Predică la Duminica a 29-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

nerecunoscătorul nu este un om uituc, ci un iubitor de sine. El uită binele pe care i l-ai făcut, pentru că se gândește în primul rând la el însuși. Și e atât de absorbit de el însuși, încât nu mai contează istoria personală, ce-a fost, pentru că el celebrează în mod egoist doar prezentul. Dacă îi e bine acum, ce contează ce a fost ieri, pentru că pe el îl interesează doar binele prezentului.

Însă, nerecunoscătorul e iubitor de sine, pentru că îi invidiază pe cei mai buni decât el. A învățat să se iubească pe sine la modul grețos, tocmai din repulsie față de cei care îl întrec. Pentru că ei, cei care sunt mai buni decât el, sunt întristarea lui și, pentru a uita de ei, se aventurează în tot ce îi produce plăcere și faimă.

Amnezia lui, așadar, nu e reală, ci lucrată. Lucrează la ea în mod sistematic, pentru că dorește să uite de toți cei care l-au ajutat în viață. Și voiește să uite de ei, pentru ca să ajungă să creadă lucrul mincinos că el a făcut totul în viață de unul singur.

Numai că noi nu ne naștem de unii singuri și nu creștem de unii singuri, ci ajutați de părinții, bunicii, frații, rudele, educatorii, învățătorii, profesorii, vecinii, binefăcătorii noștri. Mulți oameni, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ne ajută în viața noastră, dimpreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși este fundamentul vieții noastre, pentru că El ne dăruie viața și ne ține în viață. De aceea, noi nu putem spune niciodată că am făcut toate de unii singuri, pentru că adevărul e acesta: mulți ne-au ajutat, ne ajută și ne vor ajuta în viața noastră. Pentru că noi suntem ființe sociale, comunitare, comunionale. Trăim unii cu alții și fiind ajutați de către toți. Și toți oamenii ne ajută într-un anume fel, pentru că ne raportăm la fiecare în mod personal.

Ies pe stradă și văd oameni, diverși oameni. Și ei sunt cei la care eu mă raportez, pentru că prezențele lor devin cugetarea mea. Însă nu numai oamenii sunt cugetarea noastră, ci întreaga existență e spațiul pe care noi ni-l asumăm în mod efectiv. Și noi nu putem trăi în afara lumii noastre, pentru că suntem o parte din ea și, în același timp, ne-o asumăm în mod integral.

Însă, când nu îți asumi istoria personală în mod integral, atunci începi să o rescrii în mod mincinos. Începi să spui lucruri pe care nu le-ai făcut, să îți arogi merite pe care nu le ai, să te consideri ceea ce nu ești. Iar rescrierea sau falsificarea istoriei personale e cea care nu ne lasă să ne pocăim pentru toate păcatele vieții noastre. Căci, în relația noastră cu Dumnezeu și cu oamenii, nu ne ajută falsificarea vieții personale, ci tocmai asumarea vieții noastre. Cu toate bunele și relele ei.

În Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19], nerecunoscătorii sunt foști bolnavi. Ei avuseseră lepră, dar noi putem avea cancer, putem avea boli de inimă, boli mintale, boli de mișcare și să ne comportăm ca ei. Putem să uităm imediat boala și pe cei care ne-au ajutat în boală, pentru că acum ne e bine și boala e în urmă, de ea am scăpat, nu se mai întoarce…Dar nu mai vrem să auzim de boala noastră și de cei care ne-au însoțit în boală, pentru că noi nu ne-am asumat niciodată boala. Nu am spus niciodată că boala e din cauza noastră. Tocmai de aceea, când ne vindecăm de ea, vrem să o uităm, pentru că vrem să credem că n-are de-a face cu noi. Dar boala are de-a face numai cu noi!

Boala nu e, cel mai adesea, o apariție suspectă în noi, ci una la care ne-am dat acordul în mod continuu. Pentru că ne-am îmbolnăvit sistematic prin ce-am făcut și ce-am mâncat și am băut. Că una e să te naști cu o boală ereditară și alta e să îți faci boala cu mâna ta. Și când boala este exclusiv a ta, a nu ți-o asuma înseamnă a fi ipocrit. Pentru că boala e hrănită de tine la sân și nu de altcineva.

În Lc. 17, 15 avem esența normalității. Pentru că samaritisul, „văzând că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέσρεψεν], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Văzând că a fost vindecat de Domnul, el s-a întors ca să Îi mulțumească. Dar el a văzut că a fost vindecat, pentru că își asuma boala. Considera că lepra e din cauza lui, e pentru păcatele lui. Dar ceilalți 9 nu considerau acest lucru! Considerau că boala nu are de-a face cu ei. Că ea este „o greșeală” în viața lor. Tocmai de aceea, când au fost vindecați, ei au plecat la ale lor, pentru că au scăpat de o boală pe care nu o considerau a lor.

– Dar ce e, Părinte, cu mine, de nu îmi merge bine? Toate îmi sunt împotrivă, am numai boli, numai necazuri, numai datorii!…

– Pentru că vă credeți fără păcat! Nu vă asumați nicio răutate, nicio patimă, nicio fărădelege, dar sunteți plin de ele. Căci dacă v-ați asuma viața dumneavoastră, așa cum e ea, și v-ați pocăi pentru fiecare păcat al dumneavoastră, ați vedea cum, deodată, răsare soarele lui Dumnezeu în viața dumneavoastră. Pentru că El ne iartă păcatele pentru care ne pocăim și soarele Lui este iertarea Sa. Și simțim soarele Lui în noi, adică iertarea Lui, când ne spovedim Duhovnicului nostru și suntem iertați de Dumnezeu prin el.

Toate lucrurile au sens. Nimic din ce se petrece cu noi nu e la întâmplare. Și pe fiecare zi înțelegem că sufletul și trupul nostru au modul lor de a fi și de a conviețui și că tot ceea ce facem are consecințe reale în ființa noastră. Iar dacă Dumnezeu ne vindecă de patimi, de boli, de necazuri, de datorii, atunci acestea sunt marile Lui minuni în viața noastră, pentru care trebuie să fim foarte mulțumitori și recunoscători față de El. Vindecarea de boală, de greutatea reală, pentru care suferi mult, e o mare eliberare, o mare ușurare interioară. Nu o poți uita ușor. Tocmai de aceea, când uiți ca un nesimțit marile binefaceri ale lui Dumnezeu, nu le uiți, de fapt, ci ți-e lene să te comporți normal cu Dumnezeu. O lene care te caracterizează, pentru că îți caracterizează starea de moarte sufletească.

Pentru că marea problemă a multora e tocmai aceasta: fiind morți sufletește, nu au nicio simțire a lui Dumnezeu. Și pentru că nu simt mila Lui, pentru că nu se pocăiesc pentru păcatele lor, cred că Dumnezeu „nu există” sau că toți oamenii sunt „răi” și „nemilostivi”. Dar percepția greșită despre El și despre alții vine din aceea că ei nu Îl simt pe El cu adevărat și nici pe alții. E ca atunci când nu simți mirosurile și crezi că nu miros a nimic florile din fața ta. Dar ele miros, numai că tu nu le simți!

Tot la fel, mulți cred că lumea e cu totul „coruptă”, că toți sunt „răi”, pentru că ei nu simt și nu văd bunătate și milă în oameni. Căci, dacă ar vedea cum e cu adevărat lumea, ar vedea și multe patimi, dar și multe virtuți dumnezeiești în oameni. Ar vedea nuanțele. Dar când vezi numai negru în față, vezi fals, pentru că lumea nu e cu totul neagră, nici cu totul albă.

Domnul a remarcat și a lăudat recunoștința samaritisului [Lc. 17, 17-19]. El a remarcat și a lăudat normalitatea, l-a lăudat pe omul care se manifestă normal, care se manifestă cu toată inima când este vindecat, ajutat, miluit. Pentru că Domnul ne vrea oameni normali, care să ne asumăm în mod real viața noastră și care să fim recunoscători față de toți cei care ne ajută. Pentru că viața noastră socială se bazează tocmai pe relații reale și normale între oameni. Cele anormale sunt o boală socială. Iar Codul penal[2] le clasifică în chip și fel, după gravitatea lor. Pentru că societatea umană ființează pe baza relațiilor firești, normale, amiabile între oameni.

Așadar, iubiții mei, când Domnul ne cere să fim recunoscători față de binefăcătorii noștri, ne cere ceva foarte firesc și normal pentru oameni și nu un lucru extraordinar. Și fiecare dintre noi știm, cu adevărat, cine sunt cei care ne-au ajutat în mod real. Pentru că ne-au ajutat ai noștri, din familie și din neam, în mod indubitabil, dar ne-au ajutat și mulți oameni străini. Iar, uneori, cei străini ne-au ajutat cel mai mult, în momente cheie ale vieții noastre. Și recunoștința noastră se poate manifesta în moduri foarte frumoase față de toți: prin daruri, prin aprecieri, prin mulțumiri, prin rugăciune, prin pomenirea lor cu dragoste. Pentru că e foarte normal să ne exprimăm inima, să ne exprimăm bucuria, să ne exprimăm recunoștința noastră față de toți.

