Predică la Duminica a XII-a după Rusalii

„În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”.

Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.

Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?

Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

[Matei 19, 16-26]

 †

Sfânta Evanghelie din Duminica a XII-a după Rusalii ne pune în faţă problema bogăţiei ca obstacol în calea mântuirii şi a desăvârşirii vieţii creştine.

Bogăţia nu este rea în sine, dar devine piedică în calea mântuirii când omul se leagă de ea ca de ultima realitate, când îşi alipeşte sufletul atât de mult de cele materiale, încât grija pentru bogăţie robeşte sufletul său şi nu mai lasă în el loc pentru prezenţa lui Dumnezeu.

Este nevoie să vedem ce ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii despre bogăţie şi sărăcie, pentru a înţelege când şi cum acestea ne împiedică sau ne ajută să dobândim mântuirea, adică iertarea păcatelor şi unirea cu Hristos, Izvorul vieţii veşnice.

Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, bogăţia aparţine lui Dumnezeu (cf. Psalm 23, 1; 49, 12-13), însă El o dăruieşte oamenilor (cf. Facerea 24, 35), ca oamenii să o dăruiască şi altora, mai ales săracilor (cf. Matei 19, 21; Luca 12, 33; 16, 9; I Timotei 6, 18; I Ioan, 3, 17). Dumnezeu ajută pe om să adune bogăţia (cf. Deuteronom 8, 16-18), când aceasta este o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om (cf. Pilde 10, 22; Filipeni 4, 19).

Totuşi, bogăţia materială trecătoare, pământească, adică averile şi banii, nu trebuie să fie scop în sine, ci mijloc de a căuta şi cultiva bogăţia spirituală netrecătoare, care se dobândeşte prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, prin milostenie şi alte fapte bune.

Autorii Sfintei Scripturi observă cu înţelepciune că bogăţia materială este vremelnică (cf. Pilde 27, 24), nestatornică (cf. Psalm 38, 6; I Timotei 6, 17), trecătoare (cf. Pilde 13, 7; 23, 4-5; Apocalipsa 18, 16), ea poate fi furată (cf. Matei 6, 19; Luca 12, 33), poate fi distrusă (cf. Matei 6, 19; Iacob 5, 2; I Petru 1, 18), poate pieri (cf. Ieremia 48, 36), ea este înşelătoare (cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19), ea nu îndestulează pe om (cf. Ecclesiastul 4, 8; 5, 10), ea este izvor de ceartă şi invidie (cf. Facerea 13, 6-8; 26, 12-16; 31, 1-2; 36, 6-7), ea nu poate fi luată de om cu sine după moarte (cf. Psalm 48, 10; I Timotei 6, 7), iar când devine pentru om o patimă, bogăţia împiedică adesea intrarea lui în Împărăţia cerurilor (cf. Matei 19, 23-24; Marcu 10, 23-25; Luca 18, 24-25); mai mult, grija excesivă pentru bogăţia materială înăbuşă adesea rodirea cuvântului lui Dumnezeu în viaţa omului (cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19; Luca 8, 14); iar patima lăcomiei de avere sau iubirea de înavuţire cu orice preţ este sursă a multor nedreptăţi şi neajunsuri, „că iubirea de argint – constată Sfântul Apostol Pavel – este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).

Relele cele mai mari pe care le poate aduce lăcomia de avere vieţii spirituale sunt acestea: uitarea de Dumnezeu (cf. Deuteronom 6, 10-12; Osea 13, 6), părăsirea de Dumnezeu (cf. Deuteronom 32, 15), tăgăduirea sau negarea existenţei lui Dumnezeu (cf. Pilde 30, 8-9), răzvrătirea contra lui Dumnezeu (cf. Neemia 9, 25-26), lepădarea de Hristos (cf. Matei 19, 21-22), mândria nesăbuită (cf. Pilde 28, 11), învârtoşarea inimii sau lipsa de milostivire (cf. Pilde 18, 23), asuprirea semenilor, mai ales a săracilor (cf. Iacob 2, 6), înşelăciune (cf. Iacob 5, 4). Cunoscând aceste consecinţe rele ale lăcomiei de avere, Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă pe cei bogaţi să-şi adune comori în ceruri, întrucât comorile cereşti sunt mai presus de orice bogăţie pământească (cf. Matei 6, 19-20; Luca 12, 33; I Timotei 6, 19).

Sfânta Scriptură conţine multe mustrări şi ameninţări împotriva celor ce adună comori materiale pe nedrept (cf. Pilde 13,11) sau le dobândesc pe nedrept (cf. Pilde 21, 6; 28, 20-23; Ieremia 17, 11), dar şi împotriva celor ce acumulează averi prin constrângerea semenilor (cf. Iov 20, 18-23; Pilde 22, 16; Iacob 5, 1-5).

Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne prezintă şi bogaţi buni la suflet sau milostivi, harnici şi darnici, care au înţeles că bogăţia lor este dar de la Dumnezeu pentru a fi dăruită celor în nevoi, dobândind astfel marele dar al mântuirii, adică al iertării păcatelor şi al vieţii veşnice. Astfel de oameni sunt Avraam (cf. Facerea 13, 2; 24, 35), Lot (cf. Facerea 13, 5), Isaac (cf. Facerea 26, 13-14), Iacob (cf. Facerea 32, 5), Iosif (cf. Facerea 45, 8), Booz (cf. Rut 2, 1), Solomon (cf. III Regi 3, 13), Iov (cf. Iov 1, 3; 42, 12), Iosif din Arimateea (cf. Matei 27, 57), Barnaba sau Varnava (cf. Fapte 4, 37), Tavita din Iope (cf. Fapte 9, 36), Corneliu sutaşul (cf. Fapte 10, 2, 4, 31) şi alţii.

În ceea ce priveşte sărăcia, Sfânta Scriptură ne învaţă că aceasta are un înţeles material, ca lipsă de bunuri materiale, şi un înţeles spiritual, ca lipsă de bunuri duhovniceşti sau lipsă de virtuţi şi calităţi sufleteşti. După cum bogăţia în sine nu este rea, ci poate fi dobândită şi întrebuinţată într-un mod bun sau rău, tot aşa şi sărăcia poate fi înţeleasă, acceptată şi trăită cu folos duhovnicesc sau poate duce la disperare şi la fapte rele.

Cauzele sărăciei materiale sunt multiple: lenea şi nepăsarea (cf. Pilde 6, 9-11; 10, 4; 19, 15), beţia şi nechibzuinţa (cf. Pilde 21, 17; 23, 21), corupţia şi desfrânarea (cf. Pilde 6, 26; Luca 15, 13), calamităţi sau dezastre naturale, invazii ale inamicului, oprimări din partea vecinilor puternici, sau camăta înrobitoare şi alte nedreptăţi sociale.

Şi săracii sunt făpturi ale lui Dumnezeu (cf. Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Dumnezeu iubeşte atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi (cf. Iov 34, 19), ascultă plângerea săracilor (cf. Iov 34, 28; Iacob 5, 4), El nu nesocoteşte rugăciunea lor (cf. Psalm 101, 18), ci ocroteşte pe săraci (cf. Psalm 11, 5), le face dreptate (cf. Psalm 139, 12), îi izbăveşte din necazuri (cf. Iov 5, 15; 36, 15; Ieremia 20, 13), poartă grijă de nevoile lor (cf. Psalm 67, 11; Luca 1, 53), înalţă pe cei săraci (cf. Psalm 106, 41; 112, 7-8), este azil sau apărător al săracilor (cf. Psalm 13, 6; Isaia 25, 4), a ales pe săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai Împărăţiei cerurilor (cf. Iacob 2, 5). Pe de altă parte, săracii trebuie să alerge la Dumnezeu (cf. Iov 5, 8), să nădăjduiască în Dumnezeu (cf. Psalm 9, 34), să laude pe Dumnezeu (cf. Psalm 73, 22), să se bucure în Dumnezeu (cf. Isaia 29, 19). Sfânta Scriptură ne arată că există oameni săraci, dar mărinimoşi şi darnici (cf. Marcu 12, 43-44; Luca 21, 3-4; II Corinteni 8, 2). Săracii trebuie ajutaţi (cf. Isaia 58, 7, Matei 5, 42; 19, 21; Marcu 10, 21; Luca 3, 11; 12, 33; 18, 22), nu cu părere de rău (cf. II Corinteni 8, 2; 9, 5), ci cu bucurie şi inimă bună (cf. II Corinteni 8, 3 şi 12, 9, 7), fără îngâmfare (cf. Matei 6, 1). Cine miluieşte pe săraci cinsteşte pe Dumnezeu (cf. Pilde 14, 31), împrumută pe Dumnezeu (cf. Pilde 19, 17). Cine ajută pe săraci va fi mântuit de Dumnezeu (cf. Pilde 40, 1-3), va fi fericit şi binecuvântat de Dumnezeu (cf. II Corinteni 9, 10; Evrei, 13, 16), va primi răsplată veşnică (cf. II Corinteni 9, 9; Matei 25, 34-36; Luca 12, 33; 14, 13; 18, 22).

Exemple de dărnicie către săraci sunt: Iov (cf. Iov 29, 16; 30, 25; 31, 16), Zaheu (cf. Luca 19, 8), primii creştini (cf. Fapte 2, 45; 4, 34-35), Petru (cf. Fapte 3, 6), Tavita (cf. Fapte 9, 36-39), Corneliu (cf. Fapte 10, 2), Pavel (cf. Fapte 24, 17; Galateni 2, 10), Biserica din Macedonia şi Ahaia (cf. Romani 15, 26). Sfânta Scriptură ameninţă cu pedepse pe cei ce nu ajută pe săraci (cf. Iov 22, 7-10; Pilde 21, 13; Iezechiel 16, 49) sau pe cei ce le fac nedreptate (cf. Isaia 10, 1-3), îi constrâng şi îi umilesc pe săraci (cf. Iezechiel 22, 29-31; Amos 2, 6-7; 4, 1-3; 5, 11-12), îi jefuiesc (cf. Amos 8, 4-7; Iacob 5, 4).

Cine nesocoteşte sau dispreţuieşte pe săraci dispreţuieşte pe Hristos (cf. Matei 25, 42-45) şi nu are dragoste faţă de Dumnezeu (cf. I Ioan 3, 17). Hristos-Domnul a fost sărac în cele materiale, a trăit în lipsă (cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58; II Corinteni 8, 9), dar a îmbogăţit spiritual, cu harul, învăţătura, iubirea şi sfinţenia Sa, mulţimile care veneau la El.

La fel şi Apostolii au fost săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, sfinţenie, înţelepciune şi fapte bune. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…), ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind” (II Corinteni 6, 4 şi 8).

Urmând Sfintei Scripturi şi mai ales Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au scos în evidenţă marea tiranie spirituală şi multele nedreptăţi şi consecinţe sociale negative pe care le aduce lăcomia de averi materiale trecătoare, îndemnând pe cei bogaţi să fie milostivi şi darnici faţă de săraci, să nu îngroape comorile de aur în pământ, ci să le mute, prin milostenie, în ceruri, la loc sigur, iar pe săraci îi îndeamnă să nu deznădăjduiască, ci să adune bogăţie spirituală în suflet, prin credinţă şi rugăciune, prin cuvânt bun şi blândeţe.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) îl îndeamnă pe bogat, zicând: Averile pe care le pui în mâna săracilor, le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu îţi va da averile înapoi, întregi şi bine păzite; iar când te vei duce în patria ta (cerească), odată cu averile tale, vei fi lăudat, vei fi încununat şi pe deplin mulţumit şi fericit” 1*.

Acelaşi Sfânt Părinte ne spune: „Iov nu-şi lipea inima de avuţii când le avea şi nici nu le căuta când le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca să facem bine cu ele, nu pentru ca să le îngropăm în pământ” 2*.

Iar despre sărăcie, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate” 3*.

„Sărăcia îl sileşte pe cineva a fi înţelept, pe când bogăţia de multe ori îl împinge spre rele mari” 4*.

În concluzie, acelaşi Sfânt Părinte constată că „nici bogăţia şi nici sărăcia prin sine însăşi nu sunt ceva bun, ci aceasta se întâmplă în urma întrebuinţării lor”5*

În alt loc zice: „Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept, pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său” 6*.

Apoi vine îndemnul: „Nu te teme de cuptorul sărăciei, ci de cuptorul păcatului. Acesta-i flacără şi chin, celălalt rouă şi odihnă. Lângă cuptorul păcatului stă diavolul, lângă cuptorul sărăciei stau Îngerii, care alungă flacăra” 7*.

„Creştinul se arată mult mai încercat în sărăcie decât în bogăţie. Cum aceasta? Când el cade în sărăcie, desigur că va fi mai smerit, mai înţelept, mai serios, mai îngăduitor, mai cinstit, pe când dacă se găseşte în bogăţie, are multe piedici spre aceasta” 8*.

„Să nu ne pierdem curajul dacă suntem săraci, ci cealaltă bogăţie să o căutăm, bogăţia în fapte bune” 9*.

Un alt Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare († 379), este un înflăcărat apărător al săracilor şi un aspru judecător al bogaţilor lacomi în vreme de foamete şi criză economică. Iată câteva din îndemnurile sale date bogaţilor lacomi de câştig cu orice preţ:

„Nu scumpi produsele tale, îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi tu hambarele, căci „cel ce scumpeşte grâul este blestemat de popor” (Pilde 11, 26). Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu aştepta o lipsă generală ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi, cu biciul neomeniei tale, rănile celor în suferinţă”10*.

Bogaţilor nemilostivi le spune: „N-ai milă? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa, vei fi dat afară din Împărăţie (a cerurilor)! N-ai dat pâine? Nu vei primi viaţă veşnică”11*.

Iar în alt loc din aceeaşi Omilie către bogaţi, Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Până când aurul va sugruma sufletele, până când va fi undiţa morţii, până când va fi momeala păcatului? Până când bogăţia va fi pricina războaielor, pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina bogăţiei, rudele nu mai ţin seama de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pustiile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. (… ) Bogăţia v-a fost dată ca să răscumpăraţi sufletele, nu ca să vă fie pricină de pierzare”12*.

În vreme de foamete, ca urmare a secetei cumplite, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Pentru aceasta Dumnezeu nu-Şi deschide mâna, pentru că noi ne-am închis-o pentru iubirea de fraţi. Pentru aceasta sunt uscate ogoarele, pentru că s-a răcit dragostea”13*.

Sfântul Grigorie de Nyssa ne arată importanţa milosteniei faţă de săraci zicând: „Săracii sunt vistiernicii bunurilor făgăduite, ei sunt paznicii Împărăţiei (cerurilor, n.n.), cei care deschid uşile celor buni şi care le închid pentru cei învârtoşaţi la inimă şi urăsc pe oameni. Dar, în acelaşi timp, ei sunt acuzatori de temut, cât şi buni apărători. Ei apără sau învinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci aşa cum sunt ei văzuţi de Domnul şi Judecătorul lumii. Căci felul cum ne purtăm cu ei strigă înaintea Cunoscătorului de inimi mai puternic decât orice crainic”14*.

