Etichetă: Predici 2025

Hristos is risen!

My beloveds[1],

man’s great desire is to see God, the One who created everything. For the man was created by God as a seer of God, as a communional of Him, as a dialogue partner with God. And that is precisely why man needs to see the One who created him and with Whom he spoke from the beginning. And Saint Tomas, when he wanted to see the Lord, he wanted to see the One with Whom he had an intimate relationship, the One he knew, because the One, the Iisus with Whom he spoke and was crucified, the One he wanted to see alive[2].

The children want to see their parents, the husband wants to see his wife, the lover wants to see his girlfriend, because to see the other means to be with him. The sight of the other is not distance, but closeness. And we talk, we keep talking to each other, so that we get closer and closer to each other, because getting closer and closer means knowing and loving each other more and more. And the love is the most intense and fulfilling closeness, because it is knowledge, it is profound touch, it is tranquility, it is abyssal fulfillment[3].

Whoever believes in God knows that the faith is abyssal. For the faith is not only boundless trust in God, but also inner feeling of Him through His grace. When God penetrates you through His glory, touching you in your mind, in your heart and in your whole person, He reveals Himself to you as your Lord, as the One who rules over you. And you let yourself be continually changed by Him, by your Lord and God, because His glory shows you all the things of your salvation. And you no longer resist God with anything, but always seek to do His will[4].

And we read God’s theology, His revelation to His Church, in order to continually learn what to do with our lives. For the theology encompasses the continual perfection of our person. And God continually reveals Himself to His Saints and, through them, teaches His Church, because He works His things through His Saints. And the Saints are our Teachers, those who teach us the theology of life, the theology of salvation, the theology of perfection, and, living it, theology becomes our own life and fulfillment[5].

The crucified and resurrected Lord, the One full of glory, appeared from time to time to His Holy Apostles, in order to assure them that He is alive. And if He is alive, then they will also be alive in Him, because He will fill them with the glory of the Holy Ghost at Pentecost. The Cross is connected to Resurrection, but also to Pentecost. Because the risen Hristos goes to the Father to send the Ghost into His Holy Apostles through His glory. But when the Holy Ghost fills the Holy Apostles with His glory, they are filled with the glory of the entire Trinity. Because the glory of the Ghost is also of the Father and the Son. And every believer is a dwelling place of the triune God, because our triune God dwells in each of us through His glory[6].

But in order to be God’s dwelling place, you must believe in all of His. The dogmas of the Church are the will of God with us. Not knowing the theology of the Church means being blind, and denying His theology means committing spiritual suicide. Because believers must be filled with all of His theology in order to be filled with His glory. For, at Pentecost, the Holy Ghost came down by His glory in those who were full of theology, in those who were waiting for the salvation of God and not in all those who were in Jerusalem[7].

Because the glory of God descends in the one who knows Him intimately and always does His will. His glory descends in those who have a real relationship with Him and who obey Him. Because the presence of God’s glory in us is for our continual sanctification[8].

Saint Tomas the Apostle wanted to entrust himself internally to His Resurrection and received this great gift from the Lord. His request was full of love. But He also entrusted us, in some specific way, about Him that He is alive. That is why we also know how important His entrustment is in our lives. But those who have not received a sign from Him are in search, in inner flounder. And they must always ask from Him for His mercifulness, His entrustment, His mercy[9].

Much growth in all that you do, my beloveds! For the Lord strengthens us in every good thing. And we must always trust in Him, because He will guide us to all the truth and to the divine life. Amin[10]!

---

[1] Started at 10.44, in the Great Thursday, on 17 april 2025. Sun, 15 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, marea dorință a omului e să Îl vadă pe Dumnezeu, pe Cel care a creat toate. Căci omul a fost creat de Dumnezeu ca văzător de Dumnezeu, ca un comunional al Lui, ca partener de dialog cu Dumnezeu. Și tocmai de aceea omul are nevoie să Îl vadă pe Cel care l-a creat și cu Care el a vorbit dintru început. Iar Sfântul Tomas, când a vrut să Îl vadă pe Domnul, a vrut să Îl vadă pe Cel cu care avea o relație intimă, pe Care Îl cunoștea, căci pe Acela, pe Iisus cu Care El a vorbit și a fost răstignit, pe Acela voia să Îl vadă viu.

[3] Copiii vor să își vadă părinții, soțul vrea să își vadă soția, iubitul vrea să își vadă iubita, pentru că a-l vedea pe celălalt înseamnă a fi cu el. Vederea celuilalt nu e distanță, ci apropiere. Și noi vorbim, tot vorbim între noi, pentru ca să ne apropiem tot mai mult unii de alții, pentru că a ne apropia tot mai mult înseamnă a ne cunoaște și a ne iubi tot mai mult unii pe alții. Și iubirea e cea mai intensă și împlinitoare apropiere, pentru că e cunoaștere, e atingere profundă, e liniștire, e împlinire abisală.

[4] Cine crede în Dumnezeu știe că credința e abisală. Căci credința nu e doar încredere fără margini în Dumnezeu, ci și simțire interioară a Lui prin harul Său. Când Dumnezeu pătrunde în tine prin slava Lui, atingându-te în mintea, în inima și în toată persoana ta, El ți Se revelează ție ca Domnul tău, ca Cel ce te stăpânește pe tine. Și tu te lași schimbat continuu de El, de Domnul și Dumnezeul tău, pentru că slava Lui îți arată toate cele ale mântuirii tale. Și tu nu te mai împotrivești lui Dumnezeu cu nimic, ci cauți mereu să faci voia Lui.

[5] Și noi citim teologia lui Dumnezeu, revelarea Lui față de Biserica Sa, pentru ca să învățăm continuu ce să facem cu viața noastră. Căci teologia cuprinde desăvârșirea continuă a persoanei noastre. Și Dumnezeu Se revelează Sfinților Lui continuu și, prin ei, învață Biserica Sa, pentru că El lucrează prin Sfinții Lui cele ale Sale. Și Sfinții sunt Profesorii noștri, cei care ne învață teologia vieții, teologia mântuirii, teologia desăvârșirii și, trăind-o, teologia devine propria noastră viață și împlinire.

[6] Domnul Cel răstignit și înviat, Cel plin de slavă, S-a arătat din când în când Sfinților Săi Apostoli, pentru ca să îi încredințeze că El este viu. Și dacă El e viu, atunci și ei vor fi vii întru El, pentru că El îi va umple pe ei de slava Duhului Sfânt la Cincizecime. Crucea se leagă de Înviere, dar și de Cincizecime. Pentru că Hristos Cel înviat merge la Tatăl pentru a-L trimite pe Duhul în Sfinții lui Apostoli prin slava Sa. Dar când Duhul Sfânt îi umple pe Sfinții Apostoli cu slava Lui, ei sunt plini de slava întregii Treimi. Pentru că slava Duhului este și a Tatălui și a Fiului. Iar fiecare credincios este un locaș al Dumnezeului treimic, pentru că Dumnezeul nostru treimic locuiește în fiecare dintre noi prin slava Lui.

[7] Dar pentru ca să fii locașul lui Dumnezeu trebuie să crezi în toate cele ale Sale. Dogmele Bisericii sunt voia lui Dumnezeu cu noi. A nu cunoaște teologia Bisericii înseamnă a fi orb, iar a nega teologia Lui înseamnă a te sinucide sufletește. Pentru că cei credincioși trebuie să se umple de toată teologia Lui pentru ca să fie plini de slava Lui. Căci, la Cincizecime, Duhul Sfânt S-a coborât prin slava Lui în cei care erau plini de teologie, în cei care așteptau mântuirea lui Dumnezeu și nu în toți cei care erau în Ierusalim.

[8] Fiindcă slava lui Dumnezeu coboară în cel care Îl cunoaște pe El în mod intim și face mereu voia Lui. Slava Lui coboară în cei care au o relație reală cu El și care ascultă de El. Pentru că prezența slavei lui Dumnezeu în noi e pentru sfințirea noastră continuă.

[9] Sfântul Apostol Tomas a vrut să se încredințeze interior de Învierea Lui și a primit de la Domnul acest mare dar. Cererea lui a fost plină de iubire. Dar și pe noi ne-a încredințat, în vreun fel anume, despre El că e viu. De aceea și noi știm cât de importantă e încredințarea Lui în viața noastră. Dar cei care n-au primit semn de la El sunt în căutare, în zbatere interioară. Și trebuie să ceară mereu de la El îndurarea Lui, încredințarea Lui, mila Lui.

[10] Mult spor în tot ceea ce faceți, iubiții mei! Pentru că Domnul ne întărește în tot lucrul cel bun. Și trebuie să ne încredem mereu în El, pentru că El ne va călăuzi spre tot adevărul și spre viața cea dumnezeiască. Amin!

Hristos is risen!

 

My beloveds[1],

the spring of the Mostpure Mistress proved to be a miracle worker, but it speaks to us secretly about the source of grace within ourselves. For the Lord told us: „the water that I will give him will become in him a spring of water springing up into eternal life” [Ioannis, 4, 14, BYZ]. The spring of the Theotokos works miracles unceasingly, because she works all things with the glory of God, just as His eternal glory unceasingly springs up in us. And both sources, the historical and the interior, show the ceaseless work of God in the world. Because God works everything in a most wonderful way, with great power and divine purity[2].

Those who seek God’s wonders, but do not love Him, are ungrateful. Because they want gifts, but not the relationship. Only that God wants us to have a real relationship with Him, one in which we are eternal with Him and not something pas- senger. Because the spring of God’s glory within ourselves is one that eternalizes His relationship with us. He shows His glory in us, so that we may become fully intimate with Him and so that we may have total trust in God. Because He teaches us through His glory what kind of life we must live[3].

The Saints speak to us through their Holy Icons, just as the Mother of God works miracles through the water of her mercy. The matter is permeable to grace, the matter can be transfigured incessantly, because the fulfillment of matter is divine transfiguration. If the matter were not penetrated by grace, our body could not be ghostualized. But God works all things through His glory and deifies our soul and body, because His glory is our fulfillment[4].

We have sanctified the water today, because the glory of God remains in the water and keeps it full of holiness. And the sanctification of the water has universalized the wonderful spring of Constantinople, because the grace of God works there and here the same. The same grace is in all believers. Because the glory of God is the air of the Church, which we breathe incessantly in a mysterious way[5].

The spring of the Church is God Himself. His Church expands unceasingly in history, because all creation must be transfigured. What was begun in the Church will be completed at the second coming into the glory of the Lord. Because the whole creation will enter in eternity, it will be transfigured through His glory, because all must be filled with His eternal glory[6].

We must fill ourselves with His light, because all will be filled with light. Our purpose is deification. The real relationship with God means our filling with His glory, i.e. our continuous deification. And God’s glory from the Church is the leaven of the transfiguration of all matter, of all creation, because His glory is the light that transfigures everything[7].

This is how we understand why today’s feast is a paschal one: because it has in its depths the glory of God that transfigures all. Because we do not drink water, but water full of the glory of God, which cleanses us, enlightens us and sanctifies us. And if the water is holy, we can sanctify ourselves all the more, because we and all creation must be filled with His glory[8].

With this holy water we sanctify your homes, your things, your lives. The water goes away, but His grace remains in us. And we need His grace in order to live christianly, in order to sanctify ourselves without ceasing. Therefore, we cannot live without His Church and without His grace. Our reporting to the Church is ontological, because our real fulfillment depends on it. Without His glory we are dead. Therefore, under no circumstances can we exclude the Church from society, because it is the spring of life for the whole creation, not only for our human society[9].