Dumnezeu să ne învețe pe toți să fim atenți și responsabili și mulțumitori pentru toate ale vieții noastre! Amin!


[1] Începută la 6. 45, în zi de luni, pe 8 ianuarie 2024. Cer înnorat, două grade, vânt de 14 km/ h.

[2] A se vedea: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/223635.

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Și Fiul Tatălui, Cel care S-a întrupat pentru noi, S-a născut în Bitleemul Iudeii [Βηθλεὲμ τῆς Ἰουδαίας][Mt. 2, 1, BYZ] mai presus de fire din Născătoarea de Dumnezeu, din Maica Sa cea preacurată, nestricând fecioria ei, într-o peșteră care era folosită ca grajd pentru animale[2]. Iar peștera ca grajd e o imagine a lumii fără Dumnezeu. Pentru că peșteră a tâlharilor, a demonilor ce ne-au jefuit de cele bune ale noastre, e lumea fără Dumnezeu, fără slujirea Lui. Căci noi ne animalizăm prin patimile noastre, ne îndobitocim, dacă privim numai spre cele pământești.

Însă Fiul Tatălui a venit de sus, de la Dumnezeu, pentru ca să ne ridice pe noi din patimile noastre, să ne scoată din peștera demonilor și să ne facă dumnezei prin slava Lui, pentru că ne pună pe calea spre Împărăția Lui. Și la El, la Cel abia născut, la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, au venit Sfinții 3 Păstori și Sfinții 3 Magi cu daruri[3], pentru ca să ne arate tuturor că darurile cele adevărate, cele mai scumpe, cele mai frumoase, I se aduc lui Dumnezeu. Și anul acesta, pentru prima oară aduse în România, ne-am închinat Sfintelor Daruri aduse Domnului de Sfinții 3 Mucenici, foști Magi[4], bucurându-ne mult duhovnicește. Pentru că, apropiindu-ne de ele și sărutându-le, am fost și noi aproape de Domnul, de Cel care le-a atins pe ele ca Prunc și le-a binecuvântat și sfințit pentru noi[5].

Pe 26 decembrie am prăznuit sinaxa Născătoarei de Dumnezeu[6], pentru că nu poate fi separată niciodată Maica de Fiul ei. Pe 27 decembrie l-am pomenit pe Sfântul întâi Mucenic și Arhidiacon Stefanos [Στέφανος][7], Părintele nostru, subliniindu-se astfel că adevărata încununare a omului e iubirea lui Dumnezeu până la sfârșit. Pe 29 decembrie i-am pomenit pe cei 14.000 de Sfinți Mucenici Prunci, omorâți de Irodis, pentru ca să Îl omoare pe Domnul[8]. Însă una voiesc oamenii necredincioși și alta voiește Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Iosif ca să o ducă pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Domnul în Egipt [Mt. 2, 13, BYZ]. Și au stat în Egipt până când persecutorul Irodis a murit [Mt. 2, 15, BYZ] și a coborât în Iad[9]. Căci cei care se luptă cu Dumnezeu și cu Biserica Lui și nu se pocăiesc până la sfârșit, nu se duc altundeva decât în Iad.

Și azi, pe 31 decembrie 2023, suntem la sfârșitul praznicului Nașterii Domnului, dar și al anului. Și îi pomenim azi, în această ultimă duminică a lui 2023, pe Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu, cel care a păzit-o pe ea în Egipt, pe Sfântul David Profetul, Împăratul lui Israil, care a vestit din destul evenimentele din viața Domnului nostru Iisus Hristos și pe Sfântul Iacovos, Fratele Domnului, cel care a mers și el în Egipt împreună cu Domnul, cu Născătoarea de Dumnezeu și cu Sfântul Iosif[10]. Și duminica de azi poartă numele Evangheliei: Fuga în Egipt. Pentru că Domnul ne-a arătat că trebuie să ne smerim și să nu căutăm moartea cu dinadinsul, fugind din fața celor care ne persecută.

Pleci, pentru ca să nu mori. Dar oriunde ești, tu trebuie să trăiești creștinește și să îți mărturisești credința ta prin propria ta viață. Pentru că ceea ce facem și spunem, acelea ne definesc. Și credința noastră e cea care ne definește pe noi, pentru că ea este fundamentul vieții noastre. Toate faptele și vorbele noastre de conștiință rezultă din credința noastră. Pentru că vorbim și trăim ceea ce credem.

Anul acesta a fost plin de bucurii și de înțelegeri sfinte. Și sunt foarte împlinit cu ceea ce am putut să fac și să trăiesc întru Domnul. Pentru că m-am lăsat povățuit de Dumnezeu întru toate și m-am bucurat pentru toate. M-am rugat pentru mulți și împreună cu mulți oameni pentru cauze mari, sfinte. Am lucrat la mai multe cărți, am publicat 14, am citit, slujit și călătorit cu pace. Și în fiecare loc pe unde am fost, am văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am văzut atenția Lui nemărginită față de noi toți. Pentru că Cel cu adevărat atent, duios și milostiv cu noi este Dumnezeul mântuirii noastre. Iar Sfinții și Îngerii Lui se umplu în mod continuu din marile revărsări de har și de înțelepciune ale lui Dumnezeu în viața lor. Toți participăm la ieșirile lui Dumnezeu spre noi, la revărsările slavei Lui în noi. E nevoie numai de pace, de smerire continuă, de luminare continuă pentru ca să înțelegem negrăita revărsare a înțelepciunii lui Dumnezeu în noi înșine.

Sfinții lui Dumnezeu și cărțile lor și marile cărți ale lumii ne sunt prietenii de zi cu zi. Îmbogățirea în har și în cunoaștere e împlinirea omului credincios. Nu îmi mai pot închipui viața mea fără rugăciune, fără citire, fără scris, fără predicare, fără traducere, fără dăruire. Pentru că viața fără toate acestea nu are conținut bun. E o viață goală, tristă. Și oricine poate să își umple viața cu viața lui Dumnezeu, cu virtuțile Lui, pentru că oricine poate să lucreze cele bune în viața lui.

Începem noul an cu nădejdea că ne vom împlini și mai mult în viața noastră. Dar împlinirea reală înseamnă asceză și slujire neîncetată a lui Dumnezeu. O nouă zi e o nouă bucurie, e o împlinire continuă în viața cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este izvorul vieții și al bucuriei noastre, este împlinirea noastră.

De aceea, iubiții mei, să ne privim viața nu ca pe o sumă de ani, ci ca pe o flacără nestinsă în slujirea lui Dumnezeu. Contează incandescența cu care trăim, cu care ne mistuim dumnezeiește pentru Dumnezeu și pentru oameni. Anii, unii lângă alții, nu spun nimic, dacă nu ne personalizăm pe fiecare zi. Esența anilor noștri este sfințirea noastră. Dacă nu ne-am sfințit, dacă nu ne-am luminat, dacă nu ne-am curățit pe fiecare zi, atunci ne-am sărăcit interior. Suntem peșteri de tâlhari, dacă nu suntem Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că El a coborât la noi ca să ne facă pe noi Sfinți, Sfinții Lui, cei cu care El Se va bucura veșnic.

Un an nou cu pace și cu multă împlinire duhovnicească! Dumnezeul nostru, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să vă bucure și să vă întărească mereu întru voia Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 15. 49, în zi de duminică, pe 24 decembrie 2023. Cer senin, 16 grade, vânt de 27 de km/ h.

[2] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-25-nasterea_domnului.html.

[3] Pomeniți pe 25 decembrie: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1537/sxsaintinfo.aspx și https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1536/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. https://www.trinitas.tv/darurile-magilor-au-ajuns-la-manastirea-pantocrator/.

[5] A se vedea reportajul Trinitas TV: Darurile Magilor, de la Betleem la Athos, cf. https://www.youtube.com/watch?v=LZwuk98Bhcs.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx.

[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1558/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-29-sf_14000_prunci_din_betleem.html.

[10] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-23-sf_ap_iacob.html.

Predică la Nașterea Domnului [2023]

Iubiții mei,

Hristos S-a născut[1]!

Și El S-a născut din Preacurata Sa Maică Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să Se sălășluiască în fiecare dintre noi. O singură dată S-a întrupat, la plinirea vremii [τὸ πλήρωμα τοῦ χρόνου] [Gal. 4, 4, BYZ], din singura Fecioară în care a binevoit să Se sălășluiască în mod personal, dar aceasta pentru ca El să Se sălășluiască în fiecare om credincios la Botezul său. Și Și-a făcut-o pe Preacurata Fecioară Maică a Lui, pentru ca pe noi să ne facă frați ai Săi prin Botez. Și S-a născut din Maica Sa cu trup, pentru ca, duhovnicește, să locuiască întru noi dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci, de la Botezul nostru sacramental, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru treimic, prin slava Lui, locuiește în noi, în cei credincioși Lui.

Și, iată, aceasta e taina Nașterii Lui! El S-a născut pentru ca să Se sălășluiască în fiecare credincios al Lui în parte. El S-a născut pentru ca să fie pentru totdeauna cu noi și noi cu El, pentru ca bucuria Lui și a noastră să fie deplină.

– Și de ce e bucuria noastră deplină?

