale Sale, pentru că suntem mereu cu El și El cu noi. Fiindcă, în fapt, asta și dorește acest praznic de la noi: să ne învețe conștiința de a fi eclesiali. Să ne învețe să fim biserici vii ale lui Dumnezeu, în care I se slujește Lui întotdeauna.

Și când intrăm în Biserica lui Dumnezeu, noi intrăm pentru ca să vorbim cu Dumnezeu. Și vorbim cu El, spunându-I cele ale noastre, pe măsură ce auzim voia Lui cu noi. Pentru că Slujbele Bisericii sunt pline de teologie, adică de voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Și când auzim voia Lui și o înțelegem tot mai mult, pentru că o trăim în viața noastră, începem să avem o voie duhovnicească, una care dorește ceea ce dorește și Dumnezeu.

Că una e să vrem un loc de muncă și alta e să ne fie bine în mod real la locul acela de muncă. Și e normal să Îi cerem lui Dumnezeu un loc de muncă, pentru că avem nevoie să trăim, dar și mai normal e să ne lăsăm călăuziți de El pentru a-l obține și pentru a munci acolo. Căci El știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Și dacă venim la El cu cererea noastră trebuie să Îl lăsăm pe El să ne călăuzească în alegerea noastră și în tot ceea ce facem în viața noastră.

Așa că, a veni la Dumnezeu, în Biserica Sa, înseamnă a-L lăsa să ne vorbească, să ne călăuzească pururea în mod punctual. A veni la El înseamnă a-L asculta în mod activ. Pentru că Dumnezeu ne vorbește în multe feluri în fiecare zi a vieții noastre. Ne vorbește printr-un om, printr-o pagină citită, printr-o imagine, printr-un eveniment, printr-o luminare dumnezeiască, printr-o minune. Numai noi să fim deschiși tot timpul spre El, spre înțelegerea voii Sale. Și nu putem fi deschiși spre El decât prin rugăciune continuă, prin iertarea tuturor, prin smerirea continuă a noastră, prin umplerea noastră de milostenie, de bucurie și de pace. Căci El vorbește cu cei care sunt plini de pacea și de bucuria Sa.

Iar Dumnezeieștii Părinți care au vorbit despre viața isihastă a Preacuratei Stăpâne în Templu, despre copleșitoarea ei curăție și sfințenie și despre preadumnezeieștile ei vedenii dumnezeiești, au subliniat iubirea ei plină de râvnă pentru a-I sluji Domnului. Pentru că dorea să fie cu totul numai a lui Dumnezeu. S-a dăruit cu totul Lui, fără rest, tocmai de aceea și Domnul S-a dăruit ei cu totul. De unde învățăm că sinceritatea totală e marea intrare la Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu îl cunoaște pe cel care e sincer cu totul în iubirea lui pentru El și acestuia i Se arată pe Sine Însuși. Și când vedem că un anumit Sfânt Părinte a avut vedenii dumnezeiești de copil sau în adolescența lui, asta înseamnă că a fost plin de sinceritate și de iubire pentru El de când era mic. Iar Dumnezeu Se arată tuturor pe măsura iubirii și a sincerității și a curăției lor.

Da, Dumnezeu nu greșește niciodată! Nu greșește atunci când dă daruri mari oamenilor. Pentru că darurile Sale sunt pe măsura inimii și a vieții lor. Darurile Sale sunt pe măsura râvnei lor de a-I sluji Lui și de a sluji tuturor. Iar dacă noi ne umplem de invidie și de ură pe darurile pe care El le dăruie oamenilor, greșim foarte mult. Pentru că Îl invidiem și Îl urâm tocmai pe El, pe Cel care e bun cu toți, dar Care dăruie fiecăruia după inima sa.

Așa, pentru câteva minute sau pentru o zi, ne-ar plăcea să fim un anume Sfânt, pentru că ne place sfințenia și frumusețea lui. Dar el, Sfântul care ne place nouă, nu a fost un Sfânt de-o zi, ci de-o viață. Însă și noi, oricare am fi noi, putem fi Sfinții lui Dumnezeu, dacă trăim o viață cu El, fără ca să vrem altceva decât pe El. Căci această continuitate neîntreruptă a vieții cu Dumnezeu e sfințenia, e ceea ce putem trăi, pentru că putem fi Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi, la Dumnezeiescul Botez, am fost sfințiți de Dumnezeu prin slava Lui și nu trebuie să facem altceva decât să rămânem întru sfințenia Lui. Pentru că a fi creștin înseamnă a fi Sfânt, a trăi în sfințenie tot timpul.

Numai că sfințenia nu înseamnă imobilitate! Sfințenia nu e o poză, nu e ceva din afara mea, nu înseamnă părerea altora despre mine, ci sfințenia este cum arăt eu în mine însumi, când sunt cu Dumnezeu tot timpul. Sfințenia e taina mea, e viața mea cu Dumnezeu, e umplerea mea mereu de slava Lui și de teologia Sa cea îndumnezeitoare, e bucuria și împlinirea mea continuă.

Tocmai de aceea, când cineva îi vede pe Sfinți, nu îi vede din afara lor, ci din lăuntrul lor! Și ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii în slava lui Dumnezeu de care Sfinții sunt plini. Ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii și tu unul dintre ei. Și dacă ești unul dintre Sfinții lui Dumnezeu, atunci nu vrei în niciun fel să îi minimalizezi pe Sfinți, chiar dacă vei vedea și unele mici lipsuri, mici scăderi, mici păcate ale lor. Pentru că și tu ai conștiința păcatelor tale celor multe și mari. Iar Sfinții sunt prietenii tăi, sunt ajutătorii tăi, sunt mijlocitorii tăi în fața lui Dumnezeu, sunt învățătorii tăi în fiecare zi. Și pe măsură ce îi vezi pe ei, te vezi și pe tine însuți. Și această cunoaștere dumnezeiască de sine, această cunoaștere prin slava lui Dumnezeu, e cea care ne ajută în mod real pe calea mântuirii noastre.

Una e să vrei o anume viață și alta e să trăiești viața care te împlinește. Și mi-am dat seama din înțelegerea oamenilor, că mulți se înhamă la o viață care nu e a lor, care nu e pentru ei, dar o aleg pentru că le place. Mulți s-au făcut Monahi sau Preoți sau Episcopi pentru că le-a plăcut, dar nu pentru că îi împlinește această viață. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii aleg ceea ce le place, dar nu ceea ce îi împlinește. Și ca să fi ales ceea ce te împlinește, ar trebui să fi ales duhovnicește acea viață. Să fi ales modul tău de viețuire împreună cu Dumnezeu, văzând în mod profund ce îți face un nespus de mult bine.

– Și care e diferența dintre a alege ceea ce îți place și a alege ceea ce îți face bine, ce te împlinește?

– E una enormă! Pentru că atunci când tu alegi ceea ce îți place, alegi tu, omul cu privire mărginită, care nu înțelegi ce e bine pentru tine. Dar când asculți voia lui Dumnezeu, când Îl lași pe El să te învețe ceea ce te împlinește, atunci alegi ceea ce pare defavorabil pentru tine la prima impresie, dar care, pentru tine, e o împlinire enormă. Pentru că tu cauți ceea ce nu văd oamenii, ceea ce nu strălucește, ceea ce nu te izbește din prima, dar care, atunci când îți revelezi viața din interior, este o minune copleșitoare.

La prima impresie, Preacurata Stăpână a fost închisă în Templul din Ierusalim între 3 și 12 ani. Închisă între niște ziduri timp de 9 ani de zile. Dar când ți se revelează curăția și sfințenia vieții ei celei mai presus de Îngeri, când auzi că numai la ea, din toată lumea, a venit Domnul și S-a întrupat din pântecele ei, pentru că doar pe ea a dorit-o, atunci rămâi fără glas. Pentru că tu nu te-ai așteptat să iasă nimic bun din închiderea între niște pereți. Căci mulți se plictisesc, pentru că ei cred că n-au ce face toată ziua. Dar n-au ce face, pentru că n-au început să facă lucruri reale pentru ei, pentru mântuirea lor. Căci dacă ai începe să te nevoiești pentru mântuirea ta, n-ai mai avea chef de somn, pentru că ziua ți s-ar părea prea mică pentru câte ai de făcut. Dar tocmai pentru că n-ai început să fii serios cu viața ta, ai atâta timp de pierdut. Căci dacă ai fi serios cu tine, n-ai avea niciodată timp liber. Sau ți-ai lua liber când n-ai mai putea să mai trăiești de atâta oboseală și epuizare, așa cum s-a petrecut cu mine.

Când cineva m-a întrebat ce am scris și publicat până acum și i-am arătat cărțile scrise sau editate de către mine, el mi-a spus că sunt un alt Origen – numele său real este Orighenis [Ωριγένης][2] –, în sensul că scriu și public mult ca și acela. Însă eu scriu pe măsura la cât pot, la cât timp am, pe măsura luminărilor lui Dumnezeu în viața mea. Și nu sunt împlinit cu cât scriu și public, pentru că s-ar fi putut și mai mult. Dar când un om își vede de viață, de tabieturi, de afaceri și mai scrie din când în când câte o carte, e normal să fie bulversat de către tine, care scrii zilnic. Dar pentru mine, care scriu zilnic, nu e o mare împlinire că scriu câteva pagini, pentru că eu aș vrea să scriu zilnic câteva zeci de pagini. Și pentru că asta nu se petrece, eu mă simt neîmplinit ca scriitor, deși producția mea de carte e mare. Pentru că știu de ce sunt în stare, iar, pe de altă parte, trebuie să accept cât pot să scriu în fiecare zi. Iar a accepta ceea ce poți să faci înseamnă a fi împlinit cu viața ta. Pentru că una e cât ești în stare să faci și alta e cât poți să faci la propriu, în condițiile reale ale vieții tale.

De aceea, uneori scriu și predic în grabă, pentru că n-am mult timp la dispoziție, pe când alteori, având mai mult, mă împlinesc mai mult prin ceea ce scriu, pentru că cercetez noi și noi lucruri pe care le dezbat. Aprofundez lucrurile, așadar. Însă, și dacă le spun pe scurt și dacă spun lucruri în mod aprofundat, dacă mă împlinesc prin ceea ce scriu, eu sunt împlinit. Pentru că am scris în funcție de cât timp am avut la dispoziție, iar ceea ce am scris a trecut prin mine. Iar dacă a trecut prin mine, dacă eu am fost împlinit cu ceea ce am scris, atunci sunt împlinit, chiar dacă eu aș fi putut să fac mai mult. Dar cum să fac mai mult, dacă n-am avut timp? Însă, cât am putut să fac, îmi asum, pentru că mă reprezintă. Și ceea ce mă reprezintă, mă împlinește, pentru că mă umple de binele pe care mi-l doresc.