The glory of God is the real life of man, and we receive it through the Servants of the Church, who are not all Saints. Often, we have the most temptations through the unholy people of the Church, who claim to be Saints. If we cannot abstract the sins of the Servants of God, we lose our relationship with God, with the Spring of our life. And this is a fatal error. Because we confuse the bucket of water with the Spring of life. The Hierarch or the Priest can deceive us, they can hurt us in our faith, but we must pursue our fundamental interest and namely: our sanctification. And just as we go to the doctor for medicines and not for his person, so we should come to the Church for God’s salvation[10].

In the Great Week I confessed and gave communion to a few people for the first time. And, after I gave communion to one man, his eyes were filled with divine light, with grace. And when they confessed their sins out loud, I rejoiced beyond words, because they were healing themselves internally with His grace. It is the same today: whoever drinks with faith from this water, rejoices divinely. He rejoices secretly. Because our joys are divine, they are mysterious, they are ontologically healing, because they truly strengthen our person[11].

Some go to the gym for muscles, while we need the grace of God to strengthen us in the face of life’s hardships. Muscles don’t help you when you’re going through hard times, but peace of mind is the greatest blessing. Because the grace of God strengthens our will, strengthens our mind, strengthens our heart, strengthens our life in our relationship with God[12].

The Mother of God holds the Lord in her arms, in the Icon of today’s feast, to show us that grace descends from Him. For the Mother never replaces Hristos, but teaches us to do everything He tells us [Ioannis 2, 5, BYZ]. Because Maria, the Mother of God, fulfills herself in her relationship with her Son and with the Father and with the Holy Ghost, in her relationship with our triune God. And we, her ghostual children, have the same holy fulfillment: with our triune God, Who always fills us with His eternal glory[13].

And the relationship with God, my beloveds, is our eternal fulfillment. With whomever we have real loving relationships, we have eternal relationships. Because to love means to fully assume the other. But the real love is the ghostual love, it is the love full of God’s glory, through which God gives us the power to truly love people. Therefore, we always need His glory, so that we can truly love people. Amin[14]!

---

[1] Started at 12.22, in the Great Thursday, on 16 april 2025. Sun, 17 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, izvorul Preacuratei Stăpâne s-a dovedit a fi unul făcător de minuni, dar el ne vorbește tainic despre izvorul harului din noi înșine. Căci Domnul ne-a spus: „apa pe care i-o voi da lui se va face în el izvor de apă izvorând întru viață veșnică” [Ioannis 4, 14, BYZ]. Izvorul Născătoarei de Dumnezeu face minuni neîncetat, pentru că ea le lucrează pe toate cu slava lui Dumnezeu, după cum neîncetat izvorăște în noi slava Lui cea veșnică. Și ambele izvoare, cel istoric și cel interior, arată lucrarea neîncetată a lui Dumnezeu în lume. Pentru că Dumnezeu le lucrează pe toate în mod preaminunat, cu multă putere și curăție dumnezeiască.

[3] Cei care caută minunile lui Dumnezeu, dar nu Îl iubesc pe El, sunt nerecunoscători. Pentru că vor daruri, dar nu și relația. Numai că Dumnezeu voiește să avem o relație reală cu El, una în care să fim veșnic cu El și nu ceva pasager. Pentru că izvorul slavei lui Dumnezeu din noi înșine e unul care eternizează relația Lui cu noi. El Își arată slava Lui în noi, pentru ca să ne intimizăm la modul deplin cu El și pentru ca să avem totală încredere în Dumnezeu. Pentru că El ne învață prin slava Lui ce fel de viață trebuie să trăim.

[4] Sfinții ne vorbesc prin Sfintele lor Icoane, așa cum Maica lui Dumnezeu face minuni prin apa milei sale. Materia e permeabilă la har, materia poate fi transfigurată neîncetat, pentru că împlinirea materiei este transfigurarea dumnezeiască. Dacă materia nu ar fi penetrată de har, trupul nostru nu ar putea fi înduhovnicit. Dar Dumnezeu lucrează toate prin slava Lui și ne îndumnezeiește sufletul și trupul nostru, pentru că slava Lui e împlinirea noastră.

[5] Am sfințit astăzi apa, pentru că slava lui Dumnezeu rămâne în apă și o ține plină de sfințenie. Și sfințirea apei a universalizat izvorul minunat de la Constantinopol, pentru că harul lui Dumnezeu lucrează și acolo și aici la fel. Același har e în toți cei credincioși. Pentru că slava lui Dumnezeu e aerul Bisericii, pe care noi îl respirăm neîncetat în mod tainic.

[6] Izvorul Bisericii e Dumnezeu Însuși. Biserica Lui se extinde neîncetat în istorie, pentru că toată creația trebuie să se transfigureze. Ceea ce s-a început în Biserică se va desăvârși la a doua venire întru slavă a Domnului. Pentru că întreaga creație va intra în veșnicie, se va transfigura prin slava Lui, pentru că toate trebuie să fie pline de slava Lui cea veșnică.

[7] Trebuie să ne umplem de lumina Lui, pentru că toate vor fi umplute de lumină. Scopul nostru este îndumnezeirea. Relația reală cu Dumnezeu înseamnă umplerea noastră de slava Lui, adică continua noastră îndumnezeire. Și slava lui Dumnezeu din Biserică e drojdia transfigurării întregii materii, a întregii creații, pentru că slava Lui e lumina care transfigurează toate.

[8] Așa înțelegem de ce praznicul de azi e unul pascal: pentru că are în adâncul lui slava lui Dumnezeu care transfigurează toate. Pentru că noi nu bem apă, ci apă plină de slava lui Dumnezeu, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Și dacă apa e sfântă, noi cu atât mai mult ne putem sfinți, pentru că noi și întreaga creație trebuie să fim plini de slava Lui.

[9] Cu această apă sfântă vă sfințim casele, lucrurile, viețile. Apa se duce, dar rămâne harul Lui în noi. Și noi avem nevoie de harul Lui pentru ca să trăim creștinește, pentru ca să ne sfințim neîncetat. De aceea nu putem trăi fără Biserica Lui și fără harul Său. Raportarea noastră la Biserică e una ontologică, pentru că de ea ține împlinirea noastră reală. Fără slava Lui noi suntem morți. De aceea, sub nicio formă nu putem exclude Biserica din societate, pentru că ea este izvorul de viață al întregii creații, nu numai al societății noastre umane.

[10] Slava lui Dumnezeu este reala viață a omului și pe ea o primim prin Slujitorii Bisericii, care nu sunt toți Sfinți. Adesea, cele mai multe ispite le avem prin oamenii nesfinți ai Bisericii, care pretind a fi Sfinți. Dacă nu putem face abstracție de păcatele Slujitorilor lui Dumnezeu, noi pierdem relația cu Dumnezeu, cu Izvorul vieții noastre. Și aceasta e o eroare fatală. Pentru că încurcăm găleata de apă cu Izvorul vieții. Ierarhul sau Preotul ne pot sminti, ne pot răni în credința noastră, dar noi trebuie să ne urmărim interesul fundamental și anume: sfințirea noastră. Și așa cum mergem la medic pentru medicamente și nu pentru persoana lui, tot la fel ar trebui să venim la Biserică pentru mântuirea lui Dumnezeu.

[11] În Săptămâna Mare am spovedit și împărtășit câteva persoane pentru prima oară. Și, unui bărbat, după ce l-am împărtășit, i s-au umplut ochii de lumină dumnezeiască, de har. Iar când își spovedeau păcatele în gura mare, eu mă bucuram nespus, pentru că se vindecau interior cu harul Lui. Tot așa și azi: cine bea cu credință din apa aceasta, acela se bucură dumnezeiește. Se bucură tainic. Pentru că bucuriile noastre sunt dumnezeiești, sunt tainice, sunt vindecătoare ontologic, pentru că ne întăresc cu adevărat persoana noastră.

[12] Unii se duc pentru mușchi la sală, pe când noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu ca să ne întărească în fața greutăților vieții. Mușchii nu te ajută când ți-e greu, dar pacea sufletului e cea mai mare binefacere. Pentru că harul lui Dumnezeu ne întărește voința, ne întărește mintea, ne întărește inima, ne întărește viața în relația noastră cu Dumnezeu.

[13] Maica lui Dumnezeu Îl are, în Icoana praznicului de azi, în brațe pe Domnul, ca să ne arate că harul coboară de la El. Căci Maica nu-L înlocuiește pe Hristos niciodată, ci ne învață să facem tot ceea ce ne spune El [Ioannis 2, 5, BYZ]. Mariologia Bisericii are întotdeauna sens hristologic. Pentru că Maria, Maica lui Dumnezeu, se împlinește în relația sa cu Fiul Său și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în relația cu Dumnezeul nostru treimic. Iar noi, fiii ei duhovnicești, avem aceeași împlinire sfântă: cu Dumnezeul nostru treimic, Care ne umple mereu de slava Lui cea veșnică.

[14] Și relația cu Dumnezeu, iubiții mei, este împlinirea noastră veșnică! Cu oricine avem relații reale de iubire, avem relații veșnice. Pentru că a iubi înseamnă a ți-l asuma pe celălalt în mod deplin. Dar iubirea reală e iubirea duhovnicească, e iubirea plină de slava lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu ne dă puterea să îi iubim cu adevărat pe oameni. De aceea, avem nevoie mereu de slava Lui, pentru ca să îi putem iubi cu adevărat pe oameni. Amin!

Hristos is risen!

My beloveds[1],

 

Saint Gheorghios [Γεώργιος] is young, forever young in the Emperordom of God, because he fell asleep at the age of 23[2], for God showed through him that youth is a brilliant one, if we live it with the God of glory. He was martyred on april 23, 303, at the age of 23, because he had been born in 280. But through this, God showed that the youth is not a waste of time, but a great victory, a great success, a great fulfillment, if we live our lives together with Him. Because the time of our lives, little or much, is important for what we do in its space. Our inner burning, our attachment to God, the fundamental decisions we make, those define us. And if what we do defines us, then we are what we choose and do[3].

Therefore, we find enormous differences between young people. Some create non-stop through their studies and through their dedication, while others are unemployed non-stop. Looking enviously at those who are progressing, because you are wasting time, is not profitable at all, because time is gained through personal hoarding. Time becomes yours, if you do things every day that personalize you, that make you grow beautifully. If you don’t grow, you decay more and more. And the decadence of young people is their decision, regardless of how harmful the ambient environment is[4].

The capitalist ideology spoils the minds of young people with the idea that their salary is their value. That they are worth as much as the salary they receive. But the value of man is seen in the valuable things he does, because, in reality, his value is inestimable. Man does not cost 7.000 lei or 15.000 euros, but his value lies in the fact that he was created by God after His image and towards the likeness with Him. His value, that of man, is seen in what he does, but it is not exhausted in what he does. Therefore, man never costs as much as the salary he has or the wealth he has[5].

To raise a child means to build a masterpiece. And to raise a child means educating him continuously, filling him with beauty and peace, making him capable of walking and thinking on his own two feet. To have Saint Gheorghios in history, we had to first have his family and the Church of his time and all those who contributed to him being himself. For him to get decide that he wanted the life with Hristos and nothing else. Because a man’s life means a lot of people who help him be himself[6].

To socialize with someone online you must be a social person in your everyday life. And being a social person means being a person who trusts people, who understands people, who respects them, who loves them for who they are in themselves. And to understand people, you must deeply understand yourself. And you cannot deeply understand yourself if you do not understand that your value lies in the fact that you are created by God and in the ever-personalizing relationship with God and with people. With other words, the real socialization has behind it the real ghostual personalization. Because, in reality, you cannot speak personalizing with people, if you do not speak incessantly and personalizing with the God of our salvation. And to talk to God means to pray to Him without ceasing[7].

And the essence of martyrdom is precisely this: the total adherence to God and the boundless trust in Him. Because when you’re with Him, you trust Him with everything. And God fills you with His glory and overwhelming divine charisms, precisely because you trust in Him. Do not deny Him for a moment[8].