– Pentru că Însuși Dumnezeul nostru e cu noi și în noi prin slava Lui! Și aceasta e împlinirea supremă a omului: a fi cu Dumnezeu, a fi intimul lui Dumnezeu, a fi una cu El prin slava Lui. Cei care se închină la dumnezei inexistenți sau nu se închină nimănui, nu pot fi bucuroși. Nu pot fi bucuroși în mod real. Pentru că bucuria reală se revarsă din noi în mod prea bogat. Bucuria reală e în noi, pentru că ea coboară în noi de la Dumnezeu prin slava Lui. Slava Lui cea veșnică e izvorul bucuriei noastre dumnezeiești. Și aceasta, pentru că Dumnezeu e prezent în noi prin slava Lui și ne învață pe noi toate cele ale Sale.

Și noi ne bucurăm de El și cu El, cu Dumnezeul nostru, pentru că toate cele ale Sale sunt pline de frumusețe și de curăție și de pace. Și ele sunt așa, pentru că noi am urcat pe muntele postirii cu El și El ne-a arătat acolo simplitatea și frumusețea și delicatețea Lui în fiecare clipă. Și suntem bucuroși, suntem veseli dumnezeiește, suntem împliniți, pentru că le avem pe toate dimpreună cu El! Nu ne lipsește nimic! Pentru că El este totul de care noi avem nevoie.

Căci de aceea cei care doresc lumea toată nu o au și sunt neîmpliniți: pentru că nu Îl au în ei pe El, pe Cel care e toată împlinirea noastră. Nu-L au pe El și nu se au nici pe ei. Fug de ei, de împlinirea lor, pentru că fug de El. Căci dacă L-am căuta pe El și L-am avea pe El în noi, atunci n-am mai dori nimic, pentru că El e totul nostru.

Dar postirea ne învață această taină a vieții cu El! Pentru că trebuie să renunțăm la noi, pentru a afla viața Lui. Când te reții de la ce vrei tu, pentru a trăi viața Lui, atunci înveți că viața ta nu are valoare fără viața Lui. Și numai când viața Lui devine viața ta și El locuiește în tine și cu tine, atunci înțelegi că postirea, adică renunțarea la tine, te-a făcut sălaș al lui Dumnezeu.

Și noi vrem vacanțe exotice, vrem cadouri extraordinare, vrem ca alții să facă lucruri speciale pentru noi, pentru că așteptăm ca bucuria să ne vină de la alții. Dar bucuria ne vine de la noi!

– Și cum ne vine de la noi?

– Prin aceea că alegem să renunțăm la noi înșine pentru a ne umple de bucuria Lui. Și când renunți la tine, când nu mai vrei să se facă voia ta, atunci voia Lui e toată bucuria care te împlinește, pentru că ea e bucuria ce îți umple toată ființa, care te face să îți ieși din tine însuți de atâta fericire. Și aceasta, pentru că fericirea nu vine din lucruri, ci fericirea vine din relația reală cu Dumnezeul tuturor lucrurilor. Poți să ai, poți să primești, poți să fii dus acolo unde nu te-ai fi gândit niciodată, dar nu asta e fericirea. Pentru că fericirea e Dumnezeul Care a zidit toate și ține toate câte există în existență, fiindcă El ne dăruie împlinirea prin slava Lui cea veșnică.

Și oamenii glumesc despre cele mai sfinte lucruri pentru că nu le au. Glumesc pentru că sunt un vacuum, un gol neîmplinit. Poți glumi despre prietenie, despre iubire, despre fericire, despre sfințenie doar când nu le ai. Poți glumi despre ceea ce nu te reprezintă. Dar când ceva te reprezintă, atunci nu mai e loc de glumă, pentru că acela e un lucru serios. Și dacă tu ești familist, dacă îți iubești familia, nu glumești despre ea, pentru că ea te împlinește. Cu atât mai mult te împlinește credința ta în Dumnezeu și nu poți să glumești despre Dumnezeul tău și despre Biserica Lui, pentru că acestea nu sunt lucruri de glumit.

Și noi nu glumim despre lucrurile noastre sfinte, importante, fundamentale. Nu glumim despre ele, pentru că ele sunt baza ființei noastre. Și noi ne sprijinim existența pe credința noastră în Dumnezeu, pe slujirea Lui, pe munca noastră cinstită, pe familia noastră, pe prieteniile noastre. Ele nu sunt o glumă pentru noi, pentru că sunt ceea ce ne definește.

Și când facem cadouri, noi ne dăruim celorlalți. Și când muncim cinstit, noi nu muncim doar pentru salariu, ci pentru împlinirea noastră. Și când stăm cu alții la masă și ne bucurăm, noi nu mâncăm și bem în primul rând, ci ne umplem de prietenie și de omenie și de bunătate, pentru că masa de praznic este o masă a împlinirii și nu a spitalizării.

Acum, după post, o luăm încet cu caloriile, pentru că ne întremăm trupul. Îl reînvățăm cu mâncatul a de toate, îl reînvățăm cu multul și cu diversul și trebuie să ne știm limitele trupului, limitele sănătății noastre. Pentru că postul este pentru noi, dar și bucuria culinară a praznicului este pentru noi. Căci și postul și mâncarea a toate ne fac bine, pentru că ne întăresc în viața noastră cu Dumnezeu, ne întăresc în sănătatea noastră cea duhovnicească.

Așadar, iubiții mei, pentru această zi și pentru următoarele, pentru prăznuire ne-am pregătit și bucuroși să fim! Să ne rugăm, să colindăm, să ne bucurăm cu sfințenie și cu pace! Căci Cel fără de început, Fiul Tatălui, S-a născut pentru noi și e cu noi și în noi, pentru ca dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să fie în noi și cu noi pentru veșnicie. Să fim bucuroși și să ne manifestăm ca niște oameni bucuroși, umpluți de bucuria de Dumnezeu! Să fim bucuroși dumnezeiește, căci El, Cel care S-a făcut Prunc pentru noi, e izvorul bucuriei noastre, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Să fim bucuroși, pentru că bucuria noastră e fără de sfârșit! Să fim bucuroși și tineri cu inima mereu și dăruitori față de toți, căci Bucuria noastră e cu noi și în noi, e Dumnezeul nostru treimic și a Lui e slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 15. 25, în zi de duminică, pe 17 decembrie 2023. Soare, 6 grade, vânt de 16 km/ h.

Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

am urcat pe muntele postirii după puterile noastre, fiecare după cum am putut, iar azi suntem în vârful muntelui. Vedem până departe, vedem orizonturile vii ale postirii, orizonturile vii ale privegherii, orizonturile vii ale înfrânării, pentru că am urcat interior, am urcat ca să vedem tot mai departe și să ne umplem de aerul tare al teologiei. Și ce vedem aici, sus, e taina noastră și despre această experiență îndumnezeitoare putem să dăm mărturie și altora. Facem fotografii sfinte, luăm aer în toată ființa noastră, ne bucurăm mult, pentru că începem să coborâm spre poale…

Căci de mâine vom mânca de toate și ne vom bucura! Ne vom întări mâncând din porcul nostru, vom bea din vinul nostru, vom mânca din prăjiturile noastre. Pentru că ceea ce am cumpărat și am pregătit pentru praznic e pentru întărirea noastră, a celor care am postit și ne-am ostenit duhovnicește slujind, citind, scriind, muncind, dăruindu-ne tuturor.

Cei care n-au postit, nu cunosc bucuria înfrânării și nici bucuria mâncării. Pentru că postirea te învață să mănânci, să te bucuri de ceea ce mănânci, să mulțumești cu bucurie pentru ceea ce mănânci. Căci 40 de zile ne-am disciplinat trupul și l-am învățat să mănânce puțin, cu discernământ, cu atenție, pentru că ne-am supus rigorilor postirii. Sufletul nostru a postit, s-a abținut de la rele, s-a luptat pentru curăția lui și a trupului său. De aceea, praznicul Nașterii Domnului e pentru noi bucurie și libertate interioară, e pace și împlinire multă, pentru că noi începem să coborâm din muntele curăției cu multă împodobire duhovnicească interioară. Avem în noi consecințele înfrânării, ale slujirii, ale milosteniei, ale bucuriei, ale păcii, ale viețuirii cu Dumnezeu. Coborâm spre ieslea Lui cea săracă, a Celui care S-a făcut Prunc pentru noi, trecând printre cei care Îi întorc spatele în chip și fel. Pentru că noi venim, împreună cu Sfinții Păstori și cu Sfinții Magi la El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui ca să I ne închinăm Lui.

Pentru că El, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, e Fiul veșnic al Tatălui, Care S-a făcut Prunc pentru noi ca noi să ne facem prunci pentru El. Și pruncificarea noastră e tocmai suirea pe muntele postirii, ca să uităm toate tabieturile noastre, ca să uităm de toate mofturile noastre, ca să uităm de noi înșine pentru a fi ca El. Căci El S-a făcut Prunc, pentru ca noi să nu mai fim experți în rele, să nu mai fim morți în faptele noastre, ci să fim plini de viață, de seninătate, de frumusețe sfântă ca El, ca Pruncul Iisus. Care, în aparență, nu știa unde a venit și ce face…

Dar El știa unde a venit, la cine a venit și ce face pentru noi! Căci tocmai de aceea S-a făcut Prunc: pentru ca să reseteze viața noastră, să ne facă să o luăm de la zero. Și Botezul nostru e luarea vieții noastre de la capăt, de la zero, pentru că Dumnezeu Se face atunci Tatăl nostru, pentru că Fiul Lui S-a făcut Fratele nostru, al tuturor. Și noi, când postim, ne întoarcem la început, ne întoarcem la ceea ce ne umple de viață: la ascultarea de Dumnezeu.