Așadar, iubiții mei, Preacurata Stăpână ne învață împlinirea în casă, în camera noastră, ne învață împlinirea interioară. Căci și dacă ieșim, și dacă stăm în casă, împlinirea noastră e interioară, e cât bine facem în noi înșine. Strigătul nostru către Dumnezeu, grija noastră pentru înțelegerea voii lui Dumnezeu și pentru curăție și sfințenie, tot binele pe care îl facem e împlinirea noastră interioară. Căci oriunde suntem și orice facem ne simțim bine în noi înșine, atâta timp cât suntem plini de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de pace.

Iar locul nostru de muncă e bun, dacă ne simțim împliniți în noi înșine, adică, dacă putem face lucrurile pe care ni le dorim pe baza lui. Dacă ne putem întreține, dar ne putem și liniști interior, atunci e bun pentru noi, căci el e împlinirea noastră. Și tot la fel stă treaba cu viața pe care ne-o alegem. Căsnicia e după cum ne-o facem noi împreună cu Dumnezeu. Iar dacă simțim ceea ce ne împlinește, adică viața cu Dumnezeu, atunci facem din casa noastră biserica lui Dumnezeu, pentru că nu acceptăm sfaturi care să contravină acestei meniri sfinte a căsniciei noastre. Și când credem că trebuie să ne facem Monahi trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că trebuie să distingem între ceea ce credem că putem face și ceea ce putem în mod real. Iar Monahi, Preoți și Episcopi ajungem pe baza la ceea ce putem face în mod real. Și ceea ce putem face în mod real se vede. Cei care zidesc Biserici și Mănăstiri cu ajutorul altora, dar nu se zidesc și pe ei înșiși, se văd. Și se văd neîmpliniți, pentru că pun căruța înaintea cailor. Căci mai înainte de a face lucruri exterioare trebuie să faci lucrurile interioare. Trebuie să faci în tine pace, trebuie să faci în tine inimă plină de bucurie și de încredere în Dumnezeu și în oameni, pentru ca să poți mișca lucrurile din jurul tău.

Căci lucrurile din jurul nostru se fac și fără noi pe șantier, dacă știm să supraveghem construirea lor, dar lucrurile din noi înșine nu se fac decât de către noi. Și așa cum avem grijă de ciment și de cărămizi și de muncitori și de bani pentru construcții, putem avea grijă și de rugăciune, de milostenie, de iertare, de pace, de bună-înțelegere cu toți. Pe șantier te poți ruga, după cum te rogi la Slujbă: cu aceeași pace și încredere în voia lui Dumnezeu. Pe câmp, la sapă, sau la masa de scris, te poți ruga la fel: cu aceeași bucurie și pace. Poți da la animale rugându-te, poți călători rugându-te, poți face mâncare rugându-te, te poți bucura de Dumnezeu și de oameni și pe patul de spital și în călătorie și la muncă și în concediu, pentru că oriunde ești cu Dumnezeu.

De aceea, a veni înseamnă a rămâne. A veni la Biserică înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, pentru că El e cu noi tot timpul. Și a fi cu Dumnezeu și a călători cu El tot timpul e împlinirea vieții noastre, pentru că n-avem timp decât pentru El. Amin!


[1] Începută la 6. 49, în zi de joi, pe 17 noiembrie 2022. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.

Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

când ne lăfăim în confortul nostru, nu mai avem măsură în viața noastră. Nu mai știm unde să punem punct petrecerilor și pierderilor de timp. După cum, atunci când o luăm pe panta sărăciei și nu mai avem grijă de viața și de familia noastră, iarăși ne pierdem măsura. Căci păcat este luxul, după cum păcat este și lipsa de grijă pentru sănătatea noastră și a familiei noastre. Fiindcă atât excesul, cât și indiferența față de viața noastră sunt relele care ne strică viața. Pe oamenii bogați îi omoară traiul bun, pe când pe oamenii săraci îi omoară munca în exces și indiferența față de sănătatea lor. Prea multul și prea puținul nu ne fac bine, pentru că sunt în defavoarea noastră. Căci omul e creat de Dumnezeu pentru o viață echilibrată, pentru o viață atentă la sănătatea sufletului și a trupului său. Iar trupul nostru ne învață la fiecare vârstă măsura, numai că trebuie să îl ascultăm și să îl credem…

Înainte de a împlini vârsta de 45 de ani, fără să mă aștept la asta, într-o singură zi, n-am mai putut să mănânc sare, nici zahăr, nici grăsimi. Așa, deodată! Să zicem că primesc puțin tort, mănânc o feliuță din el, și deodată nu mai pot. Dar nu mai pot nu pentru că nu îmi place, ci nu mai pot pentru că trupul meu nu mai vrea excesul de zahăr. La fel stă treaba și cu mâncărurile sărate sau cu carnea grasă. Aș putea să mănânc puțin de tot din fiecare, dar nu mai pot mai mult. Nu pot să mănânc ca să mă satur, așa cum o făceam înainte de acea zi.

De aceea, fără să mă războiesc cu mine însumi, am înțeles că pentru mine a început o altă vârstă și la această vârstă așa stau lucrurile. Așa că am început să văd ce pot să mănânc și ce pot să beau odată cu această schimbare bruscă a firii mele. Și am constatat că pot mânca ciorba fără sare, că pot bea ceaiuri (respingătoare altădată) fără zahăr, că nu mai pot mânca dulcețuri și gemuri și nici nu mai pot bea sucuri și siropuri, dar pot mânca tot felul de legume și de plante și de fructe. Nu mai am nevoie de cafea și nici de energizante, nu pot mânca miere decât o linguriță-două, dar îmi place pâinea cu maia și cu semințe, ardeiul iute la ciorbă, lucrurile acrișoare sau amare, limonada, nucile, cerealele, semințele de tot felul. Iar dacă asta mai pot, asta mănânc, pe când bere, vin, țuică, palincă, whisky beau când e vorba de întâlnirea cu cineva sau în momente speciale, pentru că zilnic îmi ajung ceaiul și apa.

Și asta, pentru că fiecare vârstă are tabietul ei. Și dacă îl respecți, atunci știi să nu faci excese, pentru că excesele te costă medicamente și spitalizare. Iar dacă vrei să trăiești duhovnicește și să te sfințești continuu, atunci trebuie să ai grijă de sănătatea ta trupească. Pentru că trupul este partenerul continuu de nevoință al sufletului tău. Și dacă îl păstrezi sănătos și activ, dacă îi accepți sfaturile, el nu îți va fi o povară, atunci când voiești să îți materializezi gândurile, ci partenerul tău de-o viață.

…Mai înainte ca Domnul să spună parabola de azi [Lc. 12, 16-21], El ne-a spus motivația ei: „Vedeți și păziți-vă de lăcomie! Căci, când [este] a-i prisosi cuiva, viața lui nu este din averile sale [ὅτι οὐκ ἐν τῷ περισσεύειν τινὶ ἡ ζωὴ αὐτῷ ἐστὶν ἐκ τῶν ὑπαρχόντων αὐτοῦ]” [Lc. 12, 15, BYZ].

– Și ce ne-a spus aici?

– Ne-a spus că trebuie să vedem, să înțelegem profund cât de devastatoare e lăcomia pentru noi și să ne păzim să fim lacomi. Să nu fim lacomi la mâncare, nici la băutură, nici la averi și nici la plăceri. Pentru că orice exces e mortal pentru noi. După care, în a doua frază, Domnul ne-a spus că împlinirea noastră interioară nu stă în multul pe care l-am putea dobândi la un moment dat în viață, pentru că împlinirea vieții noastre nu e dată de averi, ci de viața curată, de viața cu El. Izvorul vieții e Dumnezeu, iar averile nu ne pot ține în viață, dacă El nu îngăduie asta. De aceea, oricât de mult ne-am dori să cumpărăm cu bani o zi din viața noastră, acest lucru nu se poate, pentru că viața noastră e darul lui Dumnezeu.

Și pentru că viața noastră e darul Lui cel scump, pentru ca noi să creștem mereu în viața cu El, nu putem să folosim această imensă comoară a vieții la întâmplare, ci trebuie să facem din viața noastră un izvor de viață veșnică. Și ne facem viața un izvor de pace și de sfințenie, un izvor de viață veșnică, numai dacă lăsăm viața lui Dumnezeu să ne inunde.

Teologia harului dumnezeiesc, hariologia, este mărturia duhovnicească despre viața lui Dumnezeu care ne inundă. Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc cu toții despre Dumnezeul Cel viu, despre Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Și slava Lui, care e viața Sa, ne face și pe noi vii, pentru ca să fim veșnic vii împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, viața și teologia Bisericii ne umplu de viața veșnică a lui Dumnezeu, de cea care ar trebui să ne inunde continuu pe toți. Și dacă e să fim bogați, adevărați magnați ai lumii, atunci trebuie să fim hiperbogați în viața și în cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu inundă atât sufletul, cât și trupul nostru, și ne sfințește în mod deplin și ne dă să trăim o continuă îndumnezeire a persoanei noastre. Iar dacă atunci când păcătuim fără părere de rău și fără pocăință, noi ne satanizăm continuu, când ne îndumnezeim continuu, noi ne umanizăm continuu. Pentru că devenim tot mai mult oamenii pe care și-i dorește Dumnezeu, adică oamenii plini de toată atenția și delicatețea și frumusețea duhovnicească.

– Și de ce e urâtă lăcomia înaintea lui Dumnezeu?

– Pentru că e nesimțită și indiferentă! Lăcomia se odihnește în exces, mănâncă, bea, se veselește [Lc. 12, 19] și nu se gândește la nimeni. Nu se gândește nici măcar la sine, la excesul pe care îl produce în om. Pentru că omul e atent doar la ce bagă în el, doar la ce are, și face abstracție de lumea în care trăiește, cât și de scopul vieții sale. Căci dacă scopul vieții noastre ar fi fost să mâncăm toată ziua, atunci am fi avut un trup care să permită acest lucru. Dar noi nu avem un trup de gigant, ci un trup cu un stomac relativ mic, după care mergem la baie. Și mergem la baie, pentru că stomacul nostru nu e un sac fără fund, ci un săculeț în care putem pune puțină mâncare și băutură. Iar dacă eternizarea în timp ar fi scopul vieții noastre, bătrânețea și decrepitudinea ne strică falsa părere despre viață. Pentru că, cu cât înaintezi în vârstă, nu ți se deschide pofta de viață, ci ți se închide, pentru că puterile tale sunt tot mai slabe.