Sfântul Asterie al Amasiei din Pont, un alt episcop din Capadocia, ca şi Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, care a trăit ca şi ei tot în veacul al IV-lea, a rostit şi el omilii celebre despre bogăţie şi sărăcie, fiind un aspru luptător împotriva lăcomiei de averi materiale:

„Cine l-a şters din catalogul apostolilor pe Iuda şi l-a făcut vânzător în loc de apostol? Nu oare faptul că purta pungă, că a pus mai întâi la cale vânzarea, iar apoi a dobândit preţul faptei sale necinstite? Pentru ce Faptele Apostolilor pomenesc de Anania şi Safira? Nu pentru că s-au furat pe ei înşişi şi au furat darurile afierosite Bisericii din propriile averi? (…) Experienţa ne arată lăcomia drept o fiară, de care cu greu scapă cei prinşi de ea; înfloreşte mereu şi nu se veştejeşte; îmbătrâneşte cu cei pe care îi are sub stăpânirea ei şi nu-i părăseşte până la moarte (… ). Nu este uşor de eliberat sufletul unui om cuprins de lăcomie, fie că este tânăr cu trupul, fie că este bătrân, afară numai dacă vine vreun gând curat care să taie boala ca un cuţit”15*.

Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că adevărata şi netrecătoarea bogăţie este iubirea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în Iisus Hristos şi împărtăşită nouă acum în Biserică prin lucrarea Sfântului Duh.

„Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus (…), pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 4-7 şi 10).

Aşadar, trebuie să căutăm mai întâi îmbogăţirea în credinţă statornică, în rugăciune, în vieţuire curată şi sfântă, în împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi totodată să ne îmbogăţim în fapte bune care aduc lumină şi pace, bucurie şi fericire oamenilor pe care-i ajutăm.

Criza financiară şi economică în care se află lumea de azi este în mare parte rezultatul lăcomiei, al câştigului nedrept, al speculei financiare, al evaziunii fiscale la nivel mondial.

Când goana după profitul material obţinut cu orice preţ, fără măsură şi fără morală, devine o tiranie a sufletului, atunci capitalismul devine „sălbatic” şi se manifestă ca o patimă a lăcomiei, „ştiinţific” organizată.

Consecinţele negative ale acestei crize pentru populaţia săracă sunt greu de descris, deoarece sărăcia impusă altora creează multă suferinţă şi nesiguranţă, dezorientare şi disperare.

În această situaţie de politică economică fără etică, întrucât totul devine nesigur şi imprevizibil, schimbător şi înşelător, este necesar să sporim rugăciunea, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu Cel statornic şi netrecător, drept şi milostiv, dar şi să sporim vigilenţa şi prudenţa.

Deşi criza financiară şi economică este în mare parte o judecată aspră pentru prea multa lăcomie de lucruri materiale adunate pe nedrept şi prea multa risipă de bani, ea poate fi totuşi înţeleasă şi folosită ca o chemare la un nou început în viaţa persoanelor şi a popoarelor.

Astfel, criza ne determină să fim mai economi şi mai cumpătaţi, să nu ne punem nădejdea în valorile materiale, bani şi averi, mai mult decât în valorile spirituale ale credinţei, dreptăţii, corectitudinii şi solidarităţii cu cei în nevoi.

Chiar dacă suntem mai săraci din punctul de vedere al bunurilor materiale, să nu sărăcim totuşi din punct de vedere spiritual, ci să ne îmbogăţim în bunătate, prin cuvântul bun de încurajare, sfatul bun, o mână de ajutor dată celor mai săraci decât noi, dar şi prin redescoperirea virtuţilor valoroase ale demnităţii şi creativităţii, ale muncii cinstite şi solidarităţii constante.

Mai păgubitoare decât sărăcia, ca lipsă de cele materiale, este acum, în vreme de criză financiară şi economică, criza de omenie, adică slaba voinţă de a fi cinstit şi drept, harnic şi darnic.

Să ne ajute Dumnezeu ca, prin cuvânt şi faptă, să aducem bucurie celor săraci şi bolnavi, orfani şi bătrâni, necăjiţi şi singuri, astfel încât şi ei să simtă că prin oamenii darnici se revarsă bogăţia iubirii lui Dumnezeu Cel Milostiv, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XX, V, în colecţia PSB, vol. 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 242.

2 Idem, Omilii la Matei, Omilia a XLIX-a, III, PSB, vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 572.

3 Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia a IV-a, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 65.

4 Idem, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, Omilia a XXXV-a, Editura Sofia, Bucureşti, 2005, p. 380.

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, Omilia a II-a, p. 68, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Antologie şi studii introductive de drd. Liviu Petcu, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 200.

6 Idem, Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci, în vol. Predici la Duminici şi Sărbători…, p. 201, cf. Lumina Sfintelor Scripturi, ed. cit., p. 200.

7 Idem, Omilii la Matei, Omilia IV, XI, PSB, vol. 23, ed. cit. 1994, p. 64.

8 Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, Omilia a II-a, p. 68, cf. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Antologie şi studii introductive de drd. Liviu Petcu, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 785.

9 Idem, Omilii la Matei, Omilia IX, V, PSB, vol. 23, ed. cit., 1994, p. 117.

10 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia către bogaţi, 3, în vol. Despre lăcomie, către bogaţi, Omilie rostită în timp de foamete şi secetă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 11.

11 Ibidem, p. 32.

12 Ibidem, p. 32.

13 Ibidem, Omilie rostită în timp de foamete, 2, p. 49.

14 Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilia Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine, în volumul Sfântul Grigorie al Nyssei. Despre înţelesul numelui de creştin. Despre desăvârşire. Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 68.

15 Asterie al Amasiei, Cuvânt împotriva lăcomiei, în volumul Asterie al Amasiei. Omilii şi predici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2009, pp. 38 şi 39.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 55-63.

***

Când să svătuiră/ se sfătuiră vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos [să îl omoare pe Lazăr], după minunea pe care [El] o făcu, când l-a înviat pe Lazăr cel ce de patru zile era mort [și] zăcea în groapă, oarece puținel/ pentru ceva timp Se ascunse Măria Sa…

[Prin aceasta] arătând nouă chip/ dându-ne nouă exemplu, [cum că] nu [trebuie] să ne dăm/ nu trebuie să ne expunem pe noi înșine, de bună voie, în/ la primejdii.

[Și] nu a făcut aceasta pentru că S-a temut

Căci fără voia Lui niciodată nu I-ar fi putut face vreo strâmbătate.

[Însă El S-a retras puțin], pentru că Își tocmise/ Își planificase și-Și alesese Sieși ceasul și vremea muncilor/ a pătimirilor Sale.

[Iar] când în Legea lui Moisi/ Moise [se] giunghea/ junghia mielul Paștilor, în patrusprezece zile ale lui martie, într-acea vreme S-a arătat Domnul Hristos vrăjmașilor Săi la locul cel de junghiere, [adică] în cetatea Ierusalimului.

[Și aceasta, pentru] ca să umple chipul/ prefigurarea aceea din Legea lui Moisi, când se junghia mielul acela ce se constituia în Paștile jidovilor.

Pentru aceea a călătorit astăzi Domnul nostru Iisus Hristos spre acel loc de junghiere…în Ierusalim…ca adevăratul Mesia.

Așa după cum auzim spunându-se în Sfânta Evanghelie [de azi].

Evanghelia de la Ioan 12, 1-18:

Mai înainte cu șase zile de Paști, Iisus a venit în Vithania/ Betania, [acolo] unde fusese Lazăr mort, pe care [El] îl înviase din morți.

Și-I făcută Lui cină acolo.

Și Martha slujea

Iar Lazăr era unul dintre cei care ședeau cu Dânsul.

Iar Maria[1] luă o litră de mir cu nard amestecat, de mult preț, și unse [cu ea] picioarele lui Iisus…și le șterse cu părul capului ei.

Iar casa se împlu/ umplu de mirezma/ mireasma unsorei de bună mirezmă/ alifiei de bună mireasmă.

Și grăi/ spuse unul dintre Ucenicii Săi, Iuda, al lui Simon din Scaria, ce vrea/ ce dorea să-L vândă pe El: „Pentru ce nu a fost vândut acest mir cu trei sute de peningi[2]/ de gologani și să se dea mișeilor/ săracilor?”.

Iar aceasta o spuse nu pentru că avea grijă de mișei/ de săraci, ci pentru că era fur/ hoț, și avea secriiaș/ lădiță, și ce se arunca în ea, [Iuda] purta/ căra [cu el].

Iar Iisus spuse: „Nu o supărareți pre dânsa/ Nu o mai supărați pe ea! Ca întru/ ci pentru ziua îngropărei/ îngropării Mele să o socotiți pe aceasta[3]. Că[ci] pe mișei/ pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea”.

Iar dacă norod mult de jidovi înțelesese că [El] este acolo…au venit nu numai pentru Iisus, ci și pentru Lazăr, ca să-l vadă pe cel pe care îl înviase din morți.

Iar vlădicii jidovești/ ierarhii evreilor se sfătuiseră ca să îl ucidă pe Lazăr. Căci mulți dintre jidovi, din cauza lui, se duceau și credeau în Hristos.

Iar a doua zi mult norod/ popor, dintre cei care veniseră la praznic[4], dacă auziră că Iisus vine în Ierusalim, luară stâlpări de finic și ieșiră în tâmpinarea/ în întâmpinarea Lui, și strigau și grăiau: „Osanna[5]! Blagoslovit/ Binecuvântat ești [Tu], Cel ce vii în numele lui Dumnezeu, Împăratul izrailtenilor/ israelitenilor!”.

Iar Iisus află un asin și încălecă pe el, după[cum] este scris: „Nu te teme, fata Sionului! Iată, Împăratul tău vine călare pe asin”.

Pe acestea [însă] nu [le] înțeleseseră Ucenicii Lui înainte. Ci dacă S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus amente/ aminte că acestea au fost scrise pentru El, și acestea I-au făcut Lui.

Și mărturisea norodul ce fusese mai înainte cu El, când l-a strigat pe Lazăr din groapă și-l înviase din morți.

Pentru aceea-L și întâmpină norodul pe Dânsul, căci auziseră despre El c-a făcut acest sămn/ semn.

Învățătură dintr-această Sfântă Evanghelie pentru călătoria Domnului Hristos în Ierusalim:

Tocmală/ rânduială aveau împărații în vremea de demult, când se întorceau de la război cu biruire/ biruință și veniia/ veneau/ reveneau în împărăția lor.

Atunci ieșeau înaintea lor mulțimi multe de oameni, care-i tâmpina/ întâmpinau cu stâlpări de finic în mâinile lor, [prin] aceasta arătând cinste și chip de biruire/ bucuria pentru biruința împăraților lor.

Această obicină/ acest obicei știind oamenii din Ierusalim, [de la] cei ce trăiau împrejurul lor[6], au ieșit înaintea lui Hristos de L-au întâmpinat cu stâlpări de finic în mâinile lor.

[Și au ieșit] ca înaintea unui biruitor.

Căci [El] biruise moartea și-l înviase pe Lazăr.

Pentru aceea, ascultați ce spune Sfânta Evanghelie [de azi] de/ despre rânduiala acestui sfânt praznic de astăzi.

Evanghelistul Ioan scrie: Dacă l-a înviat Hristos pe Lazăr, mulți dintre jidovi mergeau și credeau în Hristos. Pentru aceea se sfătuiră mai marii jidovilor ca să-L ucidă pe Hristos.

Dar Domnul Hristos de-aciia/ de aceea nu camai/ nu cam mai umbla la arătare între jidovi, ci Se duse aproape de pustie, într-o cetate ce se chema Efrem.

Mai înainte cu șase zile de Paști, Hristos a venit în Vithania/ Betania, [acolo] unde era Lazăr, mortul pe care Hristos îl înviase din morți.

Acolo I-au făcut Lui masă.

Și Lazăr era [unul dintre cei] care ședeau cu El și mâncau la masă. [Asta] pentru ca să nu se spună că Hristos a făcut nălucire și a înviat o arătare/ o nălucă. [Adică faptul că] n-a înviat din mormânt pe Lazăr.

Pentru aceea [Hristos] a stat la masă și a mâncat [împreună] cu alți oaspeți și cu ai Lui[7].

Deci Hristos a  stat la masă cu Lazăr și cu alți [oameni] chemați [în casa lui].

Iar Maria, sora lui Lazăr, a luat o litră de mir cu mestecături/ amestecuri de mult preț și a uns picioarele Domnului, ale lui Hristos.

Și cu părul capului ei I-a șters picioarele Sfinției Sale. Și toată casa să împlu/ se umplu de miresma/ mireasma mirului.

Iar Iuda, feciorul lui Simon din Scariia, dacă a văzut-o pe Maria că varsă mirul pe picioarele lui Dumnezeu, a râvnit întru sine și a zis: „Pentru ce nu a fost vândut acest mir cu trei sute de peningi/ gologani și [să fie] dați mișeilor/ săracilor, ci l-ați vărsat gios/ jos și l-ați istrăvit/ risipit?”.

[Iar] aceasta Iuda a spus-o nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că el ținea chelșiugul/ banii de cheltuială ai lui Hristos și vroia să ia acești bani, și să-i adauge la ceilalți [pe care-i furase mai înainte].

Vedeți, creștinilor, cât este de rea lăcomia banilor!

[Căci] ce îi lipsea lui Iuda!

Căci nu numai că primise toate darurile de la Hristos, ca și ceilalți Apostoli: să gonească pe draci din oameni, să tămăduiască bolnavi, să învie morți…ci Domnul știa [și] lăcomia lui, și [de aceea îi] dăduse lui punga cu bani.

[Asta] pentru [ca] să nu aibă [motive de] a răpști/ a cârti [vizavi de] ceva ce nu-i sosește/ de ceva ce nu primește. Dar el și banii de pe mir vroia să îi înghiță/ să-i fure.

Întotdeauna [Îl] auzea pe Hristos învățând că trebuie să fim milostivi și nestrângători. Iar el, din [cauza] lăcomiei mari, nu se mai sătura, până ce [Îl] vându și pe Domnul său, pe Hristos.

Căci așa este lacomul!

De are să-i sosască/ să primească, pe atâta [se] nevoiaște/ nevoiește să strângă. Îl ține pe al său, și se nevoiește să îl cheltuiască pe al altuia. Și de strânsoare/ de căpătuire nu se mai satură, până ce-și vende/ vinde și sufletul său pentru strâmbătate și pentru lăcomie.

Iar după acestea care s-au făcut în casa lui Lazăr, a trimis a doua zi doi dintre Ucenicii Săi ca să Îi aducă un mâșcoiu/ un catâr// măgar, ca să încalece pe el [și] să meargă/ să ajungă în Ierusalim.

Iar dacă auziră noroadele, care se strânseseră în Ierusalim pentru praznicul Paștilor, că Hristos va să vină în Ierusalim, luară [cu] toții stâlpări[8] de finic în mâinile lor și ieșiră întru întâmpinarea [Lui], [ieșiră] înaintea lui Hristos.