Pentru că postul a început în Edem. A început atunci când Domnul Dumnezeu i-a spus Sfântului Adam, Protopărintelui nostru: „Din tot pomul cel din Paradis [cu] mâncare vei mânca [ἀπὸ παντὸς ξύλου τοῦ ἐν τῷ Παραδείσῳ βρώσει φάγῃ], dar din pomul cel [pentru] a cunoaște binele și răul nu veți mânca din el. Iar [în] care zi aveți să mâncați din el [cu] moarte veți muri [θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 2, 16-17, LXX]. Pentru că nepostirea e moarte, iar postirea e viață duhovnicească. Și cine postește, acela trăiește voia lui Dumnezeu cu el, pentru că voia Lui este cea care ne mântuie.

Dar voia Lui e un munte dumnezeiesc, un munte pe care noi îl suim în fiecare zi. Pentru că voia Lui ne duce la El. Și noi suim, cu harul Lui, către El, fiind ajutați mereu de El în suirea noastră abruptă, plină de riscuri, pentru că viața reală e aceasta: continuu ascensională.

Dacă nu îți place cățărarea zilnică pe muntele lui Dumnezeu, cea care te personalizează neîncetat, atunci stai la baza muntelui, te închini la viței de aur, la tot felul de idoli aidoma minții tale strâmbe și ești plin de frică. N-ai certitudini, n-ai pace, n-ai veșnicie. Pentru că veșnicia înseamnă să te dezici de voia ta, pentru ca să trăiești continuu voia Lui. Veșnicia înseamnă să urci pe munte, pe orice munte îți indică Biserica Lui, pentru că urcarea din munte în munte te duce în Împărăția Lui.

Viața Bisericii n-are logică pentru tine, n-are sare, n-are nicio bucurie, pentru că tu trăiești la întâmplare, fiind un fulg dus de vânt. Dar pentru noi ea e plină de logică dumnezeiască, de toată raționalitatea, de toată bucuria, de toată pacea, pentru că orice ne învață El în Biserica Lui ne îndumnezeiește.

Astăzi, duminică, suntem la Slujbă și încă postim, pentru ca să ne pregătim pentru prăznuirea de mâine, de luni, când începe praznicul Nașterii Domnului. Și praznicul Nașterii Lui începe pe 25 și se termină pe 31 decembrie, îmbrățișându-ne cu 7 zile de bucurie și de pace sfântă. Pentru că 7 zile coborâm din muntele postirii pentru a ne umple de pacea Domnului și, începându-l pe 2024, să fim martorii tăierii Lui împrejur, apoi ai Botezului Său, când Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a revelat că El e Unul din Treime. Fiindcă Fiul Se face Prunc pentru ca noi să înțelegem taina cea prea mare a lui Dumnezeu, cum că Dumnezeu e întreit în persoane. Că El nu e o persoană, ci e unul în trei persoane, pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au aceeași ființă dumnezeiască.

Și ca să primești taina Lui, a Dumnezeului întreit personal, trebuie să te faci prunc, un prunc dumnezeiesc, pentru ca să primești în simplitatea inimii tale slava Dumnezeului întreit personal.

Pentru că patimile noastre ne fac nu raționali, ci perverși. Patimile noastre nu ne simplifică interior, ci ne întunecă mintea și inima noastră. Și e nevoie să ne lepădăm de voia noastră cea rea, pentru ca să vedem ceea ce ne trebuie: slava lui Dumnezeu în ființa noastră. Căci noi ne naștem fără ea și primim slava Lui la Botezul nostru sacramental. Și dacă păstrăm slava Lui în noi, atunci urcăm dealurile și munții lui Dumnezeu, adică poruncile Sale. Dar dacă disprețuim comoara noastră, dacă disprețuim arvuna Împărăției din noi, adică slava Lui, ne închinăm la idolii noștri, la idolii morții și ne facem de rușine veșnică.

Căci ce e mai rușinos decât aceasta: să fim făcuți de Dumnezeu pentru a ne bucura veșnic, iar noi să ajungem bătaia de joc a demonilor în Iad? Ce cumplită cădere și orbire avem, încât spunem morții noastre viață și ne bucurăm de cei care ne vor chinui veșnic!…

Mergem la ieslea Lui, care e mai frumoasă decât orice palat!  Mergem la ieslea smereniei desăvârșite. Pentru că Fiul Tatălui a călcat toată fala lumii în picioare, de la început, de când S-a născut ca singurul fără de păcat, dar în cea mai mare umilință posibilă. Căci putem trăi în condiții grele de viață, în condiții inumane, dar mântuirea noastră e înăuntru. Nu ce e împrejurul nostru ne conturbă cu adevărat, ci în aplecarea voii noastre spre rău e căderea noastră. Căci poți să cazi oriunde și te poți mântui oriunde. Fiindcă mântuirea stă în alipirea de Dumnezeu și în împlinirea voii Lui, pe când alipirea de demoni înseamnă chinul nostru cel veșnic.

De aceea, iubiții mei, e nevoie iar și iar de curățire, de înfrânare, de sfințire interioară: pentru că trebuie să fim mereu vii duhovnicește. Ce-am făcut cândva nu mai are de-a face cu noi, cei de azi. Pentru că și azi trebuie să fii viu ca ieri, ca acum câțiva ani, ca la începutul vieții tale cu Dumnezeu. Și nu ne putem culca pe lauri, nu ne putem lăuda cu trecutul nostru, cu cât de evlavioși eram noi cândva, dacă prezentul ne este lamentabil.

De aceea, iar și iar ne rugăm, iar și iar postim, iar și iar o luăm de la capăt. Iar temperatura vieții noastre duhovnicești se vede în constanța noastră în bine, în rămânerea noastră în voia lui Dumnezeu, în rămânerea cu El.

Dacă nu ești cu El acum, în clipa de față, nu ești deloc. Dacă ai fost și nu mai ești, L-ai uitat. Și dacă L-ai uitat, I-ai întors și tu spatele ca toți antihristoșii, ca toți potrivnicii Lui. Căci El vrea să aibă loc în tine, să locuiască în tine, să fie cu tine, pe când tu te închini la dumnezei inexistenți. Pentru că alegi să nu ai relație cu El, cu Cel care e Dumnezeul tău, Cel ce te mântuie pe tine.

De ce ne-a poruncit El să nu avem dușmani, ci numai prieteni? Pentru că a avea dușmani înseamnă a te învăța cu non-relațiile. Relațiile cu idolii sunt ca cele cu dușmanii: inexistente. Dacă tămâiezi un dumnezeu inexistent, tu faci din inexistență o existență. Dar inexistența nu îți poate răspunde! Tot la fel, când nu vrei să îl vezi nici mort, când nu vrei să îl vezi nicidecum pe un altul, el e o inexistență pentru tine, pentru că existența lui nu are feedback în viața ta. Ca să îți răspundă, tu trebuie să vorbești cu el. Dar dacă nu îți răspunde, el, cel pe care îl dușmănești, e ca dumnezeul tău inexistent: o tăcere egolatră.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să nu avem dușmani, ci numai prieteni, pentru că ne-a poruncit să îi iubim pe toți și să avem relații reale cu toți. Din partea noastră trebuie să fie deschidere reală față de toți. Dar cum iubirea nu se poate face cu forța, cei care nu se deschid față de noi, se închid față de ei înșiși. Își construiesc ziduri în jurul lor. Însă noi, cei mereu deschiși față de toți, ne bucurăm de pace și de frumusețe sfântă, pentru că Pruncul Iisus ne-a învățat să îi privim pe toți la fel, cu aceeași bunătate, cu aceeași deschidere, cu aceeași seninătate.

Și nu pierzi nimic fundamental când ești bun și iertător, dar câștigi oameni în mod real, dacă ești o îmbrățișare a tuturor. Căci pe muntele postirii asta am învățat: că reala bucurie e când simți aerul tare al Împărăției lui Dumnezeu în tine, când simți slava Lui din belșug și te bucuri dumnezeiește împreună cu toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 14. 20, în zi de sâmbătă, pe 16 decembrie 2023. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 10 km/ h.

Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

când ne invită cineva la masă, nu ne invită să mâncăm, ci să dialogăm profund, prietenește, odihnitor. Masa e cadrul comuniunii, dar comuniunea e discuția dintre noi. Și discuția care odihnește e discuția plină de adevăr care ne unește pe toți cei de la masă. Cu alte cuvinte, toți trebuie să fie proprii adevărului pentru ca să fie proprii comuniunii.