Iar dacă mâncarea, băutura, somnul și distracția nu sunt scopul vieții noastre, ci scopul vieții de acum e sfințirea vieții noastre, adică pregătirea noastră interioară pentru viața veșnică, pentru viața cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, tocmai de aceea excesul material nu e în favoarea, ci în defavoarea noastră. Pentru că noi trebuie să ne despărțim interior tot mai mult de materie pe timp ce îmbătrânim, trebuie să ne înduhovnicim tot mai mult și nu să ne umflăm tot mai mult trupul nostru. Căci îngrășarea trupului e totuna cu îngrășarea bolilor din noi, cu accelerarea lor în viața noastră.

Și dacă nu știm care e scopul vieții noastre, acela de a ne sfinți viața, tocmai de aceea suntem nebuni. Căci „Dumnezeu i-a zis lui: «Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit, al[e] cui va fi [vor fi][ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?»” [Lc. 12, 20, BYZ]. Și vedem aici că Dumnezeu condamnă nebunia axiologică și nu nebunia fiziologică. Căci cel care nu poate gândi bine, pentru că are o problemă neurologică, nu e nebun în fața lui Dumnezeu, ci un om bolnav. Dar cel care își pregătește veșnicia pe pământ și nu în sufletul și în trupul său e nebun de legat. Pentru că omul cu minte, omul sănătos duhovnicește, se îmbogățește continuu întru Dumnezeu, se îmbogățește în sfințenia Lui și nu își strânge comori telurice [Lc. 12, 20].

– Și de ce e nebun de legat omul care vrea să se înveșnicească pe pământ?

– Pentru că el face acest lucru, când vede foarte bine că toți mor în jurul lui și când știe că și el va muri mâine-poimâine! Cum să îți mai strângi bogății la infinit, dacă știi că mori?! Ce faci cu ele, dacă știi că nu poți pleca cu nimic de aici, ci doar cu ce ai în suflet?!! Și suntem nebuni de legat dacă credem că putem birui împotriva morții, când știm foarte bine că toți vom muri. Atunci, dacă tot murim, ce rost are să credem că ne eternizăm aici?

Și cu toate că știm ce trebuie să facem, ne comportăm ca și când nu am ști. Și ne comportăm ca și când nu am ști, pentru că nu ne luăm în serios timpul vieții noastre. Acesta, scurt și foarte scurt, în care trebuie să facem o groază de lucruri împlinitoare pentru noi. Căci timpul vieții noastre e timpul ascezei noastre, e timpul sfințirii noastre, e timpul mântuirii noastre, e timpul în care trebuie să ne împlinim interior prin împlinirea vocației noastre.

Adesea, la interviuri, ești întrebat „ce-ai fi făcut, dacă n-ai fi fost cel care ești”. Sau „cum te-ai fi comportat în nu știu ce situație în care altul a dat greș”. Însă, atunci când ai o vocație, o chemare de la Dumnezeu, și o împlinești cu conștiință în viața ta, nu te mai poți crede altul. Poți face mai multe lucruri colaterale vocației tale, dar ea este cea care te împlinește. Iar eu nu vreau să îmi imaginez cum aș fi fost eu fără a fi Preot, pentru că aceasta e vocația mea de la Dumnezeu. Și când slujesc, când mă rog, când povățuiesc, când scriu, eu nu uit niciodată cine sunt, pentru că sunt una cu cine trebuie să fiu, sunt una cu vocația mea. Pentru că asta înseamnă a avea o vocație: a te simți cel care ai fost chemat să fii. A fi tot mai mult cel care ai fost chemat de El să fii.

Dacă m-am născut în 1977, nu vreau să mă fi născut în alt an și nici în altă zi. Pentru că ziua, luna și anul ne-au fost dăruite de Dumnezeu și nu sunt o întâmplare oarecare. M-am născut într-o maternitate, m-am născut din anumiți părinți, într-o anume familie, am locuit la sat, apoi la oraș, sunt bărbat și nu femeie, am făcut anumite studii, am anumite experiențe, sunt cine sunt și nu vreau să fiu altul. Și nu vreau să fiu altul decât sunt, pentru că am înțeles că toate datele existenței mele sunt daruri de la Dumnezeu și nu întâmplări. Nu știu cât voi trăi, nu știu când voi muri, dar știu că tot timpul vieții mele e pentru a mă îmbogăți duhovnicește și nu pentru a câștiga lumea toată.

Învăț continuu lumea noastră. Sunt deschis continuu spre a cunoaște oameni și locuri și cărți și experiențe. Dar cunosc pentru a mă zidi duhovnicește și nu pentru a mă urâți interior la nesfârșit. Mă rog mult, mă împărtășesc mereu cu Domnul, citesc mult, scriu mult, vreau ca totul să fie bine în întreaga lume și în orice om, fapt pentru care mă bucur de binele real al fiecărui om. Dar știu că întreaga umanitate și întreaga creație vor fi transfigurate de Dumnezeu, pentru că toate vor fi umplute de slava Lui. Iar viața noastră durabilă nu e cea de aici, ci este cea din veșnicie, când, ca ființe transfigurate, vom trăi în slava lui Dumnezeu.

De aceea, nu caut să mă înveșnicesc în timp, pentru că văd moartea cu ochii, dar caut să mă îndumnezeiesc în timpul vieții mele. Pentru că acesta, timpul meu cel prea scurt, e timpul când eu mă îmbogățesc în Dumnezeu. Și Dumnezeu ne dăruie timpul mântuirii tocmai pentru ca să ne aprindem dumnezeiește pentru El. Pentru ca să ne aprindem de slava Lui și să luminăm prea frumos înaintea Lui. Căci noi suntem făcliile duhovnicești ale lui Dumnezeu. Suntem făcliile pascale ale lui Dumnezeu, care umplu de bucurie și de pace și de înțelegere sfântă pe cei care Îl caută pe Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, când știm ce vrea Dumnezeu de la noi și când facem voia Lui necontenit, atunci ne umplem tot mai mult de înțelepciune și de viață sfântă. Când El e cu noi și în noi prin slava Lui, atunci ne vindecăm de nebunie, de nebunia axiologică, pentru că începem să alegem ceea ce e cu adevărat bine pentru noi. Și binele nostru se naște din rugăciune, din post, din milostenie, din priveghere, din spovedirea păcatelor noastre, din împărtășirea cu Domnul cu toată inima, din slujirea Lui și a oamenilor. Binele nostru real e împlinirea noastră interioară. Și nu ne putem împlini interior decât curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne mereu viața noastră.

Dar ca să ne împlinim interior trebuie să înțelegem că voia lui Dumnezeu este cea care ne împlinește. Și nu putem înțelege faptul că voia Lui ne împlinește decât împlinind poruncile Sale. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărata noastră viață, adevărata noastră gândire, adevărata noastră experiență, adevărata noastră veșnicie. Și, dorind-o pe ea, nu mai vrem nimic altceva, pentru că ea ne e de ajuns. Amin!


[1] Începută la 17. 13, în zi de miercuri, pe 16 noiembrie 2022. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 2 km/ h.

Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

în Evanghelia Sfinților Arhangheli de marți, Domnul ne-a revelat faptul că Satanas a căzut din cer ca fulgerul [ὡς ἀστραπὴν][Lc. 10, 18, BYZ]. Iar prin evanescența fulgerului, Domnul ne-a spus că el și-a pierdut strălucirea lui și a devenit potrivnic al Domnului. Căci a căzut din slava lui Dumnezeu datorită alegerii sale libere, pentru că nimic nu îi lipsea.

În Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37], care prefațează Postul Nașterii Domnului, cel căzut între tâlhari [Lc. 10, 30, BYZ] e omul jefuit de către demoni. Căci acești tâlhari ne dezbracă pe noi de slava lui Dumnezeu în momentul când ne fac să păcătuim. Iar păcatele noastre sunt propriile noastre răni interioare, care ne fac să bolim de moarte. Și cine se rănește de moarte prin păcatele sale nu se poate vindeca de unul singur. E nevoie să vină Cel Preamilostiv la noi pentru ca să ne lege rănile noastre [Lc. 10, 34].

Și legarea rănilor înseamnă iertarea păcatelor noastre în Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii. Iar în Dumnezeiasca Taină a Maslului, noi suntem unși cu ulei sfânt spre vindecarea sufletului și a trupului nostru, pe când în Dumnezeiasca Taină a Euharistiei, noi bem vinul mântuirii, adică Sângele Domnului, și mâncăm Sfântul Lui Trup. Căci Samaritisul cel milostiv a venit spre el cu milă „și S-a apropiat [și] i-a legat rănile sale [καὶ προσελθὼν κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ], turnând ulei și vin [ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον]” [Lc. 10, 34, BYZ] peste ele.

Întâi Mărturisirea sacramentală a păcatelor noastre, apoi Maslul vindecării, după care Euharistia mântuirii. Căci Dumnezeieștile Taine ale Bisericii au legături interioare între ele și toate ne vindecă și ne întăresc în viața de sfințenie. Căci nu ne putem vindeca interior fără Dumnezeu și nici nu putem spori în sfințenie fără El. Pentru că numai viața cu El înseamnă continua noastră împlinire interioară.

Iar Domnul a luat neamul omenesc cel căzut și l-a pus pe dobitocul Său [Lc. 10, 34, BYZ], numind aici dobitoc însăși asumarea umanității Sale în persoana Sa cea veșnică. Pentru că aici, prin dobitoc, El arată în mod tainic că umanitatea Sa este cu totul ascultătoare dumnezeirii Sale, după cum animalul nostru de povară ne ascultă în toate treburile noastre. Iar Domnul ne poartă în Sine, prin asumarea umanității Sale, pe noi toți, pentru că ne-a dus la Hanul Său, la Biserica Sa, și în Biserica Sa ne poartă de grijă tuturor [Ibidem].

Pandohionul [πανδοχεῖον] Său e Biserica Sa. Iar πανδοχεῖον [Lc. 10, 34, BYZ] e format din παν [tot] și δοχή [primire] și înseamnă primirea tuturor. Unde? La Cina Domnului! Pentru că orice om poate intra în Biserică prin Botez și poate să se împărtășească cu Domnul în mod euharistic. Iar Domnul, folosindu-l aici pe πανδοχεῖον, ne-a spus că toți suntem primiți la Hanul Său, la Masa Lui, în Biserica Sa, pentru ca să ne hrănim duhovnicește cu El Însuși. Pentru că Domnul Se dă pe Sine Însuși pentru noi, ca să fie veșnic cu noi în adâncul ființei noastre. Și de aceea El e comunional cu noi, e intimul nostru, pentru că, prin slava Lui, El e în noi înșine.