That is why there is a radical difference between the ghostual man and the religious fanatic. The ghostual man is always guided by God Himself, because he is full of His glory, while the religious fanatic is guided by his own religious ideas, by his own religious ideology in which he believes. The Saint of God chooses to die for Him, when God enlightens him that the time of his sleep has come, while the fanatic dies for the ideas in which he believes. And the fanatic, most often, dies in vain, while the Saint of God dies with God. He dies in order to be with Him forever[9].

Saint Gheorghios was the son of a senator. His father, Γερόντιος [Gherontios], was from a wealthy family from Cappadocia, while his mother, Πολυχρονία [Polihronia], was from Lydda [Λύδδα] of Palestine. Saint Gheorghios was baptized into a Monastery in Armenia and he himself became a member of the Army, getting to be a Duke[10]. And he gave up his social dignity not because he didn’t know what awaited him, but because he considered his religious identity to be his true identity. That it was the supreme value. And he chose to die for Hristos, because he was with Him. And dying for Hristos is not blind religious fanaticism, but endless love for the crucified and risen Hristos, for the ever-living Hristos[11].

After many overwhelming miracles, his head was cut off[12]. Not just any time, but on the Great Friday. And christians buried his Holy Relics together with his Holy mother, because she was also martyred[13]. But the religious fanaticism doesn’t make you perform miracles, but God, yes! The fanatic protests, exposes his ideas with force, but does not sanctify himself. Whereas the Saint, in silence or in public, sanctifies himself ceaselessly, because he is continually filled with the glory of God and not with personal ambitions. What is done in the eyes of the world is in vain, but what is done together with God is eternal holiness. And we praise the blessed holiness, we liturgically praise the Saints of God, who have overcome the world in themselves, i.e. all the passions of the world[14].

We are in the Lighted Week, and we are filled with the glory of God. For His glory, which is both of the Father and of the Ghost, is the light of His resurrection. His light illumines all, but it illumines within, not without! When Saint Pavlos saw Him on the road to Damascus, he saw Him with his soul and was blinded with his physical eyes. Because the true sight is of the soul and not of the body! If the Lord’s murderers had realized that He was God incarnate, they would not have approached Him, but because their spiritual eyes were blind, they thought He was a mere man…And the biggest mistakes we make are precisely because we don’t see who the people in front of us are. We don’t know how to talk to them, how to express ourselves to them[15].    

Γεώργιος [Gheorghios] means tiller of the earth, ploughman[16]. And whoever plows the soil of his soul, he works the will of God in him. Because the holy living is the will of God, and whoever lives in holiness is filled with His glory and led by Him into all things. Amin[17]!

---

[1] Started at 20.51, in the Great Monday, on 14 april 2025. Cloudy sky, 14 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.

[3] Sfântul Gheorghios [Γεώργιος] e tânăr, pururea tânăr în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că a adormit la vârsta de 23 de ani, căci Dumnezeu a arătat prin el faptul că tinerețea este una strălucită, dacă o trăim cu Dumnezeul slavei. A fost martirizat pe 23 aprilie 303, la vârsta de 23 de ani, pentru că se născuse în 280. Dar prin aceasta, Dumnezeu a arătat că tinerețea nu e o pierdere de timp, ci e o mare victorie, o mare reușită, o mare împlinire, dacă ne trăim viața împreună cu El. Căci timpul vieții noastre, puțin sau mult, e important pentru ce facem în spațiul lui. Arderea noastră interioară, atașamentul nostru față de Dumnezeu, deciziile fundamentale pe care le luăm, acestea ne definesc. Și dacă ne definește ceea ce facem, atunci noi suntem ceea ce alegem și facem.

[4] De aceea, găsim diferențe enorme între tineri. Unii se creează nonstop prin studiile și prin dedicarea lor, pe când alții șomează nonstop. A te uita cu invidie la cei ce progresează, pentru că tu pierzi timpul, nu este deloc profitabil, pentru că timpul se câștigă prin tezaurizare personală. Timpul devine al tău, dacă tu faci pe fiecare zi lucruri care te personalizează, care te fac să crești frumos. Dacă nu crești, decazi tot mai mult. Și decadența tinerilor e decizia lor, indiferent de cât de nociv este mediul ambiant.

[5] Ideologia capitalistă le strică mintea tinerilor cu ideea că salariul e valoarea lor. Că ei valorează cât salariul pe care îl primesc. Însă valoarea omului se vede în lucrurile valorice pe care le face, căci, în realitate, valoarea lui este inestimabilă. Omul nu costă 7000 de lei sau 15 mii de euro, ci valoarea lui constă în faptul că e creat de Dumnezeu după chipul Său și spre asemănarea cu El. Valoarea lui, a omului, se vede din ce face, dar nu se epuizează în ceea ce face. De aceea, niciodată omul nu costă cât salariul pe care el îl are sau cât averea pe care el o are.

[6] A crește un copil înseamnă a construi o capodoperă. Și a crește un copil înseamnă a-l educa în mod continuu, a-l umple de frumusețe și de pace, a-l face capabil să meargă și să gândească pe propriile lui picioare. Ca să îl avem pe Sfântul Gheorghios în istorie, a trebuit să avem mai întâi familia lui și Biserica din vremea lui și pe toți cei care au contribuit la faptul ca el să fie el însuși. Ca el să ajungă să decidă că vrea viața cu Hristos și nimic altceva. Pentru că viața unui om înseamnă o mulțime de oameni care îl ajută să fie el însuși.

[7] Ca să socializezi cu cineva online trebuie să fii un om social în viața de zi cu zi. Și a fi un om social înseamnă a fi un om care are încredere în oameni, care înțelege oamenii, care îi respectă, care îi iubește pentru ceea ce sunt în ei înșiși. Și ca să înțelegi oamenii trebuie să te înțelegi profund pe tine însuți. Și nu te poți înțelege profund pe tine însuți, dacă nu înțelegi că valoarea ta constă în faptul că ești creat de Dumnezeu și în relația mereu personalizatoare cu Dumnezeu și cu oamenii. Cu alte cuvinte, reala socializare are în spate reala personalizare duhovnicească. Pentru că, în realitate, nu poți să vorbești personalizator cu oamenii, dacă nu vorbești neîncetat și personalizator cu Dumnezeul mântuirii noastre. Și a vorbi cu Dumnezeu înseamnă a ne ruga Lui neîncetat.

[8] Iar esența muceniciei e tocmai aceasta: lipirea cu totul de Dumnezeu și încrederea nețărmurită în El. Pentru că atunci când ești cu El, ai încredere în El cu totul. Și Dumnezeu te umple de slava Lui și de harisme dumnezeiești copleșitoare, tocmai pentru că tu ai încredere în El. Nu te dezici de El nicio clipă.

[9] De aceea există o diferență radicală între omul duhovnicesc și fanaticul religios. Omul duhovnicesc e călăuzit mereu de Dumnezeu Însuși, pentru că el e plin de slava Lui, pe când fanaticul religios e călăuzit de propriile lui idei religioase, de propria lui ideologie religioasă în care crede. Sfântul lui Dumnezeu alege să moară pentru El, atunci când Dumnezeu îl luminează că a venit timpul adormirii sale, pe când fanaticul moare pentru ideile în care el crede. Și fanaticul, cel mai adesea, moare degeaba, pe când Sfântul lui Dumnezeu moare împreună cu Dumnezeu. El moare pentru ca să fie cu El pentru totdeauna.

[10] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.

[11] Sfântul Gheorghios era fiu de senator. Tatăl său, Γερόντιος [Gherontios], era dintr-o familie bogată din Cappadochia, pe când mama sa, Πολυχρονία [Polihronia], era din Λύδδα [Lidda] Palestinei. Sfântul Gheorghios s-a botezat într-o Mănăstire din Armenia și el însuși a devenit membru al Armatei, ajungând să fie Duce. Și el a renunțat la demnitatea lui socială nu pentru că nu știa ce îl așteaptă, ci pentru că a considerat că identitatea lui religioasă este adevărata lui identitate. Că ea este valoarea supremă. Și a ales să moară pentru Hristos, pentru că era cu El. Și a muri pentru Hristos nu e fanatism religios orb, ci e iubire nesfârșită pentru Hristos Cel răstignit și înviat, pentru Hristos Cel pururea viu.

[12] Cf.https://doxologia.ro/viata-sfantului-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul-de-biruinta.

[13] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2743/sxsaintinfo.aspx.

[14] După multe minuni copleșitoare, i s-a tăiat capul. Nu oricând, ci în Vinerea Mare. Și creștinii i-au îngropat Sfintele sale Moaște împreună cu Sfânta sa mamă, pentru că și ea a fost martirizată. Însă fanatismul religios nu te face să faci minuni, dar Dumnezeu, da! Fanaticul protestează, își expune ideile cu putere, dar nu se sfințește pe sine. Pe când Sfântul, în tăcere sau în public, se sfințește neîncetat, pentru că el se umple neîncetat de slava lui Dumnezeu și nu de ambiții personale. Ce se face de ochii lumii e în van, dar ce se face împreună cu Dumnezeu e sfințenie veșnică. Și noi lăudăm sfințenia cea binecuvântată, îi lăudăm liturgic pe Sfinții lui Dumnezeu, care au biruit lumea în ei înșiși, adică toate patimile lumii.

[15] Suntem în Săptămâna Luminată și suntem plini de slava lui Dumnezeu. Căci slava Lui, care e și a Tatălui și a Duhului, e lumina învierii Sale. Lumina Lui luminează tuturor, dar luminează înăuntru, nu în afară! Când Sfântul Pavlos L-a văzut pe calea Damascului, L-a văzut cu sufletul său și a orbit cu ochii fizici. Pentru că adevărata vedere e a sufletului și nu a trupului! Dacă ucigașii Domnului și-ar fi dat seama că e Dumnezeu întrupat, nu s-ar fi apropiat de El, dar pentru că ochii lor sufletești erau orbi, au crezut că e un simplu om…Și cele mai mari greșeli le facem tocmai pentru că nu vedem cine sunt cei din fața noastră. Nu ne dăm seama cum să le vorbim, cum să ne manifestăm față de ei.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Georgios.

[17] Γεώργιος [Gheorghios] înseamnă lucrător de pământ, plugar. Și cine își plugărește pământul sufletului, acela lucrează voia lui Dumnezeu întru el. Pentru că viața sfântă e voia lui Dumnezeu și cine trăiește în sfințenie e umplut de slava Lui și condus de către El întru toate lucrurile. Amin!

Hristos is risen!

 

My beloveds[1],

I live with the permanent need for resurrection, for inner, ghostual resurrection. Because the forgiveness of our sins means a continuous resurrection from the dead. And I need God’s sacramental forgiveness, because I need resurrection and life, the eternal life. Because the glory of God is our resurrection from the dead and our eternal life. A life that we begin now, in history, so that we may live it for all eternity[2].

And we are raised from Hell every time by the Lord, by the One who rose from the dead, because He forgives us of our sins and raises us from Hell through His most holy mercy. We come and confess our sins, we bring our falls to Him, we acknowledge them, we assume them as our own failures, while He, as a very merciful and loving God, forgives us, takes us out of Hell and makes us alive through His glory. From the dead He makes us alive, from the fallen He raises us to communion with Himself, forgets everything as if we had not done it and considers us His sons. For we, the helpless, come to Him dead, ghostually dead, and He makes us, through His glory, His Saints. That is why His mercy is better than life, than thousands of lives without Him[3].