La fel, când Domnul ne invită la Cina Lui, la Liturghia Lui cea dumnezeiască, nu ne invită să mâncăm mult, ci să mâncăm esențial. Pentru că mâncarea esențială, care este El Însuși, Euharistia Lui cea preadumnezeiască, trebuie mâncată plini fiind de adevăr, de iubire, de pace și de evlavie sfântă față de El. Pentru că împărtășirea cu El înseamnă umplerea de El, umplerea de iubirea și de sfințenia Lui. Și mâncând puținul Euharistiei, care e mâncarea fundamentală a omului, noi ne umplem de toată iubirea și de tot dialogul, pentru că ne revărsăm inima și spre Dumnezeu și spre oameni și spre întreaga Lui creație.

Adevărata perspectivă a dialogului și a ecologiei se naște aici: din împărtășirea cu El, cu Domnul nostru. Din vorbirea sinceră cu El se naște vorbirea sinceră cu tot omul. Și El, Cel care devine una cu noi prin împărtășirea cu El, ne învață perspectiva profundă a relației cu toate ființele și obiectele din jurul nostru.

De ce aș rupe florile și pomii și creațiile din jurul nostru, dacă mie îmi place să le privesc, să le contemplu, să mă bucur de frumusețea lor? De ce m-aș certa și m-aș bătea cu oamenii, dacă mie îmi place să dialoghez cu ei și să mă bucur cu ei îndelung, auzindu-le experiențele de viață? Închiderea în noi înșine nu e o perspectivă sănătoasă, cum nu e o perspectivă sănătoasă distrugerea, vandalizarea celor din jurul nostru. Pentru că noi, oamenii, suntem creați de Dumnezeu pentru a dialoga unii cu alții, pentru a fi împreună, pentru a fi sincer împreună unii cu alții.

Și ca să ne pregătim pentru dialog, pentru dialogul real cu oamenii, trebuie să ne curățim pe noi înșine de patimile noastre. Dialogul cu Dumnezeu și cu oamenii implică despătimirea noastră. Pentru că trebuie să renunțăm la ce ne face să nu fim noi înșine, adică la starea noastră pătimașă, pentru a fi cei care trebuie să fim: oameni duhovnicești. Căci patimile sunt minusul nostru de personalitate, pe când virtuțile noastre sunt adevărata noastră fire. Și dacă ne caracterizează bunătatea, dialogul, pacea, sinceritatea, încrederea, munca, dăruirea, atunci ne caracterizează virtutea. Și virtutea lui Dumnezeu atestă prezența Lui în noi. Iar ca El să fie în noi tot timpul, noi înșine trebuie să fim tot timpul cu El, în Biserica Lui, slujindu-I Lui.

De aceea, nu putem fi buni și milostivi fără El și fără Biserica Lui. Iar Biserica Lui e locul Cinei Împărăției. Și El ne cheamă și ne zice la toți: «Veniți [Ἔρχεσθε], că acum toate este [sunt] gata [ὅτι ἤδη ἕτοιμά ἐστιν πάντα]!» [Lc. 14, 17, BYZ]. Toate sunt gata, sunt pregătite pentru voi, pentru împlinirea, mântuirea și sfințirea voastră, pentru că toate cele ale Bisericii sunt pentru împlinirea voastră. Și cei care se lipsesc de cele ale Bisericii nu știu ce complexă și abisală e mântuirea și împlinirea noastră. Pentru că reala împlinire a omului e mântuirea și sfințirea lui.

Tocmai de aceea, predica Bisericii neagă orice „împlinire” falsă a omului. Ea neagă tot păcatul care pare să ne împlinească, dar care ne coboară în Iad. Pentru că reala împlinire a omului e sfințirea lui. Dacă ceva nu te sfințește, nici nu te împlinește. Și așa afli ce e bun pentru tine și ce îți face rău. Dacă ceva ne îmbolnăvește trupul, atunci acel ceva e impropriu sănătății noastre. La fel, orice patimă e un lucru impropriu sufletului nostru, pentru că orice patimă ne omoară. Și dacă ceva ne omoară sufletește și trupește, atunci e logic că acel ceva e impropriu vieții noastre.

Iar oamenii se uită în primul rând la multele nuuri pe care trebuie să le zică față de patimi, dar nu se uită și la binele care izvorăște în ei prin negarea patimilor. Dacă renunți la fumat, la droguri, la beție, la viața curvară, la minciuni, la blesteme, la furturi, la răutate, binele țâșnește imediat din tine. Canalizarea spre bine e o umplere a ta de bine. Pentru că e de ajuns să te abți de la rele și să începi să faci voia lui Dumnezeu, ca să vezi cum imediat viața ta se schimbă. Cum se schimbă din clipa în care te decizi pentru bine, pentru viața cu Dumnezeu. Pentru că atunci când te decizi pentru El, te decizi și pentru tine. Căci începi să te iei în stăpânire.

– De ce nu vin oamenii la Biserică?

– Pentru că nu vor! Și nu vor, pentru că nu înțeleg ce pierd. Dacă crezi că Biblioteca și Librăria și Școala nu îți fac niciun bine, nu le vizitezi. Tot la fel, dacă nu înțelegi ce înseamnă Biserica în viața lumii, nu te duci niciodată la Biserică. Însă, dusul la mall și la supermarket e pentru ca să mănânci și să bei și să te îmbraci. Și dacă simți că ai nevoie de toate astea, atunci le vizitezi și le îmbogățești pe fiecare zi, pentru că ai nevoie de produsele lor. Însă, când vei ajunge la conștiința că nu ai doar mațe în tine, ci și suflet, un suflet nemuritor, care are nevoie de mâncare și de băutură și de îmbrăcăminte de mii de ori mai mult decât are nevoie trupul tău, atunci vei căuta cu răsuflarea tăiată Biserica, Mănăstirea, Biblioteca, Librăria, tot locul unde se mănâncă bine duhovnicește.

Pentru că aici, la Biserică, sufletul mănâncă și bea dumnezeiește, mănâncă și bea cuvintele lui Dumnezeu și pe El Însuși și se îmbracă în veșmintele virtuților dumnezeiești. Și fără masa aceasta dumnezeiască, fără Euharistia Lui, numită în Evanghelie Cină a Lui, nu poți să trăiești și să fii împlinit pe pământ, pentru că reala împlinire a omului e sfințirea lui.

Pretextele de orice fel nu ne ajută, nu ne împlinesc, nu ne fac bine. Pentru că nimic nu e mai important decât relația cu Dumnezeu. Dacă afacerile ne opresc din relația cu Dumnezeu, atunci nu avem nicio bogăție reală pe pământ. Dacă iubirea pentru soția noastră ne oprește din relația cu Dumnezeu, nu avem nicio iubirea reală pe pământ. Pentru că reala bogăție a noastră e Dumnezeu și reala noastră iubire este El. Fundamentul real al oricărei prosperități și împliniri e Dumnezeu. Și de aceea, nu putem iubi, nu putem dialoga, nu putem crea, nu putem fi prosperi pe pământ, dacă El nu e pământul roditor al statorniciei noastre.

– De ce, în locul celor chemați, au fost chemați toți oamenii [Lc. 14, 21]?

– Pentru că Stăpânul S-a urgisit pe nerecunoștința imensă a celor chemați, a celor cu care El avea o relație statornică. Relația Lui cu Israil era o relație bazată pe făgăduințe dumnezeiești și pe minuni mari. Și când, la venirea Lui, ei, în majoritatea lor, I-au întors spatele, El i-a chemat pe toți la Cina Lui, adică și pe noi, cei dintre neamuri, care nu fuseserăm intimii Lui.

Dar noi, cei care am beneficiat de atât de multă milă din partea Lui, am început să ne comportăm la fel de ingrat ca Israilul cel vechi. Nu ne pasă de El, de Biserica Lui și nici de mântuirea noastră. Luăm totul în glumă, ni se pare totul o joacă, credem în mod fals că faptele noastre nu au consecințe veșnice și de aceea trăim degeaba. Dar orice faptă, orice gând, orice sentiment, orice mișcare interioară, orice plan al nostru vor fi judecate de către Dumnezeu. Și, în funcție de cine suntem, e și viața noastră veșnică. Pentru că orice facem aici are consecințe veșnice.

Tocmai de aceea, a fi membru al Bisericii Lui și a avea o relație reală cu Dumnezeu înseamnă a fi om. Un om responsabil, un om care se gândește la veșnicia lui. Pentru că veșnicia noastră se decide acum, în clipa de față, prin tot ceea ce facem. Acum ne sfințim, acum ne mântuim, acum ne împlinim! Nu mâine, ci acum! Iar acest acum este cel mai important pentru noi, pentru că e clipa pe care noi o putem eterniza. E clipa care ne înveșnicește pe noi, dacă facem voia lui Dumnezeu și trăim împreună cu El.

Din acest motiv, căderile noastre din bine, păcatele noastre, le spovedim imediat, pentru a răscumpăra vremea în care am păcătuit. Căci vremea noastră în păcat e o viață moartă. Dar, dacă spovedim păcatele care ne-au omorât, noi răscumpărăm acea vreme, o facem a noastră, pentru că ne vindecăm de păcatele noastre. Și aceste păcate spovedite și iertate de El sunt ca și cum nu le-am fi făcut niciodată, pentru că ele au fost șterse din noi de către El. Dar dacă rămân în noi, păcatele sunt moartea noastră veșnică, pentru că nu ne-am ridicat prin pocăință din ele.