Cine e hangiul [πανδοχεύς] Bisericii [Lc. 10, 35, BYZ]? Este ierarhia sacramentală a Bisericii! Pentru că Episcopilor, Preoților și Diaconilor, Domnul le-a dat cei doi dinari ai Revelației dumnezeiești [Ibidem]. Lor le-a dat Dumnezeiasca Scriptură și Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, pentru ca să le cunoască, să le aprofundeze, să le apere și să le propovăduiască tuturor. Pentru că revelația dumnezeiască e comoara Bisericii și ea e înțeleasă și trăită în Biserica slavei Sale.

Tocmai de aceea, fiecare dintre noi trebuie să ne desăvârșim în credința și în viața Bisericii, pentru ca să putem să vorbim despre viața cu Dumnezeu și despre teologia Lui cea mântuitoare. Și scopul vieții noastre e să cunoaștem voia lui Dumnezeu cu noi și să o trăim ca pe conținutul interior al vieții noastre. Fiindcă voia Lui trebuie să devină voia noastră. Și când voia Lui devine voia noastră, noi trăim libertatea cea duhovnicească, libertatea sfințeniei, adică marea libertate interioară a celor care fac voia lui Dumnezeu.

Căci atunci când ești gâtuit de către patimi, nu te simți liber, ci încorsetat în robia lor. Dar când faci voia lui Dumnezeu, atunci simți că ești tot mai liber interior, pentru că te împlinește binele lui Dumnezeu. Și binele lui Dumnezeu ne împlinește pentru că el este adevărata viață a omului. Și, făcând binele Lui, și slava Lui este în noi, pentru că ea consimte cu viața care e înrădăcinată în voia lui Dumnezeu.

Și Domnul i-a cerut hangiului Bisericii, adică Preoților Săi, să aibă grijă de noi [Lc. 10, 35]. Pentru că Slujitorii lui Dumnezeu poartă grijă de viața noastră duhovnicească. Și El îi va răsplăti pe toți aceia care poartă grijă de mântuirea oamenilor [Ibidem]. Pentru că a te îngriji de mântuirea oamenilor înseamnă a te îngriji de împlinirea lor interioară și, implicit, de împlinirea voii lui Dumnezeu cu oamenii.

– Atunci, pentru ce a dat Domnul acest exemplu mistic, prin care a vorbit concentrat despre lucrarea Lui cu noi?

– Pentru ca să-l mustre pe cel care se îndrepta pe el însuși în cuvinte [Lc. 10, 29]! Pentru ca să îi spună că omul nu se îndreaptă prin cuvinte goale, prin închipuiri de sine, prin minciuni, ci prin faptele evlaviei sale. Căci orice am spune despre noi, fără fapte, e nimic. Dar când avem faptele credinței în noi înșine, atunci putem tăcea, pentru că ele vorbesc despre noi cu putere multă.

Și când omul a recunoscut că mila contează, Domnul i-a poruncit: „Mergi și fă [și] tu asemenea [Πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]!” [Lc. 10, 37, BYZ]. Pentru că a avea milă înseamnă a arăta milă oamenilor. Căci omul milos, bun, iubitor se manifestă ca atare. Fiindcă nu suntem buni pentru că doar vrem să fim buni, dar fără să facem nimic pentru oameni, ci suntem buni tocmai pentru că ne manifestăm mereu ca oameni buni cu toți. Continua manifestare a bunătății noastre ne păstrează în bunătate, după cum continua rugăciune ne face oameni rugători. Fiindcă faptele bune pe care le facem, acelea sunt cele care ne fac să fim oameni duhovnicești.

Și Domnul ne cere să fim mereu buni, milostivi, rugători, înțelegători cu oamenii. El voiește să înțelegem neputințele lor și să îi ajutăm și când le e greu și când le e bine. Căci atunci când ți-e bine ai nevoie de sfaturi pentru o viață bună, iar atunci când ți-e greu, ai nevoie de înțelegere și de ajutor. Și mereu îi putem ajuta pe oameni dacă îi sfătuim, dacă ne rugăm pentru ei, dacă îi ajutăm în tot ceea ce fac.

Începe postul marți, pe 15 noiembrie 2022, și începe cu mila lui Dumnezeu față de noi. Căci noi ne pregătim cu post, cu rugăciune, cu priveghere și cu milostenie pentru a prăznui și a retrăi nașterea Domnului. Fiindcă avem nevoie să ne trezim, să fim mereu treji în tot ceea ce facem și tot mai sinceri și mai simpli în noi înșine. Căci atunci când omul e vesel, când se bucură, nu trebuie să îi știi limba ca să înțelegi că se bucură, pentru că toată ființa lui e plină de bucurie. La fel, când omul e trist, când plânge, când e supărat, nu trebuie să știi cine e și de unde e ca să îl compătimești, ci trebuie să te manifești uman față de el: cu bunătate și cu delicatețe.

Vedem online milioane de chipuri, de fețe, de siluete, de persoane. Din toate locurile și din toate țările. Și fără să știm cine sunt și cum trăiesc, vedem diferențele dintre ei. Pentru că trăirile oamenilor se văd pe fețele lor, pe trupurile lor, în mișcările lor. Și ne simțim uniți cu toți aceștia, pe care îi vedem în viața de zi cu zi și în online, pentru că toți suntem oameni, toți suntem frați, toți suntem creați de același Dumnezeu. Iar îmbătrânirea noastră pe pământ, continua noastră îmbătrânire, maturizare, înțelepțire, ne dă să înțelegem că avem de învățat de la orice om și că putem purta un dialog onest cu orice om. Pentru că avem multe lucruri în comun cu fiecare în parte.

Căci, iubiții mei, Domnul S-a întrupat și S-a făcut Prunc, pentru ca să privim cu atenție pe orice om, de la clipa zămislirii lui în pântece și până în clipa când îl acoperim cu pământ. Întreaga priveliște a vieții omului e școala noastră de înduhovnicire. Pentru că înțelegem în fiecare secundă că omul e purtat de Dumnezeu spre împlinirea lui, dar numai cu acordul continuu al acestuia. Pe fiecare clipă acceptăm să facem voia lui Dumnezeu și El lucrează în noi toți pe măsura acceptării Lui. Tocmai de aceea, înduhovnicirea continuă a noastră, prin plecarea voii noastre în fața lui Dumnezeu, e o frumusețe asumată în mod continuu. Înfrumusețarea noastră duhovnicească e o frumusețe asumată în fiecare clipă. Și când ne asumăm viața sfântă, noi ne asumăm viața Bisericii, adică viața lui Hristos Dumnezeu, Care S-a făcut Prunc, pentru ca noi să ne umplem mereu de curăția vieții Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 11. 45, în zi de miercuri, pe 9 noiembrie 2022. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la Duminica a XXIV-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

învierile reale sunt învierile duhovnicești. Căci pentru Dumnezeu e ușor să învie oameni, așa cum vedem din Evanghelia zilei [Lc. 8, 41-56]. Fiindcă El, Cel care ține toate întru existență, „apucând-o de mâna ei [καὶ κρατήσας τῆς χειρὸς αὐτῆς], a strigat, zicând: «Copila [Copilă], ridică-te [Ἡ παῖς, ἐγείρου]!». Și s-a întors duhul ei [Καὶ ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς] și [copila] s-a ridicat numaidecât [καὶ ἀνέστη παραχρῆμα]” [Lc. 8, 54-55, BYZ].

Însă, ca să înviem duhovnicește, trebuie să dorim schimbarea radicală a vieții noastre. Pentru că numai așa, numai dorind slava lui Dumnezeu în noi înșine, care să ne schimbe în mod fundamental, noi începem o altă viață, una nouă, dumnezeiască. Dar ca să dorim viața cea nouă, trebuie să ne dorim viața cu Dumnezeu, viața în care El e Cel mai important dintre toate. Și această viață e la antipodul celei pe care am avut-o până atunci.

Reala viață e viața ca un înviat din morți. E viața de după convertire, e viața de după schimbarea ta radicală. În care ai înțeles că numai Dumnezeu știe cum să ne împlinim interior. Și numai El ne poate ajuta să facem acest lucru în fiecare zi. Și că așa stau lucrurile, vedem din ceea ce ne-a spus Domnul despre învierea de obște. Pentru că toți vom învia atunci, la venirea Lui întru slava Sa, dar învierea noastră cu trupul, în care trupul și sufletul nostru vor fi din nou reunite și noi vom fi ființe duhovnicești și nemuritoare, nu va însemna și un conținut interior nou. Pentru că noi, cei de aici, așa cum vom pleca, Sfinți sau păcătoși, așa vom fi și la învierea de obște. Pentru că ceea ce avem în sufletul nostru e comoara sufletului nostru.

De aceea, toată viața noastră, de care ține întreaga noastă veșnicie, se află înăuntru nostru și nu în afara noastră. Iar când vrem să arătăm cuiva cine suntem, trebuie să arătăm ce fel de suflet avem, ce fel de viață interioară avem, pentru că aceea e CVul real al vieții noastre.

Însă lumea în care trăim, dimpotrivă, e o lume care ne prezintă exteriorul ei, pentru că nu o interesează sufletul. Clădiri, obiecte, posesiuni, sclipici, reclamă, multă minciună împachetată frumos, dar când e să vorbească despre ea însăși vorbește mai ales în termeni materialiști, prezenteiști.

Numai că noi nu ne zidim veșnicia în lumea din afara noastră, ci în sufletul și în trupul nostru. Sufletul nostru, care se sfințește continuu dimpreună cu trupul nostru, e comoara noastră. El ne duce în veșnicie și ne păstrează autenticitatea noastră. Pentru că în sufletul nostru se păstrează toată conștiința de sine, toată creația noastră, toată virtutea noastră, tot ce suntem noi înșine, curăția și sfințenia din sufletul nostru iradiind și umplând și tot trupul nostru.

De aceea, când sufletul nostru merge la Domnul, până la învierea cea de obște, și se odihnește întru Împărăția Sa cea veșnică, trupul nostru rămâne aici, rămâne ca o comoară a Bisericii, pentru că e plin de slava Lui. Și trupul acesta sfânt, pe care noi îl numim Sfinte Moaște, e certitudinea sfințeniei noastre. Pentru că el atestă faptul că sufletul nostru e în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că numai un astfel de suflet are Sfinte Moaște, iar, pe de altă parte, Sfintele Moaște vestesc cu putere învierea noastră cea de obște. Pentru că Sfintele Moaște sunt începutul învierii noastre, pentru că sunt trupuri parțial transfigurate de slava lui Dumnezeu. Și minunea ce s-a început în ele, aici, pe pământ, va fi desăvârșită la învierea cea de obște, când trupurile Sfinților vor fi pline de slava Lui cea veșnică.