Iar Apostolii puseră veșmintele Sale pe catâr/ măgar și deasupra lui stătu Domnul Hristos.

Și acolo unde Îl întâmpinară noroadele/ mulțimile, [Îi] făcură Lui/ Îi aduseră Lui cinste și slavă mare.

Unii așterneau veșmintele lor…de călca pe ele asinul lui Hristos. Alții tăiau frunză [din copaci] și o puneau pe cale pe unde mergea/ trecea Hristos.

Și toate mulțimile care mergeau înainte și [cele] care veneau [mai] pe urmă, [erau formate] nu numai din bărbați și muieri/ femei, ci și din cuconii cei mici/ pruncii cei mici[9] și din pruncii din brațele mamelor lor.

[Și] toți strigau și ziceau: „Izbăvește-ne pe noi! Izbăvește-ne acum, Cel ce petreci întru Cetele Îngerești. Bine ești lăudat Cel ce vii întru numele lui Dumnezeu, că[ci] Tu ești Împăratul israelitenilor!”.

Astfel, cu această laudă au lăudat pe Hristos noroadele/ mulțimile acelea. Cu această cinste Îl întâmpinară și într-acest chip Îi urară, ca Celui ce este Împărat al morților și Biruitor al Iadului.

Căci oamenii care văzuseră minunea pe care a făcut-o Hristos, atunci când [îl] înviase pe Lazăr, [o] spuneau și [o] mărturiseau tuturor în Ierusalim.

Pentru aceea/ din această cauză, auzind jidovii [acest lucru], au ieșit în acest fel înaintea Sfinției Sale, [și] L-au întâmpinat cu atâta slavă.

Iar de se va îndoi neștine/ întreba careva pentru ce a încălecat Hristos pe asin, cade-să/ se cuvine să știe că Domnul Hristos, cât [timp] a umblat pe pământ, a umblat întotdeauna pedestru/ pe jos și ori de câte ori a călătorit niciodată nu a încălecat pe cal.

Dar acum de ce a încălecat [pe măgar], [dacă era vorba de] numai 15 păpriști[10]/ 3.000 de metri/ 3 kilometri?

[Căci] păpriștea este de 100 de stânjeni[11].

[Și] avea de făcut 1.500 de stânjeni, [căci] atât este din Vithania și până în Ierusalim.

[Însă aici], pentru [atât de] puțin loc încălecă Domnul Hristos, pentru ca să se împlinească cuvântul care a fost prorocit mai înainte de Prorocul Zaharia.

[Căci] acest cuvânt a grăit/ a spus Prorocul despre Hristos, [în drumul Său] spre Ierusalim: „Nu te teme, fata Sionului, că, iată, Împăratul tău vine blând și șade pe asin!” [Zah. 9, 9].

[Și] prorocia aceasta o grăiește Prorocul într-acesta chip/ cu acest înțeles:

„Nu te teme, Ierusalime, de acest Împărat, ce mai vârtos/ ci mai degrabă te bucură și te veselește, că nu vine mândru și măreț [la tine], ci blând și smerit, și este călare pe asin.

Ai avut împărați mulți, Ierusalime!

Unii au fost răi și nedrepți, apucători și prădători, după cum au fost împăratul Manasia/ Manase, Ahav/ Ahab, Navahodonosor/ Nabucodonosor, mândri, închinători la idoli, spurcați, păcătoși.

Dar acest Împărat, Care vine acum, nu este ca cei de mai înainte.

Ci [El] este Împăratul dreptății.

[Este] Împăratul păcii.

[Este] Împăratul a toată mila și blândețea.

[El este] Împăratul împăraților și Domnul domnilor.

[Și] nu este un împărat străin, ci este adevăratul tău Împărat, Ierusalime!

[Este] Cel ce vine să te izbăvească de giugul/ jugul robiei. [Este Cel] pe Care L-au așteptat cu multă bucurie Prorocii și toți Patriarhii”.

Prin aceste cuvinte, [încă] de demult, Prorocul a dat [de] veste/ a anunțat Ierusalimul despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Și pentru că s-au lepădat de Dânsul oamenii Ierusalimului și L-au ucis [pe El], pentru aceasta cuvintele acestea ale Prorocului sunt grăite nouă, creștinilor.

Căci noi suntem Biserica Ierusalimului.

Adică Biserica lui Hristos.

[Aceea care] s-a început/ s-a născut/ a luat ființă în Ierusalim, prin Apostoli și s-a descălecat/ s-a răspândit de aici pretutindenea, în toată lumea, fapt pentru care noi suntem creștini.

Deci pentru tine, creștine, S-a smerit Împăratul cerului și a luat chip de șerb/ de rob! Și astăzi, pentru tine, a venit în Ierusalim, spre munci și spre moarte rea și grozavă/ amară, ca să te izbăvească de moartea de veci.

A venit să Își verse sângele, pentru ca să te răscumpere pe tine din robia Iadului și a muncilor.

A venit cu blândețe, pentru ca să te apropii cu îndrăznire către Dânsul.

A venit sărac, pentru ca să te îmbogățească cu Împărăția Sa cea dumnezeiască.

A venit plecat/ ascultător și smerit, ca pe tine să te înalțe întru mărirea/ slava cerului.

Cine nu se va mira/ minuna acum de blândețea și de smerenia Lui cele mari și fără de măsură?

Că nu numai oamenii, ci și Îngerii sunt cuprinși de spaimă și de minune/ de uimire, cum și în ce fel Dumnezeul Cel strașnic/ puternic, Dumnezeul Îngerilor, Dumnezeul tuturor,  Cel care Își are scaunul pe Heruvimi, Celui care Îi stau înainte și Îl laudă mii de mii de Voievozi Îngerești și-I slujesc întunerece de întunerice/ nenumărați Îngeri, Cel care caută spre pământ și-l face de se cutremură, arată atâta smerenie și atâta răbdare, că nu numai că din cer pe pământ S-a pogorât dar rabdă [de la oameni] și chinuri cumplite.

Și pentru cine [rabdă]?

Pentru noi, păcătoșii.

Pentru noi, nemulțumitorii.

Pentru noi, îndărăpnicii/ îndărătnicii/ încăpățânații.

[Suferă toate] pentru ca să ne miluiască pe noi.

Pentru ca să ne mângâie.

Pentru ca să ne răscumpere.

Pentru ca să ne izbăvească din moartea de veci.

[Pentru ca să ne scoată] din robia diavolului, de sub puterea Iadului și a muncilor/ a chinurilor.

[Căci] eram dați și vânduți [diavolului] pentru greșeala și neascultarea strămoșului nostru, a lui Adam, întru care am greșit noi toți[12].

O, dar cum să nu ne veselim și cum să nu ne bucurăm de venirea acestui Împărat, Care este Miluitorul și Izbăvitorul nostru?!

Pentru aceea te veselește, suflete a tot omul credincios, de acestea toate pe care Dumnezeul tău le-a făcut pentru tine.

Deci să-I mulțumești cu dragoste pentru unele daruri ca acestea, pe care ți le-a dăruit astăzi [odată] cu venirea Sa.

Iar acum se cuvine să știi [și] ce închipuie veșmintele care au fost puse de Apostoli pe asin. Apoi se cuvine să știi și ce închipuie asinul.

De aceea, ascultați!

Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, a fost în cer înfricat/ înfricoșător și proslăvit/ preaslăvit de Îngeri. Și, ca un Milostiv și Iubitor de oameni ce este, nu l-a lăsat pe om să se piardă, și a venit și S-a arătat smerit și a împărățit între noi, între limbile/ între neamurile urâte și spurcate [de păcat ale umanității].

Și ne-a ales dintre neamuri, după cum grăiește astăzi Prorocul Sofonie și a spus cuvântul: „Pe cei urâți și pe cei prigoniți [îi] voi primi, și pe aceea îi voi pune de laudă și de mărire întru tot pământul” [Sof. 3, 20].

Deci să înțelegeți că asinul acela pe care a stat Hristos ne-a închipuit pe noi, neamurile. [Căci] eram fără minte și fără înțelepciune, ca un mâșcoiu/ ca un catâr// măgar.

Dar pentru că a stat pe noi Domnul Hristos, cu învățătura Sfintei Evanghelii și cu darul Duhului Sfânt, din această cauză am părăsit de atunci închinarea la idoli și ne închinăm Sfinției Sale.

Iar veșmintele pe care le-au pus Apostolii pe asin închipuiesc darurile și învățăturile Sfinților Apostoli care s-au revărsat peste noi.

Și iarăși, veșmintele pe care le așterneau mulțimile pentru a călca pe ele asinul lui Hristos închipuie păcatele neamurilor.

Căci dacă cineva nu-și va lepăda păcatele, nu va putea să [Îl] dobândească pe Hristos. [Și] nici nu va petrece Hristos în sufletul cel păcătos, [pentru] că nu are loc Sfinția Sa în inima celui păcătos.

După cum spune și Prorocul Isaia: „Ce casă [Îmi] zidiți Mie?, grăiește Dumnezeu” [Is. 66, 1].

Casa și locașul lui Dumnezeu este inima curată a omului.

Căci și Apostolul Pavel spune: „Ce împreunare are lumina cu întunericul?” [II Cor. 6, 14].

[Și] întunericul este păcatele oamenilor, iar lumina este Dumnezeu.

După cum El Însuși spune: „Eu am venit în lume Lumină” [In. 8, 12].

Deci, dacă cineva nu își va lepăda păcatele[13], nu va putea să dobândească pe Hristos, ci se va despărți de El.

Iar despărțirea prin care cineva se desparte de Hristos, prin faptele [lui] cele rele, acea despărțire se cheamă moarte de veci.

Cu această moarte mor toți păcătoșii [pământului].

Căci așa cum este sufletul nostru viața trupului, așa și Dumnezeu este viața sufletului nostru.

Deci când se desparte sufletul nostru de trup atunci trupul moare. Așa și sufletul, dacă se va despărți de Dumnezeu prin fapte rele, atunci va muri cu moartea cea de veci.

Și [de ce] să grăiesc mai multe?  [Căci] Însuși Domnul Hristos spune în Sfânta Evanghelie: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” [Mt. 6, 24], adică și lui Dumnezeu și diavolului. Căci pe unul îl va iubi, pe diavol, iar pe Dumnezeu Îl va urî. Și lucrurile cele rele ale diavolului le va îndrăgi, iar lucrurile lui Dumnezeu le va urî.

Și așa cum un om, care vrea să alerge pe un drum, de va fi îngreunat cu haine multe nu va putea să alerge, tot la fel va fi și omul care nu vrea să se dezvește/ să se dezbrace de păcatele sale. [Și astfel] nu va putea să alerge ca să ajungă întru Împărăția Cerului.

Și cum nu poate omul să caute, deodată, cu un ochi spre cer și cu unul spre pământ, tot așa nu poate cineva cu păcate să vadă și pe Dumnezeu și pe diavolul.

Deci nimic altceva nu au închipuit veșmintele acelea [care] erau aruncate și așternute înaintea lui Hristos, fără numai lepădarea păcatelor și urârea răutăților.

Iar veșmintele pe care le puneau Apostolii pe asin? [Cred că] țineți minte că asinul am spus că suntem noi, neamurile.

Deci Sfinții Apostoli au fost trimiși la noi de [ne-]au învățat și au mărturisit, au făcut minuni, au răbdat toate, [și] aceasta numai pentru ca să întoarcă neamurile, [și] să le aducă [ca] să cunoască pe Dumnezeu și să acopere/ să ierte păcatele lor.

Deci învățătura Apostolilor a acoperit/ a iertat păcatele neamurilor. Și aceasta este veșmintele pe care Apostolii le-au pus pe asin. Iar stâlpările de finic au închipuit biruirea/ învingerea păcatelor [de către Domnul].

Pentru aceea, o, iubiții mei creștini, iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut [perioada] Sfântul[lui] Post!

Deci să ne judecăm pe noi înșine, ca să nu fi postit cu mândrie și cu laudă, să nu fi postit cu lene, făcând voia trupului [nostru], să nu fi postit cu mânie și cu vrajbă față de cineva sau cu scumpătate.

Căci [acest fel] de post este cu puțin folos și cu puțină plată.

De aceea iarăși vine săptămâna Sfintelor chinuri/ Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci și mai mult acum să ne nevoim și să ne îndreptăm pe noi înșine, ca să prăznuim, după voia lui Dumnezeu, Sventele straste/ Sfintele Patimi și să ajungem și la ziua cea luminată a Sfintelor Paști.

De aceea să îi lăsăm pe alții să se gătească cu [noi] schimburi de veșminte/ cu haine de sărbătoare, să se împodobească și să se înfrâmsedze/ înfrumusețeze.

Alții să se grijască/ îngrijească de mâncăruri și de băuturi.

Alții să se dezmiarde/ dezmierde și să se desvătedze/ desfăteze.

Alții să se îmbogățească și să se împle/ să se sature.

Și care [sunt acești alții]?

Neamurile, păgânii cei neînțelegători, cei fără [de] Dumnezeu, care nu [Îl] cunosc pe Dumnezeul cel adevărat.

Căci ei înviere și judecată nu așteaptă să fie.

Nici nu nădăjduiesc să ia după lucrul lor/ după faptele lor.

[Și] unii ca aceștia se îngrijesc de acestea.

Iar noi, cei care credem în Dumnezeu, să ne îngrijim să luminăm sufletele noastre.

Să înfrămșem/ să înfrumusețăm sufletele noastre.

Să împodobim cu fapte bune sufletele noastre.

Să Îi plăcem lui Dumnezeu prin fapte bune.

Acestea să facem [și pe] acestea să [le] agonisim.

Căci credem într-un Dumnezeu Care iubește aceste lucruri…și așteptăm să înviem și să fim judecați, și credem că vom lua [răsplată] după lucrurile noastre/ după faptele noastre [făcute în această viață].

Pentru aceea să facem lucrurile/ faptele care se cuvin credinței noastre.

[Și] să nu tragem nădejde [la faptul] că fără lucruri bune ne vom mântui.

Căci așa cum nu e cu putință focului să ardă fără lemne, tot la fel nu este cu putință ca să se mântuiască cineva fără lucrurile/ faptele credinței sale.

[De aceea], aceste lucruri să ne nevoim să le facem, fraților, pentru ca să ne învrednicească Domnul Hristos aici, ca să petrecem/ să trăim sănătoși și în pace, nesmintiți de vrăjmașii [noștri] trupești și sufletești, și să ajungem și [la] Sfintele Paști, izbăvindu-ne de păcatele noastre în ziua Învierii lui Hristos.

Pentru care lucru să dobândim [și] viața cea de veci și bucuria Paștilor celor de sus, întru Împărăția Cerului.

[Pe] care noi, [cu] toții, să o dobândim, pentru darul și mila Domnului nostru Iisus Hristos. Că Lui I Se cuvine slava și mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea, și întru veci de veci nesfârșiți și netrecuți. Amin.