De aceea, iubiții mei, noi ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul neîncetat, pentru ca să fim vii și să fim veșnic vii cu El. Venim și ne spunem Lui păcatele noastre, pentru ca El să ni le ierte și să ne umple de slava Lui prin gustarea din Cina Sa. Pentru că Cina Lui este El Însuși și El Se unește cu noi în mod intim, pentru totdeauna, pentru ca să ne învețe pe noi virtuțile Sale cele dumnezeiești, pe cele care ne mântuie pe noi. Și dacă El ne mântuie neîncetat, atunci, ca niște mântuiți ai Lui, noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește, dialogăm cu toți și îi ajutăm pe toți, pentru că izvorul vieții și al bucuriei noastre este El Însuși, este Dumnezeul nostru.

Mâine, pe 18 decembrie 2023, venim la dumneavoastră cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului pentru ca să vă vestim liturgic marele praznic al Nașterii Sale. Venim să ne bucurăm împreună, să vorbim, să ne rugăm împreună, să vă binecuvântăm cu pace. Pentru că a ne întâlni înseamnă a ne bucura. Și Dumnezeu e Cel care ne bucură pe toți cu marea Sa milă față de noi.

Să vă găsesc cu pace și să ne bucurăm întru Domnul! Amin!


[1] Începută la 7. 16, în zi de luni, pe 11 decembrie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 10 km/ h.

Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

sărbătoarea este spre odihnirea și bucuria duhovnicească a oamenilor, pentru că oamenii vin la Biserică pentru ca să se odihnească și să se bucure întru Domnul. Vin la Biserică pentru ca să se odihnească, să se adune în ei înșiși, pentru ca să se bucure cu pace, pentru ca să se spovedească Domnului și să se împărtășească cu El. De aceea și Domnul învăța în sinagogile lui Israil în ale sabaturilor [ἐν τοῖς σάββασιν] [Lc. 13, 10, BYZ], pentru ca să îi odihnească în mod real, duhovnicește, pe oameni.

– De ce Dumnezeiasca Scriptură folosește forma de plural pentru sabat, când se referă la o zi anume de sabat?

– Pentru ca să sublinieze faptul că a ține sabatul înseamnă a ține toate sabaturile Sale. Așa cum spune și noi: a ține sărbătorile nu înseamnă a merge doar la unele sărbători la Biserică, ci a fi în toate sărbătorile la Biserică. Și Domnul, în Scriptură, folosește adesea forma de plural pentru sabat pentru ca să sublinieze necesitatea prăznuirii tuturor acestor zile. Pentru că a le prăznui pe toate cele ale Domnului înseamnă a prăznui zilele Sale cele sfinte.

Și Domnul îi învăța pe oameni în zilele de odihnă, de sărbătoare, pentru că sufletele noastre au nevoie să prăznuiască în mod real, bucuros. Și prăznuirea înseamnă și catehizare sau învățare a credinței, înseamnă și cântare cu toată inima, înseamnă și rugăciune împlinitoare, înseamnă și jertfire de sine, înseamnă și iubire de aproapele, înseamnă și curățire pentru Domnul și împărtășirea cu El. Pentru că toată ființa noastră trebuie să se închine și să slujească Domnului, dar, în același timp, să se descopere ca parte vie din comunitatea Bisericii.

Și când Domnul Își îndreaptă privirea spre femeia cu duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] în ea [Lc. 13, 11, BYZ], adică cu un demon în ea, care îi aducea acea stare de neputință, El Se manifestă ca un om care gândește duhovnicește și nu trupește ziua de odihnă, ca unul care o socotește o zi a faptelor bune, împlinitoare. Căci El îi învăța pe oameni, făcea cea mai mare faptă bună pentru ei, pentru că îi umplea de adevărul Său. Dar când vedea suferința în cineva anume, El o vindeca imediat, pentru că adevărata faptă bună e sănătatea integrală a omului: și sufletească și trupească.

Iar după 18 ani de gârbovire [Ibidem], să fii vindecată de sărbătoare, când ești adunată înaintea Domnului, chiar de El Însuși, a fost cea mai mare sărbătoare din viața acestei femei, pentru că reala și profunda bucurie a omului e reala prăznuire a lui. Noi venim la Biserică, vrem să intrăm în duhul sărbătorii, în starea pe care ea o cere, dar nu prea reușim totdeauna. Și nu reușim, pentru că sărbătoarea cere o anume stare interioară, iar noi avem grijile, neîmplinirile, bolile, durerile, lacrimile noastre…

Vine Nașterea Domnului, praznicul ne cere să fim copii la inimă, să fim generoși, să fim buni, iar noi nu știm cum să ne închidem în case și să nu vorbim cu nimeni. Să nu dăm nimic nimănui. Și când venim la Biserică avem o stare mult prea depărtată de starea coborârii Lui la noi, a smeririi Sale nesfârșite față de noi, încât ne rușinăm pentru ceea ce nu suntem. Fiindcă praznicul ne cere simplitate și smerenie, ne cere iertare și milostivire, iar noi suntem vânători de iluzii. Iluzia salariului mai mare, iluzia vacanțelor exotice, iluzia confortului nestingherit de nimeni ne populează și credem că ele ne vor odihni. Dar odihna adevărată e aici! E ascultarea de cuvântul Lui, e închinarea în fața Lui, e slujirea Lui, e împărtășirea cu Sine. Pentru că de aceea nu intrăm în duhul praznicelor: pentru că nu le împlinim cerințele lor duhovnicești.

Când Statul ne dă zile de odihnă, el se gândește și la sufletul nostru, nu doar la trupul nostru. Pentru că Biserica i-a propus aceste zile. Și Biserica i-a propus ca de marile sărbători să fim acasă, pe lângă toate duminicile, pentru ca să ne odihnim sufletele și trupurile noastre. Când îți odihnești la Biserică sufletul și trupul și ți le umpli de slava lui Dumnezeu, vii acasă cu poftă de mâncare și de viață, mănânci și te culci puțin, și simți că ești în praznic, că prăznuiești. Dar dacă stai toată sărbătoarea acasă, la televizor, văzând filme sau jucându-te pe telefon, nu prăznuiești, nu te odihnești, ci te obosești, pentru că odihna începe cu slujirea lui Dumnezeu și nu cu îngrășarea lenei.

Și Domnul îi învăța pe oameni, dar îi și vindeca de sărbătoare, pentru că reala sărbătoare e bucuria dumnezeiască. Când te vindeci de patimi, prăznuiești, când faci bine, prăznuiești, când asculți de Dumnezeu, prăznuiești. Adică te bucuri interior, te simți împlinit, pentru că simți că faci ceea ce trebuie.

Domnul o eliberează de slăbiciunea ei [Lc. 13, 12, BYZ], pentru că o eliberează de demonul gârbovirii. Și multe gârboviri, multe aplecări spre păcate, avem fiecare dintre noi. Suntem aplecați spre bani, spre plăcere, spre confort și nu ne place munca, slujirea lui Dumnezeu, întrajutorarea. Vrem vieți simple și frumoase, fără griji și fără boli, dar păcătuim în neștire. Iar păcatele noastre îi atrag în noi pe demoni, ei ne populează, nu mai vedem sensul vieții noastre, nu ne mai găsim odihna, nu ne mai găsim împlinirea, pentru că dracilor nu le place la Biserică.

Dacă te duci la restaurant, la cazino, la all inclusive, la bordel, demonii se simt bine în tine, pentru că le place confortul tău necredincios, acela în care uiți de Dumnezeu și de sufletul tău. Dar dacă e să te ducă cineva într-un pelerinaj, pe la Biserici, pe la Mănăstiri, să te pună la eforturi ascetice, la postire și la Slujbe de noapte, viața ta îți pare „un chin”, ceva „de nesuportat”, pentru că nu suporți interior ceea ce vezi, ceea ce simți, ceea ce fac cei credincioși. Demonilor din tine nu le plac toate astea și îți fac viața un chin. Pentru că tu, în tine însuți, nu ești un om credincios, ci un prieten al demonilor și al conforturilor lor păcătoase.

Căci, la urma urmei, de-asta nu dau năvală oamenii la Biserică: pentru că nu se simt bine aici. În mod interior nu se simt bine. Și nu se simt bine, pentru că viața lor interioară nu e una după voia lui Dumnezeu, ci una pătimașă, demonică, indiferentă religios. Iar ca să te simți bine la Biserică trebuie ca mai întâi de toate să te convertești, să te întâlnești în mod real cu El, să te pocăiești în fața Lui, să îți schimbi viața și să înveți în fiecare zi viața cu El. Căci numai astfel începi adevărata ta viață, viața care te împlinește. Pentru că viața care te împlinește e viața care are în centrul ei pe Dumnezeu și Biserica Lui.

Și noi mergem în călătorii, în pelerinaje, în vacanțe. Și noi dormim în hoteluri, în moteluri, în Mănăstiri. Și noi mâncăm în restaurante, vizităm muzee, intrăm în piețe, călătorim prin orașe și prin sate și prin așezări diverse. Dar le facem pe toate acestea ca oameni credincioși care ne rugăm neîncetat, care postim, care citim, care ne punem în slujire mereu, pentru că scopul nostru e de a fi cu Dumnezeu, de a ne îmbogăți duhovnicește mereu și nu de a ne afunda în inactivitate, în toropeală.