Și vor fi pline trupurile lor de slava Lui, pentru că, în primul rând, sufletele Sfinților sunt pline de slava Lui. Și sufletele Sfinților sunt pline de slava Lui încă de acum, de aici, de când trăiesc împreună cu noi, căci ele sunt umplute de slava Lui pe măsura curăției și a sfințeniei Sfinților.

Dar ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii plin de slava Lui. Căci ochii de carne nu văd, sunt orbi, dar ochii duhovnicești ai inimii, aceia le văd pe cele dumnezeiești. Și cei care îi văd pe Sfinți și se bucură de prietenia lor, sunt cei care le urmează lor pe calea mântuirii. Căci îi urmăm pe Sfinți prin cărțile lor și prin viețile lor trăite lângă noi.

Iar, pentru mine, cărțile Sfinților sunt ca prezența lor în viața mea. Că îl întâlnesc pe un Sfânt în viață sau că citesc cartea unui Sfânt adormit acum 100 sau 1.000 de ani, pentru mine e același lucru, pentru că eu citesc în sufletul celui din fața mea, după cum citesc în sufletul celui care a scris cartea. Pentru că întâlnirea duhovnicească e vedere, prin slava lui Dumnezeu, a sufletului celui dinaintea ta.

Și dacă vezi în altul, după cum vezi în tine, atunci ești viu prin slava lui Dumnezeu! Și această viață, la care ne învie Dumnezeu, e viața cea adevărată. Pentru că nu te uiți la ce au oamenii, ci la cine sunt ei.

Iar Duhovnicii trebuie să aibă această vedere duhovnicească a sufletelor oamenilor, care e rodul curăției lor interioare. Pentru ca să nu mai pierdem timpul. Căci una e să știi, de când vine omul la tine, cine este el, și alta e să îl asculți de zeci de ori spovedindu-te la tine și să nu poți să spui mare lucru despre el. Pentru că cel care vede sufletele oamenilor, luminat fiind de Dumnezeu, e cel care ne ajută în mod real în viața noastră. Căci el ne va spune lucrul de care avem nevoie, el ne va povățui în viața cu Dumnezeu cu bucurie și cu pace, pentru că știe să te învie din moartea păcatelor.

Ucenicii Sfântului Iosif Isihastul vorbeau cu toții despre harisma lui de a vedea oamenii. Căci el le spunea ce le trebuie. Și cuvintele sale erau pecetluite de Dumnezeu, pentru că se împlineau după cum le-a spus el. Trăind lângă Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, lucrurile erau și mai dumnezeiești. Pentru că nu îmi vorbea despre ce o să se petreacă cu mine, ci îmi dăruia, în timp ce vorbeam cu el, acolo, în fața lui, dezlegări la întrebări pe care nu i le mai formulam și îmi da să trăiesc înțelegeri și experiențe sfinte ca urmare a marilor lui virtuți dumnezeiești. Mai pe scurt, el iradia ca un soare, iar eu le trăim pe loc, fără alte explicații. De aceea, despre viitor, mi-a vorbit foarte rar, și am înțeles și de ce, deși el le vedea pe toate ca în palmă. Pentru că atunci când sfătuiești și povățuiești duhovnicește ai nevoie de realizări imediate, de creșteri duhovnicești continue, în așa fel ca ucenicii tăi să devină la rândul lor Părinți duhovnicești. Căci rolul povățuirii sfinte e de a-i crea pe viitorii Sfinți Părinți ai Bisericii.

Și pentru a trăi și a povățui pe calea mântuirii, trebuie să învii din morți. Dar învierea morților e darul și lucrarea lui Dumnezeu. Căci a învia duhovnicește înseamnă a vedea slava Lui. Pentru că numai vederea lui Dumnezeu te învie din morți, așa cum, numai la atingerea Lui de ea și la porunca Domnului, a înviat fiica lui Iairos [Ἰάϊρος] [Lc. 8, 41, BYZ]. Care este imaginea vie a sufletului nostru mort prin păcate, pe care îl învie numai El, dacă i Se arată lui întru slava Sa.

Și acesta e motivul pentru care oamenii se împărtășesc adesea cu Domnul și nu au nicio simțire dumnezeiască, nicio urmare sfântă, transfiguratoare în viața lor: pentru că sunt morți sufletește. Ca să simți slava Lui din Sfânta Euharistie, tu trebuie să fii plin de slava Lui în mod anterior. Adică să fii viu duhovnicește. Dar dacă tu vii ca un mort și te atingi de Domnul, nu se petrece nimic minunat cu tine însuți, dar se petrec lucruri dumnezeiești cu cei care vin cu toată credința la Domnul, ca femeia cu curgere de sânge.

Deși erau zeci, sute, mii de oameni care veneau și se atingeau de Domnul trupește, doar o femeie bolnavă s-a atins de El cu adevărat [Lc. 8, 44, BYZ]. Doar ea s-a atins duhovnicește de El, deși se atinsese doar de marginea veșmântului Său [Ibidem]. Pentru că atunci când ea s-a atins de El cu credință, Domnul a mărturisit: „S-a atins de Mine cineva [Ἥψατό Μού τις]! Căci Eu am cunoscut puterea care a ieșit din Mine [Ἐγὼ γὰρ ἔγνων δύναμιν ἐξελθοῦσαν ἀπ᾽ Ἐμοῦ]” [Lc. 8, 46, BYZ] Însumi.

Și puterea care a vindecat-o este slava Lui cea veșnică, cea care ne învie și pe noi din morți. Căci, prin vederea și simțirea slavei Sale și noi înviem din morți și suntem vii. Și simțim și vedem și le trăim pe toate duhovnicește, pentru că slava Lui este în noi și ea este lumina, pacea, înțelepciunea, bucuria, curajul și sfințenia noastră.

Dacă nu vezi duhovnicește, nu poți vorbi și gândi duhovnicește. Iar dacă nu vezi slava Lui și nu o simți în tine, nu înțelegi viața preadumnezeiască a Bisericii. Căci nu înțelegi nimic din ce se petrece cu tine și cu ceilalți de lângă tine în Biserica slavei Sale.

Când Domnul le-a spus: „Nu plângeți [Μὴ κλαίετε]! Nu a murit, ci doarme [οὐκ ἀπέθανεν, ἀλλὰ καθεύδει]” [Lc. 8, 52, BYZ], cei orbi sufletește au început să râdă de Domnul, să-și bată joc de El [Lc. 8, 53, BYZ], pentru că ei vedeau numai cu ochii, dar nu și cu sufletul lor. Ei o vedeau moartă, dar nu vedeau sufletul ei, care era viu. Însă, pentru Domnul, ea era adormită, pentru că sufletul ei era viu. Și când El i-a poruncit învierea, duhul sau sufletul ei s-a întors în trupul ei și ea a înviat. Pentru că sufletul după moarte nu piere, nu se desființează, ci el trăiește în veșnicie potrivit vieții lui de aici: fie în Paradis, fie în Iad.

Și Domnul a înviat-o pe copilă, pentru că El e Domnul vieții noastre. El ne-a zidit și tot El ne va da din nou viață, viață veșnică la învierea cea de obște. Adică viața pe care o vom trăi ca oameni deplini, transfigurați de către El, pentru ca să vedem ce mare consecință are învierea Lui cea de a treia zi: ne-a dăruit tuturor viața cea veșnică. Căci El, Cel care a înviat din morți, a înviat pentru ca să ne învie pe noi din morți. Și El ne învie mai întâi sufletește, când noi vedem în vedenie slava Lui cea dumnezeiască, și ne va învia și trupește, la învierea cea de obște, când ne face și cu trupul duhovnicești și nemuritori. Căci, după ce ne-a dăruit darul vieții, El ni-l va înveșnici nouă, pentru că ne va face pe noi veșnici întru slava Sa cea veșnică.

Așadar, iubiții mei, suntem de plâns, dacă râdem despre cele pe care nu le cunoaștem, despre cele dumnezeiești, care ne dau nouă viața veșnică. Suntem de plâns dacă Îl negăm pe Dumnezeu și dacă negăm învierile Lui cu care ne învie mereu pe noi. Căci El ne învie pe noi prin vederea slavei Sale și ne învie mereu pe noi prin iertarea Lui și prin împărtășirea cu El și prin rugăciunea făcută întru slava Lui. Dar suntem fericiți și preafericiți, dacă ne bucurăm și ne veselim dumnezeiește, dacă, fiind plini de slava Lui, săvârșim neîncetat voia lui Dumnezeu, cea care ne îndumnezeiește pe noi. Amin!


[1] Începută la 9. 45, în zi de luni, pe 31 octombrie 2022, în ziua când am împlinit vârsta de 45 de ani. Soare, 18 grade, vânt de 2 km/ h.

Predica la 45 de ani [31 octombrie 2022]

Iubiții mei[1],

anul acesta am simțit nevoia profundă de călătorie și pelerinaj. Eu, omul scrisului, am început să învăț pasajele scurte, dar intense, ale colindării prin lume. Al 44-lea an al vieții mele a însemnat prima mea suire pe munte, la Babele și la Sfinx, unde mi-am dat seama că am nevoie de aer adevărat, întăritor, prima călătorie pe Transfăgărășan, până la Lacul Bâlea, lângă care m-am rugat în pace, la minus un grad, resimțit ca minus 4 grade, iar zăpada era de 30 de cm, prima oară la Giurgiu, odihnindu-mi ochii în apa Dunării, sub un soare strălucind în valuri, și mâncând primul borș de pește și primul oblețel prăjit. Iar eu nu mă duc să văd ceva anume, nu am o agendă standard de călătorie, ci mă las condus de Dumnezeu în diverse locuri. Mă duc atunci când sunt luminat de Dumnezeu să mă duc undeva și fără să fac prea multe pregătiri prealabile. Pentru că înțelegerea acestui an a fost că aceste drumuri rapide fac parte din respirația și creația mea. Mă odihnesc prin opriri bruște ale muncii mele, adevărate căderi de curent, pentru ca, în câteva ore să mă întorc cu idei, cu nuanțe și cu experiențe multiple învățate în timp rapid. Așa cum citesc zeci și sute de pagini pe rapid, în forță sau cum văd mii de imagini într-o zi, tot la fel și călătoresc. Pentru ca tot ce se petrece cu mine să mă odihnească creativ.