[1] Sora Sfântului Lazăr.

[2] Monedă groasă din cupru.

[3] Această ungere cu mir prețios…e pentru Îngroparea Mea.

[4] La Paștile evreiesc.

[5] Mântuiește-ne!

[6] De la popoarele din jurul Israelului.

[7] Cu cei din casa lui Lazăr.

[8] Ramuri, crenguțe…

[9] Abia născuți.

[10] O păpriște era o unitate de măsură pentru lungime egală cu 200 de metri.

[11] Stânjenul era o altă măsură pentru lungime egală cu 1, 96 metri sau cu 2, 32 metri.

[12] Care am urmat greșelii lui.

[13] Nu și le va spovedi…și nu își va schimba viața în bine.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Sâmbăta lui Lazăr

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 50-55.

***

Învățătură la Sâmbăta lui Lazăr.

Despre învierea lui și despre puterea dumnezeiască a lui Hristos

Când a vrut Milostivul și Întru-tot-bunul Dumnezeu de a Se pogorî[1] din cer pe pământ, ca să izbăvească rodul/ neamul omenesc din robia diavolului și din munca Iadului, atunci Domnul Hristos a început a[-i] învăța pe oameni în lume, cum [că] cei milostivi vor fi fericiți [Mt. 5, 7], iar cei nemilostivi și nemiluitori vor fi ocărâți și batgiocuriți/ batjocoriți [Mt. 25, 41]. Cum [că] pe cei mândri și măreți îi va smeri, iar [pe] cei smeriți și plecați/ ascultători [Lui] îi va înălța [Lc. 1, 52; 18, 14].

Și pentru aceia și ciudese/ minuni mari și minunate a făcut în lume: a tămăduit bolnavi, a gonit draci din oameni, pe ologi i-a făcut cu picioare, pe orbi cu ochi. Oprea vântul, marea o alina, umbla pe mare ca pe uscat, pe morți îi învia…

Și între multele ciudese/ minuni pe care le-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos este mare și minunată și aceasta, pe care a făcut-o astăzi.

O minune dintre acela care din veci nu s-a văzut, nici nu s-a auzit [de către cineva].

Căci Lazăr a fost mort și putred și împuțit/ în descompunere de patru zile…

[Era] în groapă, îngropat…

Iar astăzi…Domnul Hristos l-a învis/ înviat din morți.

Căci un lucru ca acesta s-a făcut astăzi, ce nime nicedănăoară/ pe care nimeni niciodată nu l-a văzut, nici nu l-a auzit.

Pentru aceea, iubiții mei[2] creștini, astăzi suntem chemați de [către] Lazăr, prietenul[3] lui Hristos, ca să vedem taină minunată: cum învise/ învie un mort de patru zile!

Cum se arată viu degrab[4], după ce a fost mort și împuțit.

Cum nu a putut moartea și Iadul să-l oprească, ce de sârg/ ci de îndată a ieșit [din mormânt la auzul] cuvântului lui Dumnezeu și [s-a făcut] întreg și sănătos ca mainte/ ca mai înainte.

Pentru aceea, ascultați și povestea/ relatarea Sfintei Evanghelii [de azi] [In. 11, 1-45], care spune de/ vorbește despre învierea lui.

[Și ea] dzice așea/ spune acestea:

Era un om oarecare/ anume, pe care-l chema Lazar/ Lazăr, dintr-un sat ce se cheamă/ numește Vithania/ Betania.

Din care sat erau și Maria și Martha, surorile lui.

Și în vreme ce să războli/ în vremea în care se îmbolnăvi Lazăr, surorile lui trimiseră oameni la Hristos cu aceste cuvinte și [Îi] spuseră: „Doamne, Lazăr, cel ce Te iubește și pentru-aceea și Tu îl iubești [pe el], acmu s-au războlit/ acum s-a îmbolnăvit/ e bolnav. Deci, [așa] cum [îi] tămăduiești pe alții care [Îți] sunt străini, așea/ așa vino de[-l] tămăduiește și pe prietenul Tău, pe Lazăr”.

Iar Domnul Hristos [le] spuse: „Această boală nu este spre moarte, ci-i spre slava lui Dumnezeu. Pentru ca să se arate puterea lui Dumnezeu pentru/ prin ea”.

Și dacă auzi Hristos că Lazăr s-a îmbolnăvit, atunci petrecu/ merse acolo, în acel loc, care era [la depărtare] de două zile.

După aceea le spuse Ucenicilor Săi: „Blemați iară în jidovi/ Mergeți iarăși printre jidovi/ evrei”.

Căci jidovii/ evreii, ca niște zavistnici/ pizmași/ geloși ce erau, căutau să-L ucidă pe Hristos.

Iar Sfinția Sa fugise din mânule/ mâinile lor și trecuse de ceia/ de cealaltă parte de Iordan, unde fusese mai înainte Ioann…de boteza.

Acolo a petrecut/ a stat două zile…căci ca un Dumnezeu ce era…știa că Lazăr va muri.

Pentru aceea [Domnul] așteptă acele două zile: ca să fie îngropat Lazăr. Și [apoi] să facă o minune și mai minunată/ și mai mare.

Căci dacă îl tămăduia/ îl vindeca de boală, ar fi fost o minune puțină/ prea mică. Dar dacă-l învia din morți, [atunci] Sfinția Sa se arăta Puternic și Mare biruitor și Împărat [asupra] morții.

Și de aceea nu merse mai înainte cu patru zile. [Pentru] ca să se arate [faptul] că săvai/ căci chiar [dacă] trupul omului, dacă moare, să rășchiră/ se împrăștie în patru stihii/ în cele patru laturi ale lumii, Dumnezeu însă poate să-l strângă iarăși într-una/ la un loc. Așa cum a făcut cu Lazăr.

[Fapt pentru care] a spus după aceea Ucenicilor Săi: „Lazăr, priiatinul/ prietenul nostru, a adormit!”.

Nu [le] spuse c-a murit…ci: „a adormit”.

Căci că/ pentru că Scriptura spune c-a murit [despre] păcătos și necrednicios. Căci acela se duce în muncile de veci

Și pentru că mărg/ merg în munci și în pedepse, de aceea spune [Scriptura] c-a murit.

Dar ar fi fost mai bine să nu fi fost viu pe lume [unul ca acesta, care merge în Iad].

Iar [despre] Drepți, pentru că merg la bine și în viața de veci, [de aceea Scriptura] spune [despre ei] c-au adormit.

Pentru-aceea și Hristos a spus despre moartea lui Lazăr [că ea este] adormire.

Iar Ucenicilor li s-a părut că le spune despre adormire [în relație] cu somnul. De aceea răspunseră: „Doamne, dacă a adormit, iarăși se va scula?”.

[Și] atunci, dacă Domnul Hristos văzu că [ei] nu pricep/ nu înțeleg cuvântul Lui, le spunse iarăși/ din nou: „Lazăr a murit…și Mă bucur pentru voi. Nu mă bucur pentru faptul că Lazăr a murit…ci Mă bucur pentru voi, Ucenicii Mei, că veți vedea ciudesă/ minune și veți crede [în ea].

Veți vedea chipul/ modul învierii Mele și veți crede că Eu sunt Dumnezeu.

Veți vedea cum numai cu un cuvânt va învia mortul, și vă veți adeveri/ vă veți încredința că Eu Însumi pe Mine Mă voi învia…și glasul Meu [îl] vor auzi morții în ziua de apoi…și se vor scula din gropi/ din morminte.

Pentru voi Mă bucur, Ucenicii Mei, că veți vedea cum nu îl va putea opri groapa pe Lazăr.

Veți vedea cum moartea nu va putea să stea împotriva învățăturii Mele.

Mă bucur pentru voi…pentru că o să înțelegeți că Eu nu am fost acolo…și, [cu toate acestea, Eu] știu de moartea lui Lazăr”.

Cum dzise/ cu alte cuvinte, Hristos n-a fost acolo [după umanitatea Sa]…dar ca Dumnezeu este[5] necuprins și nu există loc care să-L poată încăpea/ cuprinde.

El este în toată lumea!

În tot locul este…

Unde-L caoți/ cauți, acolo iaste/ acolo Îl găsești.

Unde-L cerci/ unde cercetezi despre El, acolo-L afli.

În tot cerul, în tot pământul, în toată marea, în toate faptele/ creaturile, în orașe, în sate, în orice loc vei voi și [ori]unde-L vei căuta, acolo-L vei afla.

Atunci cum spune Hristos că n-a fost acolo?

Domnul nostru Iisus Hristos a fost îndoit, adică a avut două firi: dumnezeiască și omenească.

A fost om deplin/ desăvârșit și Dumnezeu deplin/ desăvârșit.

Și lui Dumnezeu [Îi] iaste tocmala/ Îi este firesc să fie în tot locul. Iar omului îi este firesc să fie când într-un loc, când în altul.

Pentru aceea, Hristos, ca Dumnezeu, era în tot locul…[adică] și în Vithania…și în casa lui Lazăr. Dar ca om nu era acolo, după cum nici Ucenicii Săi nu erau.

De aceea a venit Hristos în Vithania, acolo unde Lazăr era mort de patru zile și îngropat în groapă.

Iar Vithania/ Betania era aproape de Ierusalim…

Și mulți jidovi se adunaseră pentru ca să le mângâie pe Martha și pe Maria…pentru moartea frăține-său/ fratelui lor, a lui Lazăr.

Iar dacă S-a apropiat Hristos…și știu/ află Maria și sora ei Martha, îndată s-au sculat și au ieșit înaintea Lui.

Și dacă-L văzură, [atunci] căzură la picioarele Lui…de [I] Se închinară…și grăiau cu lacrimi [și] spuneau: „Doamne, de-ai fi fost aici, n-ar fi mort fratele nostru. Dar și acum știm, că orice vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da Ție”.

Și Hristos le spuse lor: „Fratele vostru va învia!”.

Iar Martha spuse: „Știu, Doamne, că va învia. Căci atunci va să învie toți morții, în ziua cea de apoi”.

Hristos [însă] grăi către dânsa și spuse: „Eu sunt învierea și viața. Învierea sunt căci cu dzisa/ prin cuvântul Meu vor învia morții cei din veci. Iar viață [sunt], căci cu puterea Mea sunt vii toate câte sămt/ sunt.

Și cel ce va crede în Mine, chiar dacă va muri trupește, nu se va teme de moartea sufletului. Adică de muncă[6].

Și cel care va fi viu și va crede în Mine, [acela] nu va muri în veci.

Cu adevărat, Martho, a murit fratele tău…

Dar dacă vei crede în Mene/ în Mine, nu te vei teme că va fi mort de tot [și] în munci.

Crezi acum ce-ți spun Eu [ție], Martho?”.

Atunci Martha a răspuns și a spus: „Cred, Doamne! Și eu am crezut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cel care ai venit în lume și îmbli/ umbli pe pământ și nimeni nu Te cunoaște”.

Iar Domnul Hristos, dacă le văzu pe Martha și pe Maria plângând…și pe toți care se adunaseră acolo…să oțărî/ Se întristă întru Sine și spuse: „Unde l[-ați] îngropat pe Lazăr?”.

Și oare nu știa [El] groapa lui Lazăr, Cel care a știut și când a murit? [Dar] nu a întrebat [pentru că] nu știa [groapa], ci pentru ca să îi facă pe toți să meargă [împreună] cu El.

Să-L petreacă/ însoțească până la groapă, [ca toți] să vadă ciudesa/ minunea pe care avea să o facă.

Și dacă îi întrebă unde l-au îngropat…ei [imediat] Îi spuseră: „Doamne, vino de vezi unde-i îngropat!”.

Atunci Hristos lăcrămă/ lăcrimă…

Căci era om deplin, cu trup ca și noi…

Pentru-aceea lăcrimă și Se întristă pentru moartea prietenului Său, a lui Lazăr…

Iar dacă veni la groapă, suspină întru Sine și zise: „Luați piatra!”.

Și oare nu putea Hristos să ia piatra și să o ridice cu puterea Sa? Sfinția Sa putea să facă și aceasta…

Însă pentru aceea le-a spus lor să o ridice: ca atunci când îi va întreba alți oameni: ați văzut cu ochii voștri?, ei să spună: cu mâinile noastre am ridicat piatra.

Iar când Hristos a spus/ a poruncit să fie ridicată piatra…Martha a grăit: „Doamne, poate că s-a și împuțit…Căci, iată, sunt patru zile de când este îngropat”.

Și iar i-a spus ei Hristos: „Au nu ți-am spus Eu că, de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au nu ți-am spus că Eu sunt Dumnezeu și poci/ pot să înviu/ să înviez pe fratele tău? Și nu numai pe fratele tău, care este împuțit de patru zile în groapă, ci și pe morții care sunt morți din veci și sunt numai țărână. Și pe aceia pot să-i înviu/ să îi înviez”.

Acestea dacă spuse Hristos…și dacă luară piatra de pe groapă…atunci [El] Își ridică ochii Săi în sus, către cer și spuse: „Îți mulțumesc Ție, Părinte, că Mă ascultași/ asculți! Că[ci] Eu știu că în toate pururea/ în veci Mă asculți. Și pentru noroadele/ mulțimile care stau aici spun acestea, ca [ele] să creadă că Tu M-ai trimis”.

Și după aceea [Hristos] strigă cu glas mare și spuse: „Lazăre, ieși afară!”.

[Și], o, minune și puterea lui Dumnezeu!

Nu spuse: scoală sau înviază…sau ridică-te din morți…ci, ca în viu grai/ la modul cel mai firesc: „Ieși afară, Lazăre!”.

Și îndată ieși mortul înfășat/ legat peste mâini și peste picioare. Iar fața lui era legată/ acoperită cu o pândză supțire/ pânză subțire.

Atunci le spuse lor Hristos: „Dezlegați-l și lăsați-l să se ducă/ să meargă! Voi, cu mâinile voastre dezlegați-l, ca să nu spuneți mai apoi că am înviat pe altul.

Dezlegați-l pe el…pentru că este înfășat/ înfășurat [cu pânză așa după] cum l-ați îngropat.

Dezlegați-l pe el ca să meargă unde va dori, să umble cu picioarele pe pământ, ca să vadă pe Cel ce l-a făcut pe el, pe Cel ce l-a înviat pe el, să își vadă surorile, care l-au plâns…și să vadă mulțimea de oameni”.

[Și] mulți dintre jidovii ce erau acolo crezură în Hristos…

Căci văzuseră ce a făcut [El].

Iar alții dintre ei se duseră de spuseră jidovilor toate câte făcuse Hristos [acolo].

Deci tocmala/ rânduiala/ semnificația acestui sfânt praznic de astăzi aceasta este, [cea] pe care ați auzit-o, iubiții mei creștini!

Însă/ încă puținel cuvânt mai ascultați, cu toată osârdia, ca să luați deplină plată de la Dumnezeu pentru truda voastră[7].