De aceea, oriunde trăiești creștinește și te bucuri cu Dumnezeu, tu prăznuiești. Pentru că esența prăznuirii e prezența lui Dumnezeu în tine prin slava Lui. Niciun loc și nicio țară a lumii nu ne poate opri din relația noastră cu Dumnezeu, dar orice păcat al nostru, de care nu ne pocăim înaintea Lui, e o calamitate, pentru că el atentează la cea mai mare stabilitate a vieții noastre: la realitatea interioară cu El. Dușmanul nostru cel mai mare e alegerea noastră cea rea. Dușmanul nostru e interior și nu exterior. Și când ai ales păcatul, ai ales împotriva Lui și împotriva ta, pentru că ai ales să mori și nu să trăiești.

– O fi ceva pe lumea ailaltă, Părinte?! O ajunge vreo pomană a noastră la ei?!!

– Când o să ajungi Mata acolo, o să vezi ce înseamnă ca cineva să te ajute fundamental cu o împărțanie[2] pentru tine. Că dacă eu îți spun, din vedeniile Sfinților, cum e Iadul, nu vrei să crezi. Dar când ajungi acolo, o să te uiți după milosteniile astea ca după soare. Pentru că atunci înțelegi ce n-ai, ce n-ai avut niciodată: nu L-ai avut pe Dumnezeu în tine și cu tine.

Căci milosteniile sunt deschiderea inimii spre Dumnezeu și sunt iubire pentru aproapele. Închiderea în necredința ta înseamnă indiferență și față de veșnicia ta, dar și de a altora. Nu dai altora, pentru că nici sufletului tău nu-i dai să mănânce. Dar când îi iubești pe cei adormiți ai tăi și te rogi pentru ei și dai milostenii spre iertarea lor, tu te vindeci pe tine interior, pentru că te umpli de iubirea lui Dumnezeu, dar îi umpli și pe ei de iubirea ta. Pentru că slava lui Dumnezeu le transmite iubirea ta față de ei. Le transmite că tu nu i-ai uitat, că ei sunt vii în inima ta, pentru că ai avut relații reale cu ei.

Pomenirile celor adormiți sunt zilele lor de praznic. Pentru că ei se bucură de iubirea lui Dumnezeu față de ei, dar și de iubirea noastră pentru ei. Și Dumnezeul care nu te uită, ci mereu te are sub ochi, care te pomenește veșnic, e Dumnezeul care te-a făcut nu ca pe un experiment oarecare, ci ca pe o persoană, ca pe un partener de relație, ce poate intra într-o relație veșnică cu El. Căci nihilistul, necredinciosul, consideră omul fără sens, îl consideră o ființă călătoare spre moarte. Pe când omul călătorește, împreună cu întreaga creație a lui Dumnezeu, spre învierea și transfigurarea lor. Noi ne rugăm neîncetat pentru cei adormiți ai noștri pentru că vrem să ne întâlnim cu ei, în bucurie și în pace, la învierea cea de obște. Vrem să moștenim împreună Împărăția lui Dumnezeu, de aceea îi ajutăm prin rugăciunile, milosteniile și întreaga slujire a Bisericii.

Chiar dacă viața noastră s-ar fi terminat o dată cu moartea, nu ar fi fost uman să ne uităm pe cei iubiți ai noștri. Căci relația reală nu e ceva ce se uită în 3 zile. Dar atunci când ai perspectiva veșniciei, ca acum, când știi nu numai că sufletele celor adormiți sunt vii și că ele pot fi în Iad sau în Rai, dar că ne vom întâlni cu toții la învierea cea de obște, a nu-i uita înseamnă a-i iubi veșnic, pentru că ne dorim viața veșnică dimpreună cu ei și cu toți cei ai lui Dumnezeu.

Cei din sinagogă au fost fățarnici [Lc. 13, 15], pentru că ei au spus că odihna e mai importantă decât vindecarea minunată și decât bucuria interioară copleșitoare. Și vedem asta și din viața lui Iairos. Care, atunci când a fost vorba de moarte, nu s-a mai fățărnicit și a primit o inexprimabilă bucurie de la Domnul prin învierea fiicei sale.

Căci ești fățarnic, legalist, indiferent, când e vorba de altul. Vrei să se împlinească legea la sânge, când nu e fiul tău cel care trebuie să plătească. Dar când e cel din familia ta, atunci nu mai vrei să fii drastic, ci vrei să fii milos, pentru că știi cât de dură e legea.

Cine dăduse ziua odihnei? O dăduse Domnul! Pentru ce o dăduse? Ca omul să se gândească și la sufletul său, nu doar la trup. Și când Domnul Se gândește la femeia asta, la suferința ei, la ce se gândește de fapt? La a o face bucuroasă și împlinită cu adevărat! Pentru că vindecarea de demoni e adevărata vindecare a omului. Și când ieși din legătura demonilor și te bucuri de libertatea Lui, atunci prăznuiești, ești bucuros, pentru că înțelegi odihna lui Dumnezeu care coboară în tine de sărbătoare.

Căci pentru asta venim la Biserică: pentru ca să ne veselim din destul. Să ne veselim dumnezeiește. Să ne umplem de slava lui Dumnezeu, să fim cu El și să ne bucurăm împreună cu toți cei ai Lui. Căci slava Lui ne bucură, ne întărește, ne liniștește, ne unește, ne înfrumusețează. Căci ne face vii și duhovnicești, bucurându-ne dumnezeiește de praznicele Sale.

Unii se duc la piață duminica, alții la mall, alții la pescuit, alții dormitează…Însă noi venim la Biserică, pentru că inima noastră e plină de iubirea Lui. Noi suntem avizi de El, de pacea și cumințenia Lui. Venim să Îi slujim Lui, să învățăm mereu de la El, să fim luminați mereu de El. Și umplându-ne de pacea pe care n-o are lumea, de pacea Lui, ne trăim zilele vieții noastre neamestecate cu griji și patimi rele, pentru că pășim pe deasupra murdăriilor, zburăm peste ele cu mintea noastră.

De aceea, vrem ca Dumnezeu să ne dezlege mereu de legăturile lui Satanas [Lc. 13, 16, BYZ], pentru ca să prăznuim dumnezeiește. Ca toată viața noastră să fie o prăznuire sfântă. Și legăturile lui sunt patimile noastre. Prin ele suntem legați de el, de potrivnicul nostru. Dar eliberarea de patimile lui înseamnă o umplere de pacea Sa, înseamnă începutul prăznuirii noastre. Și prăznuim când ne bucurăm cu adevărat, când simțim că Dumnezeu ne vindecă de patimile noastre.

Așadar, iubiții mei, toate au sens, toate au legătură interioară. Niciun cuvânt al lui Dumnezeu nu e degeaba și nimic în Biserică nu e aiurea, fără sens. Ce nu înțelegem, ne depășește. Iar ceea ce ne depășește trebuie să ne smerească, pentru că numai smerirea de sine ne face capabili de apropierea de adevărul lui Dumnezeu.

Ne apropiem de praznic, de praznicul bucuriei, dimpreună cu Cel ce e praznicul, cu Cel ce S-a născut pentru noi și S-a făcut Prunc. Iar reporterul s-a dus și l-a întrebat ce sărbătorim noi de Crăciun și el i-a spus că sărbătorim tăierea porcului…Dar ca să știi ce prăznuim de praznic trebuie să vii la Biserică. Iar aici afli ce e praznicul, dacă stai și asculți și iei aminte la ceea ce se citește și se spune la Slujbă.

Pentru că troparul praznicului Nașterii Domnului ne spune că nașterea Lui a răsărit lumii lumina cunoașterii [τὸ φῶς τὸ τῆς γνώσεως][3]. Fiindcă oamenii, văzându-L și cunoscându-L pe El întru slava Lui, întru lumina Lui cea veșnică, au înțeles adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, adică teologia mântuirii noastre. Dar au cunoscut-o, pentru că s-au plecat Lui, pentru că au recunoscut că El este Domnul nostru. Dacă nu I-ar fi dat atenție, nu ar fi înțeles nimic din El, cum nu știu mulți de azi cine este El. Dar pentru că L-au ascultat și L-au iubit pe El, Dumnezeu i-a umplut pe Sfinții Lui de slava Lui cea veșnică, fapt pentru care s-au împlinit veșnic întru El.