Căci anul acesta, pentru prima oară de la vârsta de 16 ani, am oprit mecanismul continuu al minții mele. Cel care a gândit, a scris, a editat, s-a rugat în continuu. N-am crezut că e posibil să mă opresc, așa, deodată, fără urmări dure, dar s-a petrecut acest lucru în drumul spre Bușteni, iar mai apoi la Predeal. A fost un efort de voință împlinit cu succes. Am trăit și eu statul degeaba, în micul meu concediu de 7 zile, am experimentat plimbarea doar pentru a privi și a mânca, dar timpul acesta, cu totul liber de muncă și gândire, m-a obosit.

M-a obosit odihna goală, fără conținut. Chiar m-a extenuat, pentru că nu puteam dormi din cauză că nu îmi consumasem energia de peste zi. De aceea, am înțeles că soluția pentru mine nu e odihna fără gânduri, nu e nici somnul prostesc, nu e statul într-un loc, ci plimbarea prin mai multe locuri într-o zi până la oboseală și epuizare. Adică niște călătorii și pelerinaje ascetice, care să mă scoată din ritmul meu scriitoricesc și editorial, dar, în același timp, să mă ridice la un nivel și mai mare de eficiență. Pentru că ieșitul și umblatul meu sunt ca o baie în apa înghețată, pentru ca, deodată, întregul meu trup, dar mai ales sufletul meu, să aibă parte de uluitoare trăiri duhovnicești și de minunate înțelegeri.

Așadar, s-a schimbat motivația interioară a mobilității pentru mine: ea e una preponderent medicală și creațională în același timp. Nu mă mai duc doar unde am nevoie, ci mă duc acum și acolo unde simt, cu toată ființa mea, că am nevoie pentru un motiv anume, de fiecare dată foarte personal. Așa că, de aici în colo, voi practica excursia și pelerinajul scurt, dar intens, în locul concediului sau al vacanței petrecute într-un singur loc. Mă voi mișca din loc în loc, voi schimba continuu traseele, pentru că mă interesează oboseala mea creativă și mai puțin unde sunt și ce văd. Ceea ce contează e cum mă simt, cât de bine mă simt, cât de multă nevoie am de un loc sau altul pentru viața mea.

A 215-a carte TPA e plină cu minuni și pe ea am publicat-o în ultima lună a lui 44. Anul în care mi-a murit tatăl, dar în care am trăit și cea mai echilibrată stare de sănătate. Dacă am renunțat la sare, la zahăr și la grăsimi de la sine, pentru că nu mai pot, în mod natural, să mai trec anumite limite, am început să slăbesc în mod evident și să mă adâncesc în mod împlinitor în tot ceea ce fac.

Mă grăbesc încet. Mă grăbesc în sufletul meu, dar nu și în trupul meu. Pentru că grijile și fricile care mă agită nu îmi folosesc la nimic, pe când liniștea și odihna trupului mă lasă să muncesc intens în sufletul meu. Iar graba mea e tot mai mult interioară și nu exterioară, fapt pentru care economisesc energie vitală și timp. Căci mă grăbesc să termin o carte și încă una și încă una, dar graba aceasta interioară înseamnă atenție la detalii, echilibru, liniștire, împăcare, bucurie, împlinire interioară.

Ascult, iau aminte, prefer naturalețea în orice situație, mă simt bine în discuțiile reale, tihnite. N-am timp de certuri și de rivalități energofage. Nu alerg după griji suplimentare, pentru că eu îmi simplific tot mai mult viața. Mă simt bine în orice casă și la orice masă unde am în față prieteni și confidenți și nu îmi place să mănânc cuiva timpul fără rost. Căci ceea ce nu îmi place mie să mi se facă, nici eu nu fac altora.

Rugăciunea, scrisul, munca, slujirea, cititul mă fac tot mai pașnic și mai adâncit în bucurie și în împlinire. În jurul meu simt multă pace și bucurie când creez și când slujesc, pentru că în mine e o enormă pace și bucurie. Dumnezeul mântuirii noastre mă călăuzește în fiecare zi și mă luminează să fac voia Lui. Mă întărește în tot drumul și în toată munca, îmi descoperă cine sunt cei din fața mea, cei cărora le vorbesc, îmi deschide inimile oamenilor.

De aceea, sunt împlinit și foarte mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate! Căci toate lucrurile petrecute în viața mea mi-au întrecut orice așteptare bună. Și am nevoie doar să trăiesc spre slava lui Dumnezeu, să slujesc și să creez zilnic. Am nevoie să duc toate lucrurile mai departe. Pentru că știu câte am de făcut, cât de multe lucruri am de făcut în această viață.

Însă, în același timp, mă pregătesc să fiu tot mai încăpător, tot mai primitor, tot mai atent cu cei care sunt chemați de Dumnezeu la mari slujiri în Biserica Lui. Pentru că Dumnezeu mă luminează de ceva vreme să îi primesc pe cei care au nevoie de călăuzire teologică și duhovnicească. Să îi primesc și să îi îndrum cu multă atenție, pentru ca ei să ducă mai departe munca mea de traducere, de scriere, de editare, de slujire, de comunicare continuă. Căci ceea ce am primit, dărui, pentru ca, la rândul lor, cei care primesc de la mine să dăruie mai departe spre folosul tuturor. Din această dăruire continuă iese tot binele în Biserică și în societatea noastră. Iar noi, cu toții, avem nevoie de binele care ne umanizează, care ne învață să dialogăm și să muncim spre folosul întregii Biserici și al întregii lumi.

Am un bogat simțământ al recunoștinței. Cei care mă cunosc, știu că le mulțumesc adesea pentru toate, pentru toate pe care le-au făcut în viața mea și că îi am în inima mea și în rugăciunea mea continuu. Munca mea este o mulțumire și o recunoștință continuă pentru ce am primit de la Biserica mea și de la țara mea și de la oamenii din lumea întreaga care m-au ajutat și mă ajută. Pentru că toate ale mele s-au făcut, se fac și se vor face cu ajutorul multora și spre folosul tuturor. Iar eu vă mulțumesc tuturor prin tot ceea ce fac și prin întreaga mea dăruire de sine.

Căci persoana, viața și opera mea sunt dăruite întregii Bisericii și întregii lumi, pentru că simt în mod profund că viața mea e un dar imens al lui Dumnezeu. Pentru că El a folosit cutremurul din 1977 ca să mă țină în viață și, mai apoi, a făcut minuni peste minuni ca să pot trăi, să pot învăța, să pot crea, să pot sluji, să mă pot dărui tuturor. Și la astfel de minuni, eu nu pot răspunde decât în mod total, dăruindu-mă cu totul slujirii Sale.

Așa că orice lucru făcut de cineva, în folosul meu real, este evaluat de mine holistic, este evaluat ca un bine făcut pentru întreaga mea slujire în folosul tuturor. Căci orice lucru făcut pentru mine îl consider ca un lucru făcut pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume. Și pentru aceasta vă mulțumesc și iarăși vă mulțumesc, pentru că v-ați arătat buni și milostivi cu toții prin intermediul meu!

Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie, echilibru, împlinire dumnezeiască! Vă doresc să vă mântuiți în fiecare zi cu bucurie și cu pace! Iar Dumnezeul mântuirii noastre, Dumnezeul nostru treimic, să ne călăuzească pe toți pe calea mântuirii noastre, ca să ne bucurăm veșnic de El, în Împărăția Sa, dimpreună cu Preacurata Stăpână, cu toți Sfinții și Îngerii Lui! Amin!


[1] Începută la 23.37, în zi de sâmbătă, pe 8 octombrie 2022. Cer senin, 13 grade, vânt de 3 km/ h.

Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

fariseilor celor iubitori de bani și care își băteau joc de Domnul [Lc. 16, 14, BYZ], El le-a spus: „Voi sunteți cei care vă îndreptați pe voi înșivă înaintea oamenilor [Ὑμεῖς ἐστε οἱ δικαιοῦντες ἑαυτοὺς ἐνώπιον τῶν ἀνθρώπων], dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre [ὁ δὲ Θεὸς γινώσκει τὰς καρδίας ὑμῶν]. Că[ci mintea] cea înălțată în[tru] oameni [ὅτι τὸ ἐν ἀνθρώποις ὑψηλὸν], urâciune [este] înaintea lui Dumnezeu [βδέλυγμα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 16, 15, BYZ].

Căci cei care pozează pentru oameni, care doresc să fie crezuți Sfinți de către oameni, ei fiind păcătoși, n-au niciun câștig, pentru că Dumnezeu le știe inima lor rea. Pentru că mintea înălțată, înfumurată, mândră nu e o bucurie pentru Dumnezeu, ci o urâciune. Dar mintea care își recunoaște păcatele și care cere mereu mila Lui, aceea e o frumusețe mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El, celor ce se pocăiesc și se smeresc continuu, le dăruie slava Lui din belșug. Și slava Lui cea veșnică e frumusețea cea negrăită a oamenilor lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne vorbește despre Lazaros și despre starea lui dureroasă, dar și despre starea de nesimțire a bogatului, nu ne vorbește despre realități pe care nu le cunoaștem, ci despre unele pe care le întâlnim la tot pasul. Și ne vorbește despre ele pentru ca să ne arate că Dumnezeu e atent la toată viața noastră socială și interioară. E atent la ce face fiecare, la cum se raportează fiecare față de ceea ce are, dar și la cum se raportează la cei din jurul său. Și Dumnezeu ne relatează ceva din apropiere, ceva ce putea fi văzut: despre situația unui om scăpătat, care zăcea pe străzi și aștepta să mănânce de pomană. Lazaros [Λάζαρος] era sărac și neajutorat, era bolnav și acoperit cu răni [Lc. 16, 20, BYZ]. Și el „fusese aruncat către porțile sale [ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ]”, [Lc. 16, 20, BYZ] ale bogatului. Iar Sfântul Lazaros nu dorea nimic mai mult decât să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului [Lc. 16, 21, BYZ].

Unul risipea tot timpul, trăia în exces, pe când altul dorea resturile de la masă, cele care se aruncau câinilor. Și Λάζαρος vine de la אֶלְעָזָר [El-azar] și înseamnă Dumnezeu a ajutat[2]. Pentru că istoria nu înseamnă toată viața noastră! Noi, în istorie, abia ne începem viața noastră, pentru că în veșnicie ne trăim în mod deplin cea mai mare parte a vieții noastre, care e veșnică. De aceea, când a murit Sfântul Lazaros, el nu a fost dus în Iad de către Sfinții Îngeri, așa cum a fost dus bogatul cel nemilostiv și indiferent față de alții [Lc. 16, 23, BYZ], ci a fost dus „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22, BYZ], adică în Împărăția Lui, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Căci Dumnezeu l-a ajutat pe Lazaros, pe cel neajutorat, dar l-a coborât în Iad pe bogatul cel neomenos. Pentru că atunci când nu mai ești om cu oamenii, când, datorită păcatelor tale, devii rece și respingător, atunci te faci asemănător demonilor. Pentru că demonii nu ne iubesc și nici nu ne doresc vreodată binele, ci numai răul. Dar noi, când trăim răul ca și când ar fi un bine, atunci devenim respingători, devenim urâți și pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru că pervertim totul în jurul nostru, atâta timp cât noi înșine ne-am strâmbat, ne-am pervertit interior, ne-am corupt. Și oamenii plini de întuneric, de corupție interioară, își apără modul lor stricat de-a fi. Căci ei, fiind pătimași, îți prezintă viața prin culorile urâte ale patimilor lor.