Acest Lazăr, pe care l-a înviat astăzi Hristos, scrie Sfânta Scriptură despre dânsul, că a fost feciorul unui fariseu, pe care l-a chemat Simon…și el a fost foarte drag lui Hristos pentru blândețele lui și pentru credința pe care o avea către Hristos.

Iar jidovii, ca niște răi și zavistnici/ dușmănoși ce erau, dacă văzură că din cauza lui Lazăr mulți credeau în Hristos, făcură svat/ sfat [ca] să[-l] ucigă/ ucidă și pe Lazăr.

Iar el, dacă prinse de veste/ dacă află svatul/ sfatul lor, fugi și se duse în ostrovul Chiprului/ Ciprului.

După aceea Apostolii l-au herotonisiră/ hirotonisit pe el [și] l-au pus episcop într-o cetate, care se chema Chitea/ Chitium [astăzi: Larnaca[8]].

Acolo [unde el era episcop] a mers [însăși] Precista/ Prea Curata, când era vie Sfinția sa, și i-a dat un omohor/ omofor, care omofor a fost făcut de însăși mâinile Prea Curatei [Stăpâne].

Iar Lazăr, după ce l-a înviat Hristos, a mai trăit încă 30 de ani în lume, și niciodată n-a râs, aducându-și aminte de amarul morții și de frica muncilor, și nu a spus nimic din Iad.

Și ori Hristos nu l-a lăsat să spună, pentru că sunt prea înfricoșătoare, ori el [le-]a uitat [pe acestea], pe care le văzuse, [din cauza] fricii [celei] mari [pe care o trăise].

Însă noi, o, șerbi/ robilor ai lui Hristos, iată că, prin ajutorul lui Hristos, am trecut Sfântul Post…și ferice de acela ce se va fi nevoit, fără de lene, în acest fel…și care nu a rămas cu vreo vătămare careacumva/ oarecare a păcatelor!

Căci postul este svenție/ sfințire și curăție a sufletului.

Și amar omului aceluia care nu-și va lăsa voia lui [cea rea]…

[Adică] să-și lase mânia. Să-și lase pizma.

Să lase mâncărurile, bețiile, năravurile/ obiceiurile păcatelor.

Să-și lase scumpetea/ scumpătatea[9].

Să postească cu inimă curată și cu dreptate.

Cu milostenie și cu blândețe.

Să-și lepede deasupra sa tarul/ povara/ greutatea păcatelor și să îmble iușor/ să umble ușor/ ușurat la suflet pe calea lui Dumnezeu.

Căci cel ce se încarcă/ se împovărează de sarcină grea pe cale, rămâne și se pustiește pe cale, și are primejdii [din partea] tâlharilor și a fiarelor rele.

Pentru aceea, nevoiți[-vă] să faceți/ să împliniți învățăturile lui Hristos! [Adică] frăția cu ai noștri și cu cei străini. Liubovul/ iubirea pentru vrăjmașii noștri, ferirea de pofte, depărtarea de păcate și lepădarea de răutăți.

[Și] câte lucruri sunt ale lui Dumnezeu și ale spăseniei/ mântuirii noastre, pe acelea să ne nevoim să le facem!

[Pentru] ca să ne spodobească/ învrednicească Domnul Hristos de Împărăția Sa, pe care noi toți să o dobândim, pentru darul și mila Sfinției Sale.

Căruia [I] Se cuvine cinste și laudă și mărire, împreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acmu/ acum și pururea și întru veci netrecuți și nesvârșiți/ nesfârșiți. Amin.


[1] De a Se întrupa.

[2] În original: miei.

[3] Idem: priiatinul.

[4] Idem: viu de sârg.

[5] Idem: iaste.

[6] De chinul Iadului.

[7] Truda de a asculta predica. Eforturile de răbdare…și de atenție pentru a înțelege cele propovăduite. Pentru că nu suntem spectatori la predică, nu o ascultăm fără să ne implicăm, ci, dimpotrivă, suntem parte constitutivă la crearea ei…și la împlinirea ei în viața noastră.

[9] Adică să nu își mai cumpere lucruri scumpe, luxoase…ci să se învețe cu lucrurile bune calitativ dar care nu sunt la prețuri exorbitante.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 45-50.

 ***

Evanghelia de la Marcu 10, 32-45:

Într-acea vreme [îi] luă Iisus pe cei 12 și începu să le grăiască lor despre cele ce aveau să fie/ să se petreacă cu El: „Că iată ne suim în Ierusalim, și Fiul omului va fi dat arhiereilor și cărturarilor[1], și-L vor osândi pe El spre moarte, și-L vor da pe El limbilor/ neamurilor/ popoarele păgâne, și-și vor bate gioc/ joc de El, și-L vor răni pe El, și-L vor șchiuopi/ schingiui pe El, și-L vor ucide pe El și a treia zi va învia”.

Și înaintea Lui veniră Iacov și Ioan, feciorii/ fiii lui Zevedeu. Și grăiră: „Învățătorule, voia ni-i/ voia noastră este ca ce vom cere [Ție] să ne dai nouă!”.

Iar El spuse: „Ce vroiți să vă dau vouă?”.

Iar ei [Îi] spuseră Lui: „Dă-ne nouă ca unul de-a dreapta Ta, [iar] altul de-a stânga Ta să ședem/ să stăm întru Împărăția Ta!”.

Iar Iisus le spuse lor: „Nu știți ce cereți! Puteți voi să beți paharul pe care-l voi bea Eu, și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?”.

Și ei I-au spus: „Vom putea!”.

Iar Iisus le-a spus lor: „Paharul ce-l voi bea Eu îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez Eu vă veți boteza, dar a ședea/ a sta de-a dreapta sau de-a stânga Mea nu este Mie a da, ci [ele sunt ale] celor [pentru care] sunt gătite[2]/ pregătite”.

Iar dacă auziră cei zece [aceste cuvinte ale Domnului], începură a nu îngădui/ a-i certa pe Iacov și Ioan.

Dar Iisus îi chemă pe dânșii și le spuse lor: „Știți că cei ce domnesc peste limbi/ peste neamuri[3]îi biruiesc/ îi stăpânesc cu nușii/ pe dânșii, și cei mai mare oblăduiesc lor/ și cei mai mari îi conduc pe ei.

Dar între voi să nu fie așa.

Ci cel ce va vrea să fie mai mare între voi, [acela] să vă fie vouă slugă.

Și cel ce va vrea între voi să fie mai den-nainte/ întâiul/ în frunte, [acela] să vă fie vouă rob.

Că[ci] și Fiul omului n-a venit ca să I Se slujească Lui, ci ca să slujească și să-Și dea viața pentru izbăvirea a mulți”.

[Iar] înțelesul/ tâlcuirea acestei Evanghelii aceasta este:

Întâi [de toate], în această Sfântă Evanghelie Domnul Hristos le spune/ le vorbește Ucenicilor Săi despre Muncile/ Patimile [Sale] și despre Moartea Sa.

Căci era lucru de necrezut între ei, ca un mare om ca Acela, atât de puternic întru ciudese/ întru minuni, atât de înțelept, atât de Sfânt și de nevinovat, [ar fi putut] să moară cu [o] moarte grea și grozavă/ îngrozitoare ca aceea [a crucificării].

Fapt pentru care unii se vor sminti, până la a spune că [Iisus Hristos] nu a fost Fiul lui Dumnezeu. Așa după cum s-a spus/ după cum s-au petrecut lucrurile. [Iar] alții s-au lepădat de El [văzându-L răstignit], ca de un om ce nu are putere.

[Și] din aceste motiv le pomenește adesea despre moartea Sa: ca ei să știe/ să cunoască că El Însuși le-a spus despre ea și că El Însuși a vrut-o/ a acceptat-o.

[Căci] nu pentru vreo neputință/ nu pentru că era slab sau pentru vreo silă/ silire [a Lui], pe care ar fi slobozit-o/ ar fi pus-o la cale jidovii asupra Sa, [a murit pe Cruce].

Ci pentru această tocmeală[4]/ pentru acest plan [dumnezeiesc]: [ca] să se înțeleagă că munca/ patima/ pătimirea/ crucificarea și moartea Măriei Sale este svătuită/ dorită/ acceptată pentru răscumpărarea a toată lumea.

Pentru aceasta Hristos le pomenea adesea despre munca/ patima și moartea Sa.

[Căci] nu numai acum, [când] mergeau spre Ierusalim, [le-a amintit despre ele], ci și atunci când l-a izbăvit pe omul acela care se îndrăcea în lună nouă/ la lună plină/ pe lunatic.

[Căci] dacă scoase dracul din el, când toți oamenii se mirau de acea putere mare a Lui, și unul către altul să ciudiia/ se minunau/, a spus către Ucenicii Săi: „Puneți în urechile voastre acestea, că Fiul omului va fi dat în mâini de oameni/ în mâinile oamenilor” [Mc. 9, 31].

[Ca și] cum ar spune: Am mare laudă de la oameni dar nu-Mi pun în ea nicio nădejde. Căci știu ce Mă va tâmpina/ ce Mă va aștepta din partea lor. Câte batjocuri[5], și câte ocări și munci [și], mai apoi, moarte rea și cumplită.

Așadar, după acea împărăție și slavă pe care o arată [odată] cu schimbarea feței [Sale] în Muntele Thavorului/ Taborului, le vorbește îndată despre Moartea Sa Ucenicilor [Săi]: Fiul omului așa are a păți/ a pătimi de la oameni ca și Ioan Crăstitel/ Botezătorul [Mt. 17, 12-13].

Iar când Îi urau ca unui împărat și-L slăveau [pe El], încât Îl numeau împărat și Mesia și fiul lui David [Mt. 21, 9, 15; Mc. 11, 9-10; Lc. 19, 38; In. 12, 13, 15-16], atunci Măria Sa plângea [pentru] cetatea în care avea să fie ucis [Lc. 19, 41-44].

[Iar] aici Domnul ne învață ca binele și slava acestei lumi ca râs și ca sminteală[6] să o avem/ să o socotim.

Căci Înțeleptul a spus: „Râsului i-am spus amăgire[7] și veseliei i-am spus: ce mă amăgești în deșert?” [Eccl. 2, 2].

Căci binele acestei lumi e numai unul schimbător. Și acesta ne duce/ ne face pe noi de uităm tocmala/ rânduiala și premeneala/ înnoirea lumii[8], bolile[9] și moartea [și], mai apoi, și giudețul/ judecata lui Dumnezeu.

În al doilea rând, [Evanghelia de față ne] arată că de nu ne vom îndrepta din Lege și din cuvântul lui Dumnezeu prin obicina/ deprinderea creștinească, mai ocăiți/ mai chinuiți ca noi alții nu pot fi.

Căci Domnul Hristos nici semințiilor/ neamurilor Sale[10], care erau de-un sânge cu El, n-a vrut să le dea în dar slava Sa, [adică] fără de slujbă/ de slujire [dreaptă] și fără de nevoință [ascetică].

Căci Iacov și Ioan[11], pentru că erau de un sânge și de o seminție/ de un neam cu Hristos, cerșură/ cerură locul cel mai de cinste întru Împărăția Fratelui lor.

De aceea spuseră: „Dă-ne nouă ca unul de-a dreapta, [iar] altul de-a stânga să ședem/ să stăm întru Împărăția Ta!”.

[Însă] acestora Domnul le răspunse că acea cinste și acea mărire nu merg după sânge/ nu li se dă pentru că sunt rude de sânge cu El. [Ci moștenirea Împărăției Sale] se dă după slujbă/ după slujirea [personală] și după voia lui Dumnezeu, cu judecată dreaptă și înțeleaptă.

Adică nu se cuvine ca nimic să se facă după sânge/ după legătura de sânge și după prieteșug/ după relația de prietenie.

Căci și un împărat când trebuie să stea la un meidean/ la un loc deschis…și înaintea lui aleargă/ se întrec [în măiestria militară] voinicii/ vitejii [lui], unii cu halcă/ cu spadă [iar] alții cu sigeată/ săgeată…pentru izbânda/ victoria lor stau de față și stemele, adică cununile [pe care trebuie să le primească aceștia].

Iar împăratul [e pregătit] să dea [cununile] celor ce vor izbândi/ vor ieși învingători [în întrecerile militare].

[Și dacă] în acel ceas [al întrecerilor] ar veni anume prieteni [ai săi], din cei dragi [pentru el] și ar spune: „Dă-ne nouă aceste cununi!”…împăratul le-ar răspunde: „Nu este mie să le dau pe acestea, căci ele sunt pentru cei care se vor nevoi să câștige acest război”.

Așea/ astfel/ de aceea și Domnul Hristos a rostit această judecată: „Voi, feciorii lui Zevedei, paharul Meu îl veți bea, și cu botezul Meu vă veți boteza; munciți/ chinuiți veți fi de vă veți boteza în sângele vostru și paharul morții îl veți bea pentru Mine. Însă dacă se va afla/ dacă va fi altcineva cu mai multe fapte bune [decât voi] și [va suferi] munci mai mari pentru numele Meu în comparație cu voi, atunci acela va fi mai mare decât voi [în Împărăția Mea]”.

Evanghelistul Matei scrie că a venit și maica feciorilor lui Zevedeu, [mama] lui Iacov și a lui Ioan, de s-a rugat lui Hristos pentru fiii ei [Mt. 20, 20]. [Adică ca ei] să șadă/ să stea unul de-a dreapta, [și] altul de-a stânga întru Împărăția Lui [Mt. 20, 21].

Căci lor li se părea că dacă Hristos merge la Ierusalim, [atunci] va sta/ va fi ales împărat a toată lumea. [De aceea dorea] ca să fie și ea, alături de feciorii ei, mare și slăvită și cinstită de oameni.

Și pentru acea împărăție lumească/ pentru ideea lor de împărăție lumească, pentru aceea le-a spus Hristos: „Nu știți ce cereți!”.

În al treilea rând, dacă nu ne implicăm îndeajuns de mult în trebele/ treburile/ nevoile/ aspirațiile trupului și ale sufletului nostru, nu știm/ nu cunoaștem ce ne este nouă mai de folos, [adică nu știm] binele nostru cel adevărat.

[Și se petrece cu noi] așa cum spune Domnul Hristos: „nu știți ce cereți”.

[Căci] uneori ne pare/ ni se pare că avem nevoie de bine și de sănătate și ne rugăm Domnului pentru ele…iar prin ele noi înșine ne ucidem/ ne facem rău.

Alteori ni se pare că priim/ că ne îngrijim de aproapele nostru dar, [de fapt], noi ne îngrijim de noi înșine.

Alteori ni se pare că pohta/ pofta și cererea/ rugăciunea noastră ne aduc năroc/ noroc și voie veghiată/ o grijă față de sine, dar ele ne aduc otravă de moarte.

[De aceea], cu adevărat/ pe drept cuvânt, avem o pohtă/ o dorință și o vrere/ o voință smintite/ pervertite/ învățate să tindă spre rău și nu spre bine.