De aceea și noi, dacă vrem să ne bucurăm mereu, să fim cu El oriunde mergem! Pentru că El e prăznuirea noastră cea reală, bucuria noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 17. 04, în zi de sâmbătă, pe 2 decembrie 2023. Cer înnorat, 13 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Cu o milostenie.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

Predica la 17 ani de creație online [6 decembrie 2023]

Iubiții mei[1],

în 2023 am mai adăugat, cu harul lui Dumnezeu, încă 4. 140 de pagini la Catedrala Teologie pentru azi. La această frumoasă și sfântă Catedrală a nevoinței duhovnicești. Și acestea se adaugă la cele 55.986 anterioare[2], rezultând 60. 126 de pagini. Pentru că în 2023 am mai publicat încă 14 cărți:

  1. Istoria literaturii române (vol. 8) (815 pagini),
  2. Bucuria de a fi cu Adam (191 pagini),
  3. Istoria literaturii române (vol. 9) (520 pagini),
  4. Facerea (ediția LXX) (230 pagini),
  5. Facerea (LXX, ediția liturgică) (198 pagini),
  6. Apocalipsis (ed. BYZ) (98 pagini),
  7. Apocalipsis BYZ (ediția liturgică) (82 pagini),
  8. Episcopul în viața Bisericii (187 pagini),
  9. Epistola către Romei (ediția BYZ) (94 pagini),
  10. Epistola către Romei BYZ (ediția liturgică) (79 pagini),
  11. Praedicationes (vol. 19) (577 pagini),
  12. Vorbiri de Facebook (vol. 11) (487 pagini),
  13. Bucuria comuniunii (vol. 12) (364 pagini),
  14. Twitter pentru azi (vol. 10) (218 pagini).

Și sunt bucuros și mulțumit cu ceea ce am putut să fac. Pentru că pe toate le-am făcut fără să ies din ritmul vieții și al slujirii mele zilnice. Cu alte cuvinte, timpul meu liber, în marea lui parte, a devenit creație și dăruire. Și pe mine și pe soția mea ne împlinește această dăruire de sine, pentru că ne personalizează în mod abisal.

Oamenii te întreabă, mai mult sau mai puțin ironic, ce îți iese ție din cărți. Dacă scoți bani de pe urma lor. Dar ceea ce îmi iese mie din cărți e mai mult de mii de ori decât banii. Pentru că banii sunt o punte spre ceva anume, dar nu o împlinire. Ceea ce te împlinește e ce pui în tine, ce faci din tine, cât de mult te îmbogățești tu în Dumnezeu prin ceea ce faci.

Și cărțile noastre sunt o îmbogățire continuă în Dumnezeu și nu o capitalizare oarbă a lor. Pentru că oamenii momentului, care au transformat industria cărții într-o tarabă de prețuri oarbe, când pun un preț la carte, îl pun miop. Scrii Filocalia pe Google, dai căutare, și afli că Filocalia 1, ed. 2018, costă 58, 80 de lei, pe când Filocalia 2, ed. 2017, costă 26, 39 de lei, cu reducere de la 35 de lei. De ce? Pentru că nu îi interesează valoarea cărții, abisalitatea ei, ci costul de producție. Și așa, pui Filocalia la un preț de nimic, când ea e o valoare inestimabilă a umanității, și pe un roman „de succes” îl valorizezi mai mult decât pe o traducere a Dumnezeieștii Scripturi, pentru că autorul e „celebru” sau a câștigat un premiu.

Dar Filocalia e cea mai mare frumusețe a lumii, pentru că e adevărata ei personalitate. Iar Dumnezeiasca Scriptură e vorbirea abisală a lui Dumnezeu către noi, e fundamentul adevărului lumii. Marile cărți ar trebui să fie cele mai scumpe posibil. Așa cum sunt de scumpe tablourile sau sculpturile oamenilor de geniu. Însă, ca în fotbal, dai milioane de euro pe un jucător care o vâră în poartă, dar dai 50 de lei pe o carte de geniu. Și valoarea, în capitalism, n-are nimic de-a face cu normalitatea, ci e o vânzare oarbă, la grămadă, a lucrurilor.

De aceea, întrebarea simplistă, dacă se scoate bani din cărți e una cu un răspuns jalnic: oricât de mulți s-ar scoate e o nimica toată pe lângă valoarea adevăratelor cărți ale lumii. Cartea nu e ceva făcut în serie, ci e o operă unică. Iar eu am valoarea cărților mele, a cărților pe care le scriu și le editez, și știu că valoarea lor e foarte mare. Nu și le-ar permite decât puțini oameni, dacă le-aș vinde la prețul lor, la prețul lor real.

De aceea, eu am optat pentru calea evanghelică de a valora cărțile. Și nu iau bani pentru ele, ci le dărui! Dar le dărui, pentru că așa mă îmbogățesc inestimabil în Dumnezeu și nu sărăcesc niciodată. Cei care intră în jocuri piramidale[3], așteaptă să se umple de bani în timp scurt, dar alții fac bani pe seama lor. Câștigul lor e unul infim pe lângă al celor care au pus totul la cale.

Însă, în industria mea, a cărții făcute cu Dumnezeu, cărțile pe care le public îmi sunt plătite de El și nu de oameni, iar plata Lui este incalculabilă. Pentru că El mă plătește cu multe vederi și luminări sfinte, cu multă înțelepciune și profunzime, cu multă pace și bucurie, cu simplitate și cu smerenie. Lucruri pe care nu le-aș putea avea niciodată, dacă cineva mi-ar da oricât de mulți bani ar dori.

Banii sunt și nu sunt, dar prezența lui Dumnezeu e o continuă fericire dumnezeiască. Și El economisește banii noștri de așa manieră, încât putem prospera în fiecare zi în creația noastră. Pentru că a crea înseamnă, în primul rând, a ne lăsa conduși de Dumnezeu și a ne bucura întru slava Lui.

Târgurile de carte clasică, în foaie, sunt desuete în epoca onlineului, pentru că acum totul se poate face rapid și cu profesionalism și cu eficiență maximă în online. N-aș fi putut să editez 14 cărți personale într-un an, dacă aș fi stat în ritmul de melc al editurilor clasice, și asta fără să ies din ritmul vieții mele. Am slujit, am călătorit, m-am odihnit, m-am bucurat alături de Doamna mea Preoteasă, dar am și scris, tradus și editat. Nu trebuie să merg cu ele prin țară și prin lume, nu trebuie să vorbesc ore întregi despre ele, pentru că pe toate le pot face online, imediat, dându-ți cartea în față și vorbindu-ți despre ea în multe feluri.

Peste ceva vreme, dacă se iscă discuții productive, dacă e nevoie de remanieri, de îmbogățiri ale textelor, scoatem noi ediții ale cărților noastre. Pentru că, în definitiv, toate cărțile noastre vor intra în colecția Opere complete, în ediția definitivă de scriitor. Spre asta tindem, fiecare dintre noi, în mod firesc.

Dar până atunci, a publica înseamnă a comunica, înseamnă a fi viu duhovnicește, înseamnă a fi productiv în mod real. Pentru că, în măsura timpului nostru liber, neconsumat de viața personală și de slujbele noastre, cărțile acestea sunt modul nostru de a vă îmbrățișa în mod continuu. Căci, prin ele, arătăm că suntem disponibili, că suntem proprii dialogului, că ne problematizăm în mod real despre viața Bisericii și a lumii.

În comparație cu cei care scriu pe teme la modă, noi scriem pe temele fundamentale ale vieții omului. Dacă începe un război, nu trebuie să scriem imediat despre războiul cu pricina, iar dacă are loc o calamitate, nu rămânem blocați la ea, pentru că ne interesează viața omului în totalitatea sa și nu conjunctural. Nu ne interesează colțurile de umbră ale extremismului și nici răfuielile maligne cu diverși oameni. Pentru că scrisul nostru e aflare a adevărului, e umplere de pace, e comuniune. Și tocmai de aceea, nu ne interesează să pierdem timpul în dispute interminabile, dacă preopinenții noștri au deja un parcurs stabil în aria erorilor fundamentale de experiență.

Nu pot fi sceptic în domeniul dialogului cu noile generații, pentru că excepțiile sunt regula. Pentru mine nu masa unei generații are ceva de spus, ci acele repere fundamentale ale ei. Care ies, deodată, în văzul tuturor, prin operele lor, și ne bulversează. Și noi am făcut la fel în generația noastră! Nu am așteptat să ne cheme nimeni, să ne ovaționeze cineva, să ne ajute cu tot dinadinsul, ci ne-am făcut treaba cum am știut mai bine. De aceea, s-a dovedit faptul că cel mai înțelept lucru e să muncești, să muncești zilnic, lăsându-te în toate condus de Dumnezeu. Pentru că munca nu poate fi înlocuită de nimeni.

În comparație cu acum 17 ani, când era mult pustiu ideatic la nivel online, lucrurile stau mult mai bine. Proiectele editoriale, finanțate masiv sau gratuite, sunt tot mai multe. Oamenii dialoghează tot mai asumat și creează tot mai dezinvolt. Crisparea, certurile, spamurile, ieșirile în decor s-au tot diluat. Pentru că a crescut tot mai mult înțelegerea importanței spațiului online ca spațiu al nostru, al tuturor. Unde noi ne manifestăm și ne legitimăm. Iar delegitimarea e tot la fel de ușoară, dacă uiți cine ești și ce ai făcut până acum și te manifești iresponsabil.

La mulți ani tuturor și multă putere de a ne citi pe mai departe! Pentru că nimic nu se termină…Amin!


[1] Începută la 17. 05, zi de joi, pe 30 noiembrie 2023. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 19), Teologie pentru azi, București, 2023, p. 206.

[3] A se vedea: https://newsweek.ro/actualitate/cat-de-usor-iau-romanii-tepe-pe-internet-jocul-de-tip-caritas-este-foarte-popular-in-romania.

1 2 3 12