De aceea, Dumnezeu ne sfătuiește să nu ne împrietenim cu păcătoșii notorii, cu cei care păcătuiesc și se laudă cu păcatele lor, ci să ne împrietenim cu cei care se pocăiesc continuu pentru păcatele lor. Pentru că omul care cunoaște pocăința, cunoaște și durerea pentru păcate. Căci, după păcat, nu vine triumful, ci dezamăgirea și golirea noastră de bucurie. De aceea, cine se pocăiește, acela se vindecă și se înnoiește. Cine se pocăiește, acela se sfințește. Dar cine își ascunde păcatele și pozează a om Drept, acela rămâne în moartea lui, în Iadul său.

Pentru că bogatul a murit și a coborât în Iad [Lc. 16, 23, BYZ]! Și, în Iad, el era conștient de starea lui jalnică. Pentru că sufletul lui era în chinuri [ἐν βασάνοις][Lc. 16, 23, BYZ]. Și era în chinuri, după ce toată viața lui a trăit „veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς]” [Lc. 16, 19, BYZ].  Și după ce s-a distrat toată ziua, în toată viața sa, după moarte a câștigat Iadul…

În comuna Ghioroc, din județul Arad[3], s-a renunțat la adusul coroanelor la Înmormântare, pentru că se făcea prea multă murdărie în Cimitir. Și așa este! Și oamenii, în schimbul coroanelor și al florilor, dăruie acum banii familiei îndoliate și nu îi mai dau la florărie[4]. Un lucru foarte bun, care ar trebui urmat de către toți! Pentru că această milostenie pe care o dăm familiei, pentru a o ajuta, e una care ne ajută pe noi înșine mai întâi. Căci ce dăruim cu mâna noastră e milostenie spre iertarea noastră de păcate. Dar, la fel de bune sunt pentru noi și rugăciunea și milostenia altora pentru noi, spre iertarea noastră, pentru că acestea reprezintă iubirea lor față de noi. Pentru că atunci iubim cu adevărat: când facem milostenie și pomeni și Parastase pentru cei adormiți ai noștri.

Căci bogatul putea să dea puțin din resturile sale lui Lazaros, care cerea puțin, pentru ca sufletul lui să fie viu. În fiecare zi, pentru a fi vii, și noi putem să facem lucruri bune în viața altora. Dar preferăm să rămânem în egoismul și în nemilostivirea noastră decât să fim plini de viața lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi ne facem Iadul cu mâna noastră. Pentru că nu ne interesează de cei care suferă, de cei care au nevoie, de cei care vor iubirea noastră.

Risipa de bani și de mâncare e unul dintre păcatele mari ale lumii noastre. Cheltuim mult pentru distracții, dar nu și pentru culturalizarea noastră sau pentru a face milostenie. Nu cumpărăm o carte, dar cumpărăm carne și pâine și prăjituri cu duiumul. Și ceea ce ne prisosește nu dăruim, ci aruncăm la gunoi. După marile sărbători, tomberoanele dau pe-afară. Și nu-i vedem pe cei care n-au, pentru că îi vedem tot timpul. Sunt în ochii noștri și ne agasează pretutindeni, dar tocmai de aceea nu îi vedem.

Iar Iadul și Raiul nu sunt „povești”, ci realitățile veșniciei noastre! Pentru că Dumnezeu ne vorbește despre ele și ne spune că doar ele sunt felurile de viață veșnică ale noastre. Și sufletele, după moarte, sunt vii și conștiente de viața lor pământească, iar ele merg în Rai sau în Iad, potrivit vieții pe care au avut-o pe pământ. Căci sufletul nostru e creat de Dumnezeu odată cu trupul nostru și el se curățește sau se întunecă pe măsura vieții pe care o avem.

De aceea, iubiții mei, dacă prețuim viața noastră, atunci trebuie să prețuim veșnicia noastră. Pentru că noi ne naștem aici, în istorie, dar viața noastră nu se termină odată cu moartea, pentru că noi vom trăi veșnic. Și a ne prețui viața înseamnă a ne dori mântuirea noastră. Pentru că a ne prețui viața înseamnă a ne dori viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dacă ne-am irosit timpul, să ne pocăim pentru păcatele noastre! Dacă n-am știut ce e milostenia, să învățăm acest lucru în fiecare zi! Pentru că faptele noastre bune sunt cele care ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi, căci slava lui Dumnezeu se coboară și rămâne în noi prin faptele noastre cele bune. Amin!


[1] Începută la 10. 42, pe 25 octombrie 2022, într-o zi de marți. Soare, 14 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_(name) și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr_(nume).

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghioroc,_Arad.

[4] Știre auzită la Antena 3.

Predică la pomenirea Sfinților Dimitrios și Dimităr [26-27 octombrie 2022]

Iubiții mei[1],

Sfântul Mare Mucenic Dimitrios [Δημήτριος ὁ Μεγαλομάρτυρας], Izvorâtorul de mir [ὁ Μυροβλύτης], grecul, cel născut și martirizat la Tessalonichis [Θεσσαλονίκης][2]/ Salonic[3], ne învață prin viața sa că a fi într-un post de conducere nu este un lucru rău, ci unul bun, dacă ești un om credincios și corect și capabil. Dacă ești un om meritoriu. Pentru că el, cel pomenit pe 26 octombrie, a fost Proconsulul Tessalonicului[4], guvernând provincia din jurul acestui oraș roman[5].

Cu alte cuvinte, dacă ești Președinte, Senator, Deputat, Prefect, Primar nu este un lucru rău, însă trebuie să fii capabil pentru această demnitate publică! Pentru că nu ești pus acolo pentru ca să te căpătuiești, ci pentru ca să-ți ajuți poporul tău. Ești pentru ca să slujești și nu pentru ca să fii slujit! Și dacă uiți acest lucru, atunci nu ești un factor de progres pentru poporul tău, ci o calamitate. Un om de care oamenii își vor aduce aminte cu sarcasm.

Iar Sfântul Dimitrios a ocupat această înaltă funcție în Imperiul Roman de foarte tânăr, atâta timp cât a trăit doar 36 de ani: între 270-306. Și dacă de foarte tânăr ajungi într-un post de conducere, dacă ajungi acolo în mod corect, atunci ești un briliant. Ești un om extraordinar, pentru că, în ciuda vârstei tale, tu poți să faci lucruri foarte bune, pline de echilibru și viziune. Iar oamenii care au făcut lucruri extraordinare în istorie au fost de acest tip: care de tineri au strălucit și au tras lumea după ei, spre perspectiva lor de a vedea viitorul. Căci un lider nu e un funcționar în primul rând, ci un om care știe unde trebuie să ajungem, care știe pașii reali spre viitorul nostru.

Iar dacă Sfântul Dimitrios, în ciuda vârstei sale, era un guvernator creștin, un om al Bisericii, asta înseamnă că ne putem asuma oricând o demnitate publică, dacă Dumnezeu ne luminează spre acest lucru.

Fiindcă, un creștin, atunci când vrea să înceapă o afacere, când vrea să intre în politică, când dorește să facă o școală, când dorește să se căsătorească, când dorește să se hirotonească, când vrea să meargă într-o călătorie, când vrea să facă un lucru însemnat în viața lui trebuie să aștepte voia lui Dumnezeu cu el. Căci Dumnezeu ne luminează în mod minunat, atunci când noi dorim să facem ceva anume împreună cu El. Și ne luminează foarte repede cu privire la acel lucru, pentru că El dorește să le facem pe toate ale noastre dimpreună cu El.

Dar când vrei să parvii, când faci toate păcatele pentru ca să ajungi într-o demnitate publică, nu conduci împreună cu Dumnezeu, ci după mintea ta îngustă. Și de aici toate problemele care urmează!…Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să trăim bine cu adevărat, să trăim duhovnicește, să trăim bisericește și acest lucru e posibil, dacă ascultăm voia Lui în fiecare clipă a vieții noastre. Dar dacă ne autonomizăm față de El, dacă facem voia noastră în loc de voia Lui, suntem o calamitate, suntem un dezastru oriunde am fi și orice am face. Pentru că nu știm cu adevărat ce trebuie să facem potrivit funcției noastre.

Și parvenitul atunci înțelege ce-a făcut, când, fiind pus în funcție, nu știe ce să spună și ce decizii să ia. Și de ce nu știe? Pentru că nu s-a pregătit niciodată pentru viață și pentru răspunderile atât de importante ale unei demnități publice.

Sfântul Dimitrios însă, cel profund creștin, nu numai că era guvernatorul provinciei și era foarte tânăr, dar casa lui și-a transformat-o într-o casă de teologie. Pentru că el avea ucenici teologi, ucenici pe care îi învăța voia lui Dumnezeu în casa sa. Și avem această extraordinară și Sfântă Icoană cu el, predicând în școala de teologie din casa sa[6]:

Și vedem în această Sfântă Icoană că se subliniază faptul că unii dintre ucenicii lui erau Sfinți. Și cine sunt Sfinții lui ucenici? Sunt Sfintele Mucenice Anisia [Ἀνυσία[7]], Matrona [Ματρώνα[8]], Hionia [Χιονὶα], Agapi [Ἀγάπη] și Irini [Εἰρήνη][9], dimpreună cu Sfinții Mucenici Alexandros [Ἀλέξανδρος[10]], Luppos [Λοῦππος[11]] și Nestor [Νέστωρ[12]][13].

Cu alte cuvinte, atunci când vrei să Îi slujești lui Dumnezeu, nu numai că ai timp să îți faci bine munca ta de demnitate publică, dar îți faci timp mereu și pentru a veni la Biserică și pentru a face fapte bune, dar și pentru a-i învăța pe alții dreapta credință. Căci munca ta nu exclude credința ta, ci o presupune, pentru că o are ca fundament de neclintit. Iar Sfântul Dimitrios ne învață că oricine am fi și în orice funcție am fi puși, noi trebuie să fim creștini și să acționăm duhovnicește în fiecare clipă a vieții noastre. Căci el îi învăța teologie pe oameni, îi învăța adevărul credinței care ne mântuie pe noi și scopul vieții noastre e tocmai acesta: să trăim după voia lui Dumnezeu.