The ease with which we sin again and again is crushing. Fact for which we have a very deep consciousness of our sinfulness. We know when we make mistakes, when we fall, we see how we are continually sinking into Hell and we know that no man can bring us out of there. Because the Conqueror of Hell, Hristos, our God, lifts us up from Hell, the One who descends to us in Hell, to restore us to the dignity of His sons. And our reputting in His glory or our condition as prodigal sons forgiven by Him is the continuous experience of our salvation. For He always takes us out of Hell, takes us out of the hands of demons, because we are His and we want to be His[4].

Every christian prepares for his death through the confession of sins and through sacramental communion with the Lord. Because at any time our bed can be our pit, as we confess in our evening prayers. And if the Confession means our resurrection from the dead, so that we, the ghostually alive, may unite with our Lord, with our Life, to be with Him for eternity, then our ghostual life is that of those resurrected from the dead. Because for me the Passover was many times this year, because the Lord resurrected me ghostually every time I confessed myself to Him. Therefore, today too, because today too I confessed and took communion with the Lord, and today is Passover for me, because He, my Life, raised me from death to life, took me out of the demons and made me His[5].

Israil was eating the paschal lamb roasted in the fire. At night, with unleavened bread and bitter herbs [Exodus 12, 5-6, 8, LXX]. And that lamb, which prefigured the Lamb of God, the One who takes away the sin of the whole world, was the Lord’s Passover [Πασχα Κυρίῳ] [Exodus 12:11, LXX]. In WTT, in the hebrew Bible, we have פֶּ֥סַח [Pesah], while in LXX, in the Septuagint, in the Divine Scripture of the Church, we have Πασχα [Pasha]. And in hebrew Pesah is an absolute singular, just as Pasha in greek is a defective of plural. And this is because there are not many Passovers, but only one, because our Passover is Hristos the Lord. For He brings us out of Hell and makes us alive, He raises us from death to life, to eternal life with Him[6].

We have received light this day, light that we carry home in our candle, but it speaks to us mysteriously of the light of God within ourselves. The light of the candle is material, but the light in us is uncreated and eternal, because it is the glory of God that makes us alive into Him. And His joy, of the ever-living One, is His light from within ourselves, because the light of His resurrection is the light that burns in our whole soul and in our whole body and which cleans us, enlightens us and sanctifies us without ceasing. For, without His light in us, we have no feast, we have no joy, we have no hope of salvation, because He, the Lord of glory, Who fills us with His eternal glory, is the toohappy feast of our life[7].

And the death is an overwhelming fear, unless you continually experience your resurrection from the dead. For you do not fear death, the moment of death, but the eternal Hell after death. And we presense the eternal Hell, because we are already in Hell, unless He, the Master, takes us out of Hell. But if the resurrection, for us, is a quotidian thing, what relevance does the death have in the equation of our lives? What death still possesses us, if we are full of His life and are with Him, with the God of glory? And we, the children of the resurrection and not of death, live happily on earth, in His Church, because He, our Life, does not leave us in the death of sins, but cleanses us with His mercy and makes us full of His glory and divine power. Because we must always fight against death, the death of sin, in order to be alive with Him[8].

Our Pesah is the eucharistic Hristos! I was filled with His glory on this divine night, through communion with Him. I am full of His glory. And whoever receives the Lord within himself makes himself a divine feast. Because neither the lamb roast, nor the cabbage rolls, nor the cakes, nor the wines, nor the palinka are the joy of the feast, but the joy of the feast is Himself, the Lord of glory, the One who rose from the dead on the third day, Who conquered Hell, brought His Saints out of Hell, came out of Hell full of His glory, transfigured, in order to fill us with His eternal glory. Because the joy of the holiday comes from God, it is holy joy, not earthly. But it descends from Him to us, to make us live divinely on earth and not carnally[9].

Is the life of the Church relevant? It is the only one absolutely necessary! Because the life of the Church is divine life. If the Church were just a gathering of people, led by a man, and we, the people, lived in it, it would be a human association and nothing more. If the Church did not start from God, from Pentecost, but was an appearance of the 3rd, 10th, 20th century and not the 1st century, we would have nothing holy in us, because it would be purely human. But the Church is the descent of God, through His glory, into men, beginning with Pentecost of the first century, and it is a continuous descent and dwelling of Him in us through His glory. Therefore, the Church is divine-human, because it is God who dwells in us, the men who are faithful to Him and adopted by Him through grace[10].

The mystery of the Church must be known and lived. Theology of the Church speaks to us about the mystery of the Church, about its overwhelming depth. And its depth is the ocean of divine glory in which we live and move and are. For we live with God, we live full of His glory in His Church, and our life with Him is our eternal joy. And we, to the whole world outside the Church, announce this on this holy night: that we await everyone here, in His Church, so that we may all be full of His glory. Therefore, we started the Service outside, in front of the Church, because the Resurrection of the Lord is for all people and for all of creation[11].

Be joyful! Have holy days on the feast of the Lord’s Resurrection! Be Holy, as our God is and asks us to be! For only filled with His holiness do we convince that we are His sons, that we are raised from the dead and not sour faces. The sad faces are unresurrected from the dead. The sad faces are unconfessed faces. But if you are with the Lord within you, then you are full of joy, kindness, peace, hospitality, because you always give of His things. Amin[12]!

---

[1] Started at 18. 04, in day of sunday, on 13 april 2025. Sun, 19 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, trăiesc cu nevoia permanentă de înviere, de înviere interioară, duhovnicească. Pentru că iertarea păcatelor noastre înseamnă o înviere continuă din morți. Și am nevoie de iertarea lui Dumnezeu sacramentală, pentru că am nevoie de înviere și de viață, de viață veșnică. Pentru că slava lui Dumnezeu e învierea noastră din morți și viața noastră cea veșnică. Viață pe care o începem acum, în istorie, pentru ca să o trăim toată veșnicia.

[3] Și noi suntem ridicați din Iad de fiecare dată de Domnul, de Cel care a înviat din morți, prin aceea că El ne iartă de păcate și ne ridică din Iad prin preasfânta Lui milă. Noi venim și ne spovedim păcatele, Îi aducem căderile noastre, ni le recunoaștem, ni le asumăm ca pe propriile noastre eșecuri, pe când El, ca un mult milostiv și iubitor de oameni, ni le iartă, ne scoate din Iad și ne face vii prin slava Lui. Din morți ne face vii, din căzuți El ne ridică la comuniunea cu Sine, uită toate ca și când nu le-am fi făcut și ne consideră fiii Lui. Căci noi, cei neputincioși, venim la El morți, morți duhovnicește, și El ne face, prin slava Lui, Sfinții Săi. De aceea mila Lui e mai bună decât viața, decât mii de vieți fără El.

[4] Ușurința cu care păcătuim iar și iar e zdrobitoare. Fapt pentru care avem conștiința păcătoșeniei noastre foarte profundă. Știm când greșim, când cădem, vedem cum ne afundăm continuu în Iad și știm că de acolo nu ne poate scoate niciun om. Pentru că din Iad ne ridică Biruitorul Iadului, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel care coboară până la noi în Iad, ca să ne repună în demnitatea de fiii Lui. Și repunerea noastră în slava Lui sau condiția noastră de fii risipitori iertați de către El este experiența continuă a mântuirii noastre. Căci El ne scoate din Iad mereu, ne scoate din mâinile demonilor, pentru că suntem ai Lui și vrem să fim ai Lui.

[5] Orice creștin se pregătește de moartea lui prin spovedirea păcatelor și prin comuniunea sacramentală cu Domnul. Pentru că oricând patul nostru poate fi groapa noastră, așa cum mărturisim în rugăciunile serii. Iar dacă Spovedania înseamnă învierea noastră din morți, pentru ca noi, cei vii duhovnicește, să ne unim cu Domnul nostru, cu Viața noastră, pentru a fi cu El pentru veșnicie, atunci viața noastră duhovnicească e a unor înviați din morți. Căci pentru mine Paștiul a fost de foarte multe ori în acest an, pentru că Domnul m-a înviat duhovnicește de fiecare dacă când m-am mărturisit Lui. De aceea, și azi, pentru că și azi m-am spo- vedit și m-am împărtășit cu Domnul, și azi e Paști pentru mine, pentru că El, Viața mea, m-a ridicat pe mine de la moarte la viață, m-a scos dintre demoni și m-a făcut al Lui.

[6] Israil mânca mielul pascal fript în foc. Noaptea, cu azime și ierburi amare [Ieșirea 12, 5-6, 8, LXX]. Și mielul acela, care Îl prefigura pe Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul întregii lumi, era Paștiul Domnului [Πασχα Κυρίῳ][Ieșirea 12, 11, LXX]. În WTT, în Biblia ebraică, avem פֶּ֥סַח [Pesah], pe când în LXX, în Septuaginta, în Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii, avem Πασχα [Pasha]. Iar în ebraică Pesah e un singular absolut, după cum și Pasha din greacă e defectiv de plural. Și aceasta pentru că nu sunt mai multe Pașturi, ci doar unul singur, pentru că Paștiul nostru este Hristos Domnul. Căci El ne scoate pe noi din Iad și ne face vii, El ne ridică din moarte la viață, la viața veșnică cu El.

[7] Noi am primit lumină în această zi, lumină pe care o purtăm în candela noastră spre casă, dar ea ne vorbește tainic de lumina lui Dumnezeu din noi înșine. Lumina candelei e materială, dar lumina din noi e necreată și veșnică, pentru că e slava lui Dumnezeu care ne face pe noi vii întru El. Și bucuria Lui, a Celui pururea viu, este lumina Lui din noi înșine, pentru că lumina învierii Sale e lumina care arde în tot sufletul și în tot trupul nostru și care ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Căci, fără lumina Lui în noi, n-avem niciun praznic, n-avem nicio bucurie, n-avem nicio nădejde de mântuire, pentru că El, Domnul slavei, Care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică, e praznicul preafericit al vieții noastre.

[8] Iar moartea e o frică copleșitoare, dacă nu trăiești continuu învierea ta din morți. Căci nu te temi de moarte, de clipa morții, ci de Iadul veșnic de după moarte. Și presimțim Iadul cel veșnic, pentru că deja suntem în Iad, dacă nu ne scoate El din Iad, Stăpânul. Dar dacă învierea, pentru noi, este un lucru cotidian, ce relevanță mai are moartea în ecuația vieții noastre? Ce moarte ne mai stăpânește pe noi, dacă noi suntem plini de viața Lui și suntem cu El, cu Dumnezeul slavei? Și noi, fiii învierii și nu ai morții, trăim fericiți pe pământ, în Biserica Sa, pentru că El, Viața noastră, nu ne lasă pe noi în moartea păcatelor, ci ne curățește cu mila Sa și ne face pe noi plini de slava Lui și de putere dumnezeiască. Pentru că trebuie să luptăm mereu împotriva morții, a morții păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El.

[9] Pesahul nostru este Hristos euharistic! De slava Lui m-am umplut în această noapte dumnezeiască, prin împărtășirea cu El. De slava Lui sunt plin. Și oricine Îl primește pe Domnul în el însuși face din el însuși un praznic dumnezeiesc. Pentru că nici friptura de miel, nici sarmalele, nici prăjiturile, nici vinurile, nici palinca nu sunt bucuria praznicului, ci bucuria praznicului este El Însuși, Domnul slavei, Cel a treia zi înviat din morți, Care a biruit Iadul, i-a scos pe Sfinții Lui din Iad, a ieșit din Iad plin de slava Lui, transfigurat, pentru ca să ne umple și pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci bucuria praznicului vine de la Dumnezeu, e bucurie sfântă, nu pământească. Dar ea coboară de la El la noi, pentru ca să ne facă să trăim dumnezeiește pe pământ și nu trupește.