[Iar] de nu vom asculta de Învățătorul [nostru] și [de] povața/ învățătura noastră, [adică] de Domnul Hristos și de Trimișii/ Apostolii Măriei Sale, foarte rău ne vom sminti/ perverti.

Căci iată că și Sângur/ Însuși Domnul Hristos ne spune că [El] n-a venit [ca] să-I slujească alții, ci [pentru] ca El să slujească altora. Și nu numai să [le] slujască, [dar] să și moară pentru cei pe care îi va sluji.

Iar dacă El atât de mult s-a smerit, oare i-au stricat/ a pierdut ceva? Iar noi, dacă ne vom smeri, oare ne va strica ceva/ vom pierde ceva anume?

Căci pentru aceasta a făcut Hristos [acest lucru]: ca să ne arate [nouă] calea cea de sus. Ca, prin plecarea Sa [de la noi la cer], să ne fie tuturor chip/ pildă de umilință.

Pentru aceea să ne pocăim de/ pentru păcatele noastre [și] să nu cădem în oceință/ în deznădejde, măcar/ chiar dacă [păcatele noastre] ar fi multe cât nisipul mării!

Că[ci] nu este niciun păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu. Și nu e nicio greșeală care să nu se ierte prin pocăință. [Fiindcă] Dumnezeu primește pocăința hiecui celuia/ fiecăruia care se pocăiește.

Deci [trebuie] numai să ne întoarcem, cu toată inima, și să ne pocăim de faptele noastre pe care le facem dzua/ ziua și noaptea, și să ne grijim/ îngrijim de sufletele noastre.

[Și așa după] cum va îngădui/ va dori Dumnezeu, [după] cum vom agonisi spăseniia/ mântuirea noastră, [după] cum vom face lucru/ fapte [de pocăință], [în aceeași măsură] va grăi către noi și Dumnezeu: „Veniți, blagosloviții/ binecuvântații Părintelui Meu, de ocinați/ de moșteniți Împărăția aceea, pe care v-am gătit/ pregătit-o vouă mainte/ mai înainte de începutul lumiei/ lumii!” [Mt. 25, 34].

[Pe] care noi toți să o dobândim, pentru mila Domnului și Dumnezeului nostru, Căruia fie-I slava și mărirea întru veci nesvârșiți/ nesfârșiți și netrecuți. Amin.


[1] În original: cărtularilor.

[2] Idem: gătat.

[3] Peste neamurile păgâne…peste diverse popoare.

[4] În original: tocmală.

[5] Idem: batgiocuri.

[6] Idem: smenteală.

[7] Idem: amăgitură.

[8] Idem: lumiei.

[9] Idem: boalele.

[10] Nici pe evrei, care erau de-un sânge cu El…

[11] Cei doi Sfinți Apostoli pomeniți în pericopa evanghelică de față.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 43-46.

***

Evanghelia de la Mc. 9, 17-32:

„Într-acea vreme veni oarecare din nărod/ popor către Iisus și zise: „Învățătorule, adus-am un fiu al meu la Tine, că are duh mut. Și dacă-l izbește pe dânsul, îl aruncă la pământ și-i curg spumele/ balele și scrâșcă/ scrâșnește din dinți și țepenește/ înțepenește [acolo unde cade].

Și am zis/ și i-am rugat pe Ucenicii Tăi să-l gonească/ să-l izgonească pe el[1] și ei n-au putut”.

Iar [El îi] răspunse și [îi] zise lui: „O, rod/ neam necredincios și îndărăpnic/ îndărătnic/ încăpățânat/ nesupus!

Până când voi fi cu voi?

Pânâ când vă voi răbda pe voi?

Aduce-ți-l pe el încoace!”.

Și-l dusără pe el la Dânsul…Și dacă-L văzu pe El duhul, [acesta] îndată [a început] să îl cutremure pe el[2]…Și [tânărul] căzu la pământ…și se tăvălea…și îi curgeau spumele/ balele [din gură].

Și [Domnul îl] întrebă pe tatăl său: „Câți ani sunt de când [îi] este lui aceasta?”[3].

Iar el [Îi] spuse: „Din cuconie[4]/ din pruncie! Și de multe ori îl aruncă în foc și în apă, pentru ca să îl piardă pe el. Iar de poți ceva, ajută-ne nouă! Fie-Ți milă de noi!”.

Iar Iisus îi spuse lui: „De poți crede ceva/ aceasta, toate se pot/ toate sunt cu putință celui ce crede”.

Și aciiș/ îndată strigă tatăl pruncului, cu lacrimi, și grăi: „Credz/ Cred, Doamne, agiută/ ajută necredinței mele!”.

Iar dacă văzu Iisus că se adună norod/ popor, cunteni/ îl opri/ îl certă pe duh și îi spuse lui: „Duh mut și surd, Eu îți spun să ieși dintr-însul și de acum să nu mai intri într-însul!”.

Și [tânărul] țipă…și [după ce demonul] îl scutură mult, ieși [din el]…

Și rămase ca un mort, încât mulți ziceau că a murit.

Iar Iisus îl apucă de mână și-l ridică pe el. Și [el] se sculă [în picioare].

Și dacă El intră în casă, Ucenicii L-au întrebat pe El [, atunci când era de unul] singur: „Cum [de] noi nu l-am putut goni/ izgoni pe el?”.

Și [Domnul] le spuse lor: „Acest fel [de demoni] cu nimic nu poate ieși [din om], [decât] numai cu ruga/ cu rugăciunea și cu postul”.

Și de-acolo dacă ieșiră, se duseră prin Galilea[5], și nu dorea să-L știe nimeni.

Și-i învăța pe Ucenici și le spunea lor că Fiul omului[6] va fi dat în măni de oameni/ în mâinile oamenilor, și-L vor ucide pe Dânsul. Dar fiind ucis, a treia zi va [să] învie.

Iar ei nu înțelegeau cuventele/ cuvintele…și se temeau a-L întreba pe Dânsul”.

[Și] înțelesul acestei Evanghelii acesta este:

Întâi [de toate] se arată [aici], în această Sfântă Evanghelie de astăzi, meșteșugul Satanei și vicleșugul lui.

Căci Evanghelistul Matei spune despre acest îndrăcit că-l răzbea/ că-l poseda duhul cel necurat numai la lună nouă[7] [Mt. 17, 15].

[De ce?] Pentru ca [astfel] să [se] hulească fapta/ creația lui Dumnezeu înaintea oamenilor, [și] să spună oamenii că luna [plină] e rea de boală/ că produce boală și răutate [în viața] oamenilor.

Din acest motiv diavolul socotește/ ia în calcul vremea lunii [pline] (căci uneori e nouă, alteori e veche), pentru ca să aducă boală asupra oamenilor: pentru ca oamenii să găsească prilej/ ocazie de a-L huli pe Dumnezeu.

Și de aceea meșteșugea/ ticluia [lucrurile] și cu acest prunc de-l răzbea/ de-l poseda/ de-l făcea să aibă crize pseudo-epileptice la lună nouă.

Pentru că diavolul este un pârâș/ un dușman rău.

[Căci] uneori el Îl învinuiește pe Dumnezeu înaintea oamenilor, alteori [îi învinuiește] pe oameni înaintea lui Dumnezeu.

Cum a făcut și cu Iov [Iov 2, 4-5] și cu mulți alții [ca el].

Cum [a încercat] să facă și cu tatăl pruncului acestuia, [ca el] să hulească pe Dumnezeu.

În al doilea [rând], [aici] se adeverește puterea cea mare a Domnului Hristos. [Adică atunci] când spune să aducă la Sine îndrăcitul. [Pentru ca] să vadă cu toții puterea Lui cea dumnezeiască…și să nu creadă că nu-l va tămădui, cum nu o făcuseră Ucenicii Lui.

Și dacă îl duseră la Dânsul [pe tânăr]…și noroadele începuseră să se strângă ca să vadă [ce se va petrece], îndată [Domnul] îl îngrozi cu cuvântul [pe demon] și îi spuse: „Duhule mut și surd, Eu îți spun să ieși dintr-însul și de acum să nu mai intri într-însul!”.

Adică cum ar spune: „Eu sunt Domn și Biruitor iar nu slugă! Învățător iar nu ucenic. Eu [sunt] Dumnezeu [și] cu puterea Mea cea dumnezeiască [îți] zic ție [acestea]”.

Care zisă, dacă o auzi duhul necurat, cu frică zbieră și trânti pruncul la pământ și ieși [din el].

[Fiindcă] voia diavolului era să-l omoare pe prunc.

Și de aceea mulți spuneau că a murit, când îl văzură zăcând [ca un] mort.

Însă înaintea vieții/ puterii lui Hristos [diavolul] nu putea să îl omoare! [Căci] zăcând pruncul ca un mort, Hristos Își arătă înaintea tuturor puterea Sa, izbăvind pruncul de boală[8] și de moarte.

Iar pe tatăl său mângâindu-l întru frica lui, îl luă de mână pe prunc și îl ridică [de la pământ]. Iar el se sculă [în picioare] și fu sănătos.

În al treilea [rând], [Evanghelia de față ne] spune, că dacă Domnul Hristos a făcut ciudesa/ minunea aceasta, aceea de a-l izbăvi pe prunc [de demonul din el]…și dacă [Domnul] intră în casă, merseră Ucenicii și-L întrebară deusebi/ deosebi/ în mod aparte/ separat.

Că în gloate/ în mijlocul mulțimilor de oameni le era rușine/ se rușinau să-L întrebe.

Și [L-au întrebat], pentru că se temeau ca nu cumva să fi pierdut darul pe care Domnul Hristos li l-a dat [Mt. 10, 1] spre/ împotriva/ pentru a izgoni din oameni duhurile necurate.

Și ziseră: „Doamne, dar noi pentru ce n-am putut goni/ izgoni pe-acel duh?”. La care [întrebare] Domnul Hristos le-a răspuns și i-a învățat, că acest fel de rod/ neam drăcesc, cu nimic altceva nu poate ieși/ nu poate fi scos [din om], numai cu rugăciune și cu post.

Însă postirea nu îi trebuie numai îndrăcitului ci și celui care vrea să-l scoată pe drac din om.

Amândurora le este postul de treabă/ de trebuință/ de folos.

Trebuie să postești și să te rogi. Pentru că post adevărat nu se poate face fără rugăciune…iar rugăciunea atunci este rugăciune dreaptă, când ea este împreunată cu post.

Căci cine postește nu îi este greu/ nu simte greutate la rugăciune [din cauza] bucatelor sau a băuturii. Fiindcă mintea îi este iușoară/ ușoară și fără preget/ neobosită. Și lesne/ ușor se poate înălța în sus, către cer.

Dar și rugăciunea este foarte înfricoșătoare pentru draci. Însă și mai înfricoșătoare este când ea este ajutată de post. Căci nu lasă băuturile și mâncărurile să o slăbească cu sarcina/ cu greutatea trupului.

Și când este orânduit/ strunit/ stăpânit/ condus bine trupul cu post, încât mintea este alinată și smerită, atât de tare și de repede ajută rugăciunea încât e mai rapidă decât focul.

Pe când cel ce-și îngrașă trupul și slujește pântecelui cu anevoie/ cu greutate se va apăra de meșteșugurile/ de planurile dracilor și de pohtele/ poftele trupului.

[Căci] postul este sănătate adevărată și vârtute/ tărie/ putere/ vigoare. [El este] viață îndelungată.

Iar lăcomia pântecelui și bețiile sunt cu adevărat boală și neputință. Sunt scurtare a vieții [noastre] și moarte de năprasnă/ moarte fără de veste/ moarte neașteptată.

De aceea și Sfinții Apostoli au postit adesea și s-au rugat [F. Ap. 2, 46; 3, 1; 6, 4; 6, 6; 13, 3; 14, 23 etc.].

Fapt pentru care și noi să le urmăm postul și rugăciunea, și celelalte fapte bune, ca să dobândim și binele de veci/ binele veșnic.

[Și pe acesta] pentru mila și îndurarea Domnului [și] Dumnezeului nostru, Care este lăudat și mărit în veci și întru ai nesvârșiți/ ani nesfârșiți. Amin.


[1] Pe demon.

[2] Pe tânărul posedat.

[3] „De câți ani e posedat?”.

[4] Din pruncie…de când era prunc…pentru că cocon înseamnă prunc.

[5] În original: Galileiu.

[6] Idem: Fiiul Omenesc.

[7] Când era lună plină pe cer.

[8] Posesia satanică văzută ca o boală.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare

 Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 36-43.

***

Evanghelia de la Marcu [Mc. 8, 34-38; 9, 1]:

Zis-a Domnul Ucenicilor Săi: „Cel care va vrea să vină după Mene/ Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să vină după Mine.

Că cel ce va vrea să-și izbăvească sufletul său și-l va pierde, iar cel ce-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela-l va afla.

Ce îi folosește omului dacă ar dobândi toată lumea, dacă-și va pierde sufletul său? Sau ce va da [la] schimb omul pentru sufletul său?

Căci cel care Mă va tăgădui pe Mine și cuvintele Mele în acest rod/ neam păcătos și curvariu/ curvar, și Fiul omului îl va tăgădui pe dânsul, [atunci] când va veni întru slava Părintelui Său, [împreună] cu Îngerii Lui”.

Și le [mai] spuse lor: „Adevărat vă grăiesc vouă că sunt oarecarii/ unii dintre cei care stau aici, carii/ care nu vor gusta de moarte/ care nu vor gusta moarte/ care nu vor muri, până când [nu] vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venită/ venind întru putere”.

 Învățătură pentru închinarea Sfintei și Cinstitei Cruci

Întru această zi mărită și pe care toți creștinii o preaslăvesc, Sfânta Biserică pune înaintea noastră, a tuturor credincioșilor lui Hristos, Sfânta Cruce, pe care S-a răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.

[Căci pe ea] s-a făcut mântuirea[1] și izbăvirea întregului neam[2] omenesc. [Fapt pentru care] trebuie să i ne închinăm cu suflete vesele și cu inimi bucuroase.

Nu în zadar și fără vreun plan[3] s-a tocmit/ s-a stabilit [această duminică], ci pentru marele folos și pentru marea dobândă/ marele câștig [duhovnicesc] al sufletelor noastre.

În primul rând, pentru că începând de astăzi, peste puține zile, va sosi și săptămâna chinurilor Domnului nostru Iisus Hristos, predaniia/ predarea/ arestarea [Sa], legăturile/ lanțurile Sfinției Sale, răstignirea, îngroparea [Lui]…

Pentru aceea ne întâmpină astăzi Sfânta și Cinstita Cruce: ca să ne gătăm/ ca să ne pregătim [pentru Patimile Domnului].

Să ne curățim cu postul și cu rugăciunea[4] și cu alte fapte bune. [Pentru] ca [astfel] să fim destoinici/ vrednici să prăznuim muncile/ pătimirile Domnului nostru Hristos. [Și apoi] să vedem cu inimi curate și Învierea Sfinției Sale și dintr-însa să luăm iertarea păcatelor noastre.