Mâine, pe 27 octombrie, e pomenit Sfântul Cuvios Dimităr Basarbovschi [Димитър Басарбовски][14], bulgarul, Părintele nostru, spre care creștinii ortodocși sunt în pelerinaj sfânt în aceste zile. Și viața lui ne învață că a fi păstor de vite e un lucru bun, dacă ești în același timp și un om profund credincios. Pentru că Sfântul Dimităr a fost „păstor de vite în satul său natal”[15]. Cu alte cuvinte, e bine să fii fermier, agricultor, gospodar. E bine să ai animale, să cultivi pământul, să crești păsări, să crești pești, să crești albine și viermi de mătase, e bine să îți vinzi produsele tale și să faci mâncare din ele, mâncare bună, care să hrănească pe mulți, dar munca pământului nu trebuie să te facă necredincios și avar, ci bun, înțelegător și darnic față de toți. Pentru că Sfântul Dimităr, după cum vedem din cazul omorârii puilor de pasăre[16], era un om profund sensibil și milos, deși păștea vitele satului. Adică nu trebuie să fii bădăran și rău ca să crești vite, ci poți fi bun și credincios și să îți crești vitele cu bucurie și cu pace și cu rugăciune.

Așadar, avem un guvernator, un om politic și militar, pe 26 octombrie, care și-a făcut din casa lui o casă de teologie și a fost martirizat în închisoare prin străpungerea lui cu sulițele, pe când, pe 27 octombrie, avem un fost păstor de vite, care mai apoi s-a făcut Monah și a murit de unul singur, între două pietre[17], fără să îl îngroape cineva.

Și mulți dintre noi, care au sau nu au copii, își pun problema morții…Se gândesc la cum vor trăi până la sfârșit, la cum vor muri, la cine îi va îngropa, la cine îi va pomeni după moarte…Însă viața Sfântului Cuvios Dimităr ne spune altceva: că gândul nostru trebuie să fie numai la Dumnezeu și că nu are rost să ne facem griji, pentru că ele sunt deșarte! Un Sfânt contemporan nouă spunea că rugăciunea e lipire permanentă de Dumnezeu, care nu suportă nicio distanțare interioară față de El. Iar dacă noi am trăi așa, rugându-ne mereu și dorindu-L numai pe El, Dumnezeu ar rândui toate ale noastre în mod minunat. Pentru că atunci când ne va fi greu, El ne va trimite ajutor, iar atunci când am fi pe punctul de a muri, El ne-ar aduce oameni lângă noi care să ne ajute și să ne pregătească creștinește. Și sunt enorm de multe exemplele de Sfinți ai Lui, cărora, deși trăiseră ani îndelungați de unii singuri, când se apropia clipa morții, Dumnezeu le-a trimis pe oamenii Lui ca să îi spovedească și să îi împărtășească și să îi înmormânteze cu pace. Căci El nu îi uită niciodată pe Slujitorii Lui!…Și dacă suntem Slujitorii Lui, El va rândui în mod preaminunat toate cele ale vieții noastre.

În Acatistul Sfântului Dimitrios ni se spune că pe Leontios l-a certat, atunci când a vrut să ia o parte din Sfintele sale Moaște (condacul al 10-lea), pe când, altădată, au ieșit foc și scântei din Sfintele sale Moaște și i-a oprit să împartă Sfintele lui Moaște (icosul al 11-lea), care sunt izvorâtoare de mir[18].  Pe când, Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimităr au strălucit, atunci când erau în apa Lomului, încât oamenii au crezut că au de-a face cu o comoară[19]. Numai că nu era vorba de aurul pământesc, ci de cel duhovnicesc, de aurul Sfintelor sale Moaște. Iar acest aur al sfințeniei este foarte căutat astăzi. Pentru că atât la Tessalonic[20], cât și la București[21], oamenii vin să se închine la cei doi Sfinți ai lui Dumnezeu, Dimitrios și Dimităr, Părinții noștri, așteptând de la ei rugăciune, miluire, vindecare, călăuzire. Și dacă vrem să ne sfințim viața noastră, atunci trebuie să învățăm acest lucru de la Sfinții Lui și să mergem împreună cu ei spre Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, cei care au fost învățați de Dumnezeu ca să își trăiască viața ca pe un pelerinaj, au înțeles că umblarea împreună cu Dumnezeu e plină de minuni și de împlinire dumnezeiască. Ideea de concediu, de vacanță, de relaxare, de uitare a toate nu are de-a face cu pelerinajul, pentru că pelerinajul e o călătorie sfântă, o călătorie pentru împlinire duhovnicească. E o călătorie în care te nevoiești și înveți, te smerești și te luminezi, în care te împlinești și te umpli de pace, în care te manifești ca un om al lui Dumnezeu, ca un om profund recunoscător pentru fiecare clipă a vieții sale.

Dacă voi pleca vreodată la Roma, voi căuta mai întâi catacombele Bisericii[22]. Fiind un om erudit, fiind scriitor și pictor, mă vor interesa și bibliotecile, muzeele, vestigiile, cultura contemporană a Italiei, dar, pentru că sunt mai întâi de toate Preot și Teolog, pe mine mă interesează Biserica lui Dumnezeu din Italia. Biserica din trecut și din prezent. La fel, dacă voi merge în Israel, în Grecia, în Athos, în Serbia, în Bulgaria, în Rusia, în orice țară creștină, eu voi căuta Biserica lui Dumnezeu mai întâi de toate, pentru că eu sunt în pelerinaj continuu.

Pentru că pe fiecare zi eu citesc online despre Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni, despre trecutul și prezentul ei și mă bucur de orice realizare a întregii lumi. Pentru că orice noutate de undeva anume, în cele din urmă, va ajunge și la mine și îmi va lărgi perspectiva asupra vieții. Și asta înseamnă a trăi și a gândi la nivel universal și nu parohial! Când te interesează doar de locul unde trăiești și de ceea ce faci tu, lași totul în afara ta. Dar când incluzi întreaga lume în tine, în modul tău de a trăi și de a munci, atunci nimic nu îți este indiferent, pentru că în măsura în care poți să afli, tu ești interesat de tot ceea ce se petrece pe lume.

Mulți, văzând avalanșa de informații a lumii noastre, vor să o cuprindă pe toată, lucru care e imposibil. Așa cum nu poți să oprești imensitatea unui fluviu, la fel nu poți opri ritmul în care se publică, se citește, se dezbate, se prezintă informații de tot felul. Însă, dacă am fi luminați de Dumnezeu, am ști ce ne trebuie. N-am mai dori să cuprindem denecuprinsul a tot ce se publică și se dezbate, ci am vedea, ca în apa Lomului, doar ce strălucește teologic, doar ceea ce ne liniștește duhovnicește. Căci Sfântul Dimitrios, având lumea la picioare, putea să petreacă, să se distreze, să se amuze, dar el a ales să facă teologie. A ales să îi învețe pe oameni voia lui Dumnezeu în casa sa. După cum eu aleg să fac din timpul meu predică, carte, expunere online, extinzându-mi existența și casa pe tot mapamondul. Pentru că pot fi citit de oriunde, deși eu scriu dintr-un loc anume, și pot fi iubit și apreciat de mulți, deși nu ne-am întâlnit niciodată. Și aceasta, pentru că și alții, ca și mine, trăiesc cu Dumnezeu, se bucură de oamenii Lui și, când găsesc pe cineva care face voia Lui, nu mai știu cu ce să îl ajute în această slujire.

Căci oamenii lui Dumnezeu se bucură de adevăr, de dreptate, de pace, de curăție, de sfințenie. Oamenii lui Dumnezeu se bucură când văd că cineva muncește, se străduiește continuu, se dăruie continuu, se sfințește continuu. Și se bucură, pentru că înțeleg că ei au învățat toate acestea de la Sfinții Lui, cu care ei înșiși trăiesc.

Dumnezeu să ne lumineze pe fiecare în parte și pe toți la un loc, pentru ca să facem voia Lui! El să ne întărească în fiecare zi și în tot ce facem, pentru ca să Îi slujim Lui cu bucurie! Căci viața care ne împlinește e viața care ne bucură și ne odihnește duhovnicește. Iar viața aceasta, viața cu Dumnezeu, e continuul pelerinaj spre El, făcut dimpreună cu El. Amin!


[1] Începută la 14. 28, într-o zi de sâmbătă, pe 22 octombrie 2022. Cer parțial înnorat, 19 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/990/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Demetrius_of_Thessaloniki.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Salonic.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Demetrius_of_Thessaloniki și https://en.wikipedia.org/wiki/Proconsul.

[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/proconsul/definitii.

[6] Am preluat-o de aici: http://3.bp.blogspot.com/-bILzYxSE2Lg/Up1RqdmVH-I/AAAAAAAAITk/9EM9EZ4InAQ/s1600/dsc00578um0bytphf5.jpg.

[7] Pomenită pe 30 decembrie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1565/sxsaintinfo.aspx.

[8] Pomenită pe 27 martie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2465/sxsaintinfo.aspx.

[9] Pomenite pe 16 aprilie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2668/sxsaintinfo.aspx.

[10] Pomenit pe 7 noiembrie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1119/sxsaintinfo.aspx.

[11] Pomenit pe 27 octombrie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1000/sxsaintinfo.aspx.

[12] Pomenit pe 27 octombrie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/999/sxsaintinfo.aspx.

[13] Cf. http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2008/10/life-of-st-demetrios-myrrh-flowing.html.

[14] Cf. https://bg.wikipedia.org/wiki/Димитър_Басарбовски.

[15] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Dimitrie_cel_Nou și https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor-ale.

[16] Într-o zi, pe când umbla după vitele satului, a strivit, din neatenție, puii dintr-un cuib de pasăre. De aceea, plin de durere, și-a pedepsit piciorul cu care le-a omorât cu neîncălțarea timp de 3 ani, indiferent dacă era vară sau iarnă, cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-sfantul-cuvios-dimitrie-cel-nou.

[17] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor-ale.

[18] Cf. https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfantului-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir.

[19] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor-ale și https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusenski_Lom.

[20] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/cinstitele-moaste-ale-sfantului-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir.

[21] Idem: https://doxologia.ro/pateric/moastele-sfantului-dimitrie-cel-nou-facatoare-de-mari-minuni.

[22] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catacombele_din_Roma.