[10] Este relevantă viața Bisericii? E singura absolut necesară! Pentru că viața Bisericii e viață dumnezeiască. Dacă Biserica ar fi doar o adunătură de oameni, care ar fi condusă de un om și noi, oamenii, am trăi în ea, ar fi o asociație umană și nimic mai mult. Dacă Biserica nu ar avea început de la Dumnezeu, de la Cincizecime, ci ar fi o apariție de secol 3, 10, 20 și nu de secol I, n-am avea nimic sfânt în noi, pentru că ar fi pur umană. Dar Biserica e coborârea lui Dumnezeu, prin slava Lui, în oameni, începând cu Cincizecimea secolului I, și e o continuă coborâre și locuire a Lui în noi prin slava Lui. De aceea, Biserica e divino-umană, pentru că e Dumnezeu care locuiește în noi, oamenii cei credincioși Lui și înfiați de El prin har.

[11] Taina Bisericii trebuie cunoscută și trăită. Teologia Bisericii ne vorbește despre taina Bisericii, despre adâncul ei copleșitor. Și adâncul ei este oceanul de slavă dumnezeiască în care trăim și ne mișcăm și suntem. Căci trăim cu Dumnezeu, trăim plini de slava Lui în Biserica Sa, și viața noastră cu El e bucuria noastră cea veșnică. Și noi, întregii lumi din afara Bisericii, asta îi vestim în această noapte sfântă: că îi așteptăm pe toți aici, în Biserica Lui, pentru ca toți să fim plini de slava Lui. De aceea, am început Slujba afară, în fața Bisericii, pentru că Învierea Domnului e pentru toți oamenii și pentru întreaga creație.

[12] Să fiți bucuroși! Să aveți zile sfinte în praznicul Învierii Domnului! Să fiți Sfinți, precum și Dumnezeu nostru este și ne cere să fim! Căci numai plini de sfințenia Lui convingem că suntem fiii Lui, că suntem înviați din morți și nu niște fețe acre. Fețele triste sunt neînviate din moarte. Fețele triste sunt fețe nespovedite. Dar dacă ești cu Domnul în tine, atunci ești plin de bucurie, de bunătate, de pace, de ospitalitate, pentru că dărui mereu din cele ale Sale. Amin!

My beloveds[1],

 

we will never understand God, if we do not understand His eternal love for us. For His love was at the foundation of the creation of the world, and His eternal love is also at the foundation of our salvation. Because He came down to us, incarnating Himself, in order to raise us to Him, to eternal communion with Him. But to be with Him, with the Hristos of our salvation, our life must be Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Our life must be a continuous service of Hristos and a continuous prayer to Hristos, the One glorified and worshipped together with the Father and the Holy Ghost. For only in this way do we understand His love, if we are filled with His love for us and relate to everyone with love, with the love that we have learned from Him[2].

But when you love people, you begin to suffer for them, because you see the unfulfillments from their lives, you see their troubles and pains. But when you love people, you also have temptations and troubles because of them, because there are also opponents, there are also those who will not do God’s will too easily. Therefore, we not only believe in God and love Him, but also suffer for Him [Filip. 1, 29, BYZ], because we endure everything for Him. And our suffering for the salvation of our neighbor gives us to become partakers of His Passions for us, for our suffering for others is out of love for them, just as, out of the greatest love for us, the Lord stretched out His hands on the Cross and embraced all of humanity at once in His love for us[3].

We must live within ourselves with the thought of the Lord [Filip. 2, 5, BYZ]. I.e. to have in us the love with which He loves us eternally. Because we must think all of our life from the blessed perspective of love for God and for people. For He emptied Himself, taking the form of a servant, becoming obedient even to death on the Cross [Filip. 2, 7-8, BYZ], in order to save everyone who believes in Him and in His Father and in the Holy Ghost. And to save him means to take him out of the slavery of demons, in order to fill him with His eternal glory, which is common to the Father and the Holy Ghost. But to stand in His eternal glory, we must work out our salvation with fear and trembling [Filip. 2, 12, BYZ]. With divine fear within ourselves and with holy trembling, full of love, because He is with us and in us, through His glory, in all the days of our lives and helps us in everything we do[4].

Working out our salvation means constantly purifying our souls and bodies. For where people are constantly purified, they are filled with divine visions and feelings and constantly grow in holiness. The salvation is worked out, it is a continuous life with God, because the salvation is our very life with God. His feeling in us and with us is our very salvation. For we have the firm and loving conscience that He, the God of our salvation, is with us and no one is against us. And the divine freedom that the salvation gives us, that the life with God gives us, is our eternal fulfillment, because ghostual freedom is His dwelling in us through His glory[5].

We cannot love anyone ghostually, if we do not have His love in ourselves! Because His love gives us sacrifice ourselves ghostually for our neighbor. And His love being within us is our very holy freedom, because we have received the forgiveness of our sins through His mercy, and we rest in His peace. And His mercy is better than dozens of lives, because His mercy is saving. His mercy is our salvation, it is what fills us with His holy freedom[6].

To work out our salvation means to go towards what God wants with us. For He is „the One who works in us both to will and to work for goodwill [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. But, compared to those who declare themselves autonomous towards God and towards people, who believe that they have their lives in their own hands, our lives are lives worked together with God, because we let Him tell us how to live christianly and strengthen us towards His christian, holy life. The goodwill of man means the will of God. For He teaches us what is good, what is pure, what is holy, what is fulfilling in our lives. And therefore, the life of man, the good life of man, is the life willed by God and helped by Him in everything, it is the life blessed by Him[7].

Fasting teaches us to give up ourselves, our lusts, our caprices, it teaches us to put the lust in the nail. The sinful lust. For, in essence, fasting redirects our desire from earthly things to divine things. Because we desire God’s truth, we desire the life with Him, we desire His peace and purity, i.e. the things that fulfill us ghostually. And holding within us the word of life [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], i.e. the theology of God, we trample on the lusts of the flesh so that we may rejoice in the Lord [Filip. 3, 1, BYZ]. For fasting prepares us for the feast, as long as it fills us with the joy of God, with His holy joy[8].

But the joy is born from the love and the holy communion with God and people! You only enjoy, if you love and are with those you love. And in order to be together with others, you must first of all be with them in your heart. And to always be with them, you must always pray for them. And you always pray for others, if you love them. And you love them, if God has filled you with His love. And He fills you with His love, if you obey Him and do His will with fear and with trembling. For all have an inner connection. And you can’t have a relationship with God until you put the beginning of the relationship with Him: the obedience to Him[9].

The Son of God made Himself „obedient unto death [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Obedient as a man to His Father, in order to teach us the perfect obedience to God. And He is not only the perfect example for us of obedience to God, but He is the One who gives us the power, together with the Father and the Holy Ghost, to live in perfect obedience to God. For the crucified Hristos is not a defeated one, but a perfect victor. He dies on the Cross, but on it He completely overcomes all sin, all Hell and the death. Because the Cross does not mean the end of the Lord’s humanity, but the beginning of the eternal life of His humanity, which He assumed in His person. And if He became the beginning of those who are resurrected from the dead, neither is our death our end, but the beginning of our eternal life. For, believing in Him, neither will we die, but we will live and always tell the things of the Lord[10].

The state of joy comes from the purity of our heart. We cannot have paschal joy in our heart, if joy does not spring from our heart. The joy cannot be improvised! The joy cannot be bought from somewhere! Therefore, the sad, hopeless faces, are sad, sin-burdened souls. Whoever is sad is always sad and cannot hide his sadness. While the joy springs from ascesis, from purity of mind and heart, from the many good deeds done with God. The joy is the certainty of God’s presence. Because no one can rejoice except having within him the glory of God, which is his eternal joy[11].

The capitalist ideology ties our happiness to shopping, to what they have to sell. But man’s happiness does not lie in possessions, but in the purity of his soul! Rich or poor, the man can rejoice ghostually, because the joy comes from receiving God’s glory within ourselves. Coming to Church means our coming to joy. For here we buy without money the glory of God, which fills us with holy joy, which all the riches of the world cannot give us. Therefore, the truly rich are ghostual people, they are people full of holiness, because they have the wealth of God within themselves, i.e. His eternal glory. Because this is our joy, peace, happiness and eternal fulfillment[12].

But if people knew that their happiness, from here and the eternal, begins with the confession of their sins, the longest queue would be at Confession. Because the Confession gives you wings. It gives you wings, because it frees you from the burden of sins. People seek their joys, they buy them, because they don’t know that deep, profound joy comes from casting away sins from ourselves. And, freed from them, you are filled with the eucharistic Hristos, with our God incarnate, Who is our eternal joy[13].

But, from sins, many people come to the Church, to the Pharmacy of the cure for all, and leave still unhealed. He enters in Pharmacy, but he does not ask about the Medicament of healing from every disease, nor about the Medicament of immortality. For the Confession heals us from any disease, as long as the disease sits in our soul, and the Medicament of immortality is the Lord Himself, the One who gives Himself to us as the Divine Eucharist. And if we did not stay without Confession and without the Lord, we would all be happy, too happy, because our happiness is our God with Whom we live[14].

The Services of Great Week lead us to the day of the Resurrection of the Lord, to the feast that begins in the middle of the night. We give light to everyone on that night, because we proclaim the eternal light of Hristos, the one that is for all people. For in Him is the life, our eternal life, and His life or His light is the true light of men [Ioannis 1, 4, BYZ]. Therefore, my beloveds, the lighted candles speak to us mysteriously of how our souls and bodies are to be set on fire by His eternal glory. Because the candle sends to His glory, to the divine fire that ignites us and fills us with His love[15].

But, where there is not His love, there is nothing. And His love is where His glory is abundant. And we receive His glory here, in His Holy Church, where we live divinely before Him. Amin[16]!

---

[1] Started at 6. 22, in day of tuesday, on 8 april 2025. Cloudy sky, zero degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, nu-L vom înțelege niciodată pe Dumnezeu, dacă nu înțelegem iubirea Lui cea veșnică pentru noi. Căci iubirea Lui a stat la fundamentul creării lumii și tot iubirea Lui cea veșnică stă la fundamentul mântuirii noastre. Pentru că El S-a coborât la noi, întrupându-Se, pentru ca să ne ridice pe noi la El, la comuniunea veșnică cu El. Dar pentru ca să fim cu El, cu Hristosul mântuirii noastre, viața noastră trebuie să fie Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Viața noastră trebuie să fie o slujire continuă a lui Hristos și o rugăciune continuă către Hristos, Cel împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că numai astfel înțelegem iubirea Lui, dacă ne umplem de iubirea Sa pentru noi și ne raportăm față de toți cu iubire, cu iubirea pe care am învățat-o de la El.

[3] Însă, când iubești oamenii, începi să suferi pentru ei, pentru că vezi neîmplinirile din viața lor, vezi necazurile și durerile lor. Dar când iubești oamenii ai și ispite și necazuri din cauza lor, pentru că sunt și împotrivitori, sunt și cei care nu vor voia lui Dumnezeu prea ușor. De aceea, noi nu numai credem în Dumnezeu și Îl iubim pe El, ci și pătimim pentru El [Filip. 1, 29, BYZ], pentru că suportăm toate pentru El. Iar suferința noastră pentru mântuirea aproapelui nostru ne dă să ne facem părtași Patimilor Sale cele pentru noi, căci suferința noastră pentru alții e din iubire pentru ei, așa după cum, din cea mai mare iubire pentru noi, Domnul Și-a întins mâinile Sale pe Cruce și a îmbrățișat deodată întreaga umanitate în iubirea Sa pentru noi.