În al doilea rând, pentru aceea se închină astăzi creștinii Sfintei Cruci: căci în vremea Sfântului Post ne trebuie ajutor și armă împotriva vrăjmașilor noștri celor nevăzuți. [Căci avem nevoie] să fim ajutați și sprijiniți [în fața] vicleșugurilor diavolilor și a amăgirilor lor…și astfel să ne întărim pentru vremea/ partea postului ce ne stă înainte.

Căci ce ajutor mai mare de la Dumnezeu avem decât Sfânta Cruce? Sau ce armă mai strașnică/ mai înfricoșată/ mai puternică [avem împotriva] vrăjmașilor noștri decât Cinstita Cruce?

Crucea este rana dracilor și izgonirea duhurilor celor viclene.

Crucea este lauda și bucuria a toată lumea.

Căci cu dânsa[5] biruiește puterea vrăjmașilor săi și oamenii se veselesc.

Crucea este arma voinicilor/ a vitejilor. Că într-însa nădăjduind intră în război/ merg la luptă și se bat cu putere și izbândesc/ biruiesc.

Crucea este mărirea și lauda Mucenicilor. Căci și-au făcut cruce și au biruit otrava, au intrat în foc, au fost aruncați la lei…și puterea Sfintei Cruci i-a izbăvit din toate acestea.

[Căci Crucea] a îndulcit otrava și a stins focul și gurile leilor le-a închis de nu i-au mâncat.

Crucea este hrana sihaștrilor/ a pustnicilor. Căci făcându-și cruce se satură sufletul lor de darul dumnezeiesc și din această cauză unii nu au mâncat câte 40 de zile [la rând], alții și mai mult [decât atât]. [Și aceasta s-a petrecut] nu numai [cu] bărbați ci și [cu] femei.

Crucea este frumusețea[6] și tăria femeilor[7]. Căci cu aceasta au călcat frâmsețele/ frumusețile și pohtele/ poftele lumii acesteia și au biruit pe diavolul.

Această armă, ne spune Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de azi, [trebuie] să o luăm asupra noastră/ să o purtăm cu noi.

Căci [El] spune așa: „Cine va vrea să vină după Mine, acela să se lepede de sine”. Adică de toată voia sa cea lumească, și să-și ia crucea sa.

[De aceea] socotește/ gândește la arma cu care marele Împărat Dumnezeu îi întărește pe voinicii/ pe vitejii Săi.

Nu le dă platoșe.

Nici arc.

Nici sabie, nici suliță, nici vreo altă armă a voinicilor/ a vitejilor/ a luptătorilor pământești, ci numai Sfânta și Cinstita Cruce.

[Căci] aceasta este sabie.

Aceasta este și arc.

Aceasta este și suliță.

Aceasta este și coif și platoșe.

Și[, mai pe scurt, Sfânta Cruce] e toată arma care le trebuie credincioșilor creștini.

Și așa cum un împărat cumpără arme și le dă voinicilor săi, așa și Dumnezeu ne dă armă această Cruce și ne spune:

„Vedeți câte a putut Crucea Mea! Vedeți cât [de mult] a biruit moartea, cât [de puternic] a călcat puterea diavolului. Deci să vă întrarmați și voi cu această armă, de veți voi să faceți acum câte am făcut și Eu, și încă mai mult decât atâtea. Căci cel care va crede în Mine, și acela le va face pe acestea”.

În al treilea rând, pentru aceasta ne strângem astăzi ca să prăznuim închinarea Sfintei Cruci: căci așa cum un călător, care umblă și călătorește cale multă, și-l arde soarele, și-l pălește/ îl obosește zăduful[8], și este trudit și ostenit de cale, și aflându-se la mijlocul distanței, află un copac frumos și cu umbră deasă și stă sub el de se odihnește și se răcorește în umbra lui, în același fel și noi, în această zi de astăzi, fiind supărați și osteniți[9] de truda postului, aflăm Sfânta și Cinstita Cruce la mijlocul Sfântului Post.

Căci Sfânta Cruce este ajutorul[10] credincioșilor.

[Ea este] puterea slabilor/ a celor neputincioși, izbăvirea celor ce sunt în primejdie, soția celor însingurați, adăpostul celor înviforați[11] de furtuni.

[Sfânta Cruce e] liniștea celor învăluiți [în ispite], tăria călugărilor, apărarea mirenilor, lauda Mucenicilor, veselia sihaștrilor, mărturia Prorocilor, pilda de învățătură a Apostolilor, arma tare a împăraților, învățătura dascălilor și  chipul bun/ exemplul bun al tuturor Sfinților.

[Căci] cu puterea Sfintei Cruci îi rușinăm pe vrăjmașii noștri și călcăm [în picioare] mândria diavolilor.

Acesteia și noi, creștinii, să i ne închinăm cu tot sufletul nostru, [și] cu frică și cu bucurie să o sărutăm!

Cu frică…pentru nedestoinicia/ nevrednicia/ păcătoșenia noastră.

Iar cu bucurie…pentru darurile pe care ni le-a dăruit.

[Și] cu puterea acesteia să ne îmbărbătăm pentru ca să fim cu osârdie/ cu râvnă spre nevoința Sfântului Post ce ne stă înainte.

Se cuvine iarăși a se cunoaște [faptul], că Sfânta și Cinstita Cruce nu este cinstită și lăudată numai de la Răstignirea lui Hristos încoace.

Ci și mai înainte, în vremea de demult, toate ciudesele/ minunile ce s-au făcut au închipuit [de fapt] Crucea.

Pentru aceea ascultați [câteva exemple] din multele și minunatele lucruri care s-au făcut [ca închipuire] a Sfintei Cruci. Și le expunem pe scurt.

Primul [exemplu]: când a trimis Dumnezeu pe Prorocul Moisi/ Moise ca să îi scoată pe israeliteni din robia egiptenilor, și l-a învățat că de-și va arunca toiagul înaintea lui faraon el se va face șarpe [Ieș. 4, 3-4]. [Și când l-a aruncat]…au aruncat și filosofii toiegele lor și se făcură șerpi. [Dar] toiagul lui Moise înghiți toiegele filosofilor lui faraon [Ieș. 7, 12].

Iar toiagul acela, al lui Moisi, a închipuit Sfânta Cruce. Căci așa cum a înghițit toiegele căpeteniilor[12] acelora, tot astfel și Crucea a zdrobit puterea dracilor și o zdrobește până astăzi.

Și cu același toiag Moisi a lovit în mare și s-a desfăcut[13] marea [Ieș. 14, 21]. Și au trecut jidovii nevătămați de mâinile lui faraon.

În acealași chip/ fel și Cinstita Cruce a desfăcut răutatea păcatului lui Adam. Și au trecut [astfel] sufletele oamenilor nevătămate de vicleșugul diavolului. Iar până astăzi ne întărim prin ea pentru ca să facem fapte bune.

Cu același toiag a lovit Moise piatra în pustie [Ieș. 17, 6] și au ieșit 12 izvoare din care au băut jidovii însetați.

În același fel și Sfânta Cruce a lovit de s-a despicat lumea cea vârtoasă/ tare la inimă și nepocăită și ea a scos 12 Apostoli, care au învățat lumea cea înșelată [de demoni].

La fel și lemnul care a îndulcit apa cea amară a Merrei [Ieș. 15, 25]…tot Sfânta Cruce a închipuit.

Și ascultați cum a îndulcit lemnul acela Merra!

Prorocul Moise, dacă i-a scos pe jidovi prin Marea Roșie, i-a dus pe ei în pustiile Sinei. Și [până] acolo umblând însetară, pentru că oamenii nu aveau ce bea.

Și ajunseră într-un loc numit Merra, și acolo aflară apă.

Dar nu puteau bea din ea pentru că era foarte amară. Într-atât de amară încât omul nu putea să o bage în gură.

Pentru aceea jidovii începură să murmure/ să cârtească[14] împotriva lui Moise și să spună: „Pentru ce ne-ai scos din Eghipet/ Egipt? De ce nu ne-ai lăsat să murim acolo? Dă-ne dar nouă să bem și femeilor noastre și fiilor noștri!”.

Atunci s-a rugat Moisi lui Dumnezeu să îndulcească apă aceea. Și Dumnezeu i-a arătat lui un lemn și pe acela l-a aruncat în apă și [astfel] s-a îndulcit apa.

În același fel și Cinstita Cruce a îndulcit amărăciunea lucrurilor celor bune. Căci mai înainte ele erau amare și urâte lumii, dar acum sunt dulci și iubite.

Căci ce este mai amar decât moartea firii omenești? Iar crucea așa o socoteau oamenii a fi. Căci [moartea pe cruce] era plină de întristare și groaznică pentru cei mai dinainte de Cruce.

Dar acum, de când [crucea] e Crucea [Domnului], nu se mai tem de ea ci o doresc, așa după cum au făcut Mucenicii[15] și, mai întâi de toți, Apostolii.

Astfel a fost Apostolul Petru, care a dorit[16] să fie răstignit cu capul în jos.

La fel a fost și Apostolul Pavel, împreună cu toți ceilalți, care spunea peste tot: „Cine ne va despărți [pe noi] de dragostea[17] lui Hristos: scârba, sau greutatea, sau izgonirea, sau foametea, sau goliciunea, sau nevoia, sau sabia?” [Rom. 8, 35].

Căci așa a fost și Prorocul David, care spunea: „Pentru Tine, Doamne, ne omorâm în toate zilele, și ne dăm ca niște oi spre junghiere” [Ps. 43, 24].

Așa au fost și Mucenicii, care și-au vărsat sângele pentru dragostea lui Hristos. Așa sunt până astăzi și toți aceia care mor cu moarte de bună voie pentru Împărăția Cerului, și bărbați și femei.

Și dacă doriți să știți care este moartea de bună voie…[atunci] aceasta [este]: când cineva își omoară poftele, când își urâțește frumusețea trupului, când își calcă voia cea rea…atunci se cheamă că moare de bună voie.

[Iar] trupul moare atunci, pe când sufletul învie.

Atunci omul schimbă dulceața acestei lumi trecătoare cu binele și cu dulceața veacului ce va să fie, care este netrecător și fără sfârșit.

Mai înainte de Cruce lumea se îndeletnicea/ practica curvii și necurății. Însă de când este Crucea nu numai de curvie ne-am lăsat, dar și însuratul și măritatul cu mai mulți/ poligamia am început să urâm.

Am început să călcăm obiceiurile pe care le-am avut și să ne bucurăm de curăția pe care n-am știut-o.

Mai înainte de Cruce eram străini de Rai. Iar de când este Crucea nu am dobândit numai Raiul, ci suntem și moștenitori ai Împărăției Cerului.

Mai înainte de Cruce ne închinam diavolului și slujeam bodzilor/ idolilor. Însă de când e Crucea au pierit bodzii/ idolii iar dracii sunt goniți [de la noi].

Înainte de Cruce rodul/ neamul omenesc era învrăjbit cu Dumnezeu. Iar de când e Crucea, Dumnezeu i-a primit pe oameni ca frați și prieteni[18].

Mai înainte de Cruce eram încuiați sub moarte. Iar de când e Crucea s-a arătat învierea și s-a mărturisit în lume viața de veci.

Acestea toate s-au făcut pentru ca noi să credem că și mai mari decât acestea poate să facă Sfânta Cruce cu [puterea] numelui lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe ea.

Aceasta este credința celor credincioși.

Și cine o va ține/ o va păstra pe ea va merge în viața de veci.

Pentru aceea să ne închinăm Crucii!

Să cinstim găvoazdele/ piroanele [Lui].

Să Îl preaslăvim pe Hristos, Cel ce S-a răstignit pe dânsa.

Să-L mărturisim pe El Dumnezeu adevărat.

Pe eretici să-i proclețim/ să-i blestemăm, pe jidovi să-i ocărâm, pe păgâni să-i batjocorim[19]…atunci când râd de noi…că ne închinăm aurului, argintului și lemnului[20].

Căci noi nu acelora ne închinăm, ci cinstind chipul Crucii ne gândim la Hristos Cel răstignit [pe ea]. Iar dacă întâlnim lemn sau argint sau aur în alt fel nu ne închinăm lor.

Dar când e făcut chipul Crucii…numai atunci ne închinăm lui.

Căci cu Crucea se umplu/ se slujesc toate tainele credinței noastre.

Prin ea ne binecuvântăm, cu aceasta ne sfințim.

Iar atunci când preoții[21] vor să cânte/ să slujească Liturghia sau să boteze, și atunci când vlădicii/ episcopii vor să puie/ să hirotonească popi/ preoți și diaconi, cu Sfânta Cruce le umple/ le slujește pe toate acestea.

Pentru aceea și noi pe această cale să mergem.

Pe aceasta să o avem de soție.

Iar când stăm în casă pe ea să o avem socotitoriu/ la ea să cugetăm.

Ca atunci când vom adormi pe ea să o avem străjer/ apărătoare [a noastră].

Adică să nu fie niciun creștin care să nu aibă pururea lângă sine Sfânta Cruce.

Pentru aceea să nu o facem îndărăpt/ de-a-ndoaselea și schimonosit[22], așa cum o fac mulți creștini.

Căci ei nu știu nici măcar cruce să-și facă.

Căci atunci când vor să-și facă cruce nu fac altceva decât să gesticuleze[23] ceva anume.

Dar aceea nu e o cruce ci o scamatorie[24].

Căci ce cruce e aceea, când își pune [cineva] mâna când într-un umăr, când într-altul, când la frunte, când la piept?

De aceea se cuvine ca fiecare creștin în acest fel să-și facă cruce/ să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci: întâi de toate să-și împreuneze trei degete pentru Sfânta Treime, degetul mare și celelalte două ce sunt lângă el. Pe acestea să le pună mai întâi la frunte, apoi la pântece, a treia oară în umărul drept, a patra oară în umărul stâng.

[Și] când faci așa, atunci închipuiești/ te însemnezi cu crucea adevărată.

Deci ascultați care este și tâlcul/ înțelesul Crucii.

Când ne punem mâna în frunte și apoi o pogorâm la pântece, atunci spunem de fapt: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost și este Dumnezeu adevărat. Iar pentru spăseniia/ mântuirea noastră și pentru ca noi să credem, S-a pogorât din cer, jos, pe pământ, și, de pe pământ, S-a pogorât și mai jos, adică în Iad, de a scos de acolo sufletele care se munceau/ se chinuiau.

După aceea, când punem iarăși mâna în umărul drept, și de aici în cel stâng, atunci noi spunem de fapt: dacă a scos sufletele Drepților din Iad, El S-a suit iarăși în cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu, a Părintelui [Său]. Și iarăși va veni să judece[25] toată lumea, și-i va pune pe Drepți de-a dreapta, iar pe păcătoși de-a stânga.

Pentru aceea ne rugăm să nu ne puie/ să nu ne pună de-a stânga, [motiv] pentru care noi trebuie să ne nevoim cu dinadinsul.

Să nu ne lăcomim numai cu trupul!

Și nici să nu slujim lumii și mintea [să nu ne fie numai la] înavuțire[26].