[4] Trebuie să trăim în noi cu gândul Domnului [Filip. 2, 5, BYZ]. Adică să avem în noi iubirea cu care El ne iubește veșnic. Pentru că trebuie să gândim toate ale vieții noastre din perspectiva binecuvântată a iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci El S-a golit pe Sine, luând chipul robului, făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce [Filip. 2, 7-8, BYZ], pentru ca să mântuie pe tot omul care crede în El și în Tatăl Lui și în Duhul Cel Sfânt. Și a-l mântui înseamnă a-l scoate din robia demonilor, pentru a-l umple pe el de slava Lui cea veșnică, care e comună Tatălui și Duhului Sfânt. Dar ca să stăm întru slava Lui cea veșnică, noi trebuie să ne lucrăm mântuirea noastră cu frică și cu cutremur [Filip. 2, 12, BYZ]. Cu frică dumnezeiască în noi înșine și cu cutremurare sfântă, plină de iubire, pentru că El e cu noi și în noi, prin slava Lui, în toate zilele vieții noastre și ne ajută în tot ceea ce facem.

[5] A ne lucra mântuirea înseamnă a ne curăți neîncetat sufletele și trupurile noastre. Căci acolo unde oamenii se curățesc neîncetat, ei se umplu de vederi și simțiri dumnezeiești și cresc neîncetat în sfințenie. Mântuirea se lucrează, e o viață continuă cu Dumnezeu, pentru că mântuirea e însăși viața noastră cu Dumnezeu. Simțirea Lui în noi și cu noi e însăși mântuirea noastră. Căci avem conștiința fermă și plină de iubire că El, Dumnezeul mântuirii noastre, e cu noi și nimeni împotriva noastră. Și libertatea dumnezeiască pe care ne-o dă mântuirea, pe care ne-o dă viața cu Dumnezeu, e împlinirea noastră cea veșnică, pentru că libertatea duhovnicească este locuirea Lui în noi prin slava Lui.

[6] Nu putem iubi pe nimeni duhovnicește, dacă nu avem iubirea Lui în noi înșine! Pentru că iubirea Lui ne dă să ne jertfim duhovnicește pentru aproapele nostru. Și iubirea Lui fiind în noi e însăși libertatea noastră cea sfântă, pentru că am primit iertarea păcatelor noastre prin mila Lui și ne odihnim întru pacea Lui. Și mila Lui e mai bună decât zeci de vieți, pentru că mila Lui e mântuitoare. Mila Lui e mântuirea noastră, e cea care ne umple pe noi de libertatea Lui cea sfântă.

[7] A ne lucra mântuirea înseamnă a merge spre ceea ce vrea Dumnezeu cu noi. Căci El este „Cel care lucrează în noi și a voi și a lucra pentru bunăvoire [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. Însă, în comparație cu cei care se declară autonomi față de Dumnezeu și față de oameni, care cred că își au viețile în propriile lor mâini, viețile noastre sunt vieți lucrate împreună cu Dumnezeu, pentru că Îl lăsăm pe El să ne spună cum să trăim creștinește și să ne întărească spre viața creștină, sfântă, a Lui. Bunăvoirea omului înseamnă voia lui Dumnezeu. Căci El ne învață ce e bine, ce e curat, ce e sfânt, ce e împlinitor în viața noastră. Și de aceea, viața omului, viața bună a omului, e viața voită de Dumnezeu și ajutată de El întru toate, e viața binecuvântată de El.

[8] Postul ne învață să renunțăm la noi înșine, la poftele, la capriciile noastre, ne învață să punem pofta în cui. Pofta păcătoasă. Căci, în esență, postul redirecționează pofta noastră de la cele pământești la cele dumnezeiești. Pentru că poftim adevărul lui Dumnezeu, poftim viața cu El, poftim pacea și curăția Lui, adică lucrurile care ne împlinesc duhovnicește. Și ținând în noi cuvântul vieții [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], adică teologia lui Dumnezeu, călcăm poftele trupului pentru ca să ne bucurăm în Domnul [Filip. 3, 1, BYZ]. Căci postul ne pregătește pentru praznic, atâta timp cât ne umple pe noi de bucuria lui Dumnezeu, de bucuria Lui cea sfântă.

[9] Însă bucuria se naște din iubirea și din comuniunea sfântă cu Dumnezeu și cu oamenii! Te bucuri doar dacă iubești și ești împreună cu cei pe care îi iubești. Și ca să fii împreună cu alții trebuie să fii mai întâi de toate cu ei în inima ta. Și ca să fii mereu cu ei trebuie să te rogi mereu pentru ei. Și te rogi mereu pentru alții, dacă îi iubești. Și îi iubești, dacă Dumnezeu te-a umplut de iubirea Lui. Și El te umple de iubirea Lui, dacă asculți de El și faci voia Sa cu frică și cu cutremur. Căci toate au legătură interioară. Și nu poți să ai o relație cu Dumnezeu până când nu pui începutul relației cu El: ascultarea de El.

[10] Fiul Lui Dumnezeu S-a făcut pe Sine „ascultător până la moarte [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Ascultător ca om față de Tatăl Său, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu. Și El nu doar că este exemplul desăvârșit pentru noi de ascultare față de Dumnezeu, dar El e Cel care ne dăruie puterea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de a trăi în ascultare desăvârșită față de Dumnezeu. Căci Hristos Cel răstignit nu este un înfrânt, ci un biruitor desăvârșit. El moare pe Cruce, dar biruie pe ea în mod desăvârșit tot păcatul, tot Iadul și moartea. Pentru că Crucea nu înseamnă sfârșitul umanității Domnului, ci începutul vieții veșnice a umanității Sale, pe care El a asumat-o în persoana Sa. Și dacă El S-a făcut începutul celor înviați din morți, nici moartea noastră nu e sfârșitul nostru, ci începutul vieții noastre celei veșnice. Căci, crezând în El, nici noi nu vom muri, ci vom fi vii și vom povesti mereu lucrurile Domnului.

[11] Starea de bucurie vine din curăția inimii noastre. Nu putem avea bucurie pascală în inima noastră, dacă bucuria nu țâșnește din inima noastră. Bucuria nu se poate improviza! Bucuria nu poate fi cumpărată de undeva! De aceea, fețele triste, fără speranță, sunt suflete triste, împovărate de păcate. Cine e trist, e trist întotdeauna și nu își poate ascunde tristețea. Pe când bucuria țâșnește din asceză, din curăția minții și a inimii, din multele fapte bune făcute cu Dumnezeu. Bucuria e certitu- dinea prezenței lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se poate bucura decât având în el slava lui Dumnezeu, care e bucuria lui cea veșnică.

[12] Ideologia capitalistă leagă fericirea noastră de cumpărături, de ceea ce au ei de vândut. Dar fericirea omului nu stă în bunuri, ci în curăția sufletului său! Bogat sau sărac, omul se poate bucura duhovnicește, pentru că bucuria vine din primirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Venirea la Biserică înseamnă venirea noastră la bucurie. Căci de aici cumpărăm fără bani slava lui Dumnezeu, care ne umple de bucurie sfântă, pe care nu ne-o poate da toate avuțiile lumii. De aceea, adevărații bogați sunt oamenii duhovnicești, sunt oamenii plini de sfințenie, pentru că au bogăția lui Dumnezeu în ei înșiși, adică slava Lui cea veșnică. Pentru că aceasta e bucuria, pacea, fericirea și împlinirea noastră veșnică.

[13] Dar dacă oamenii ar ști că fericirea lor, de aici și cea veșnică, începe cu spovedirea păcatelor lor, cea mai mare coadă ar fi la Spovedanie. Pentru că Spovedania îți dă aripi. Îți dă aripi, pentru că te eliberează de povara păcatelor. Oamenii își caută bucuriile, și le cumpără, pentru că nu știu că bucuria cea adâncă, profundă, vine din aruncarea păcatelor din noi înșine. Și, eliberat de ele, te umpli de Hristosul euharistic, de Dumnezeul nostru întrupat, Care e bucuria noastră cea veșnică.

[14] Dar, din păcate, mulți vin la Biserică, la Farmacia vindecării tuturor, și pleacă tot nevindecați. Intră în Farmacie, dar nu întreabă de Medicamentul vindecării de orice boală și nici de Medicamentul nemuririi. Căci Spovedania ne vindecă de orice boală, atâta timp cât boala stă în sufletul nostru, iar Medicamentul nemuririi e Însuși Domnul, Cel care ni Se dăruie pe Sine ca Dumnezeiasca Euharistie. Și dacă nu am sta fără Spovedanie și fără Domnul, cu toții am fi fericiți, prea fericiți, pentru că fericirea noastră este Dumnezeul nostru cu Care noi trăim.

[15] Slujbele Săptămânii Mari ne duc către ziua Învierii Domnului, către praznicul care începe în mijlocul nopții. Dăruim lumină tuturor în acea noapte, pentru că vestim lumina lui Hristos cea veșnică, cea care e pentru toți oamenii. Căci în El este viața, viața noastră cea veșnică, și viața Lui sau lumina Sa este lumina cea adevărată a oamenilor [Ioannis 1, 4, BYZ]. De aceea, iubiții mei, lumânările aprinse ne vorbesc tainic despre cum sufletele și trupurile noastre trebuie să fie aprinse de slava Lui cea veșnică. Pentru că lumânarea trimite la slava Lui, la focul cel dumnezeiesc care ne aprinde pe noi și ne umple de dragostea Lui.

[16] Însă, unde nu e dragostea Lui, nimic nu e. Și dragostea Lui e acolo unde e slava Lui din belșug. Și primim slava Lui aici, în Biserica Sa cea Sfântă, unde noi trăim dumnezeiește înaintea Sa. Amin!

My beloveds[1],

 

it seems incredible, from our perspective, those of today, the blindness of Israil. How can you stand with God incarnate, next to you, and not see Him? How can He pass by you and not feel His presence? And yet, for many from Israil, the Lord was an absent presence. A presence that didn’t change them. And it didn’t change their interior, because He was asking them to believe in Him, to see ghostually, to see beyond His humanity. To feel His divinity[2].

For He humbled Himself and became incarnate for us so that He might come close to us and that we might know Him more fully. His coming to us was because we could not ascend to Him. And He came and always comes to us, so that we might know Him deeply, intimately, on the God of our salvation. And to know Him means to remain with Him. To be with Him always[3].

The Church of Israil had to be understood ghostually in order to see on Mașiah. The entire Temple of Israel was a ladder to Hristos, to His ghostual understanding. And the Mostpure Mistress Maria, Saint Simeon the God-Receiver, Saint Anna the Prophetess, Saint Iosif, the Betrothed of the Teotocos, prove the fact that the Church of Israil gave birth to Saints, if you lived ghostually in the faith of Israil. If there had been more people who could have ghostually seen the Lord, things would have been different. But Israil’s spiritual bankruptcy is due to their fixation on the formal aspects of the law to the detriment of ghostual living[4].

Only that, what happened to Israil 2000 years ago is also happening to us, today! Although we are born of God through Baptism, we do not feel Him in our daily lives. We do not feel Him, because we do not live with Him in ourselves. For if we had the glory of God within us, we would always feel His glory wherever we were and we would behave ghostually in every aspect of our lives. But we have become as blind as the Israil who did not see Hristos on the colt of a donkey[5].

The absent presence from Israil has transformed into the dead God of postmodernity. When people no longer felt Him within themselves, they declared God dead. The death of God is a ghostual experience, because He did not die for the world, but the world for Him. The world died for Him, because it had turned away from Him inwardly and no longer felt His glory within itself. And those who felt the living God dead were those who were no longer part of the Church of God from 1054[6].

The westerner without the Church no longer felt God, and this is his painful truth. Because he did not pretend to feel what he could no longer feel, as long as he is outside the Church of God. And he, when he declared God dead, spoke the truth about himself, about his ghostually dead soul. But the orthodox, the son of the Church, does not become a man without God because he does not have a Church, but because he does not want to have anything to do with the Church of God. And his sin is enormous. Because the heterodox looks for what he doesn’t have, while our orthodox kicks at what he has[7].