Nici să nu spună cineva: „sunt boier, sunt episcop, sunt judecător”.

Căci toți murim la fel.

Toți mergem într-același pământ.

Toți ne facem un lut.

Fie că suntem bogați sau săraci

Însă fiecare, după faptele lui, va fi judecat.

Toți vom sta acolo  goi [de fapte bune] și smeriți.

Nimeni nimănui nu va ajuta colo[27].

Nici frate pe frate nu-l va folosi.

Nici părinte pe fecior, nici bogat pe sărac.

Nicio putere/ demnitate/ funcție a acestei lumi nu ne va putea ajuta acolo.

Pentru aceea a spus Dumnezeu în Sfânta Evanghelie cuvântul acesta: Și dacă ai dobândi lumea cu toată avuția ei și sufletul ți l-ai pierde, ce folos este/ ai? Căci chiar dacă ți-ai strânge argint și aur mult, moartea tot vine și avuția rămâne.

[Iar dacă rămâne aici]…alții se veselesc de ea.

Dar dacă o dai mișeilor/ săracilor, rămâne în veci a ta.

Pentru aceea să ne gătăm/ să ne pregătim cale largă căte cer! Căci lumea aceasta trece ca o umbră și binele ei se stinge ca un fum

[Căci și] scaunul Dreptului Judecător se pregătește…și ziua cea înfricoșătoare ne așteaptă

Căci atunci Dreptul Judecător va ședea la judecată și cărțile se vor deșchide/ deschide. Și faptele noastre se vor citi înaintea întregii lumi.

Pentru aceea, iubiților, să lepădăm dulcețile/ îndulcirile pântecului nostru și să ne întinem mâinile către mișei/ săraci cu milostenie!

Să părăsim răul și să facem binele.

Să tindem sufletele noastre spre rugăciune și trupul nostru spre post.

Pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre și să le radză/ să le șteargă din cărțile judecății Sale.

Și în locul acelora să scrie faptele noastre cele bune pe care le vom face.

Pentru care să ne spodobască/ să ne învrednicească să stăm de-a dreapta Lui în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, împreună cu Sfinții Lui! Ca împreună cu ei să dobândim cinstea binelui celui veșnic, întru Împărăția Cerului, pentru mila și pentru iubirea Sa de oameni.

Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea pentru toate faptele, [acum] și pentru toți vecii cei veșnici. Amin!


[1] În original: spăsenie.

[2] Idem: rodul.

[3] Idem: fără de tocmală.

[4] Idem: cu ruga.

[5] Idem: cu nusă.

[6] Idem: frâmsețe.

[7] Idem: muierilor.

[8] Idem: zăduvul.

[9] Idem: usteniți.

[10] Idem: agiutoriu.

[11] Idem: vivorâți.

[12] Idem: vâlhovnicilor.

[13] Idem: desvăcu.

[14] Idem: răpștiia.

[15] Idem: Măcinicii.

[16] Idem: ce să pohti.

[17] Idem: liubovul.

[18] Idem: priiatini.

[19] Idem: batgiocurim. Bineînțeles aversiunea e față de credințele lor stricate, neconforme adevărului…și nu pentru că sunt persoane de altă religie sau etnie.

[20] Atunci când cinstim Sfânta Cruce și Sfintele Icoane.

[21] În original: preuții.

[22] Să nu ne închinăm aiurea și fără sfială…ci cu evlavie și în mod corect. Să ne facem corect semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru.

[23] În original: măhăiesc.

[24] Idem: măniecie. Însă grafia corectă a cuvântului e mâniecie = scamatorie, șarlatanie.

[25] Idem: giudeț.

[26] Idem: strânsorei.

[27] Propoziția în original: „Nime nemărui nu va agiuta acolo”.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare

Am diortosit textul predicii conform ediției: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 33-36.

***

„Într-acea vreme intră Iisus în Capernaum, după câteva zile, și s-a auzit că este în casă. Și îndată se adunară mulți, încât nu încăpeau nici în fața ușii.

Și veniră la Dânsul purtând un slăbănog de vene/ un paralitic. [Era] purtat de patru [oameni]…și nu puteau să se apropie de El [din cauza] noroadelor[1]/ a mulțimilor.

Și [cei patru] descoperiră acoperământul/ acoperișul unde [El] era și îl sparseră. Și [pe acolo] sloboziră/ au introdus patul în care zăcea slăbănogul.

Iar dacă Iisus văzu credința lor îi spuse slăbănogului: „Fiule, iertate să-ți fie ție păcatele tale!”.

Iar unii dintre cărturari, din cei care stăteau acolo, gândeau în inimile lor: „Ce poate fi aceasta, de grăiește așa hulă?  Cine poate ierta păcatele? Numai singur Dumnezeu [poate face aceasta]”.

Și îndată înțelese Iisus, cu duhul Său, că așa gândesc aceia întru ei înșiși și le spuse lor: „Ce/ de ce gândiți acestea întru inimile voastre? Ce este/ căci ce este mai ușor: a spune slăbănogului: „Să ți se ierte ție păcatele!” sau a spune: „Scoală și-ți ia patul tău și umblă!”?

Ce ca să știți/ dar ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele…[și] spuse slăbănogului: „Ție îți zic: scoală și-ți ia patul tău și te du la casa ta!”.

Și se sculă îndată, și-și luă patul și ieși înaintea tuturor.

Cât să mira toți/ încât se mirau toți și [Îl] lăudau pe Dumnezeu, și spuneau că: „niciodată[2] n-am văzut așa [ceva]”” [Mc. 2, 1-12].

[Iar] înțelesul acestei Evanghelii acesta este:

Întâi de toate se spune aici, că după multe ciudese/ minuni pe care le-a făcut Domnul Hristos, adică după tămăduirea soacrei Apostolului Petru și după ce goni/ izgoni dracii din cei doi îndrăciți, și după ce îi curăți pe cei 10 stricați [la piele]/ leproși, și dacă făcu minuni mari și în multe feluri, iar vestea se duse/ se răspândi și despre alte minuni, de aceea nu a mai intrat în nicio [altă cetate] și nu a mai umblat prin locuri pustii.

Și după ce, acolo unde era, tămăduia și vindeca [pe mulții] bolnavi care erau aduși la El din multe părți, după câteva zile intră în Capernaum.

Și pentru a ne da nouă chip/ exemplu [despre cum trebuie să ne comportăm în societate], El nu făcu veste/ nu făcu caz/ nu-și anunță venirea Sa pe ulițe…ci intră îndată într-o casă[3].

Însă vestea despre venirea Lui nu s-a putut ascunde. [Astfel că] au venit aici [oameni] de pretutindeni.

Și dacă știau că este în casă…se adunară atât de mulți încât nu numai că nu încăpeau înăuntru dar nici pe ușă nu se mai putea intra.

Iar Măria Sa le mărturisea lor cuvântul Sfintei Evanghelii. Și pentru că trecuseră câteva ceasuri [de când le vorbea]…pentru ca învățătura Lui să se adeverească cu ciudesă/ prin minune…au adus la Dânsul pe un slăbănog, pe care patru inși îl purtau cu patul.

Și ei nu puteau nicidecum să îl bage pe ușă

Căci nu se puteau nici apropia de casă datorită mulțimii care se adunase.

Însă, datorită multei credințe pe care o aveau în Hristos, nu avură ce să facă altceva decât să se suie pe casă. Și sparseră acoperișul casei și sloboziră/ introduseră slăbănogul, cu patul lui, înaintea lui Hristos.

În al doilea rând, [Evanghelia de față ne] arată câtă multă răutate ne aduce nouă păcatul. Căci fiecare păcat, dacă se înmulțește în suflet, de acolo se varsă/ se revarsă și în trup.

[Lucru] pe care îl putem cunoaște [din cazul] lui Cain. Căci dacă l-a ucis pe fratele său, pe Avel/ Abel [Fac. 4, 8], [atunci] a căzut blestemul lui Dumnezeu peste sufletul lui și boala peste trupul lui, în așa fel încât mâna care ucisese pe fratele său nu a mai putut-o duce niciodată la gură ca să mânce cu ea, ci în continuu tremura și suspina pentru viața lui [Fac. 4, 11-12].

Din această cauză noi, cei care greșim/ păcătuim și facem păcate, dacă nu vine peste noi certare de la Dumnezeu, pentru păcatele pe care le facem și nu pățim nimic rău în lumea aceasta, mai vârtos/ și mai mult se cuvine/ se cade să ne temem.

Căci pentru așteptarea lui Dumnezeu, Care ne așteaptă pocăința, [pe când noi] nu ne pocăim, [de] mai multă certare [vom avea parte] și mai mari munci/ chinuri ni se gătesc[4]/ ni se pregătesc în lumea cealaltă.

Fiindcă pe cel pe care nu-l ceartă Dumnezeu aici, îl va certa acolo, în cealaltă lume.

Din acest motiv ne este foarte folositor nouă faptul să răbdăm certare/ canonisire în această lume și întru această viață să ne curățim [de păcate].

Căci acolo, [în viața veșnică], nu va fi izbăvire, nici curățire, ci giudeț/ judecată și certare cu/ prin muncile cele veșnice.

Pentru aceea și Domnul Hristos, când îl tămădui pe acest slăbănog/ paralitic, mai întâi îi lecui/ îi vindecă sufletul lui de păcate, spunându-i: „Fiule, iertate să-ți fie ție păcatele [tale]!”.

Căci așa face și vraciul/ medicul când bolește cineva de ochi. Nu pune mai întâi leacuri la ochi ci la cap. Căci acolo este rădăcina și izvorul bolii [pentru boala ochilor].

Iar Domnul Hristos, Vraciul/ Doctorul sufletelor omenești la fel a făcut [în această situație]: a oprit mai întâi izvorul răutăților.

Căci izvorul a toată răutatea este păcatul.

Acela slăbește trupul nostru.

Acela îi aduce boala.

Acela păgubește și trupul și sufletul.

În al treilea rând, Evanghelia [de azi] ne învață prin credința și răbdarea acestui bolnav. Căci se spune [aici]: „A văzut Iisus credința lui și îi spuse: Fiule, iertate să-ți fie ție păcatele tale!”.

[Dar] mare credință aveau și oamenii care îl purtau pe slăbănog cu patul. [Îl purtau] ca pe un mort

Și ei s-au suit și au spart acoperământul/ acoperișul casei…și l-au slobozit/ l-au introdus/ l-au coborât cu atât [de multă] osteneală.

Însă mai mari au fost credința și răbdarea slăbănogului. Căci este lucru greu/ cu anevoie pentru un bolnav să iasă din casă, și să fie scos pe ulițe, și purtat…și ca boala lui să fie cunoscută de toți [în tot dramatismul ei][5].

Fiindcă mulți ar fi mai bucuroși să moară decât să își descopere/ decât să li se facă cunoscută boala. Decât să o cunoască toți.

Iar acest slăbănog nu procedează în acest fel.

Ci se lasă purtat pe ulițe și prin gloate/ mulțimi [de oameni]…și rabdă toată greutatea și durerea.

Și face acestea toate, le rabdă cu drag [pe toate], pentru credința/ din cauza credinței ce o avea în Hristos.

Și Domnul Hristos a tămăduit bolnavi și pentru credința altora. După cum putem vedea și din exemplul arapcăi/ negresei aceleia. Căci pentru credința ei Domnul Hristos a vindecat-o pe fiica ei [Mt. 15, 22].

Așa și pentru credința hotnogului/ sutașului Hristos a vindecat-o pe sluga lui [Mt. 8, 13].

Iar aici Evanghelistul spune că [Hristos] a văzut credința lor…Adică a acelora care îl purtau [pe paralitic].

Și de aceea îi spuse slăbănogului: „Fiule, iertate să-ți fie ție păcatele [tale]!”.

Însă cărturarii și fariseii care ședeau acolo…se mirară când auziră că-i iartă păcatele și grăiau în sinea lor: „Cine poate fi Acesta de iartă păcatele? Pentru că nimeni nu poate să ierte păcatele fără numai singur Dumnezeu”.

Și îndată, [lor], Domnul Hristos le arătă că Măria Sa este Dumnezeu. [Adică] Acela care știe gândurile oamenilor…[Fapt pentru care] le vădi/ le dezvălui înaintea tuturor/ în public cugetele lor/ gândurile lor.

Și le arătă [totodată], că dacă e greu să ierți păcatele…[atunci e] și mai greu să spui bolnavului: „scoală și umblă!”.

Iar Măria Sa le-a făcut foarte ușor pe acestea două: i-a iertat păcatele dar l-a și vindecat pe cel bolnav.

Și El spuse aceasta bolnavului…și îndată acela se sculă, își ridică patul pe umăr și ieși înaintea tuturor [din casă]. [Fapt care] îi făcu pe toți să se mire și să se minuneze și să laude pe Dumnezeu.

O, marea putere a Izbăvitorului nostru Iisus Hristos! Căci [El] nu numai că îl însănătoși pe om ci îi dete și vârtute/ putere/ vigoare [trupească].

De aceea, ca și acestui bolnav, [nouă], celor care suntem slăbănogi la suflet, Domnul Hristos ne spune: „Sculați și umblați!”.

Adică nu vă e de ajuns numai faptul că v-ați sculat din căderea păcatelor ci trebuie să umblați și cu umblarea sufletească în fapte bune.

Căci iată a venit și Sfântul Post [acesta], [care e timpul potrivit] pentru fapte bune, pentru rugă/ rugăciune, milostenie, răbdare, certarea[6] trupului pentru greșelile pe care le-am făcut…

[Pentru că acum a sosit] vremea de a ne umple [viața de fapte prin care] să plătim pentru greșelile noastre [din trecut][7].

Pentru ca astfel să dobândim bucuria cu Sfinții lui Dumnezeu și dulceața Raiului, lumina lui Dumnezeu și slava feței Sale, unde este petrecere cu odihnă și cu pace [dumnezeiască].

[Și aceasta] pentru mila și pentru darul/ harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cade și I Se cuvine toată cinstea și mărirea, împreună cu Părintele [Său] și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci de veci. Amin!


[1] În original: năroade.

[2] Idem: nicedănoară.

[3] Adică nu a căutat slavă deșartă de la oameni…

[4] În original: ni să gătiadză.

[5] Și aici Sfântul Varlaam evidențiază, deopotrivă, greutatea fizică a bolnavului dar și jena lui interioară, pentru că i se devoalează în acest fel suferința și starea mizeră în care a ajuns…în care se află

Cu alte cuvinte, tot cel care suferă are nevoie de intimitate dar și de întrajutorare.

De aceea, atunci când vrem să ajutăm pe cineva care este în grea suferință trebuie să îmbinăm în acțiunile noastre discreția cu facerea de bine.

[6] Iar certarea trupului, în nevoința ortodoxă, nu se face prin flagelare…ci prin flămânzire și postire, prin metanii și rugăciuni în genunchi, prin osteneala multă la slujbă și la muncă.

[7] Postul văzut ca nevoință pentru păcatele vieții noastre.