And an orthodox who does not come to Church is a jew who does not see the Lord walking on the roads of Israil. The Lord was fulfilling the Scriptures at every step, fulfilling what He had foretold through the Prophets, but Israil, who was reading the Scripture, did not see this. And he could not see, because he was sick of literalism. And in order to see beyond the letters, you must see ghostually. The orthodox believes that he sees, but he cannot prove his ghostual sight. He supposes that his imaginings of himself take the place of divine visions. But he who sees ghostually, he is with God, he lives with Him unceasingly, and his ghostual sight is the sign of his soul’s health[8].

Those who did not see then, do not see now either, because they do not see for the same reason: for the sinfulness of their life. They were jealous of God, they hated Him, they couldn’t stand His miracles, they couldn’t stand His mercy towards people, they didn’t want His forgiveness. Those who do not come to Church do not come for the same reason: because they are indifferent to Him, because they do not love Him, because they do not want His forgiveness, because they do not want to live eternally with Him[9].

But today’s feast, my beloveds, is full of light and holy beauty, because He announces to us the boundless love of God for us. For, although He knew that the Cross awaited Him in Ierușalaim, He entered the city humbly and meekly, in order to show us that true wealth is the life with God and not the passing honors. He was greeted with palm branches and asking for His salvation, for the Emperor of Israil [Ioannis 12, 13, BYZ] is Hristos the Lord. And we ask Him to always be with us and in us, together with the Father and the Holy Ghost, so that we may be alive and not ghostually dead. For the ghostual death is the Hell, into which we will descend for eternity, if we remain dead to God[10].

The Lord came to die for us, so that he might also rise for us. He rose from the dead for us, so that He might give us the power to rise from the death of sin. From the death that all sin brings within us. When we confess our sins, the Lord forgives us and takes us out of Hell and makes us alive into Him. We experience His resurrection every time, at every confession, because our exit from Hell is real. He forgives us and frees us from our sins, takes us out of Hell and we live into His joy. Therefore, the paschal joy is the joy that begins with the forgiveness of sins and the sharing with the Lord. And this week we are waiting for you to rejoice with Him, confessing and sharing with the Lord of glory. Amin[11]!

---

[1] Started at 7.43, in day of wednesday, on 2 april 2025. Cloudy sky, 10 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Iubiții mei, pare incredibilă, din perspectiva noastră, a celor de azi, orbirea lui Israil. Cum să stai cu Dumnezeu întrupat, lângă tine, și să nu Îl vezi? Cum să treacă pe lângă tine și să nu simți prezența Lui? Și cu toate acestea, pentru mulți din Israil, Domnul era o prezență absentă. O prezență care nu i-a schimbat. Și nu i-a schimbat interior, pentru că El cerea de la ei credința în El, cerea să vadă duhovnicește, să vadă dincolo de umanitatea Lui. Să simtă dumnezeirea Lui.

[3] Căci El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat pentru noi ca să vină în apropiere de noi și să Îl putem cunoaște și mai deplin pe El. Venirea Lui la noi a fost pentru că noi nu puteam să urcăm la El. Și El a venit și vine mereu la noi, pentru ca noi să Îl cunoaștem în mod profund, în mod intim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre. Iar a-L cunoaște pe El înseamnă a rămâne cu El. A fi cu El mereu.

[4] Biserica lui Israil trebuia înțeleasă duhovnicește pentru ca să Îl vezi pe Mașiah. Tot Templul lui Israil era o scară spre Hristos, spre înțelegerea Lui duhovnicească. Iar Preacurata Stăpână Maria, Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, Sfânta Profetesă Anna, Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu, dovedesc faptul că Biserica lui Israil năștea Sfinți, dacă trăiai duhovnicește în credința lui Israil. Dacă ar fi fost mai mulți cei care L-ar fi putut vedea duhovnicește pe Domnul, altfel ar fi stat lucrurile. Dar falimentul spiritual al lui Israil se datorează fixării lor pe aspectele formale ale legii în detrimentul trăirii duhovnicești.

[5] Numai că, ce s-a petrecut cu Israil acum 2000 de ani se petrece și cu noi, astăzi! Deși suntem născuți din Dumnezeu prin Botez, noi nu Îl simțim pe El în viața de zi cu zi. Noi nu Îl simțim pe El, pentru că nu trăim cu El în noi înșine. Căci dacă am avea slava lui Dumnezeu în noi, am simți mereu slava Lui oriunde am fi și ne-am comporta duhovnicește în fiecare aspect al vieții noastre. Dar noi am ajuns la fel de orbi ca Israilul care nu L-a văzut pe Hristos pe mânzul asinei.

[6] Prezența absentă din Israil s-a transformat în Dumnezeul mort al postmodernității. Când oamenii nu L-au mai simțit în ei înșiși, L-au declarat mort pe Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este o experiență duhovnicească, pentru că nu El a murit pentru lume, ci lumea pentru El. Lumea a murit pentru El, pentru că s-a îndepărtat interior de El și nu a mai simțit slava Lui în ea însăși. Și cei care L-au simțit mort pe Dumnezeul Cel viu au fost cei care nu mai făceau parte din Biserica lui Dumnezeu de la 1054.

[7] Occidentalul fără Biserică nu L-a mai simțit pe Dumnezeu și acesta e adevărul lui cel dureros. Pentru că el nu s-a prefăcut că simte ceea ce nu mai poate simți, atâta timp cât e în afara Bisericii lui Dumnezeu. Și el, când L-a declarat pe Dumnezeu mort, a spus adevărul despre el însuși, despre sufletul lui mort duhovnicește. Dar ortodoxul, fiul Bisericii, nu ajunge un om fără de Dumnezeu pentru că nu are Biserică, ci pentru că nu vrea să aibă nicidecum de-a face cu Biserica lui Dumnezeu. Și păcatul lui este enorm. Pentru că eterodoxul caută ceea ce n-are, pe când ortodoxul nostru dă cu piciorul la ceea ce are.

[8] Și un ortodox care nu vine la Biserică este un evreu care nu Îl vede pe Domnul mergând pe drumurile lui Israil. Domnul împlinea Scripturile la tot pasul, împlinea ceea ce prevestise prin Profeți, dar Israil, care citea Scriptura, nu vedea acest lucru. Și nu vedea, pentru că era bolnav de literalism. Și ca să vezi dincolo de litere, trebuie să vezi duhovnicește. Ortodoxul crede că vede, dar nu poate să dovedească vederea lui duhovnicească. El presupune că imaginațiile lui despre el însuși țin loc de vederi dumnezeiești. Dar cel care vede duhovnicește, acela este cu Dumnezeu, trăiește cu El neîncetat, și vederea lui duhovnicească e semnul sănătății sale sufletești.

[9] Cei care n-au văzut atunci, nu văd nici acum, pentru că nu văd din același motiv: pentru păcătoșenia vieții lor. Erau geloși pe Dumnezeu, Îl urau, nu Îi suportau minunile, nu Îi suportau mila Lui față de oameni, nu doreau iertarea Lui. Cei care nu vin la Biserică nu vin din același motiv: pentru că sunt indiferenți față de El, pentru că nu Îl iubesc, pentru că nu vor iertarea Lui, pentru că nu vor să trăiască veșnic cu El.

[10] Însă praznicul de azi, iubiții mei, e plin de lumină și de frumusețe sfântă, pentru că El ne vestește iubirea nețărmurită a lui Dumnezeu pentru noi. Căci, deși știa că Îl așteaptă Crucea în Ierușalaim, El intră în cetate smerit și blând, pentru ca să ne arate că adevărata avere e viața cu Dumnezeu și nu onorurile trecătoare. Cu ramuri de finici a fost întâmpinat și cerând mântuirea Lui, căci Împăratul lui Israil [Ioannis 12, 13, BYZ] este Hristos Domnul. Și noi pe Acesta Îl rugăm să fie mereu cu noi și în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca să fim vii și nu morți duhovnicește. Căci moartea sufletească este Iadul, în care vom coborî pentru veșnicie, dacă rămânem morți pentru Dumnezeu.

[11] Domnul a venit să moară pentru noi, pentru ca să și învie pentru noi. El a înviat pentru noi din morți, pentru ca să ne dea și nouă puterea să înviem din moartea păcatului. Din moartea pe care o aduce în noi tot păcatul. Când ne spovedim păcatele, Domnul ni le iartă și ne scoate pe noi din Iad și ne face vii întru El. Experimentăm învierea Lui de fiecare dată, la fiecare spovedanie, pentru că ieșirea noastră din Iad e reală. El ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, ne scoate din Iad și trăim întru bucuria Lui. De aceea, bucuria pascală e bucuria care începe odată cu iertarea păcatelor și cu împărtășirea cu Domnul. Și săptămâna aceasta vă așteptăm să ne bucurăm împreună cu El, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Domnul slavei. Amin!

My beloveds[1],

 

we find the truth about man in the great theological library of the Church. Only here is the man created by God from soul and body, and the coexistence of soul and body is according to God’s will and for the continuous deification of man. Because in the treatises of medicine, psychology, psychiatry, the man is only matter, and the soul does not exist. And the materialistic man of science is an evolutionary, instinctual being, who gains ground to the extent that he is violent, rapacious, and selfish. Fact for which, for materialistic science, Saint Maria of Egypt is plausible in her sinful life, but is completely inexplicable in her deified, spiritual life[2].

Considering the sexuality an implacable instinct, not an act of will, scientific materialism considers man an „evolved” animal. With other words, from the point of view of science, Saint Maria’s life as a prostitute is „normal”, if she needed to feel good about her sexuality. For science, the fornication is not a sin, but „a physiological necessity”. For theology, the fornication is a sin in the very body of man, which destroys him ontologically, because the theology of the Church sees man as a son of God, as a Saint, as one who always lives with God. For theology, the sin affects both the soul and the body of man, and to heal yourself interiorly, ontologically, means to be filled with the glory of God and to live God’s commandments as our daily life[3].

After 17 years of living in fornication, Saint Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία][4] lived 47 years of a godly life[5]. Her divine life shows that the man has a soul and that man, in his entirety, can deify himself to quotas unimaginable to us. If the man were only body, only matter, man’s deification cannot be explained. Because the deified life is a conscious, daily life, lived with God, in which man is truly deified. The sin is real, it is made by man and destroys man, but the virtue is also real and cleanses, enlightens and sanctifies him ceaselessly. If the sin were instinctual, it would not ruin our ontology, because we would do it of our own accord, without our will. But the sin is a choice, not an instinct! We choose to sin and, by way of consequence, to die continuously. But if we repent and break away from the life of sin, we live ghostually, because we choose to live Godʼs will as our will[6].

The materialist ontology is instinctual, not speaking of the reality of free choice. For there to be choice there must be a soul. And the materialism, vehemently denying the soul, cannot speak of man’s freedom, nor of his deification. To do God’s will, you must freely choose to live christianly. And the life with God in the Church is the full life of man, it is his fulfillment, because it deifies man and does not just make him a „moral” or „educated” man. The institutional education does not necessarily make you a moral person, but the life with God makes you God’s Saint. It is not simply coming to Church that makes you Holy, but the life with God that truly sanctifies you. And God’s Saints are those who live with Him in a real way, because His glory, which they are fully aware of, is what constantly sanctifies them[7].

The materialism explains human excellence as an anomaly. The geniuses of the world are considered people with serious problems, with hereditary diseases, and therefore they see things „exceptionally”. For the „normal” man for materialists is the banal, erased, instinctual man, who only wants to survive and not to revolutionize the world. For theology, each person is un unique and each has special gifts from God. And the man is fulfilled in his relationship with God, because he freely and lovingly chooses to continually multiply his ghostual gifts. Therefore, the Heroes, the Geniuses, the Saints are normalities of the life of the Church, because they choose to continually surpass themselves in their relationship with God and with people. They choose to sacrifice themselves for creation, for the country, for their neighbor, for God, for things of value[8].

The materialist believes he only has a belly and instincts to satisfy. He doesn’t read books, he doesn’t have a God, he doesn’t seek more than the materialistic capitalism of his time offers him. He is a docile shopper and an observer of banalities. The theological man, however, has values, he has tastes, he has aspirations, he is not satisfied with a little. The theological man chooses what he loves, believes what is true, lives not to die, but for eternal communion with God and His Saints and Angels. For him, the life is not full of lightness, but of ascesis, and his fulfillment is the holiness and not the pharisaism[9].

The conversion of the Holy Pious Maria Egiptia was through the feeling of the glory of God in her being. She gave up her passions because she felt God’s will with her. And she denied herself, because she wanted to be constantly enlightened and led by God in her life. And from here we see the sincerity of her life. Because Saint Maria was sincere even when she sinned, but even more so when she sanctified her life. Because she did not seek to earn money from her sins, just as she was no longer interested in anything other than the will of God. And God loves this total sincerity, without rest, when you let yourself be led entirely by Him[10].

The man of materialistic medicine is a corpse during life. And this, because he does not have a soul. And treating us like a corpse has inhumane consequences, because it doesn’t matter what we feel and what we think during medical operations. The doctor cuts, takes out the organs, treats us like a mass of meat, and our soul suffers enormously because of this barbaric, inhumane medicine. And the soul suffers, because it is ontologically linked to its body. The suffering of the soul during „the vegetative death” is inexpressible, because everyone treats that person as „a social reject”, not as a person in suffering. And the suffering in Hospitals will not stop until we change the ontological paradigm of current medicine. Until we see the patient as a complete human being, made up of body and soul, and the doctor is called to take care of both, not just the materiality of the person[11].

The young man is full of his hormones, of his unknowing, of his lack of experience. He believes that the pleasure is the solution to his life, because it attracts him the most. But the pleasures and the wasting time, you will find out in a short time, are your greatest unfulfillments in life, because the youth is the time to specialize and not for to cut leaves for dogs. Without a specialization, without a job or more, you starve to death. But, even more, you find that the true life is the holiness, that only it is about hunger, because the man is eternal and not transient. He is eternal through your soul and you, the real you, you are what you are and have in your soul[12].

And the Church’s message is full of optimism at any age: you can change no matter how old you are. You can change at 10, at 20, at 40, at 120. You can change at any time, because change happens in your soul. That’s where good decisions, the renewal of your life, begin. And the good decision is made in an instant. Now you believe and you begin to be another! And you can be another, because God is the One who changes you internally[13].

The theology speaks about the real change of man, about his change for the better, and proves it practically. The change is not a slogan, but a reality of life. We are unceasingly changing in the life with God, because He changes us through His eternal glory. And our change is our ghostualization, is our likeness to God. And for this we thank God unceasingly, because He is alive and wonderful into us. Amin[14]!

---

[1] Started at 15. 12, in day of wednesday, on 26 march 2025. Cloudy sky, 18 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, adevărul despre om îl găsim în marea bibliotecă teologică a Bisericii. Numai aici omul e creat de Dumnezeu din suflet și trup, iar coexistența sufletului cu trupul e după voia lui Dumnezeu și pentru îndumnezeirea continuă a omului. Pentru că în tratatele de medicină, de psihologie, de psihiatrie, omul e numai materie, iar suflet nu există. Și omul materialist al științei e o ființă evolutivă, instinctuală, care câștigă teren în măsura în care e violent, e rapace, e egoist. Fapt pentru care, pentru știința materialistă, Sfânta Maria Egipteanca este plauzibilă în viața ei păcătoasă, dar e cu totul inexplicabilă în viața ei îndumnezeită, duhovnicească.

[3] Considerând sexualitatea un instinct implacabil, nu un act de voință, materialismul științific îl consideră pe om un animal „evoluat”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al științei, e „normală” viața de prostituată a Sfintei Maria, dacă ea a avut nevoie de a se simți bine cu sexualitatea ei. Pentru știință, curvia nu e un păcat, ci „o necesitate fiziologică”. Pentru teologie, curvia e un păcat în însuși trupul omului, care îl distruge ontologic, pentru că teologia Bisericii îl vede pe om ca un fiu al lui Dumnezeu, ca un Sfânt, ca cel care trăiește mereu cu Dumnezeu. Pentru teologie, păcatul afectează deopotrivă sufletul și trupul omului, iar ca să te vindeci interior, ontologic, înseamnă a te umple de slava lui Dumnezeu și a trăi poruncile lui Dumnezeu ca viața noastră de zi cu zi.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfintei-cuvioase-maria-egipteanca-0.

[6] După 17 ani de viață în curvie, Sfânta Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία] a trăit 47 de ani de viață dumnezeiască. Viața ei dumnezeiască arată că omul are suflet și că omul, în integralitatea lui, se poate îndumnezei la cote inimaginabile pentru noi. Dacă omul ar fi doar trup, doar materie, nu poate fi explicabilă îndumnezeirea omului. Pentru că viața îndumnezeită e o viață conștientă, zilnică, trăită cu Dumnezeu, în care omul se îndumnezeiește în mod real. Păcatul e real, e făcut de către om și îl distruge pe om, dar și virtutea e reală și îl curățește, îl luminează și îl sfințește neîncetat. Dacă păcatul ar fi instinctual, el nu ne-ar strica ontologia, pentru că l-am face de la sine, fără voia noastră. Însă păcatul e alegere, nu instinct! Alegem să păcătuim și, pe cale de consecință, să murim în mod continuu. Dar dacă ne pocăim și ne rupem de viața păcatului, noi trăim duhovnicește, pentru că alegem să trăim voia lui Dumnezeu ca voia noastră.

[7] Ontologia materialistă e instinctuală, nevorbind de realitatea alegerii libere. Ca să existe alegere trebuie să existe suflet. Iar materialismul negând vehement sufletul, nu poate vorbi despre libertatea omului și nici despre îndumnezeirea lui. Ca să faci voia lui Dumnezeu trebuie să alegi în mod liber să trăiești creștinește. Iar viața cu Dumnezeu în Biserică e viața deplină a omului, e împlinirea lui, pentru că îl îndumnezeiește pe om și nu doar îl face un om „moral” sau „educat”. Educația instituțională nu te face neapărat un om moral, dar viața cu Dumnezeu te face Sfântul lui Dumnezeu. Nu simpla venire la Biserică te face Sfânt, ci viața cu Dumnezeu te sfințește cu adevărat. Și Sfinții lui Dumnezeu sunt cei care trăiesc cu El în mod real, pentru că slava Lui, pe care o conștientizează în mod plenar, e cea care îi sfințește neîncetat.

[8] Materialismul explică excelența umană ca pe o anomalie. Geniile lumii sunt considerate niște oameni cu probleme grele, cu boli ereditare, și de aceea văd „excepțional” lucrurile. Căci omul „normal” pentru materialiști e omul banal, șters, instinctual, care nu vrea decât să supraviețuiască și nu să revoluționeze lumea. Pentru teologie, omul e fiecare un unicat și fiecare are de la Dumnezeu daruri speciale. Și omul se împlinește în relația lui cu Dumnezeu, pentru că alege în mod liber și iubitor să își înmulțească neîncetat darurile sale duhovnicești. De aceea, Eroii, Geniile, Sfinții sunt normalități ale vieții Bisericii, pentru că ei aleg să se depășească continuu în relația lor cu Dumnezeu și cu oamenii. Ei aleg să se jertfească pe ei înșiși pentru creație, pentru țară, pentru aproapele, pentru Dumnezeu, pentru lucruri valorice.

[9] Materialistul crede că are doar burtă și instincte de satisfăcut. El nu citește cărți, nu are un Dumnezeu, nu caută mai mult decât îi oferă capitalismul materialist al vremii lui. E un cumpărător docil și un privitor la banalități. Omul teologic, însă, are valori, are gusturi, are aspirații, nu se mulțumește cu puțin. Omul teologic alege ceea ce iubește, crede ceea ce e adevărat, trăiește nu pentru a muri, ci pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Pentru el viața nu e plină de lejeritate, ci de asceză, și împlinirea lui este sfințenia și nu fariseismul.

[10] Convertirea Sfintei Cuvioase Maria Egiptia a fost prin simțirea slavei lui Dumnezeu în ființa ei. Ea a renunțat la patimile sale pentru că a simțit voia lui Dumnezeu cu ea. Și s-a lepădat de sine, pentru că a dorit să fie luminată și condusă neîncetat de Dumnezeu în viața ei. Și de aici vedem sinceritatea vieții ei. Pentru că Sfânta Maria a fost sinceră și când a păcătuit, dar și mai mult când și-a sfințit viața ei. Pentru că ea nu a căutat să câștige bani din păcatele ei, după cum n-a mai interesat-o mai apoi decât voia lui Dumnezeu. Și Dumnezeu iubește această sinceritate totală, fără rest, când te lași condus cu totul de către El.

[11] Omul medicinei materialiste e un cadavru din timpul vieții. Și aceasta, pentru că el nu are suflet. Și raportarea la noi ca la un cadavru are consecințe inumane, pentru că nu contează ce simțim și ce credem noi în timpul operațiilor medicale. Medicul taie, scoate organele afară, se comportă față de noi ca față de o masă de carne, iar sufletul nostru suferă enorm din cauza acestei medicine barbare, inumane. Și sufletul suferă, pentru că este legat ontologic de trupul său. Suferința sufletului în timpul „morții vegetative” este inexprimabilă, pentru că toți îl tratează pe acel om ca pe „un rebut social”, nu ca pe un om în suferință. Și suferința din Spitale nu va înceta până când nu schimbăm paradigma ontologică a medicinei actuale. Până când nu îl vedem pe pacient ca om deplin, format din trup și suflet, iar medicul e chemat să aibă grijă de ambele, nu doar de materialitatea omului.

[12] Tânărul e plin de hormonii lui, de neștiința lui, de lipsa lui de experiență. El crede că plăcerea e soluția pentru viața lui, pentru că aceasta îl atrage cel mai mult. Însă plăcerile și pierderea timpului, afli în scurt timp, sunt marile tale neîmpliniri în viață, pentru că tinerețea e timpul pentru a te specializa și nu pentru a tăia frunză la câini. Fără o specializare, fără o meserie sau mai multe, mori de foame. Dar, și mai mult, afli că adevărata viață e sfințenia, că doar ea ține de foame, pentru că omul e veșnic și nu trecător. El e veșnic prin sufletul tău și tu, cel adevărat, ești ceea ce ești și ai în sufletul tău.

[13] Și mesajul Bisericii e plin de optimism la orice vârstă: te poți schimba oricâți ani ai. Te poți schimba la 10 ani, la 20, la 40, la 120 de ani. Te poți schimba oricând, pentru că schimbarea se face în sufletul tău. De acolo încep deciziile bune, înnoirile vieții tale. Și decizia bună se ia într-o clipă. Acum crezi și începi să fii altul! Și poți fi altul, pentru că Dumnezeu e Cel care te schimbă interior.

[14] Teologia vorbește despre schimbarea reală a omului, despre schimbarea lui în bine și o dovedește practic. Schimbarea nu e un slogan, ci o realitate de viață. Ne schimbăm neîncetat în viața cu Dumnezeu, pentru că El ne schimbă prin slava Lui cea veșnică. Și schimbarea noastră e înduhovnicirea noastră, este asemănarea noastră cu Dumnezeu. Și pentru aceasta Îi mulțumim neîncetat lui Dumnezeu, pentru că El e viu și minunat întru noi. Amin!